🇹🇩INVENTATORI ROMÂNI: ELICOPTERUL A FOST INVENȚIA UNUI ROMÂN, PAUL CORNU. LA 13 NOIEMBRIE 1907 EL A FĂCUT PRIMUL ZBOR DIN LUME CU ACEST APARAT DE ZBOR

Iată cum printre pionierii tehnicii și aeronauticii mondiale putem trece noi nume de români, mai mult sau mai puțin cunoscute. Acum îl vom prezenta pe cel care a inventat elicopterul. Se știe că a fost un inginer francez, dar de origine română, pe numele său PAUL CORNU.

La 13 noiembrie 1907 el a făcut primul zbor din lume cu un elicopter. Aparatul cântărea 260 de kilograme şi s-a menținut în aer 20 sec., la 30 cm deasupra Pământului, apoi s-a prăbușit.
Paul Cornu s-a născut pe 15 iunie 1881, în Glos and Ferriere, Franţa, într-o familie cu 13 copii. Deși era român, francezii l-au naturalizat ca „inginer francez”, așa cum va face mai târziu cu alți mari români. Creativitatea a moștenit-o de la tatăl său. De fapt, părintele i-a remarcat talentul la desen și ideile originale pe care i le-a și încurajat. Când avea 24 de ani, Paul Cornu a realizat un model de elicopter, care cântărea 13 kilograme şi avea două rotoare, aşezate de o parte şi de alta a unui cadru de metal. Aceasta era dotat cu un motor de doi cai putere. A făcut o demonstrație cu modelul nou creat în faţa mai multor curioşi.

După primele experimente reuşite, Paul Cornu a căpătat încredere, astfel că a început, în 1906, să construiască un aparat de zbor mai mare, finanţat din donaţiile celor care îl susţineau. Lucra singur, astfel că lucrările înaintau greu, iar elicopterul a fost gata abia în 1907. Acesta avea un cadru în formă de V şi un motor de tip „Antoinette” de 24 CP, plus un loc pentru pilot. În total, elicopterul cântărea 260 de kilograme (cu tot cu pilot), ceea ce s-a dovedit prea mult pentru puterea mică a motorului. Nici cureaua de transmisie nu funcţiona aşa cum ar fi vrut inventatorul; era lungă de 22 de metri şi ar fi trebuit să lege motorul de cei doi scripeţi care susţineau elicele, situate de o parte şi de alta a structurii.

Cu toate acestea, Paul Cornu a rămas în istorie pentru că a reuşit să se ridice în aer cu aparatul său imperfect, pe 13 noiembrie 1907. S-a ridicat doar 30 de centimetri de la pământ şi a rămas în aer doar 20 de secunde, dar a fost pentru prima dată când se ridica în aer un elicopter, condus şi controlat de un pilot. Răuvoitorii l-au ironizat pe inventator şi i-au numit aparatul „bicicletă zburătoare”, făcând aluzie la afacerea familiei – atelierul de confecţionat şi reparat biciclete. Corpul maşinăriei construite de Cornu semăna, într-adevăr, cu o cabrioletă cu patru roţi, astfel că ironia le-a fost la îndemână.

În ciuda tuturor, Paul Cornu şi-a câştigat locul în rândul pionierilor aviaţiei. Pe drumul deschis de Paul Cornu, slovacul Jan Bahyl a adaptat motorul cu combustie internă pentru elicopterul său, care s-a ridicat la 0,5 metri de sol în 1901. În anul 1905, pe data de 5 mai, aparatul inventatorului slovac a atins altitudinea de patru metri, zburând peste 1500 m –fără pilot. În 1906, doi fraţi francezi, Jacques şi Louis Breguet, au experimentat aripile pentru elicoptere, iar în 1907 au reuşit să construiască aparatul de zbor „Gyroplane No.1”, care s-a ridicat la 0,6 m şi a rămas în aer un minut. S-a dovedit a fi un aparat instabil.

Contribuții au avut și alți inventatori, însă cel considerat părintele elicopterului modern a fost Igor Sikorsky. Acesta s-a născut la Kiev, pe 25 mai 1889, şi era interesat de aeronautică, încă din copilărie. A studiat în Germania, apoi la Paris. Începuse deja să îşi imagineze construirea unui elicopter practic. A făcut în acest sens mai multe experimente în Franța și America. În acest proiect tehnic doi români s-au mai remarcat: GHEORGHE BOTEZATU (cel care a creat elicopterul numit „Caracatița Zburătoare”) și GRIGORE BRIŞCU (cel care a inventat „Aerobrişca”).

Într-un secol al avântului tehnic, iată că și spiritul scânteietor românesc și-a lăsat amprenta sa nepieritoare. Cinste lor!

Sursa: George V. Grigore
Adaptare și foto: Carmen Pankau

💢*️⃣SCRIEREA SACRĂ A APĂRUT ÎN CARPAŢI

Arheologul și istoricul american Maria Gimbutas a scris volume întregi prin care demonstrează că scrierea a apărut pentru prima dată în istorie la vechea populaţie carpato-dunareană-pontică, România de astăzi.

