MIRCEA CEL BĂTRÂN

CÂTEVA REFERINŢE DESPRE MORMÂNTUL VOIEVODULUI MIRCEA CEL BĂTRÂN SAU CEL MARE ŞI CELE PATRU PIETRE FUNERARE

Faima Coziei se leagă de ctitorul său – Voievodul Mircea cel Bătrân, sau cel Mare. Într-adevăr, apelativul „cel Bătrân” nu are suport în realitate, dat fiind că domnitorul a murit la doar 60 de ani. Mai probabil ar fi ca „cel Bătrân” să se refere la cea mai lungă domnie consemnată până la el, din istoria scurtă a Ţării Româneşti de după primul des­călecat, cel al lui Basarab I, la Câmpu­lung Muscel. Acest „Principe între creştini cel mai viteaz şi cel mai ager” (cronicarul otoman Leunclavius) a stat 32 de ani în scaunul Munteniei, scaun care cuprindea însă şi teritorii din Dobrogea, din Tran­silvania (Ţara Făgăraşului), din Banat şi Severin. A cârmuit Ţara cu inteligenţă, cu credincioşie, cu hotărâre. Este primul domn român care a luptat cu expansiunea turcească, oştile sale fiind prezente peste tot în Balcani, adică pe teritoriul Bizanţului muribund. A apărat creştinătatea răsăriteană (dar, implicit, şi pe cea apuseană) în luptele din preajma Constantinopolului, de la Salonic şi Nicopole (care s-a terminat cu un dezastru pentru creştini). Urcarea pe tron a fost la 23 septembrie 1386 şi s-a mutat la Domnul la 31 ianuarie 1418. Trupul său neînsufleţit a fost adus de la Curtea de Argeş (unde erau îngropaţi înaintaşii săi) şi înmormântat la Mănăstirea Cozia la 4 februarie, în „cea mai frumoasă biserică de pe atunci”. Dar vitregiile istoriei au făcut ca mormântul domnitorului să fie profanat în mai multe rânduri. Oricum, locul său de veci a fost iniţial ca un sarcofag egiptean, lucru mai puţin obişnuit pentru tradiţia locului, dar folosit la monumentele funerare medievale din Apus. A doua pisanie, al cărei text ni s-a păstrat, spune: „…Robul lui Dumnezeu şi pentru stăpânirea Ţării Româneşti şi Moldoviei până la Herţeg şi la sud către Bulgaria; multe războaie a bătut şi tot ce a plănuit a înfăptuit…”

Însă nici această pisanie nu a rezistat, căci în vara anului 1821, după uciderea lui Tudor Vladimirescu de către greci şi înfrângerea Eteriei („Marea Zaveră”, cum a fost numită mişcarea de eliberare a grecilor dusă în contul… românilor), Alexandru Ipsilanti s-a refugiat între zidurile întărite ale Coziei.

Urmăritorii săi, turcii, au dat foc mânăstirii şi au prădat-o cu furie, devastând cu această ocazie mormântul lui Mircea cel Mare. Comorile căutate, evident, nu au fost găsite…
Vine vara anului 1917, când aflăm din relatarea prefectului de Vâlcea că stareţul Mânăstirii Cozia a părăsit-o în faţa trupelor germane de ocupaţie. „Între altele, mi s-a adus la cunoştinţă că mormântul Voeivodului Mircea a fost devastat, ridicându-i-se şi luându-i-se piatra comemorativă, de către duşmanii străini de neam şi de credinţa ortodoxă”, raportează respectivul prefect. Lucrurile însă nu s-au oprit aici. În procesul verbal în 23 decembrie 1918, procurorul Tribunalului Vâlcea notează: „Din zvon pu­blic fiind informaţi că trupele austro-germane în retragere au devastat Mânăstirea Cozia, ne-am transportat în localitate…unde am constatat că pia­tra comemorativă de pe mormântul domnitorului a fost mişcată din loc şi spartă, iar biserica folosită drept adăpost pentru cai”.

Da, este drept ca o armată care se poartă astfel în teritoriile cucerite să fie detestată şi să nu se bucure de nici un sprijin popular, pierzând până la urmă totul…
Aşa au procedat şi la Mănăstirea Lainici, în defileul Jiului, aşa au bombardat intenţionat şi Mânăstirea Nămăieşti şi atâtea altele. Sorţii războiului şi mai ales ai păcii nu le-au zâmbit, deşi aceste armate ale lumii „civilizate” purtau la caschetă, teoretic, laurii victoriei.

Dintr-un minimal spirit de solidaritate de castă militară, nu trebuia tulburat somnul de veci al unui mare luptător care a fost Mircea, nu trebuiau stricate osemintele acelui trup viguros odi­nioară, care s-a nevoit pe câmpurile de luptă ale Balcanilor, apărând Crucea şi civilizaţia creştină.

Piatra funerară a stat aşa, distrusă, pe mormântul voievodului până în anul 1936, când a fost înlocuită cu alta, contestată însă ca dimensiuni şi conţinut al inscripţiei. În anul 1938, din iniţiativa Comisiei Monumentelor Isto­rice, s-a aşezat o altă placă, pe care scrie: „Aici odihnesc rămăşiţele lui Mircea, Domnul Ţării Româneşti, adormit în anul 1418”. Şi în acest punct, acest conflict de exprimare postumă se pecetluieşte astfel.

Alături de Voievodul Mircea cel Bătrân, îşi duce somnul de veci şi Teofana Monahia, care nu este altcineva decât mama lui Mihai Viteazul, ultima expresie a geniului militar românesc din Evul de mijloc. Interesant acest lucru: mamă şi fiu îşi dorm somnul de veci în două mânăstiri munteneşti, la Cozia şi la Dealu (unde se află numai capul Voievodului Mihai Viteazul; de fapt, unde ar fi trebuit să se afle, căci în prezent este la Muzeul de Istorie, situaţie care trebuie urgent îndreptată).
Acolo, în pronaosul Coziei, zace trupul celei care a rodit un mare strateg, un vajnic apărător al credinţei şi al neamului său, de oricare parte a Carpaţilor ar fi fost. Iată ce spune Teodora (numele ei de botez) la 8 noiembrie 1601, zi în care se prăznuiesc Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil şi ar fi fost ziua numelui fiului ei drag, ucis prin trădare în august la Câmpia Turzii: „Eu am luat svintele rase în monastirea svântă ce se zice Co­zia”.

Mai târziu, exact peste un an, mama dom­nitorului spune: „…Şi trăiiu de ajunsei de luaiu şi svântul cin călu­găresc, drept plângerea păcatelor mele”, ca semn că a fost primită în cinul monahal, tot de sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil. Teofana mo­na­hia s-a stins repede din viaţă, în anul 1605, şi a fost îngropată chiar lângă iubitul ei fiu.

Despre istoria Coziei care este una şi aceeaşi cu istoria Ţării Româneşti

Drept urmare, dintotdeauna, mânăstirea a impresionat prin poziţia ei, prin măreţia zidurilor, prin peisajul care o înconjoară şi din care face parte de peste 600 de ani.
Mânăstirea Cozia a fost ridicată la locul numit Nucet, o zonă foar­te prielnică creş­terii nucilor. Numele acesta de Cozia vine de la cuvântul pecenego-cuman koz, care înseamnă nucă. Cu timpul, numele acesta i-a rămas, şi pentru a o deosebi de altă mânăstire de lângă Târgovişte, care se numeşte Nucet. Lavra de pe Alutus (vechea denumire romană a Oltului) a fost clădită între anii 1386 şi 1393.
În anul 1927 a avut loc o surpriză de proporţii, când a fost dată jos tencuiala veche. Atunci au apărut la suprafaţă vechile ornamente ale Coziei, care încântă şi astăzi ochiul.

La început, biserica avea doar naos, pronaos şi altar, dar în anul 1707 i s-a adăugat pridvorul. Ctitorul? Sfântul Martir şi Voievod Constantin Brâncoveanu, cel care a lăsat în urmă-i o ţară şi o salbă uimitoare de mânăstiri. Unde nu a construit de la zero, a îmbunătăţit, punându-şi amprenta sa inconfundabilă. Şi la Mănăstirea Cozia urma dărniciei Domnitorului poate fi văzută în interior, prin cele două policandre dar şi afară, prin cuhnia pe care a ridicat-o pe cheltuială proprie.
Pictura Coziei are două registre vizuale. Primul, este cel original, din anul 1393, de o rară frumuseţe. Al doilea datează din anii 1705-1707 şi se referă la adaosurile din acea perioadă.
Mânăstirea Cozia a avut, şi are, multe schituri şi metocuri în administrare. Cel mai important mo­nu­ment de artă bi­sericească pe care îl posedă este bi­serica bolniţei, aflată peste drum, lângă cimitir, pe o poiană de deasupra aşe­zământului. Ctitorul ei este Radu Paisie (1535-1545), fiul lui Radu cel Mare.

