La o distanţă de 28 km de Arad s-au făcut descoperiri arheologice destul de importante atât pentru România cât şi pentru Europa de sud-est. Orașul SÂNTANA (jud. Arad – Crișana), aflat în „Câmpia Tisei” este format din localitățile componente: Sântana a fost înființată pe domeniul așezării mai vechi COMLĂUȘ, care este amintită prima oara în listele de zeciuială papală din anul 1334 –1335, făcând parte din arhidiaconatul catolic Pâncota. În anul 1566 Comlăușul a fost pustiit de turci împreună cu tot comitatul Zărand.
Imperiul Habsburgic a COLONIZAT aici șvabi, la sud-est de Comlăuș fiind înființat astfel satul Sfânta Ana, actualul oraș Sântana. În Strada Micșunelelor, la nr. 29 din Comlăuș, a existat casa lui Constantin Popovici, membru al delegației de 300 români care a prezentat în 1892 Memorandumul. Tot el l-a găzduit la 25 ianuarie 1897 pe Badea Cârțan, care și-a dedicat viața răspândirii în Transilvania a publicațiilor din România. În perioada interbelică a fost reședința plășii Sântana, în cadrul județului Arad (interbelic).
Aici întâlnim „CETATEA VECHE DE PĂMÂNT” de la Sântana, cea care are vechimea cetăţii TROIA (Ilion; astăzi Hisarlâc – în Turcia), din care considerente este considerată Troia românească (Troia a fost construita de Străbunii noștri, Geţii – n. r. Carmen Pankau). De curând, această importantă așezare din prima parte a epocii fierului își dezvăluie secretele cu ajutorul unei investigații bazate pe câmpul magnetic al vestigiilor. Astfel, arheologii români și germani au făcut o cercetare magnetometrică la această cetate hallstattiană de la Sântana, care a permis identificarea unor noi structuri preistorice. Deși cetatea este cunoscută de aproape o jumătate de veac, ea ascunde în continuare multe secrete. Cetatea de pământ hallstattiană se află la patru kilometri de orașul Sântana (de la Sfânta Ana, în religia creștină aceasta apare ca Mama Fecioarei Maria și bunica lui Iisus Hristos; cu înțeles de „Cea Bătrână” – Bunica), iar suprafața fortificației, de forma aproximativ ovală, se știa că depășește 78 hectare, ca întindere.
Este vorba de una dintre cele mai mari așezări fortificate din ÎNTREAGA PREISTORIE. Cercetările au stabilit, mai întâi, existența unei necropole care aparține primei părți a epocii cuprului (aramei), fiind vorba de cultura numită Tiszapolgar (circa 4.000 î.Hr.; acum 6.000 de ani). Apoi, există o așezare care datează de la sfârșitul epocii bronzului, adică de la circa 1200 î.Hr., și o fortificație ridicată la începutul primei epoci a fierului, ridicată de GEŢI.
„Cercetarea magnetometrică de la Sântana a permis identificarea unor structuri preistorice, cum ar fi primele două valuri, șanțuri și palisade – structura defensivă a fortificației –, un drum situat în interiorul fortificației și numeroase construcții din lemn”, a declarat Victor Sava, arheolog la Complexul Muzeal Arad. Fortificaţia de pământ de la Sântana, cunoscută sub numele de „CETATEA VECHE”, intră pentru prima dată în atenţia autorităţilor austriece la sfârşitul secolului al XVIII-lea, cu ocazia întocmirii primei ridicări topografice militare a regiunii. Ulterior, pe parcursul secolului al XIX-lea, numeroşi cărturari locali amintesc în operele lor acest sit, toţi fiind fascinaţi de dimensiunea impresionantă a acestuia. Prima descriere mai amplă a acestui monument arheologic, însoţită de consideraţii istorice, este oferită în 1882 de istoriograful Sándor Márki, care atribuie fortificaţia avarilor.
Descoperirile realizate la Sântana indică faptul că TROIA era foarte mică faţă de cetatea de la Sântana. „Troia avea o suprafaţă de 29 de hectare, Cetatea de la Sântana are nu mai puţin de 89 de hectare. Clădirile din Troia au fost realizate din piatră. La Sântana, construcţiile au fost realizate din lut şi lemn, semn că civilizaţia era mai dezvoltată şi se adapta la materialele de construcţie de care dispunea. Cetatea de la Sântana a fost împrejmuită cu şanţuri de apărare adânci de peste patru metri, dar şi cu valuri de pământ de peste 20 de metri. Ne aflăm în faţa uneia dintre cele mai mari şi impunătoare cetăţi din Europa”, a explicat Florin Gogâltan.