„Scrierea a apărut in Sumer”, propoziția din toate cărţile de istorie ar trebui completată cu: „Numai dacă civilizaţia sumeriană a emigrat din Carpaţi”. Este o ipoteză studiată în prezent de istorici renumiţi. În Sumer, scrierea a apărut deja structurată și la început avea un scop strict economic, administrativ.
„În cultura Turdaș-Vinca, scrierea nu avea scopuri economice, juridice sau administrative”, după cum observa Maria Gimbutas, ci era „o scriere eminamente sacră, apărută în urma unei îndelungate folosiri a unor semne grafice încărcate de un simbolism particular, în relaţia omului cu divinitatea”.

ALFABET CU VOCALE

Apariţia acestei scrieri este strâns legată de Cultul Matriarhal, punând în evidenţă organele de reproducere, ca simboluri ale fertilităţii. Apoi, simbolurile s-au diversificat, pe masură ce au fost înglobate în cultul solar. Foarte multe dintre aceste semne s-au păstrat în ”arta răboajelor”, evidenţiată de răboajele folosite de plutașii de pe Bistriţa și de dimierii de pe Valea Jaresului și au format cel mai vechi alfabet, un alfabet care avea și vocale, din care s-au desprins ulterior cel fenician, minoic, cretan, grecesc, etrusc, latin. Amuletele solare de la Turdaș, tăblițele de la Tărtaria, ca și cea descoperită la Dragoești-Vâlcea, cu patru fascicule a câte trei raze, cu incizii ideografice, sunt coduri-mesaje imagistice sacre, protectoare, după cum sublinia Maria Gimbutas.

ZEUL RAMAN CUNOȘTEA TAINELE

TĂRTĂRIA se afla la poalele versantului nordic al Munţilor Șureanu, care au păstrat în denumire trei ipostaze ale Zeităţii supreme străvechi, solare, din timpurile de început: Su. Re. Anu! În toate religiile antice, adoratoare ale Soarelui (Tărtăria, Sumer, Mesopotamia, Egipt), simbolurile particulare au fost crucea cu raze, crucea înscrisă în cerc și șarpele, ca animal devotat divinității și protector al omului. Su sau Saue de la Tărtăria (identificat ca atare prin ”scăriţa” de pe tăbliţa rotundă ) este și cel mai vechi și cel mai enigmatic Zeu al timpurilor de început. Este reprezentat cu doua feţe privind în direcţii opuse și a fost venerat, după cum s-a dovedit arheologic, pentru prima dată pe aceste meleaguri, în sanctuarul de la Tărtăria.

DE AICI a plecat cu tot cu ritual religios. Aflam din ”Tânguirea lui Assurbanipal”, publicată în volumul ”Tăbliţe de argilă. Scrieri din Orientul antic” (apărută în Biblioteca pentru Toţi), ca cel care deţinea secretul ”pietrei de temelie”, a ”noimei” templelor solare era Zeul Raman. Assurbanipal, vrând să ridice un templu pentru zeul-soare mesopotamian Samas (!), nu gasea ”temen-ul, pe care, acum 3200 de ani, vreun rege, înaintaș al meu, îl va fi văzut!”. Atunci i s-a arătat în vis zeul Raman(!) și i-a dezvăluit unde se afla ”piatra de temelie”, pe care era inscripționat „dura”, planul de construcţie, fără de care nu se putea dura templul. Assurbanipal a condus Ninive intre 668-630 î.e.n. și se lăuda că Zeul Raman îi destăinuise și scrierea sfântă! Asocierea dintre Soare (Sa, Ra) și „mana” este obligatorie în cultul solar primordial. Mana era cea care dădea viaţă și a fost reprezentată ulterior în frescele egiptene pentru a deosebi viii de morţi. La sumerieni, pictograma „H” îl reprezenta pe Zeul Saue și însemna si „mana”!

APANAJUL CELEI MAI ÎNAINTATE CIVILIZAȚII

Ca acest cult solar străvechi nu este întâmplător pe aceste meleaguri, cum se încercă să se acrediteze, o dovedește descoperirea unor piese asemănătoare în colina de la Karanovo, din sud-estul Bulgariei (sigilii de lut, dintre care unul rotund, cu diametrul de 6 cm, având gravate pictograme, împărțit în patru sectoare clar delimitate, la fel ca tăblița rotundă de la Tărtăria) și de la Gradesnita, Bulgaria (două platouri mici, pe fundul unuia aflându-se o reprezentare antropomorfă, iar pe cel de-al doilea o formă de scriere apropiată de cea de pe sigiliul de la Karanovo și de pe una dintre tăblițele de la Tărtăria). Toate acestea sunt cu peste O MIE DE ANI mai vechi decât scrierea sumeriană mesopotamiană și dovedesc că ”scrierea a apărut întâi în sud-estul Europei, unde a existat cea mai înaintată civilizaţie din acea vreme”, după cum susţine si prof. Colin Reinfrew, arheolog britanic, care a efectuat săpături în localitatea bulgară Sitagroi. În jurul Tărtăriei, mustește de istorie. Aici au fost descoperite fragmente osteologice ale omului de Neanderthal și ale omului de Cromagnon, precum și cel mai vechi schelet al inteligentului Sapiens.