În altă ordine de idei, în vremea Voievodului Mircea cel Bătrân (1386-1418), Ţara Românească a cunoscut cea mai întinsă cuprindere teritorială din toata istoria sa medievală. Statul muntean se întindea de la Munţii Carpaţi până la Dunăre, de la Banatul Severinului până la Marea Neagră, cu posesiunile transilvane şi părţile tătăreşti şi cu cetatea Dârstorului.
Vrednic gospodar al ţării, Domnitorul Mircea cel Bătrân s-a îngrijit de activitatea meşteşugarilor, de schimburile comerciale, iniţiind mai multe emisiuni monetare, a dat privilegii negustorilor transilvăneni şi polonezi. S-a preocupat de exploatarea bogăţiilor subsolului. A mărit capacitatea de apărare a ţării prin întărirea şi extinderea fortificaţiilor dunărene, prin crearea Băniei Severinului.

Destoinicul voievod Mircea cel Mare, „bărbatul cel mai viteaz şi cel mai ager dintre creştini “ (vir inter christianos fortissimus et acerrimus), cum îl numeşte cronicarul Johannes Löwenklau (Leunclavius), a domnit 32 de ani. În acest lung timp, s-a dovedit şi un iubitor al artelor, lăsând în urma sa – înălţate de el sau sporite în frumuseţe – importante valori arhitecturale ale patrimoniului românesc: Cozia, Brădet, Vişina, Snagov, Cotmeana şi mânăstirile de la Sfântul Munte Athos. Trebuie remarcat că toate luptele pe care Domnitorul Mircea cel Bătrân a fost silit să le poarte, au fost cu turcii, nicidecum cu ungurii, polonii sau moldovenii, cu care, de altfel, a încheiat alianţe trainice în lupta comună antiotomană. După căderea lui Baiazid, Mircea a intervenit în luptele interne ce au avut loc între urmaşii acestuia.

Mănăstirea Cozia – Ctitoria de suflet a Măritului Voievod precum şi câteva referinţe cu privirea la întemeierea Râmnicului

Domnitorul Mircea cel Bătrân este ctitorul Mănăstirii Cozia, în al cărei naos se află tabloul votiv ce-l înfăţişează într-un frumos costum de cavaler occidental, şi unde, sub lespedea de piatră, i se află mormântul.
Construită în stil trilobat, bogat ornamentată, biserica surprinde prin eleganţă şi armonie. În pronaosul bisericii, se mai poate vedea şi astăzi pictura originală din anul anul 1391. Pe peretele de vest al naosului, sunt zugrăviţi Mircea şi fiul sau Mihail, în costume de cavaleri. În anul 1393, Voivedul Mircea cel Mare a participat la sfinţirea (a două oară) a mănăstirii Cozia, după ce lăcaşul a primit podoaba zugrăvelii.

Prima atestare documentară a oraşului Râmnic, reşedinţa judeţului Vâlcea, apare într-un hrisov al cancelariei Voievodului Mircea cel Mare, la 20 mai 1388.

Documentul este un act de danie prin care domnitorul dăruieşte ctitoriei sale de la Cozia, printre alte privilegii, şi „o moară la Râmnic […] şi curtea Hinăteştilor”, să le fie spre folosul călugărilor de aici. În cuprinsul acestui act, sunt menţionate şi alte localităţi vâlcene: Călimăneşti, Jiblea, Seaca, Orleşti şi Hinăteşti, ceea ce mărturiseşte despre o intensă populare relativ timpurie a acestei zone.

Un alt document emis la Râmnic, la 4 septembrie 1389, întăreşte mănăstirii Cozia un loc ce ţinea de satul Jiblea. În acest document, Mircea numeşte Râmnicul „oraşul domniei mele”. Le mai dăruieşte călugărilor cozieni satul Orleşti, care fusese al mănăstirii Cotmeana. Astfel, Râmnicul apare ca al treilea oraş, în ordine cronologică, după Câmpulung Muscel şi Curtea de Argeş. Numele oraşului este citat timp de două secole, sub forma de Râbnic, Ribnic sau Râmnic, uneori precizându-se că este „la Olt” (în documentele slavo-române: « na Olte »). Domnitorul a declarat Râmnicul reşedinţă a curţii şi cancelariei sale voievodale, datorită legăturii directe pe care oraşul o avea cu capitalele Ţării Româneşti – Curtea de Argeş, Câmpulung-Muscel, Târgovişte şi Bucureşti, dar şi pentru potenţialul economic al acestei vechi vetre urbane.

Hrisovul din 8 ianuarie 1392 purtând pecetea şi iscălitura domnitorului Ţării Româneşti, prin care acesta dăruieşte şi întăreşte danii Mănăstirii Cozia, transmite, peste vremuri, prima menţionare documentară a judeţului Vâlcea: „Eu, cel în cel Hristos Dumnezeu, binecinstitorul şi de Hristos iubitorul, marele voievod şi domn a toată Ungrovlahia, după putere am binevoit […] să ridic din temelie o mănăstire […], am dăruit puţin obroc din casă mea pentru hrana călugărilor […].

În judeţul Vâlcea, pe fiecare an să-şi adune înşişi călugării albinăritul”. Domnitorul mai dă şi o baltă Mamino, satele Orlea, Cereaşov [lângă Slatina] şi Poroiniţa [la Dunăre], o moară la Râmnic şi una la Cătălui [lângă Giurgiu], satele Bucureşti, Bogdăneşti şi Lunciani şi 300 de sălaşe de ţigani. În document mai apare şi „Uliţa la Râmnic”, vechi sat care se suprapune cu Uliţa bisericii „Sfântu Gheorghe”, cu drept de stăpânire al Mănăstirii Cozia. Hinăteşti, menţionat în documentele lui Mircea este „locul Hinăteşti”, iar la anul 1392 apare sub forma de sat şi cu hotar până la Troian şi până în apa Râmnicului.
Documentele menţionează şi o curte feudală a lui Tatul, pe domeniul căreia se afla şi o biserică. A. Sacerdoţeanu consideră că domeniul ar fi aparţinut unui mare boier, în a cărui genealogie avea cel puţin două-trei generaţii, şi, neavând moştenitori direcţi, domnul trece această proprietate în domeniul Coziei.

Vâlcea apare ca cel mai vechi judeţ românesc, după Jaleş, care este atestat documentar în anul 1385. Judeţele erau împărţiri administrative ale Ţării Româneşti, care îşi au începuturile, probabil, în perioada de dinaintea formării statului, în uniunile de obşti, grupate de obicei pe fluviile unor râuri sau într-o regiune apărată natural.

În secolele XIV-XV, judeţele încă nu aveau caracterul unor diviziuni administrative bine organizate, ci mai degrabă pe acela al unor grupări teritoriale, transformate treptat de către Domnie în unităţi administrative aflate sub controlul organelor ce reprezentau puterea central Nu se poate spune cu certitudine când a ajuns Vâlcea determinativ pentru Râmnic. După unele opinii, este posibil ca acest fapt să fi avut loc la începutul secolului al XVI-lea, când se dezvoltă localitatea Râmnicu-Sărat (Slam Râmnic), de care a trebuit să se deosebesc.

Voievodul Mircea cel Bătrân s-a stins din viaţă la Argeş şi a fost adus cu mare alai la ctitoria sa de la Cozia, aşa după cum i-a fost voia. Despre acest funest eveniment, aflăm dintr-o cronică sârbească: „Anul 6926 [1418] s-a pristăvit [a murit] marele voievod al Ungro-Vlahiei, Io Mircea, ianuarie 31“ şi cronica lui Axentie Uricariul, în care stă scris: „Murit-au Mircea Vodă în domnie şi l-au îngropat la Mânăstirea de la Cozia“

Trupul domnitorului a fost înhumat în pronaosul Coziei, la 4 februarie 1418, într-un sarcofag de piatră alcătuit după modelul celor apusene.

Domnia lui Mircea cel Bătrân rămâne importantă, în primul rând prin inaugurarea cu succes a strategiei de a-i împiedica pe sultani să-şi impună administraţia directă la nord de Dunăre şi să oprească, pentru un timp, expansiunea otomană în ţările române. El este domnitorul care şi-a împletit destinul cu Vâlcea, lăsând în urma lui mărturii care au creat o identitate acestor locuri, pe care le-a înscris în istoria românilor.