Confirmarea importanţei oferite în epocă „Cetăţii Vechi” are loc în primăvara anului 1888, când lucrătorii ce amenajau terasamentul căii ferate Arad-Oradea (care trece chiar prin mijlocul sitului), scot la lumină un tezaur compus din 11 de piese din aur. Dacă sunt cele din fotografie, este vorba despre posibile diademe din frunze de laur. În Camera Tezaurului de la Muzeul de Istorie a Trasilvaniei din Cluj-Napoca se află și diademele de aur cu frunze de laur descoperite la Sărmășag. Declinate temporal ca aparținătoare de jumătatea mileniului II î.Hr. (anii 1600-1300 î.Hr – Epoca bronzului), cele două diademe de aur sunt lucrate dintr-o bară cu profil rotund, având la fiecare capăt câte două frunze lanceolate de laur (total patru frunze de laur). Diademele de la Sarmășag (județul Sălaj) au fost descoperite în anul 1900. Unele informații menționează patru asemenea diademe și alte trei mici artefacte din aur.
În prezent se poate vorbi doar de două diademe. Acestea seamănă izbitor cu cele descoperite la Sântana. De remarcat faptul că de la Márki şi până la mijlocul secolului al XX-lea nici un alt specialist nu s-a mai ocupat în mod serios de fortificaţia de la Sântana. Curentul istoriografic ce atribuia fortificaţia epocii avare avea să se schimbe în urma unei cercetări de teren efectuate de către arheologii arădeni E. Dörner şi M. Rusu în primăvara anului 1952. Aceştia au descoperit la suprafaţa fortificaţiei artefacte datate în epoca bronzului. Ca urmare a noilor interpretări cronologice asupra fortificaţiei de pământ, în vara anului 1963 un colectiv de arheologi format din M. Rusu, E. Dörner şi I. Ordentlich şi-a propus o amplă sondare a sitului. Cel mai important rezultat al acestor cercetări a fost că pentru prima dată specialiştii ajung la concluzia certă că fortificaţia a fost construită la sfârşitul epocii bronzului, deci undeva între anii 1500 şi 1000 î.Hr..
Intenţia de a relua cercetările la „Cetatea Veche” a început să se concretizeze pe parcursul anului 2008, când au fost desfăşurate o serie de prospecţiuni. Noua echipă de cercetare, formată din mai mulţi specialişti, avea să dezvelească pe parcursul anului 2009 o porţiune din sistemul de apărare al fortificaţiei. Cele două obiective principale ale noilor săpături arheologice au fost datarea exactă a întregului sit şi identificarea modalităţii de construcţie a fortificaţiei din pământ.
Dacă datarea în intervalul cronologic 1400-1200 î.Hr. a sistemului de apărare nu a reprezentat o surpriză, stabilirea exactă a modalităţii de ridicare a valului de pământ şi a dimensiunilor acestuia este adevăratul câştig al cercetărilor arheologice. Astfel, în urma acestor cercetări, dar şi a altora desfăşurate până în 2015, se poate preciza că întreaga fortificaţie ocupă 81,2 hectare (812.000 m2). De asemenea, trebuie precizat că sistemul defensiv este format dintr-un şanţ de apărare cu o deschidere de 10 m şi o adâncime de aproape 3 m, dar şi dintr-un val construit din pământ bătut, lemn şi piatră, ce a păstrat o lăţime de 27 m şi o înălţime de 2,5 m. Pe coama valului, unde specialiștii se aşteptau să găsească palisada de lemn fără de care valul nu ar fi avut rolul funcţional pentru care a fost ridicat, aceștia au avut surpriza să descopere un zid din lut; acesta s-a mai păstrat pe o înălţime de circa 40 cm şi o grosime de aproximativ 80 cm. Atât cercetările vechi cât şi cele recente confirmă ipoteza conform căreia „Cetatea Veche” de la Sântana a reprezentat un IMPORTANT CENTRU DE PUTERE al finalului epocii bronzului. Această afirmaţie se sprijină pe dimensiunile impresionante ale fortificaţiei, pe numărul mare de obiecte de prestigiu confecţionate din aur şi din bronz descoperite în interiorul fortificaţiei şi, nu în ultimul rând, pe sistemul elaborat de construcţie al fortificaţiei.
Lumea din care fac parte cei care au ridicat această monumentală fortificaţie începe să se dezvăluie treptat ca fiind una complexă, în care prestigiul şi puterea anumitor personaje par să domine piesajul societăţii. Rolul pe care „Cetatea Veche” l-a avut în acest sistem social pare a fi unul important, iar prosperitatea de care s-au bucurat locuitorii fortificaţiei nu este întâlnită în multe comunităţi contemporane din regiunea intracarpatică. Unul dintre cele mai importante vestigii descoperite pe acest teritoriu a fost un SCHELET UMAN ce este vechi de 5500 de ani.