La Turdaș, săpăturile arheologice au scos la iveala vatra unei așezări asemănătoare celei de la Tărtăria. Specificul materialelor descoperite în aceste situri i-a determinat pe arheologi și istorici să separe aria sub denumirea Cultura Turdas-Vinca, datată de cercetătoarea americană Maria Gimbutas la 7500 – 3500 î.e.n., răspandită în Ardeal, mai apoi în regiunea Balcanilor, Mesopotamia (3500 – 3.300 î.e.n.), evidenţiată de hieroglifele egiptene de pe plăcuţele de os (3200 – 3000 î.e.n.), în pictogramele cu inscripții de pe Valea Indusului (circa 2500 î.e.n.) sau cele din China, din timpul dinastiei Shang (circa 1500- 1200 î.e.n.) și mai departe, în enigmaticele mesaje ale zapotecilor mexicani (circa 600 î.e.n.) și ale indienilor mapuche din Chile.

DESCIFRARE PRIN HIEROGLIFE EGIPTENE

Cercetătorul american Stephen Guide a aplicat o metodă științifică pentru a descifra scrierea de la Tărtăria și de la Gradesnita, comparativ cu hieroglifele egiptene, mergând pe principiul că scrierea sacră era cunoscută de o elită preotească, având aceleași simboluri pentru că avea același cult. Guide a introdus simbolurile de pe plăcuțele de lut într-un program ce identifica hieroglife egiptene și a lăsat computerul să decodifice mesajul.

Nici nu a durat mult. Astfel, primul sector de pe plăcuța rotunda de la Tărtăria, aflat în stânga sus se citește: „Tată, care ești în Cer și întinzi mâna către noi”, „Protejează-i pe fiii Tăi, care sunt la rândul lor taţi” (sectorul din dreapta sus), „Învață-i să-ţi dureze temple” (sectorul stânga jos), „Unde ei îţi vor ridica altare și-ţi vor aduce ofrande prin ardere de tot” (sectorul din dreapta jos)! O rugăciune care marchează legământul dintre divinul Soare și supușii săi! Guide, care este bulgar de origine, trage de hieroglifele egiptene, reușind să identifice „osul de peste” (protecția) cu cuvântul Tracia! Astfel, sectorul din dreapta sus ar deveni în interpretarea lui Giude: „Protejează-i pe părinţii Traciei” ("Tracia" este o denumire regională a Geției - n. r. Carmen Pankau).

Tableta de la Gradesnita, prin același procedeu, se citește astfel: „De trei ori îţi aduc rugăciune în templul Tau” (rândul unu de sus), „Mă purific înainte de a-ţi aduce ofrande, O, Fiu al Soarelui” (rândul doi), „Îl glorific pe Zeul Tată, căci el este mare” (rândul trei), „În templul Tău mă simt protejat, purificat” (ultimul rand).

Acest ultim rând conţine, poate, după cum se observă din pictogramă, și „temen”-ul, planul templului pentru care se tânguia Assurbanipal! Cu puţină imaginaţie, pictogramele puteau fi citite astfel și fără comparare cu hieroglifele egiptene. Modele în miniatură de temple cu fundament s-au găsit la Izvoarele, Cascioarele, Trusesti, Parodin, toate datând din mileniile VI – V î.e.n.

CĂRŢILE NEOLITICE

Mulţi cercetători care au studiat plăcuţele de lut din spaţiul carpato-danubiano-pontic au avansat ipoteza că acestea se puteau citi ca o cărţulie. La Tărtăria, preoteasa asupra căreia s-au găsit plăcutele le purta pe toate la gât, suprapuse într-o anumite ordine, cu cea rotundă prima, legate cu un șnur ce trecea prin orificiile din partea superioară. Cam în asta consta „cărțulia” sfântă. Fiecare plăcuţă era o „filă”. Academicianul bulgar Vladimir Gheorghiev, cercetatoarea americană Maria Gimbutas, arhitecta română Silvia Păun și mulţi alţii susţin că scrierea sacră a apărut sub formă de simboluri în acest areal mult mai devreme, la Tărtăria, Karanovo si Gradesnita fiind deja structurat. Prima manifestare a omului în raport cu divinitatea este cea relevată la Mezin, Ucraina și Mitoc, România.

Unghiul și spirala, tri-line-ul, delimitarea spaţiului prin trei linii, ca să se despartă lumile, a Cerului, a Pământului și a Omului. Vechimea e tulburătoare: peste 20.000 ani!