Despre mormântul Voievodului Mircea cel Bătrân – o istorie zbuciumată

Domnitorul Mircea cel Bătrân a dus aproape trei decenii lupte dure cu adversarii interni și externi pentru pacea și prestigiul Țării Românești. Ziua de 31 ianuarie 1418, atunci când a trecut la cele veșnice, nu a însemnat însă odihnă pentru trupul său obosit de la atâtea bătălii. Aşa după cum am mai spus, în spiritul unei vechi tradiţii, acest viteaz domnitor a dorit ca, după moarte, rămăşiţele lui pământeşti să i se odihnească în biserica mare de la Mănăstirea Cozia – ctitoria lui cea mai de seamă.

În documentul din 1 iunie 1421, după trei ani de la moartea Domnitorului Mircea cel Mare, fiul său Radu Voievod, zice: «Cu râvnă către Dumnezeu, Domnul meu, îndemnat fiind de sfânta şi de viaţă făcătoare Troiţă, am dat această cinstită poruncă după nobleţea inimii mele şi am întărit şi am împuternicit ca să fie de ocină si de ohabă mănăstirii Nucet, mormântul părintelui meu, şi spre veşnica lui pomenire… toate bălţile, începând de la săpatul pe Dunăre, până la Gura Ialomiţei», proprietăţi ale Nucetului pe Olt, adică la Mănăstirea Cozia.

Voivodul Mircea cel Mare a murit la 31 ianuarie 1418, pe la vreo 60 de ani şi a fost îngropat la Mănăstirea Cozia. A încetat din viaţă după o glorioasă domnie de 32 de ani, fiind înmormîntat în ziua de 4 februarie 1418, nu la Biserica Domnească din Curtea de Argeş, unde zăceau înaintaşii săi, «ci la cea mai frumoasă biserică de atunci, ctitoria sa, mănăstirea lui de la Cozia».
Locul de odihnă veşnică a Domnitorului Mircea cel Bătrân, are astăzi înfăţişarea unui sarcofag egiptean, unic între toate mormintele boiereşti şi domneşti din ţara noastră, dar caracteristic pentru forma mormintelor apusene medievale, întrebuinţate obişnuit în secolele XII-XV. Pe mormânt s-a pus o piatră mare care a fost distrusă, mormântul fiind profanat de mai multe ori.
În vara anului 1821, după uciderea lui Tudor Vladimirescu şi înfrângerea eteriştilor de către turci, Alexandru Ipsilanti, urmărit de turci s-a refugiat la Mănăstirea Cozia.
Mănăstirea şi familiile care şi-au găsit adăpost aici devin pradă turcilor, care au dat foc mănăstirii, au dezgropat mormintele Voievodului Mircea cel Bătrân şi ale altor domni, crezând că vor găsi în ele comori ascunse şi au comis toate grozăviile, profanând bisericile şi picturile.

Peste un veac, prefectul judeţului Vâlcea anunţă Ministerul Cultelor la 14 iunie 1917 că, superiorul Mănăstirii Cozia, părăsind postul şi refugiindu-se încă înainte de ocupaţia germană, mănăstirea a rămas în părăsire şi expusă stricăciunilor, «între altele, mi s-a adus la cunoştinţă că mormântul Voievodului Mircea cel Mare a fost devastat, ridicându-i-se şi luându-i-se piatra comemorativă», de către duşmanii străini de neam şi de credinţa ortodoxă».

În procesul verbal din 23 decembrie 1918, procurorul Tribunalului Vâlcea spune: «Din zvon public fiind informaţi că trupele austro-germane în retragere au devastat Mănăstirea Cozia, ne-am transportat în localitate unde… am constatat că piatra comemorativă de pe mormântul domnitorului lui Mircea cel Mare a fost mişcată din loc şi spartă», iar biserica folosită ca adăpost pentru cai.
Piatra a stat distrusă pe mormântul Voievodului Mircea cel Bătrân, până în anul 1936 când s-a făcut alta la noi în ţară, cu pisania alcătuită de Nicolae Iorga, având un conţinut mult mai bogat decît cel care există azi pe piatra mormântului. Inscripţia era: «Aici odihneşte binecinstitorul şi de Hristos iubitorul Mircea, (… urmează titulatura cunoscută) ctitor acestui sfânt locaş. A trecut la cele veşnice la 31 ianuarie 1418».

Această piatră a iscat discuţii cu privire la dimensiunea ei şi la conţinutul inscripţiei. După doi ani (în 1938), piatra a fost schimbată, folosindu-se probabil la construcţia scărilor dinspre miazăzi, care urcă la stăreţie. La 15 mai 1938, din iniţiativa Comisiei Monumentelor Istorice, pe mormântul marelui voievod Mircea s-a aşezat actuala piatră funerară, adusă din Bulgaria. Pe această piatră se află următoarea inscripţie: «Aici odihnesc rămăşiţele lui Mircea, Domnul Ţării Româneşti, adormit în anul 1418».

Sursa: Stelian Gomboș
Adaptare: Carmen Pankau

CARUL VOTIV CU PROTOME AVIFORME DE ACUM 3.000 DE ANI DE LA BUJORU (JUD. TELEORMAN)

Acest car votiv de o formă cu totul aparte a fost descoperit întâmplător, în primăvara anului 1974, cu ocazia unor lucrări agricole, în imediata vecinătate a sediului C.A.P. Bujoru, din județul Teleorman. Cu acel prilej, a fost nivelată o movilă de circa 1,5 m înălțime și cu diametru de aproximativ 20 m, situată la 350 m est de șoseaua Alexandria – Giurgiu. A doua zi, prin sârguința directorului școlii din comună, profesorul Dobre Ghena și unui grup de elevi au fost recuperate și alte obiecte ce au făcut parte din INVENTARUL MORMÂNTULUI TUMULAR de înhumație DISTRUS ÎN ZIUA PRECEDENTĂ. În toamna aceluiași an, au fost efectuate de către Emil Moscalu, de la Institutul de Arheologie din București, săpături arheologice de salvare pe aria locului descoperirii.

Astfel, s-a putut stabili faptul că fusese vorba de un mormânt tumular de înhumație, distrus de arături. În aceste condiții, din inventarul funerar au fost recuperate în primăvara anului 1974 carul-votiv-recipient cu protome aviforme (păsări acvatice) și două figurine aviforme (păsări acvatice), o figurină zoomorfă (cabalină), un pandantiv în formă de secure-dublă (labrys – toporul Zeului Zamolxe) — aparținând, cel mai probabil, carului-recipient —, o aplică fruntar, patru aplice cruciforme și două falere de harnașament, trei fragmente de saltaleoni, o bară mică de bronz cu două orificii verticale și un cuțit mic din fier, precum și fragmente ceramice (decorate și nedecorate). În toamna anului 1974, cu ocazia săpăturilor arheologice de salvare au mai fost recuperate fragmente de la o cană (decorată cu motive tipice stilului ceramic Basarabi) și resturi osteologice umane (craniu și oase ale membrelor inferioare). Din inventarul funerar ar mai fi făcut parte două vase ceramice, înalte de 0,30 m–0,40 m, DISTRUSE cu ocazia lucrărilor agricole care au nivelat movila funerară.

Acest car votiv are următoarele caracteristici:
Nr. inv. 135281; Materialul folost: bronz, fier; Tehnica: turnare, batere la cald, cizelare; G: 2.860 gr, Lt: 26,00 cm, lt: 15,5 cm, Ht: 16,50 cm, L-recipient: 15,30 cm; l-recipient: 13,20 cm, H-recipient: 5,50 cm, D roată: 10,2 cm; Loc de descoperire: Bujoru, com. Bujoru, jud. Teleorman; Context descoperire: mormânt tumular de înhumație distrus de lucrări agricole (1974); Datare: perioada mijlocie a primei epoci a fierului (Hallstatt mijlociu), Ha B3–C, secolul VIII î.Hr., perioada culturii (stilului ceramic) Basarabi.

Această piesa a fost adusă pentru prima dată în laboratoarele de specialitate ale Muzeului Național de Istorie a României în 1975, pentru lucrări de consolidare preventivă și realizarea unei copii de către Dan Ivanovici (restaurator).