Iată cum constatăm că pământul pe care călcăm şi alergăm zi de zi mişună de vestigii arheologice care arată că şi acum 3000-5000 de ani în urmă acelaşi lucru făceau şi strămoşii noştri, ce nu erau cu nimic mai prejos ca noi.
„Troia românească” de la Sântana este unică în Europa ca suprafață, dovedind încă o dată că VATRA VECHII EUROPE A FOST AICI în arealul Carpaților și al cursului înspumat al Dunării.
Sursa: George V. Grigore
Adaptare și foto: Carmen Pankau
Aici întâlnim „CETATEA VECHE DE PĂMÂNT” de la Sântana, cea care are vechimea cetăţii TROIA (Ilion; astăzi Hisarlâc – în Turcia), din care considerente este considerată Troia românească (Troia a fost construita de Străbunii noștri, Geţii – n. r. Carmen Pankau). De curând, această importantă așezare din prima parte a epocii fierului își dezvăluie secretele cu ajutorul unei investigații bazate pe câmpul magnetic al vestigiilor. Astfel, arheologii români și germani au făcut o cercetare magnetometrică la această cetate hallstattiană de la Sântana, care a permis identificarea unor noi structuri preistorice. Deși cetatea este cunoscută de aproape o jumătate de veac, ea ascunde în continuare multe secrete. Cetatea de pământ hallstattiană se află la patru kilometri de orașul Sântana (de la Sfânta Ana, în religia creștină aceasta apare ca Mama Fecioarei Maria și bunica lui Iisus Hristos; cu înțeles de „Cea Bătrână” – Bunica), iar suprafața fortificației, de forma aproximativ ovală, se știa că depășește 78 hectare, ca întindere.
Este vorba de una dintre cele mai mari așezări fortificate din ÎNTREAGA PREISTORIE. Cercetările au stabilit, mai întâi, existența unei necropole care aparține primei părți a epocii cuprului (aramei), fiind vorba de cultura numită Tiszapolgar (circa 4.000 î.Hr.; acum 6.000 de ani). Apoi, există o așezare care datează de la sfârșitul epocii bronzului, adică de la circa 1200 î.Hr., și o fortificație ridicată la începutul primei epoci a fierului, ridicată de GEŢI.
„Cercetarea magnetometrică de la Sântana a permis identificarea unor structuri preistorice, cum ar fi primele două valuri, șanțuri și palisade – structura defensivă a fortificației –, un drum situat în interiorul fortificației și numeroase construcții din lemn”, a declarat Victor Sava, arheolog la Complexul Muzeal Arad. Fortificaţia de pământ de la Sântana, cunoscută sub numele de „CETATEA VECHE”, intră pentru prima dată în atenţia autorităţilor austriece la sfârşitul secolului al XVIII-lea, cu ocazia întocmirii primei ridicări topografice militare a regiunii. Ulterior, pe parcursul secolului al XIX-lea, numeroşi cărturari locali amintesc în operele lor acest sit, toţi fiind fascinaţi de dimensiunea impresionantă a acestuia. Prima descriere mai amplă a acestui monument arheologic, însoţită de consideraţii istorice, este oferită în 1882 de istoriograful Sándor Márki, care atribuie fortificaţia avarilor.
Descoperirile realizate la Sântana indică faptul că TROIA era foarte mică faţă de cetatea de la Sântana. „Troia avea o suprafaţă de 29 de hectare, Cetatea de la Sântana are nu mai puţin de 89 de hectare. Clădirile din Troia au fost realizate din piatră. La Sântana, construcţiile au fost realizate din lut şi lemn, semn că civilizaţia era mai dezvoltată şi se adapta la materialele de construcţie de care dispunea. Cetatea de la Sântana a fost împrejmuită cu şanţuri de apărare adânci de peste patru metri, dar şi cu valuri de pământ de peste 20 de metri. Ne aflăm în faţa uneia dintre cele mai mari şi impunătoare cetăţi din Europa”, a explicat Florin Gogâltan.
Confirmarea importanţei oferite în epocă „Cetăţii Vechi” are loc în primăvara anului 1888, când lucrătorii ce amenajau terasamentul căii ferate Arad-Oradea (care trece chiar prin mijlocul sitului), scot la lumină un tezaur compus din 11 de piese din aur. Dacă sunt cele din fotografie, este vorba despre posibile diademe din frunze de laur. În Camera Tezaurului de la Muzeul de Istorie a Trasilvaniei din Cluj-Napoca se află și diademele de aur cu frunze de laur descoperite la Sărmășag. Declinate temporal ca aparținătoare de jumătatea mileniului II î.Hr. (anii 1600-1300 î.Hr – Epoca bronzului), cele două diademe de aur sunt lucrate dintr-o bară cu profil rotund, având la fiecare capăt câte două frunze lanceolate de laur (total patru frunze de laur). Diademele de la Sarmășag (județul Sălaj) au fost descoperite în anul 1900. Unele informații menționează patru asemenea diademe și alte trei mici artefacte din aur.