GENEZA ȘI ÎNCHINAREA DE LA CUINA

Aceeași vechime pare să aibă și statueta incizată pe o falangă de cal sălbatic descoperită la Cuina Turcului (comuna Dubova, judeţul Mehedinţi, pe malul Dunării la Porţile de Fier). Este prima reprezentare a genezei, a coloanei infinitului, a tatănii lumii, cum spune ţăranul român. Cum se citește stâlpul rombic: “Insufleţirea vine din Cer, se plămădește în pântecul femeii și se naște pe Pământ”! Mii de ani mai târziu, simbolul avea sa apară stilizat la Parţa, pe Timiș, cu aceeași semnificație. Știinţa rombului ca tatană a lumii avea să se perpetueze pe aceste meleaguri, prin stâlpii prispelor, stâlpii de înmormântare, stâlpii porţilor. Şi tot acest înţelept om din Paleoliticul Superior al acestui areal, botezat Homo Geometricus, a lăsat omenirii știinţa duplicării oului, ca matriţă a Creaţiei. Este un ou care se divide în sens biologic, după cum arată cărţile moderne. Pe vasele de la Cucuteni, două linii șerpuitoare trec prin oul duplicat, ca energie vitală!

Maria Gimbutas spunea: 

“România este Vatra a ceea ce am numit Vechea Europa, o entitate culturală cuprinsă între anii 6.500- 3.500 î.e.n., axată pe o societate matriarhală, teocratică, pașnică, iubitoare și creatoare de artă și scriere sacră, care a precedat societăţile indo-europene, patriarhale, de luptători din epocile bronzului și fierului”.

Sursa: Adina Mutar
Adaptare și foto: Carmen Pankau

🎥”URIAȘII” – PE URMELE PRIMEI CETĂȚI A LUI BUREBISTA: ARGEDAVA

”URIAȘII” – PE URMELE PRIMEI CETĂȚI A LUI BUREBISTA: ARGEDAVA

”URIAȘII” – PE URMELE PRIMEI CETĂȚI A LUI BUREBISTA: ARGEDAVA

Lumina a inundat satele judeţului Giurgiu. Prin căldura strălucitoare, aproape carnală, căutăm cetatea Argedava, prima capitală a regelui get BUREBISTA. O găsim în apropierea localităţii Novaci.
„Aici era Nucetul. Părinţii mei spuneau că în aceste locuri trăiau uriaşii. Ei le spuneau ji#dovi, că aşa îi numeau aici pe uriaşi. Movila asta cică ar fi fost, demult, casa ji#dovilor. Credeam că sunt poveşti, dar am avut ocazia să văd nişte schelete. Eu am început să sap aici în 1947 cu echipa de arheologi. Ei au angajat cam 30 de oameni din sat. Aveam atunci vreo 18 ani, eram cel mai tânăr, şi m-am dus pentru că ne dădeau 400.000 de lei pe zi. Puteam să cumpăr cu ei doar un kilogram de mălai. Era sărăcie la vremea aceea. Odată, după ce am săpat la o adâncime de patru metri, am găsit o glavă (craniu) foarte mare, cam de vreo două sau trei ori cât a unui om. Le-am spus arheologilor. Şeful era atunci Rosetti (Dinu V. Rosetti). Ne-a trimis imediat acasă pe noi, sătenii, şi au săpat doar ei. Oasele le-au pus într-un camion cu prelată. Unde le-au dus, nu ştiu. Am săpat aşa timp de trei ani şi am mai găsit uriaşi. Să zic aşa, aveau vreo patru metri lungime. Când găseam oasele, arheologii ne trimiteau acasă, să nu vedem noi ce e acolo. Dar noi vedeam, că nu eram orbi. Şi uite aşa am dezgropat uriaşi cu mâna mea, în 1950”.

Ioniţă Florea povesteşte dând din mâini ca o morişcă, asta pentru că spune ceva important, deh, o legendă a arheologiei româneşti pe care puţini o mai ştiu. Uneori zâmbeşte mijind ochii, ca şi cum…

Nu înţelegem ce este cu aceşti ”ji#dovi”, adică ce treabă aveau ev#reii aici, care să fie legătura lor cu uriaşii? Niciuna!

Pomeniţi de mitologia română, uriaşii au fost una dintre cele patru specii umanoide de pe Pământ. Prima a fost a căpcăunilor. Ce vor fi fost ăştia, nu se ştie. Poate dinozaurii… După ei apar aceste fiinţe mari, apoi noi, oamenii, iar după noi vor veni blajinii, cea mai mică de înălţime şi mai blândă specie inteligentă.

Ne-am reamintit că ne aflăm lângă comuna Novaci. Legendele spun că Novăceştii erau neam de uriaşi. Ne gândim că s-ar putea să dăm prin apropiere de ”Brazda lui Novac”. Cică un balaur pripăşit prin zonă făcea mult rău oamenilor. A venit însă voinicul NOVAC care s-a luptat cu el şi l-a rănit. Balaurul a fugit, iar pe unde a trecut, a lăsat o dâră în pământ. Aşa a părut Brazda. Voinicul, adică uriaşul, l-a ajuns din urmă, l-a omorât şi a scăpat oamenii de pacoste.