De remarcat este faptul că, la descoperirea sa, roțile erau detașate de corpul propriu-zis al carului-recipient, inclusiv unele dintre protomele avimorfe care ornamentau aceste componente. Între anii 1975 și 1979 piesa originală a fost expusă la Muzeul Județean de Istorie Teleorman din Alexandria, iar la Muzeul Național de Istorie a României s-a aflat o replică a acestui obiect. Dată fiind degradarea progresivă a stării sale de conservare, piesa a revenit — în vara anului 1979 — la Muzeul Național de Istorie a României, unde a intrat într-un laborios proces de investigare fizico-chimică și restaurare. Aceste lucrări au fost realizate de un colectiv format din: Doina Șeclăman Turcu (chimist), Victoria Stănescu (restaurator), Emil Chivulescu (restaurator), Rolando Negoiță (restaurator) și Aldo Chivulescu (restaurator). Cu acest prilej, timp de un an, au fost realizate tratamente chimice, completări din rășină expodixică ale elementelor lipsă (5 pandantive în formă de secure-dublă, inele de prindere, protome avimorfe din zona roților), consolidarea fisurilor și montarea roților pe corpul obiectului (proces deosebit de laborios, care a presupus performarea miezurilor de fier mineralizat).

Una dintre figurinele avimorfe originale, detașată de una din roțile carului încă de la momentul inițial al descoperirii, a intrat ulterior în colecțiile Muzeul Național de Istorie a României, în anul 1982. Piesa originală, restaurată a fost expusă pentru prima dată la Muzeul Național de Istorie a României în mai 1980, putând fi admirată — cu unele întreruperi — în expoziția permanentă a acestuia vreme de două decenii, până la începutul anilor 2000, când au început lucrările de reabilitare și modernizare — NEFINALIZATE NICI ASTĂZI (!) — ale celui mai important muzeu de profil arheologico-istoric al țării.

Carul votiv de la Bujoru constituie una dintre piesele de importanță excepțională din colecțiile Muzeului Național de Istorie a României. Piesa a fost prezentată în cadrul unor expoziții internaționale dintre care amintim: Goldhelm, Schwert und Silberschätze: Reichtümer aus 6000 Jahren rumänischer Vergangenheit (Museum für Vor- und Frühgeschichte, Archäologisches Museum, Frankfurt am Main, 1994); Thraker und Kelten beidseits der Karpaten (Kelten Museum Hochdorf/Enz, 2000–2001); Guldskatter Rumänien under 7000 år (Medelhavsmuseet, Stockholm, 2004).

O descriere amănunțită a carului miniatural din bronz ar suna în felul următor: format dintr-un recipient oval (cazan de mici dimensiuni), acoperit cu capac şi susţinut pe două osii (din fier). În partea inferioară a recipientului, dispuse simetric, câte patru perforații (tubulare) prin care trec osiile roților. Pe fiecare dintre osii sunt montate câte două roţi fixe, cu patru spiţe (în formă de „T” – „Tatăl” – Stâlpul Cerului; numărul 4, ca și trimitere la pătratul lumii noastre întinse), având obezile supraturnate, pe diametrul interior, cu fier. Pe capac apare câte o protomă aviformă (pasăre acvatică) la fiecare extremitate, având atașat în partea inferioară a ciocului câte un anou fix (din fier) cu un pandantiv în formă de secure dublă (toporul zeului – „Zeul cel mare cu securea în spinare”); în partea centrală capacului există o apucătoare, formată dintr-o tijă verticală, suprapusă de un anou fix, terminat în partea superioară cu două protome aviforme (păsări acvatice), dispuse antitetic. Pe capac, dispuse simetric, la baza gâtului celor două protome aviforme, câte o perforație circulară având corespondent pe marginea recipientului. La ambele capete ale recipientului câte o pereche de protome aviforme (păsări acvatice), fiecare având în zona gâtului un anou fix (din fier) cu pandantiv. În cazul tuturor celor șase protome aviforme mari, ochii sunt figurați prin mici protuberanțe cilindrice. În partea inferioară a gâtului fiecăreia dintre cele șase protome aviforme mari apar câte patru caneluri. Cinci din cele șase pandantive în formă de secure-dublă (labrys), atașate printr-un anou fix din fier în zona ciocului (în cazul celor două de pe capacul recipientului) și a gâtului (în cazul celor patru de la extremitățile recipientului) fiecăreia dintre cele șase protome aviforme mari, sunt reconstituite din rășină sintetică în contextul procesului de restaurare a piesei realizat în laboratoarele de specialitate ale Muzeului Național de Istorie a României la finele anilor ’70 ai secolului XX. Pe fiecare butuc (din fier) al celor patru roţi apare câte o figurină avimorfă (pasăre acvatică), în poziție verticală, două dintre acestea fiind desprinse din vechime și repoziționate în contextul procesului de restaurare. Cele patru roți sunt dispuse ușor oblic față de planul vertical. Piesa în discuție are caracter de unicat, dar există o serie de analogii, cel puțin din punct de vedere tipologic. Cea mai apropiată dintre acestea este — cu siguranță —carul-recipient votiv de la Orăștie, acesta fiind — foarte probabil — parte a unui depozit de bronzuri (sau, după alți autori, parte a inventarului unui mormânt) descoperit întâmplător la jumătatea secolului al XIX-lea în ținutul Orăștiei, mai exact între localitățile Romos și Vaidei (jud. Huneodara) și păstrat până astăzit în colecțiile Muzeului de Istorie Naturală (Naturhistoriches Museum) din Viena. (!)

Încadrarea cronologică generală a piesei se poate face în perioada mijlocie a primei epoci a fierului (Hallstatt mijlociu, sec. IX–VII î.Hr.), perioadă care, în cuprinsul terioriului actual al României, este caracterizată în bună măsură prin apariția și evoluția culturii (stilului ceramic) Basarabi, expresie a sintezei complexe a unor elemente de cultură materială. Definirea acestei culturi se bazează preponderent pe un stil ceramic cu decor specific, documentat deopotrivă prin descoperiri în așezări și necropole. Aria de răspândire a acesteia este considerabilă, anume din zona Banatului și Voievodinei către vest, până în jumătatea sudică a Moldovei către est, respectiv între Munții Balcani la sud și valea Mureșului la nord, cu accent pe valea Dunării mijlocii și de jos. Însă, piese ceramice cu decor specific culturii Basarabi sunt cunoscute și mai la vest de zona amintită, în aria civilizației hallstattiene propriu-zise, respectiv în cuprinsul teritoriilor actuale ale Serbiei, Croației, Ungariei și Austriei. De asemenea, obiectele din bronz și fier găsite în asociere cu piese ceramice tipice stilului Basarabi își găsesc analogii dincolo de aria de răspândire a acestui culturi, în spațiul vest-balcanic și est-alpin, dar și către zona nord-pontică. Înțelegând utilizarea termenului de „cultură” (arheologică) ca fiind o convenție de limbaj, descoperirile caracterizate prin ceramică de tip Basarabi sunt considerate de specialiști ca expresii ale unor posibile procese de ordin cultural-istoric din prima jumătate a mileniului I î.Hr.

Motivistica decorului de tip Basarabi poate fi interpretată — cu titlu de ipoteză — ca fiind inclusiv o reflectare a unor credințe spirituale ale acelor timpuri. Astfel, unele dintre simbolurile (inclusiv cele antroporfe, zoomorfe și aviforme) întâlnite pe acest tip de ceramică, dar și reprezentările figurative — mult mai puțin numeroase comparativ cu cele dintâi — pot să contribuie la aprofundarea cunoașterii și înțelegerii unor aspecte ale manifestărilor cu caracter cultic din această perioadă.

Pentru cunoașterea simbolisticii acestor reprezentări prezente pe carul votiv studiat, se pot face diverse analogii cu alte piese arheologice asemănătoare. Dintre acestea, carele miniaturale de tip „Kesselwagen” reprezintă o categorie cu totul aparte de artefacte cu funcție cultică, asociate perioadei târzii a epocii bronzului și primei epoci a fierului. Asemenea piese votive sunt cunoscute în număr foarte mic; acestea sunt fie elemente componente ale unor depuneri cu caracter cultic sau fac parte din inventare funerare. În ceea ce privește elementele decorative ale unor asemenea piese se remarcă simbolul „păsării acvatice”, cunoscând diverse variante figurative. Ținând cont de încadrarea tipologică a piesei de la Bujoru, anume carele-recipient miniaturale (Kesselwagen), sunt de amintit o serie de analogii reprezentate de descoperirile de la Skallerup „Trudshøj” (Danemarca), Peckatel (Mecklenburg, Germania), Acholshausen (Germania), Milavče (Boemia, Cehia), Domasław (Polonia), Strettweg (Steiermark, Austria), Glasinac (Bosnia-Herțegovina), Fertőendréd (comitatul Sopron, Ungaria), Kánya (comitatul Tolna, Ungaria), Delphi (Grecia). Un loc aparte – în stabilirea analogiilor pentru cele două care în discuție – exemplarele provenind din spațiul italic, precum cele de la Bisenzio, Sesto Calende, Este, Ca’ Morta etc.