În prezent se poate vorbi doar de două diademe. Acestea seamănă izbitor cu cele descoperite la Sântana. De remarcat faptul că de la Márki şi până la mijlocul secolului al XX-lea nici un alt specialist nu s-a mai ocupat în mod serios de fortificaţia de la Sântana. Curentul istoriografic ce atribuia fortificaţia epocii avare avea să se schimbe în urma unei cercetări de teren efectuate de către arheologii arădeni E. Dörner şi M. Rusu în primăvara anului 1952. Aceştia au descoperit la suprafaţa fortificaţiei artefacte datate în epoca bronzului. Ca urmare a noilor interpretări cronologice asupra fortificaţiei de pământ, în vara anului 1963 un colectiv de arheologi format din M. Rusu, E. Dörner şi I. Ordentlich şi-a propus o amplă sondare a sitului. Cel mai important rezultat al acestor cercetări a fost că pentru prima dată specialiştii ajung la concluzia certă că fortificaţia a fost construită la sfârşitul epocii bronzului, deci undeva între anii 1500 şi 1000 î.Hr..
Intenţia de a relua cercetările la „Cetatea Veche” a început să se concretizeze pe parcursul anului 2008, când au fost desfăşurate o serie de prospecţiuni. Noua echipă de cercetare, formată din mai mulţi specialişti, avea să dezvelească pe parcursul anului 2009 o porţiune din sistemul de apărare al fortificaţiei. Cele două obiective principale ale noilor săpături arheologice au fost datarea exactă a întregului sit şi identificarea modalităţii de construcţie a fortificaţiei din pământ.
Dacă datarea în intervalul cronologic 1400-1200 î.Hr. a sistemului de apărare nu a reprezentat o surpriză, stabilirea exactă a modalităţii de ridicare a valului de pământ şi a dimensiunilor acestuia este adevăratul câştig al cercetărilor arheologice. Astfel, în urma acestor cercetări, dar şi a altora desfăşurate până în 2015, se poate preciza că întreaga fortificaţie ocupă 81,2 hectare (812.000 m2). De asemenea, trebuie precizat că sistemul defensiv este format dintr-un şanţ de apărare cu o deschidere de 10 m şi o adâncime de aproape 3 m, dar şi dintr-un val construit din pământ bătut, lemn şi piatră, ce a păstrat o lăţime de 27 m şi o înălţime de 2,5 m. Pe coama valului, unde specialiștii se aşteptau să găsească palisada de lemn fără de care valul nu ar fi avut rolul funcţional pentru care a fost ridicat, aceștia au avut surpriza să descopere un zid din lut; acesta s-a mai păstrat pe o înălţime de circa 40 cm şi o grosime de aproximativ 80 cm. Atât cercetările vechi cât şi cele recente confirmă ipoteza conform căreia „Cetatea Veche” de la Sântana a reprezentat un IMPORTANT CENTRU DE PUTERE al finalului epocii bronzului. Această afirmaţie se sprijină pe dimensiunile impresionante ale fortificaţiei, pe numărul mare de obiecte de prestigiu confecţionate din aur şi din bronz descoperite în interiorul fortificaţiei şi, nu în ultimul rând, pe sistemul elaborat de construcţie al fortificaţiei.
Lumea din care fac parte cei care au ridicat această monumentală fortificaţie începe să se dezvăluie treptat ca fiind una complexă, în care prestigiul şi puterea anumitor personaje par să domine piesajul societăţii. Rolul pe care „Cetatea Veche” l-a avut în acest sistem social pare a fi unul important, iar prosperitatea de care s-au bucurat locuitorii fortificaţiei nu este întâlnită în multe comunităţi contemporane din regiunea intracarpatică. Unul dintre cele mai importante vestigii descoperite pe acest teritoriu a fost un SCHELET UMAN ce este vechi de 5500 de ani.
Iată cum constatăm că pământul pe care călcăm şi alergăm zi de zi mişună de vestigii arheologice care arată că şi acum 3000-5000 de ani în urmă acelaşi lucru făceau şi strămoşii noştri, ce nu erau cu nimic mai prejos ca noi.
„Troia românească” de la Sântana este unică în Europa ca suprafață, dovedind încă o dată că VATRA VECHII EUROPE A FOST AICI în arealul Carpaților și al cursului înspumat al Dunării.
Sursa: George V. Grigore
Adaptare și foto: Carmen Pankau
Avem istorie antică și paleolitică, mai mult decît Europa la un loc....
RăspundețiȘtergere