Sunt mai multe asemenea şanţuri în România, fiecare cu varianta lui, fie Brazda lui Novac, fie Valul lui Troian (sau Iorgovan).
În comună, la ora 12,00, dintre puţinii sătenii pe care îi întâlnim pe drum, îl întrebăm pe unul dacă ştie povestea Brazdei lui Novac – adică cum e asta? ne răspunde el nedumerit. Îi spunem legenda, se luminează oarecum şi ne zice că undeva în sudul localităţii era, prin anii ‘50, o vale plină cu apă. Au venit comuniştii şi au desecat-o, să devină teren arabil. În timpul acţiunii, un tractorist a tăiat cu plugul un şarpe nemaivăzut de mare, acolo, în vale – aşa spune lumea.

Mergem mai departe şi dăm de un om lângă o bătrână, poate mamă şi fiu, amândoi șezând pe banca din faţa porţii şi acoperiţi de umbra unui corcoduş. ”Bună ziua, căutăm Brazda lui Novac, ştiţi cumva…”

El, uitându-se cu precauţie, când la noi, când la obiectele din jur: ”Mmm… brazda? Vreţi să cumpăraţi pământurili oamenilor?”
Noi, împăciuitori: ”Nu, e o altfel de brazdă, căutăm locul unde s-a bătut Novac cu acel şarpe uriaş…”
Suntem lămuriţi. Ne îndepărtăm. Auzim în spate: ”Domnu şef,… şarpili a murit, să ştiţi… a murit şarpili…”

Da, Brazda lui Novac, adică una din ele, se află în sudul localităţii NOVACI din judeţul Giurgiu. Fosta groapă cu apă unde muncitorul comunist, călare pe tractor, a omorât şarpele cel mare. Privim vreo zece minute, dar ce să facem aici, e o vale pe un câmp… Plecăm spre Tangâru, unde găsim o altă ridicătură de pământ, fostă cetate getică. La câteva sute de metri, un bătrân îngrijeşte la porumb. „Eheu, măgura asta a fost făcută de ji#dovi, de uriaşi. Aşa spun poveştile din bătrâni. De aici până dincolo de Teleorman o să vedeţi asemenea măguri făcute de uriaşi”.
Nu putem face legătura dintre fostele cetăţi getice şi ”ji#dovi”. Dar ne amintim de situl arheologic ”Jidava” sau ”Jidova” din Argeş. Adică ji#dovii erau locuitori de ”dave”, NU erau ev#rei!

În legendele româneşti toate cetăţile străvechi sunt construite de uriaşi. Ei sunt întotdeauna EROI civilizatori, îi învaţă pe oameni ceva util, sau îi scapă de o primejdie. Într-o variantă a Pluguşorului, Troian (Atlas), celălalt nume al uriaşului, îi învaţă pe oameni agricultura eficientă, îi adună la un loc, îi troieneşte cu unelte perfomante: plug tras de doisprezece boi şi seceri din oţel ”de la Tighina”! Adică din Est. Doar că tehnologia evoluată a produs bogăţie, iar bogăţia s-a dovedit ulterior otrăvitoare pentru comunitate. Aristotel: “prisosul, iar nu nevoia, face să se săvârşească crimele cele mari”.

În fine, poate că cel mai frumos mod de a folosi termenul troienire îl găsim la Eminescu, pentru a defini moartea în sensul bun al desfăşurării evenimentelor: ”Cum n-oi mai fi pribeag de-atunci înainte, m-or troieni cu drag aduceri aminte”…)

Sursa: Golea Sorin
Adaptare: Carmen Pankau

☀️ŞI DACĂ…

Şi dacă ni se aştern zilnic imagini apocaliptice, care provoacă frică şi panică,

Şi dacă toate informaƫiile sunt preponderent negative,

Şi dacă dezinformarea este „în floare“,

Şi dacă situaƫia actuală este foarte încordată,

Şi dacă suntem (momentan) deznădăjduiƫi, „închişi“ ca într-o cuşcă,

Şi dacă nu vedem luminiƫa de la capătul tunelului,

Şi dacă nu mai avem speranƫă,

Şi dacă nu mai avem certitudinea zilei de mâine,

Şi dacă totul pare că se surpă…

…există un MÂINE pentru noi!

Prin venele noastre curge cel mai curat şi nobil sânge de pe pământ, sângele înƫelepƫilor şi vitejilor noştri Străbuni Geƫi.

Noi NU ne lăsăm intimidaƫi, nu ne dăm bătuƫi niciodată, nu avem niciun motiv să o facem! Capul sus!

Mergem mai departe, împreună, până la capăt, indiferent unde este acel capăt! Noi NU suntem singuri, NOI ne avem pe NOI!

Apa trece, pietrele rămân! Noi rămânem pe loc, dovadă stă perenitatea noastră multimilenară!

Toƫi cei care au încercat să ne şteargă de pe faƫa pamântului, au sfârşit-o rău, ei sunt cei care au dispărut. Ei nu au crezut că NOI suntem chiar Nemuritori!

☀️Niascharian! Să renaştem!

Autor: Carmen Pankau

DACĂ NU NE UNIM, VOM DISPĂREA CA NAȚIUNE!