O altă categorie relevantă pentru încercarea de a descifra semnificația carelor de la Bujoru și Orăștie o reprezintă oiștile de car decorate cu figuri ornitomorfe de tip „Deichselwagen” (carele miniaturale de tip „Deichselwagen”). Și-n acest caz este vorba de un număr restrâns de descoperiri, provenind din zona nordică a continentului european, preponderent din arealul culturii Lausitz. În general, asemenea artefacte provin din depuneri cu caracter cultic. Sunt de amintit, în acest context, descoperiri precum cele de la Heegermühle bei Eberswalde (Kr. Barnim, Germania), Egemose (Amt Svendtborg, Danemarca), Svijany (Bez. Ternov, Boemia), Burg (Kr. Spree-Neisse, Germania), Frankfurt am Oder (Germania), Potsdam-Eiche (Germania), Pierstina (Pow. Milicz, Polonia). Din această categorie fac parte o serie de vase de cult, din bronz sau ceramică, formate dintr-o tavă / platou, de formă aproximativ rectangulară, cu lungime variind de la 40 cm până la 1 m, cu un recipient (rotund / semisferic) plasat în centru, întregul ansamblu fiind amplasat pe un suport tronconic. Sunt cunoscute mai puțin de 10 exemplare, realizate din bronz, majoritatea descoperite în Italia – necropolele de la Acqua Acetosa Laurentina, Lavinia, Bologna (Benacci Caprara și Arnoaldi) și Capua, respectiv unul singur în Slovenia (tumulul de la Črnolica). O serie de vase de acest tip din ceramică provin din necropolele de la Bologna – Arnoaldi (dar sunt inediți) și Bologna – Benacci Caprara. Toate aceste contexte funerare sunt databile în perioada sec. VIII–VII î.Hr..

Carele miniaturale de tip „Beckenwagen (numite și de tip „Porta vivante”, termen utilizat cu precădere în literatura italiană de specialitate) sunt compuse dintr-o tavă / platou, mai mult sau mai puțin rectangular, cu lungime de cca 1 m, cu un recipient (rotund / semisferic) plasat în centru, întregul ansamblu fiind amplasat pe un șasiu cu 4 roți. Sunt cunoscute mai puțin de 10 exemplare, realizate din bronz, toate descoperite în Italia în necropolele de la Veio, Osteria dell’Osa, Cerveteri (Caere), Praeneste, Narce și Vetulonia, contexte funerare databile în perioada sec. VIII–VII î.Hr.. De remarcat o serie de elemente figurative care decorează exemplarul de la Vetulonia – Circolo dei Lebeti. Trebuie subliniat faptul că fiecare piesă în parte din categoriile „presentatoii” și care miniaturale tip „porta vivante” (Beckenwagen) este diferită și oferă detalii importante privind soluțiile stilistice, dar per ansamblu toate presupun aceeași tavă/platou cu un vas dispus central. După cum am arătat aceste obiecte cultice sunt caracteristice unui interval cronologic foarte bine definitit, între a doua jumătate a secolului VIII î.Hr.. și până în al doilea sfert al secolului următor. Cele mai timpurii exemplare de care miniaturale de tip Beckenwagen se caracterizează printr-un decor geometric, combinat cu reprezentări de păsări acvatice, pentru ca exemplarele mai târzii să fie ornamentate cu elemente iconografice diferite – lupte de feline și motive florale, distincte însă de stilul orientalizant.

Mai sunt demne de a fi menționate „situlele” (stamnoi) de tip „Hajdubőszőrmény”. Același element figurativ, compus din una sau mai multe perechi de păsări acvatice dispuse antitetic față de un disc solar, constituie — indirect — mărturii ale unor manifestări spirituale din timpuri străvechi. Unele dintre cele mai elocvente exemple îl constituie situlele de bronz de tip „Hajdúböszörmeny”, databile la nivel de HaB1–HaB2, respectiv în perioada de la jumătatea secolului XI î.Hr. (± 1050 î.Hr.) și cel mai probabil până în prima jumătate a secolul al IX î.Hr.. Vasele de metal de acest tip provin din două tipuri de depuneri: ca parte componentă a unor depozite de bronzuri și piese din inventare funerare, dar această a doua categorie fiind mai puțin reprezentată. Deși identificate în literatura de specialitate drept situle de tip Hajdúböszörmeny, T. Soroceanu a propus – destul de recent – reconsiderarea acestei terminologii, desemnând această categorie de vase din foaie de metal ca fiind – de fapt – stamnoi, de vreme ce torțile laterale, poziționate pe umărul acestor recipiente nu permit transportul lor pe distanțe mari, astfel că funcțiunea lor va fi fost – mai degrabă – aceea de vase pentru amestecul băuturilor, în cadrul unor ceremonii. În stadiul actual al cercetării, centrul de producție al acestui tip de vase pare să fi fost localizat în zona Tiszei superioare (bazându-ne pe descoperirile de la Hajdúböszörmeny, Nyírlugos, Sényő, Tiszanagyfalu, etc.), de unde asemenea piese se răspândesc către vest – în spațiul nord-italic (descoperirile de la Pizzughi, Rivoli) și chiar în zona sud-estică a teritoriului actual al Franței (descoperirea – mai recentă – de la Saint Romain de Jalionas), către zona nord – pe teritoriul actual al Germaniei (descoperirea de la Unterglauheim) și spre zona baltică (descoperirile de la Lúčky, Biernacice, Granzin și Siem), dar și către către est–sud-est – în vestul teritoriului actual al României (descoperirile de la Sâg, Remetea Mare și Oradea). De asemenea, trebuie amintit faptul că, din perioada de la sfârșitul epocii bronzului și începutul epocii fierului, anume în perioda câmpurilor de urne (Urnenfelderzeit / UFZ = Bz D – Ha B / 1300 – 800 î.Hr.), datează alte piese din metal cu reprezentări figurative ale bărcii solare cu păsări acvatice (Vogelsonnenbarken). Între acestea se numără: recipiente din metal (altele decât situlele sau vasele stamnoi de tip Hajdúböszörmeny, precum cele de tip Veio – Seddin – Gevelinghausen, dar și străchini cu marginea lată sau capace), piese de port – centuri, brice; piese de armanent – spade, cuirase, coifuri. Astfel, păsările acvatice și barca solară trasă de păsări acvatice apar drept simboluri de primă importanță ale acelor timpuri.

Pentru acest tip de vase și carele miniaturale de tip „porta vivante”, diverși autori sunt de acord cu privire la utilizarea lor rituală ca vase ceremoniale (pentru ceremonii). În acest sens sunt considerate atât contextul lor de descoperire, dar și elementele constituente, forma specifică, precum și intervalul cronologic foarte distinct. Foarte probabil, recipientul central va fi fost utilizat ca arzător de substanțe aromate sau ca „receptacul” al unor lichide pentru sacrificiu sau hrană pentru zeități. Altfel spus, ambele tipuri de vase au fost utilizate ca instrumente rituale ale elitelor civilizației etrusce timpurii, pentru libații sau practici divinatorii.

În ciuda faptului că se cunoaște foarte puțin referitor la practicile divinatorii ale comunităților preistorice din cuprinsul Europei, trebuie amintit faptul că pentru zona Etruriei există o serie de date – destul de timpurii – cu privire la practicii divinatorii legate de urmărirea zborului păsărilor în scopul de a ghici viitorul. Dacă este să încercăm formularea unei ipoteze privind proveniența carului miniatural votiv de la Bujoru, dar și a celui de la Vaidei, cu siguranță trebuie să avem în vedere o serie de descoperiri din zona vest-balcanică (de ex. carul miniatural votiv de la Glasinac) și din mediul nord-eladic (de ex. carul miniatural cu recipient de la Delphi). După cum am văzut, simbolul păsării acvatice — asociat în unele cazuri cu discul solar — este utilizat începând cu perioada târzie a epocii bronzului și până în perioada mijlocie a primei epoci a fierului, fiind întâlnit într-o serie de descoperiri din spațiul scandinav, Europa centrală, zona Italiei și peninsula Balcanică.