Se cunoaște deja din lecțiile dureroase ale istoriei că în mare parte destinul luminos sau întunecat al unui națiunii atârnă de voința sa, dar în egală măsură și de iscusința conducătorilor pe care îi are. Istoria românilor nu este o istorie doar a faptelor de vitejie așa cum ne-ar plăcea nouă să credem, este și o istorie a numeroaselor acte de trădare, a luptelor fraterne pentru tron și supremație. În istoria noastră au existat conducători care au trădat alianțele cu marile puteri ale lumii în folosul exclusiv al țării și al națiunii pe care o guvernau, dar și conducători care și-au închinat țara puterilor străine din interese personale meschine.

Cu siguranță, cele mai întunecate aspecte ale istoriei noastre au existat în epoca fanariotă dar și în cea comunistă și post-comunistă care s-a extins până în zilele noastre. În ciuda progreselor remarcabile care s-au înregistrat în perioada comunistă, cu precădere în al doilea interval, comunismul a distrus parțial fundația solidă a românismului prin pervertirea culturii și a mentalității colective, care a schimbat vechiul sistem de valori moral cu un altul vicios, deșănțat și total străin de reperele noastre seculare. Suntem în pragul unui nou an al alegerilor prezidențiale și din ce se pare, eșantionul electoral preferențial tinde spre aceeași direcție. 

Partidele politice apărute la începutul anilor 90, prin descindere directă din nucleul comunisto-securistic s-au transformat de-a lungul anilor de guvernare prin fuziuni, sciziuni și replieri ideologice, însă metodele de guvernare au rămas aceleași, perfect adaptate după vechiul tipar. 

Românii acceptă resemnați anomaliile perfide ale societății în care trăiesc, ba mai mult le și sprijină într-un mod condamnabil fără pic de conștiință. 

Îți dai seama că România este o țară pierdută, din momentul în care observi dezbinarea prăpăstioasă dintre români, care ar trebui să fie solidari și uniți între ei, fiindcă doar așa s-ar putea efectua o schimbare majoră, însă din moment ce lipsesc aceste aspecte vom fi condamnați mai departe să ducem jugul nefast al sclaviei.

Dar să analizăm: au refuzat românii cu bună știință șansa de a fi avut o viață decentă? Cred că da! De multe ori am făcut greșeala, să arunc vina exclusiv pe politicieni pentru toată situația în care au adus în mod deliberat țara, însă este o percepție subiectivă a realității, fiindcă din păcate, cetățeanul român a fost PĂRTAȘ într-un mod pasiv, indirect la toate aceste acțiuni infame ale conducătorilor. Din moment ce românii votează aceleași partide politice care s-au succedat la putere timp de trei decenii… 

Și mai rău îi apără cu un patos nebunesc pe reprezentanții puterii și ai opoziției, ajungând la conflicte deschise atât în mediul virtual cât și în realitate, atunci concluzia este că nu ai cu cine să te aliezi pentru a lupta pentru binele ţării. Nu doar politicienii sunt problema, ci mai ales SUSȚINĂTORII lor, populația îndobitocită și dezumanizată. 

În România la ora actuală există în jur de 6,4 milioane de asistați sociali, toți acești beneficiari ai acelui ajutor social formează o clientelă electorală foarte fidelă clasei politice. Clasa socială de mijloc este inexistentă, așa că restul populației este formată din săracii care trăiesc la limita supraviețuirii și din cei care muncesc în afara granițelor.

Dar vina nu-i a românului, așa este? Că doar el ce a făcut decât să asiste pasiv la compromiterea propriilor lui șanse de a avea o viață decentă? O mare parte din populație nu-și exercită nici măcar singurul drept cetățenesc acordat pe deplin, acela de a vota, invocând lipsa opțiunilor, așa că puterea de a decide prin vot cine ne conduce destinele stă în mâna unei pături sociale dezavantajate, care, poate, în lipsa unei informări consistente și eficiente cu privire la situația gravă în care se zbate nenorocita lor de țară trădată, prădată și vândută la bucată, au distrus viitorul urmașilor lor și pe cel al altora. Este intrigantă această lipsă completa de logică a românilor în momentul în care se pune in discutie propria lor bunăstare cetățenească. Le place să-și plângă neajunsurile în public dând vina pe orișicine, chiar și pe Dumnezeu, dar în schimb nu ridică un deget să schimbe ceva, așteptând mereu implicare din partea altora.

Tocmai din aceste motive au ajuns să fim atât de ușor controlați, devenind unealta obedientă și profitabilă a sistemului. Singura șansă de-a învinge caracatița mafiotă care a acaparat societatea este ca să ne unim într-o direcție constructivă, a schimbării în bine, lăsând la o parte diferențele de opinii, orgoliul și capriciile. Avem exemplul francezilor și a altor nații europene care s-au răzvrătit împotriva dictaturii globaliste luptând până la sânge pe baricade. Schimbarea stării de lucruri se va efectua în momentul în care ne vom conștientiza puterea colectivă care se poate manifesta prin prisma unității strâns legate.

Sursa: Andreea Arsene

Adaptare si foto: Carmen Pankau

☀️CETATEA VECHE DE LA SÂNTANA (JUD. ARAD) – CEA MAI MARE CETATE HALLSTATTIANĂ DIN EUROPA

La o distanţă de 28 km de Arad s-au făcut descoperiri arheologice destul de importante atât pentru România cât şi pentru Europa de sud-est. Orașul SÂNTANA (jud. Arad – Crișana), aflat în „Câmpia Tisei” este format din localitățile componente: Sântana a fost înființată pe domeniul așezării mai vechi COMLĂUȘ, care este amintită prima oara în listele de zeciuială papală din anul 1334 –1335, făcând parte din arhidiaconatul catolic Pâncota. În anul 1566 Comlăușul a fost pustiit de turci împreună cu tot comitatul Zărand. 

Imperiul Habsburgic a COLONIZAT aici șvabi, la sud-est de Comlăuș fiind înființat astfel satul Sfânta Ana, actualul oraș Sântana. În Strada Micșunelelor, la nr. 29 din Comlăuș, a existat casa lui Constantin Popovici, membru al delegației de 300 români care a prezentat în 1892 Memorandumul. Tot el l-a găzduit la 25 ianuarie 1897 pe Badea Cârțan, care și-a dedicat viața răspândirii în Transilvania a publicațiilor din România. În perioada interbelică a fost reședința plășii Sântana, în cadrul județului Arad (interbelic).

Aici întâlnim „CETATEA VECHE DE PĂMÂNT” de la Sântana, cea care are vechimea cetăţii TROIA (Ilion; astăzi Hisarlâc – în Turcia), din care considerente este considerată Troia românească (Troia a fost construita de Străbunii noștri, Geţii – n. r. Carmen Pankau). De curând, această importantă așezare din prima parte a epocii fierului își dezvăluie secretele cu ajutorul unei investigații bazate pe câmpul magnetic al vestigiilor. Astfel, arheologii români și germani au făcut o cercetare magnetometrică la această cetate hallstattiană de la Sântana, care a permis identificarea unor noi structuri preistorice. Deși cetatea este cunoscută de aproape o jumătate de veac, ea ascunde în continuare multe secrete. Cetatea de pământ hallstattiană se află la patru kilometri de orașul Sântana (de la Sfânta Ana, în religia creștină aceasta apare ca Mama Fecioarei Maria și bunica lui Iisus Hristos; cu înțeles de „Cea Bătrână” – Bunica), iar suprafața fortificației, de forma aproximativ ovală, se știa că depășește 78 hectare, ca întindere.

Este vorba de una dintre cele mai mari așezări fortificate din ÎNTREAGA PREISTORIE. Cercetările au stabilit, mai întâi, existența unei necropole care aparține primei părți a epocii cuprului (aramei), fiind vorba de cultura numită Tiszapolgar (circa 4.000 î.Hr.; acum 6.000 de ani). Apoi, există o așezare care datează de la sfârșitul epocii bronzului, adică de la circa 1200 î.Hr., și o fortificație ridicată la începutul primei epoci a fierului, ridicată de GEŢI.

„Cercetarea magnetometrică de la Sântana a permis identificarea unor structuri preistorice, cum ar fi primele două valuri, șanțuri și palisade – structura defensivă a fortificației –, un drum situat în interiorul fortificației și numeroase construcții din lemn”, a declarat Victor Sava, arheolog la Complexul Muzeal Arad. Fortificaţia de pământ de la Sântana, cunoscută sub numele de „CETATEA VECHE”, intră pentru prima dată în atenţia autorităţilor austriece la sfârşitul secolului al XVIII-lea, cu ocazia întocmirii primei ridicări topografice militare a regiunii. Ulterior, pe parcursul secolului al XIX-lea, numeroşi cărturari locali amintesc în operele lor acest sit, toţi fiind fascinaţi de dimensiunea impresionantă a acestuia. Prima descriere mai amplă a acestui monument arheologic, însoţită de consideraţii istorice, este oferită în 1882 de istoriograful Sándor Márki, care atribuie fortificaţia avarilor.

Descoperirile realizate la Sântana indică faptul că TROIA era foarte mică faţă de cetatea de la Sântana. „Troia avea o suprafaţă de 29 de hectare, Cetatea de la Sântana are nu mai puţin de 89 de hectare. Clădirile din Troia au fost realizate din piatră. La Sântana, construcţiile au fost realizate din lut şi lemn, semn că civilizaţia era mai dezvoltată şi se adapta la materialele de construcţie de care dispunea. Cetatea de la Sântana a fost împrejmuită cu şanţuri de apărare adânci de peste patru metri, dar şi cu valuri de pământ de peste 20 de metri. Ne aflăm în faţa uneia dintre cele mai mari şi impunătoare cetăţi din Europa”, a explicat Florin Gogâltan.