Acest simbol este întâlnit pe o serie întreagă de artefacte (care miniaturale, situle, stamnoi, cuirase, coifuri etc.), realizate din bronz și aparținând – foarte probabil – elitelor acelor timpuri. Privit în acești termeni, binomul iconografic format din vehicul (car sau barcă) tras de perechi de păsări (acvatice) pare să figureze mișcarea zilnică a soarelui între orizonturi. Dar acest cult solar specific perioadei preistoriei târzii poate fi numai presupus. Cu toate acestea, universalitatea și omniprezența – aproape arhetipală – a motivului perechilor de păsări ne îndeamnă să-l considerăm drept un semn / simbol cu semnificație aparte în sistemele de credințe din epoca bronzului și prima epocă a fierului la nivel european. Perechea de păsări (acvatice) poate va fi reprezentat un atribut sau – puțin probabil însă – o epifanie – a unei divinități sau principiu divin astăzi necunoscute. În absența oricărei surse literare pentru perioada preistorică (inclusiv târzie), care ar fi putut să contribuie la deslușirea semnificației și ideologiei asociate reprezentărilor de păsări acvatice, poate fi doar presupusă o anumită sacralitate a acesteia.

Așa cum am arătat, fiecare vas pe care sunt figurate (în varii modalități) reprezentări ornitomorfe sunt exemplare unicat, dar în egală măsură au o structură (constitutivă) comună. Astfel, un recipient (sau vehicul) este plasat întotdeauna între protome ornitomorfe, dispuse la extremitățile vaselor în postură antitetică. În comparație cu numeroasele tipuri de artefacte ornamentate cu simbolul păsărilor acvatice și al discului solar, vasul recipient în formă de pasăre nu este numai ornamentat cu acest simbol, ci înfățișează – în ansamblul său – însuși simbolul, iar astfel perechea / perechile de păsări antitetice derivă – firesc – din această formă generică. Între cele mai vechi exemplare de care miniaturale votive de tip Kesselwagen sunt cele de la Skallerup și Acholshausen, datând de la sfârșitul epocii bronzului. Curând după acest moment, sunt în uz situlele și alte vase din bronz ornamentate cu binomul simbolic amintit, asemenea descoperiri – datând din primele două secolele ale mileniului I î.Hr. – fiind cunoscute pentru teritoriul actual al Danemarcei, Germaniei, Poloniei, Boemiei, Austriei, Italiei, Sloveniei, Bosniei-Hertegovina, Ungariei și României.

Desigur, nu ar fi corect să afirmăm că orice obiect preistoric ornamentat cu perechi de păsări acvatice a reprezentat un instrument ritual, dar cel puțin în cazul recipientelor ornitomorfe toate indiciile conduc spre o asemenea interpretare. Structura comună a acestora și modalitatea distinctă de reprezentare a simbolului pledează pentru utilizarea lor în cadrul unor practici sacre, rituale. De asemenea, funcționalitatea unor asemenea artefacte este diferită, unele fiind utilizate – probabil – pentru libații, altele ca afumătoare (în care se ardeau substanțe aromate), iar altele ca urne funerare. Toate aceste reprezentări figurative vor fi fost asociate unui mythos sau poate unei cosmogonii, astăzi însă necunoscute. În absența oricăror surse scrise nu putem însă să răspundem unei întrebări importante: cum va fi fost înțeles simbolul păsării acvatice de către diversele comunități din epoca bronzului și prima epocă a fierului în Europa? Este știut faptul că miturile se răspdândesc pe spații largi și orizonturi ample temporale, dar transmiterea lor orală comportă variații, readaptări, etc. Cu toate acestea, dată fiind maniera de redare figurativă întrucâtva standardizată a simbolului păsărilor acvatice în asociere cu discul solar ar putea fi un indiciu pentru a presupune că nu vor fi existat semnificații ale acestuia foarte diferite sau convingeri religioase divergente asociate acestuia în cazul comunităților învecinate sau care aveau relații de schimb la distanță. Dacă acceptăm interpretarea potrivit căreia formele circulare care ornamentează vase din metal, piese de port și armanent – de la sfârșitul epocii bronzului și prima epocă a fierului – reprezintă soarele, ne putem întreba de ce acesta este figurat de mai multe ori și în maniere diferite? Astfel, în încercarea de a descifra asemenea imagini „ermetice” un posibil răspuns ar putea fi punerea în scenă / transmiterea unei narațiuni cosmologice, care ar explica parcursul ciclic și repetitiv al soarelui. Trebuie spus că primul izvor scris care amintește de păsări acvatice ce trag un car este reprezentat un text literar (avându-l ca autor pe poetul liric grec Alkaios/Alcaeus din Mytilene), ce face referire la călătoria anuală a zeului Apollo (într-un car tras de lebede) – zeu GET – la sanctuarul de la Delphi, sursă care datează abia de la sfârșitul secolului al VII î.Hr. (fiind păstrat însă numai printr-un rezumat din sec. IV d.Hr., datorat sofistului și retoricianului Himerius din Atena), este foarte probabil ca ACEST MIT să aibă reminescențe MAI VECHI, asociate unui cult solar.
=> NOTĂ : Grecii au “împrumutat” neîntrebat, de la noi, geții, printre altele și MITURILE, a căror personaje le-au re-botezat și prezentat ca fiind ale lor – n. r. Carmen Pankau.

Ulterior, sursele narative antice despre voiajul mitic al lui Apollo din ținutul hiperboreenilor (așadar din ținuturi nordice Greciei, deci locul actualei Românii - n. r. Carmen Pankau) către Elada și festivalurile sale celebrate potrivit diverselor calendare ale unor orașe antice grecești (precum Atena, Delphi, Delos) se înmulțesc, reflectând tot mai pronunțat asocierea naturii acestei zeități cu soarele, mai exact cu mișcarea anuală a astrului solar (solstițiile de vară și de iarnă). Într-o asemenea ipoteză, CARUL-RECIPIENT de la Bujoru constituie un bun exemplu pentru studierea unor posibile semnificații ale unor practici de cult pre- și proto-istorice. Este de remarcat faptul că, în cursul secolului VII î.Hr. se petrece o schimbare în ceea ce privește practicile religioase – cel puțin pentru spațiul central alpin și estic subalpin (altfel spus în aria civilizației hallstattiene propriu-zise), de vreme ce simbolul reprezentat de perechea / perechile de păsări acvatice începe treptat să nu mai fie utilizat, fiind înlocuit de o reprezentare antropomorfică (feminină), probabil o divinitate a acelor timpuri. În acest sens este de remarcat carul votiv de la Strettweg.

O ipoteză personală leagă imagistica păsărilor acvatice de ideea de potop universal ce vine la sfârșitul unei lumi (al unui timp), odată cu o nouă creație „adusă” în maticea (matca) vasului ritualic (mitra), imagistică păstrată în oralitatea populară prin transmiterea valențelor creatoare unei păsări acvatice și în prezent; barza, fiind cea care aduce copiii în sânul căminului. Toporul dublu este imaginea armei Marelui Zeu, simbol al celor două „lovituri” apocaliptice ce vor veni. Soarele poate apare în barca trasă de păsări, reprezentat în călătoria sa cerească, ca și simbol al timpului trecător, dar și ca simbol al timpului care ne „trage” către un destin implacabil. Toate acestea sunt, după zona de răspândire europeană, semne ale Vechii Religii Pământene a GEȚILOR DE AUR PRIMORDIALI.

Sursa: George V. Grigore
Adaptare: Carmen Pankau

☀️OBICEIURI ŞI PRACTICI GETICE PĂSTRATE ÎN CULTURA ŞI TRADIŢIILE POPORULUI ROMÂN

Cu toate că trecerea timpului afectează şi memoria, dar şi obiceiurile unui popor, ca şi în alte cazuri, poporul român a păstrat de-a lungul vremii o serie de obiceiuri şi tradiţii care, chiar dacă sunt considerate „păgâne“, astăzi mai sunt întrebuinţate în viaţa de zi cu zi, dar sub o altă formă.

Începând cu simboluri şi practici specifice celor trei momente importante ale vieţii (naşterea, nunta şi înmormântarea) şi ajungând la credinţă, spiritualitate şi îndeletniciri, geţii au transmis mai departe o serie de îndeletniciri care, în ciuda eforturilor susţinute de a fi considerate ca împrumutate din cultura altor popoare, au rădăcini adânc înfipte în acest pământ.

Pornind de la comoara cea mai de preţ a unui popor – spiritualitatea – putem vedea cu uşurinţă că Triada Getică Divină, venerată de către strămoşii noştri, se traduce astăzi prin Sfânta Treime. Şi, ca şi în zilele noastre, geţii se închinau unui zeu unic, GEBELEIZIS, lui DIONISOS, care se pare că avea rol de intermediar, astăzi transpus (şi transformat - n.r. Carmen Pankau) în persoana noii religii, lui Iisus Hristos, precum şi Zeiţei BENDIS.

Înainte de orice eveniment important şi, pentru a obţine răspunsul la întrebările adresate zeilor, geţii (cel puţin acei geţi care însumau preoţii şi învăţaţii) ţineau post. Şi tot în post şi rugăciuni şi Marele Ştefan a dus cele mai crâncene bătălii, precum au făcut-o şi alţi mari domnitori, ca de exemplu Mihai Viteazul. Continuitatea acestei practici se poate observa cu uşurinţă şi în zilele noastre, atunci când vorbim despre postul tradiţional din religia creştină (noua religia creştină, apărută abia în secolul 4 era noastra, este copiată parƫial după religia noastră getică multimilenară şi transformată – n. r. Carmen Pankau).

De-a lungul timpului, acest număr de zei a rămas ca şi cifră magică în credinţa poporului român. Trei ani a stat Zamolxe sub pământ, tot aşa cum, în ritualul creştin al înmormântării, trei zile se priveghează cel trecut în tărâmul morţilor. Mai mult, apariţia lui Zamolxe după aceşti trei ani simbolizează viaţa de după moarte, celebrată astăzi prin SĂRBĂTOAREA PAŞTELUI, Învierea lui Iisus Hristos în noua religie.

Şi, cu toate că geţii nu îşi îngropau morţii, acestora le era adus în clipa cea de pe urmă un pumn de pământ, pe care îl strângeau la piept. Astăzi, în ritualul creştin, pământul strâns în pumn este aruncat în groapa în care este aşezat sicriul. Singura diferenţă este aceea că creştinii, prin acest gest încheie socotelile cu viaţa: „din pământ ai fost creat, în pământ te vei întoarce”. Cu toate acestea, pumnul de pământ reprezintă, ca şi pe vremea geţilor, respectul cuvenit adus mamei Geea.

Descoperirile arheologice au arătat că unele momente importante din viaţa unei femei au fost transpuse şi pe vasele ceramice precum şi în statuetele descoperite. Astfel, ne amintim de FEMEIA GÂNDITORULUI, însărcinată în ultimele luni, precum şi de poziţia ei. Sau de de tânăra „VENUS” DE CUCUTENI, aparţinând epocii neolitice a mileniului IV î.e.n. Majoritatea vaselor şi statuetelor descoperite demonstrează o înaltă practică spirituală a strămoşilor geƫi. Aceste simboluri sunt regăsite şi astăzi în ornamentica ţărănească, pe cămăşile femeieşti cu „râuri” (Comuna Roata), precum şi pe diferitele covoare sau uşile caselor.

Dar geţii au mai lăsat moştenire şi alte simboluri. Dacă vorbim despre BIOCÂMPURI şi BIPOLARITATE, putem regăsi aceste practici în descoperirea de la CARANSEBEŞ, lucrată pe o falangă de cal. Astfel, avem schema BIPOLARITĂŢII, CU BIOCÂMP ROMBIC, transpusă astăzi în spirala ADN-ului uman, esenţa vieţii, dar şi în simbolul circulaţiei energiei yin şi yang, în concepţia chineză („preluată“ neîntrebat de la Geţi- n. r. Carmen Pankau).

Revenind la viaţa de zi cu zi, o serie de simboluri par a ne ghida în continuare existenţa. Astfel, în diferite zone ale tării, în special în mediul rural, o serie de simboluri împodobesc şi astăzi diferite ţesături sau chiar porţile caselor. Astfel, SPIRALA GETICĂ (semnificând drumul parcurs de sufletul omului, până la locul de întâlnire cu Zamolxe, dar şi evoluţia, începutul şi sfârşitul) sau ochii de pe coiful descoperit în situl arheologic de la Coţofeneşti, judeţul Prahova (şi care reprezintă privirea interioară, tradusă astăzi prin al treilea ochi sau ochiul minţii) stau mărturie a tinei civilizaţii deloc apuse.

Vorbim aici despre renumitele porţi maramureşene, în special de cele de pe Valea Izei, pe care pot fi admirate spirale getice, împletituri precum cosiţele fetelor, dar şi crucea înscrisă în cerc! Referitor la acest ultim simbol, ne putem aminti de semnul CELOR DOI GEMENI DIVINI (Apollon Zalmoxis și Artemins Diana Zalmoxis – n. r. Carmen Pankau), svastica. Rotită în sensul invers acelor de ceasornic, svastica desemnează exact acea cruce înscrisă în cerc. Un alt simbol demn de luat în seamă şi regăsit pe porţile din Maramureş este cel al şarpelui. SKEPT-E-CASAS sau Ocrotitorul Casei este păzitorul gospodăriei, iar o casă părăsită de şarpele ei este una necurată şi pradă spiritelor malefice.

Ţesăturile tradiţionale populare din anumite zone ale ţării păstrează şi ele unele din motivele cromatice ale geţilor. Astfel, roşul simboliza culoarea sângelui, a matricei informaţionale a vieţii, iar negrul, culparea pământului, a continuităţii vieţii în acest univers, a mamei Geea, născătoarea tuturor bogăţiilor terestre.

Ajungând la îndeletniciri, putem aminti aici apicultura care, şi în zilele noastre, are implicaţii majore. Mierea este un aliment care, pe lângă proprietăţile benefice energetice pe care le are în alimentaţie, reprezintă şi un bun factor de vindecare. Chiar şi în zilele noastre, în zonele rurale rănile sunt vindecate cu miere!

Mai mult, o serie de plante – care erau folosite drept leacuri în anumite practici ritualice, dar şi cu scop terapeutic, sunt folosite astăzi în medicina tradiţională alternativă. Nu mai departe de Sânziene, care înfloresc într-o singuri zi din an şi care au proprietăţi „miraculoase” în vindecarea unor afecţiuni precum reumatismul, epilepsia, hipertiroidia sau insomnia!

O altă practică străveche ce datează tot de pe vremea geţilor o reprezintă spălatul rufelor la râu. Dincolo de utilitatea lui, acest obicei are ca efect risipirea tuturor bolilor, relelor şi neputinţelor trupeşti şi sufleteşti prin spălarea în apă curgătoare. Baterea rufelor cu maiul (lemnul fiind esenţa vieţii, a trăiniciei) reprezintă scoaterea tuturor afecţiunilor din corpul celui în cauză. Pietrele pe care erau spălate rufele reprezintă memoria înmagazinată a tuturor celor ce sunt, informaţia transmisă şi înscrisă în Legile Firii.

Dincolo de toate intrigile folosite, dar şi de lacunele care planează încă asupra multor aspecte ale civilizaţiei getice, un lucru este cert: moştenirea pe care ne-au lăsat-o precum şi gradul de evoluţie informaţională şi spirituală transmis, nu, pot fi tăgăduite de către nimeni şi nimic! Studiile şi cercetările efectuate, precum şi descoperirile arheologice care urmează a fi efectuate vor demonstra caracterul şi CONTINUITATEA CIVILIZAŢIEI GETICE PE ACESTE MELEAGURI dar, mai ales, în viaţa de zi cu zi a românilor! Ţine doar de noi să ştim să păstrăm intactă această moştenire şi, mai ales, să îi oferim continuitatea.

Sursa: Basarabia Literara
Adaptare şi foto: Carmen Pankau

👑DROMICHETE, ÎNȚELEPTUL REGE AL GEȚILOR

L-am descoperit destul de târziu pe Dromihete. La școală am învățat despre Decebal și Burebista, Dromihete fiind trecut cu vederea deși ce a înfăptuit el nu a reușit să facă nici una din marile personalități ale istoriei universale din toate timpurile.

În anul 292 î.Hr. Lysimah, regele Macedoniei și Traciei, în fruntea unei armate de 100.000 de oameni (după istoricul Polyainos) trece Dunărea cu intenția de a cuceri teritoriul geților. Pretextul era pedepsirea geților pentru faptul că au sprijinit revolta grecilor din orașele colonii de la Marea Neagră împotriva macedonenilor. Dromihete, rege al geților, care trăiau pe un teritoriu mărginit la nord și vest de Carpații Meridionali, la sud de Munții Haemus (Balcani) iar la est de Marea Neagră, cheamă la oaste pe bărbații apți de luptă și pune femeile, copiii și bătrânii de pe direcția invaziei la adăpost în păduri și munți. Evacuează animalele și o parte din bunuri, restul le distruge pentru a nu cădea în mâna dușmanului. Evită o confruntare directă în câmp deschis și se retrage spre munți, pentru a ataca la timpul și locul convenabil lui. Este o strategie pe care o vom întâlni de foarte multe ori de-a lungul istoriei noastre.