Confirmarea importanţei oferite în epocă „Cetăţii Vechi” are loc în primăvara anului 1888, când lucrătorii ce amenajau terasamentul căii ferate Arad-Oradea (care trece chiar prin mijlocul sitului), scot la lumină un tezaur compus din 11 de piese din aur. Dacă sunt cele din fotografie, este vorba despre posibile diademe din frunze de laur. În Camera Tezaurului de la Muzeul de Istorie a Trasilvaniei din Cluj-Napoca se află și diademele de aur cu frunze de laur descoperite la Sărmășag. Declinate temporal ca aparținătoare de jumătatea mileniului II î.Hr. (anii 1600-1300 î.Hr – Epoca bronzului), cele două diademe de aur sunt lucrate dintr-o bară cu profil rotund, având la fiecare capăt câte două frunze lanceolate de laur (total patru frunze de laur). Diademele de la Sarmășag (județul Sălaj) au fost descoperite în anul 1900. Unele informații menționează patru asemenea diademe și alte trei mici artefacte din aur.

În prezent se poate vorbi doar de două diademe. Acestea seamănă izbitor cu cele descoperite la Sântana. De remarcat faptul că de la Márki şi până la mijlocul secolului al XX-lea nici un alt specialist nu s-a mai ocupat în mod serios de fortificaţia de la Sântana. Curentul istoriografic ce atribuia fortificaţia epocii avare avea să se schimbe în urma unei cercetări de teren efectuate de către arheologii arădeni E. Dörner şi M. Rusu în primăvara anului 1952. Aceştia au descoperit la suprafaţa fortificaţiei artefacte datate în epoca bronzului. Ca urmare a noilor interpretări cronologice asupra fortificaţiei de pământ, în vara anului 1963 un colectiv de arheologi format din M. Rusu, E. Dörner şi I. Ordentlich şi-a propus o amplă sondare a sitului. Cel mai important rezultat al acestor cercetări a fost că pentru prima dată specialiştii ajung la concluzia certă că fortificaţia a fost construită la sfârşitul epocii bronzului, deci undeva între anii 1500 şi 1000 î.Hr..

Intenţia de a relua cercetările la „Cetatea Veche” a început să se concretizeze pe parcursul anului 2008, când au fost desfăşurate o serie de prospecţiuni. Noua echipă de cercetare, formată din mai mulţi specialişti, avea să dezvelească pe parcursul anului 2009 o porţiune din sistemul de apărare al fortificaţiei. Cele două obiective principale ale noilor săpături arheologice au fost datarea exactă a întregului sit şi identificarea modalităţii de construcţie a fortificaţiei din pământ.

Dacă datarea în intervalul cronologic 1400-1200 î.Hr. a sistemului de apărare nu a reprezentat o surpriză, stabilirea exactă a modalităţii de ridicare a valului de pământ şi a dimensiunilor acestuia este adevăratul câştig al cercetărilor arheologice. Astfel, în urma acestor cercetări, dar şi a altora desfăşurate până în 2015, se poate preciza că întreaga fortificaţie ocupă 81,2 hectare (812.000 m2). De asemenea, trebuie precizat că sistemul defensiv este format dintr-un şanţ de apărare cu o deschidere de 10 m şi o adâncime de aproape 3 m, dar şi dintr-un val construit din pământ bătut, lemn şi piatră, ce a păstrat o lăţime de 27 m şi o înălţime de 2,5 m. Pe coama valului, unde specialiștii se aşteptau să găsească palisada de lemn fără de care valul nu ar fi avut rolul funcţional pentru care a fost ridicat, aceștia au avut surpriza să descopere un zid din lut; acesta s-a mai păstrat pe o înălţime de circa 40 cm şi o grosime de aproximativ 80 cm. Atât cercetările vechi cât şi cele recente confirmă ipoteza conform căreia „Cetatea Veche” de la Sântana a reprezentat un IMPORTANT CENTRU DE PUTERE al finalului epocii bronzului. Această afirmaţie se sprijină pe dimensiunile impresionante ale fortificaţiei, pe numărul mare de obiecte de prestigiu confecţionate din aur şi din bronz descoperite în interiorul fortificaţiei şi, nu în ultimul rând, pe sistemul elaborat de construcţie al fortificaţiei.

Lumea din care fac parte cei care au ridicat această monumentală fortificaţie începe să se dezvăluie treptat ca fiind una complexă, în care prestigiul şi puterea anumitor personaje par să domine piesajul societăţii. Rolul pe care „Cetatea Veche” l-a avut în acest sistem social pare a fi unul important, iar prosperitatea de care s-au bucurat locuitorii fortificaţiei nu este întâlnită în multe comunităţi contemporane din regiunea intracarpatică. Unul dintre cele mai importante vestigii descoperite pe acest teritoriu a fost un SCHELET UMAN ce este vechi de 5500 de ani.
Iată cum constatăm că pământul pe care călcăm şi alergăm zi de zi mişună de vestigii arheologice care arată că şi acum 3000-5000 de ani în urmă acelaşi lucru făceau şi strămoşii noştri, ce nu erau cu nimic mai prejos ca noi.

„Troia românească” de la Sântana este unică în Europa ca suprafață, dovedind încă o dată că VATRA VECHII EUROPE A FOST AICI în arealul Carpaților și al cursului înspumat al Dunării.

Sursa: George V. Grigore
Adaptare și foto: Carmen Pankau