Dromihete însă aduce o îmbunătățire acestei strategii. Pentru a fi sigur că dușmanul se va deplasa pe un anumit traseu, Dromihete plasează un cal troian în tabăra macedoneană, pe generalul său Seleuthes, care se dă drept dezertor. Lysimah înghite momeala. Până atunci compania decurgea bine, din punctul lui de vedere. Trecuse Dunărea fără dificultăți, geții fugiseră din calea lui și iată apare acest dezertor de nivel înalt din anturajul regelui care dovedește că sunt fisuri în tabăra adversă. În plus, Seleuthes știa unde se ascunde Dromihete. O coadă de topor e bine venită pentru conducerea viitoarei provincii. Traseul ales de Dromihete era unul lipsit de resurse de apă și hrană. În scurt timp oastea macedoneană începe să sufere de foame și sete. Când macedonenii vlăguiți de sete și foame erau practic incapabili de luptă geții îi înconjoară, probabil la semnalul transmis de Seleuthes. Lisimah se predă, fără să opună rezistență, împreună cu întreaga sa armată. Macedonienii sunt dezarmați apoi li se oferă apă și hrană, fiind dirijați spre capitala regatului, cetatea Helis. Istoricul grec Plutharch (în opera sa Basileon apofthegmata kai strategon Lysimachos, pag.80, citat preluat din Armata geto-dacă, Gheorghe Tudor, Ed.Militară, 1986) pune în gura lui Lisimah, când a primit apă de la geți, următoarea cugetare –

“O zeilor, pentru cât de mică desfătare m-am făcut rob, din rege ce eram.”

Aceasta este prima realizare excepțională și unică a lui Dromihete – o victorie totală fără nicio picătură de sânge din partea luptătorilor săi, într-un război de apărare.

În continuare Dromihete avea la dispoziție mai multe opțiuni. Putea să-i execute pe prizonieri, apoi să invadeze Tracia și Macedonia, lipsite de apărare, să le cucerească și să-și mărescă regatul. Dar n-o face, pentru că geților nu le trebuia teritorii străine, ei erau mulțumiți cu ceea ce aveau acolo unde trăiau din totdeauna. Putea să-i vândă ca sclavi pe prizonierii de rând și să ceară răscumpărare pentru cei mai înstăriți. Avea motive s-o facă pentru că oamenii săi pierduseră o bună parte din agonisealǎ prin distrugere voluntară sau jaful cotropitorilor. N-o face nici pe aceasta din cauza omeniei geților care nu agreau ca bunăstarea lor să se bazeze pe nenorocirea altora, aceptând pierderile ca o jertfă pe altarul libertății. Luptătorii săi nu cer nici măcar distribuirea ca sclavi a prizonierilor, pentru ca să muncească în locul lor, iar ei să se ocupe cu exercițiile militare.

Comportamentul lor avea la bază Legile belagine transmise din generație în generație de zeci de milenii de ani, care considerau că este imoral să te îmbogățești pe seama altora dar și să fii sărac din lenevie. Totuși Adunarea conducătorilor uniunilor de obștii sătești a avut o doleanță pe care și-au manifestat-o zgomotos și hotărât.

Adunarea conducătorilor uniunilor de obști sătești îi cere lui Dromichete să le fie predat regele invadatorilor pentru a fi judecat și executat. Aveau motive întemeiate s-o facă pentru că macedonienii erau la a cincea agresiune împotriva lor în ultimii 50 de ani.

Prima a fost a regelui macedonean Filip al II-lea din anul 339 î.Hr. când acesta trimite un corp expediționar la solicitarea sciților, care invadaseră Dobrogea și intraseră în conflict cu geții. Situația sciților redresându-se între timp, ei trimit înapoi corpul expediționar macedonean fără a-i plăti măcar cheltuielile de deplasare. Filip al II-lea se înfurie, înterupe asediul Byzantionului și pornește cu oștirea împotriva sciților. Obține o victorie zdrobitoare, sciții care au scăpat, împreună cu familiile lor, refugiindu-se acolo de unde au venit, adică în nordul Mării Negre. Deși sciții au stăpânit Dobrogea doar câteva luni, în lumea antică s-a încetățenit denumirea de Scithia Minor pentru acest ținut. Așa au ajuns însă coloniile grecești de la Marea Neagră sub controlul macedonienilor, în detrimentul geților.

A doua agresiune a fost a regelui Alexandru Macedon din anul 335 î.Hr., când acesta, abia urcat la tron, dar foarte ambițios, își începe campania de edificare a unui imperiu cu acțiuni împotriva vecinilor din nord, ajungând la Dunăre, unde trăiau geții. Pe malul stâng al Dunării aștepta oastea geților, formată din 4.000 de călăreți și 10.000 de pedestrași. Alexandru Macedon reușește în timpul nopții să treacă peste fluviu 1.500 de călăreți și 4.000 de pedestrași din cei 30.000 de luptători cu care pornise la luptă. Geții au fost surprinși de îndrăznela lui Alexandru Macedon la forțarea fluviului, au loc lupte, dar ei se retrag inițial spre o cetate, se pare Zimnicea, pe care apoi o abandonează evacuând populația în întregime. Alexandru Macedon intră în cetate, o jefuiește și-o distruge, apoi trece în sudul Dunării renunțând, din prudență, deși el era foarte îndrăzneț, la urmărirea oștirii gete și la cucerirea restului teritoriului locuit de aceștia. Din punctul de vedere al lui Alexandru Macedon, campania a fost un succes, reușind extinderea stăpânirii macedonene asupra tribalilor, tracilor, ilirilor, celților și a geților dintre Munții Haemus (Balcani) și Istru (Dunăre ). Peste câțiva ani se va dovedi însă că manevra geților de salvare a armatei va fi fatală pentru macedonienii invadatori.

A treia agresiune a fost în anul 331 î.Hr., când praefectus Ponti Zopyrion, ca să nu stea degeaba în timp ce Alexandru Macedon era în expediția din Asia, în fruntea unei armate de 20.000 – 30.000 de luptători, trece Dunărea pe la Isaceea și înaintează rapid, paralel cu litoralul, până la gura fluviului Hypanis (Bug) pentru a cuceri cetatea Olbia, aflată pe teritoriul geților. Asediul eșuează, iar la întoarcere geții, care între timp se mobilizaseră, îi hărțuiesc permanent pe macedonieni iar la Dunăre le administrează o bătaie strașnică în care își pierde viața și guvernatorul Zopyrion.

A patra agresiune a avut loc în anul 300 î.Hr. și a fost condusă chiar de Lysimah, un fost general sub Alexandru Macedon, devenit practic succesorul său, la o parte din imperiu, ca rege al Macedoniei și Traciei. Armata macedoneană este zdrobită de geții conduși de regele Dromihete, Lysimah scapă cu fuga dar fiul său Agatocles a căzut prizonier. După opt ani de încercări ale macedonienilor de recuperare a lui Agatocles, Lysimah este nevoit să încheie pace cu Dromihete, renunțând la teritoriul geților de la sud de Dunăre în schimbul eliberării fiului său.

După eliberarea lui Agatocles, însă Lysimah încalcă acordul de pace și inițiază aceastǎ a cincea agresiune majoră împotriva geților, iar acum era la discreția lor.

Aceasta era situația când Dromihete, la cererea imperioasă a luptătorilor săi, vine cu o propunere șoc, nemaiîntâlnită până la el și nici după el, un unicat în istoria universală. El propune să-l elibereze pe regele Lysimah împreună cu întreaga sa armată, în schimbul recunoașterii teritoriului de la sud de Dunăre în care trăiesc geții, ca parte a regatului condus de el. Le explică luptătorilor săi că este mai bine să-l elibereze pe Lysimah decât să-l omoare, pentru că-n locul lui s-ar putea să ajungă un rege mai rău care să le pricinuiască alte necazuri. Eliberându-l poate va înțelege și va fi recunoscător că a scăpat cu viață el și oamenii lui și în viitor nu va mai ataca teritoriul lor.

Propunerea lui Dromihete, care nouă ni se pare șocantă având în vedere cum a decurs istoria până în zilele noastre, a fost acceptată cu ușurință de geți, ca fiind rezonabilă, ceea ce ne dovedește nivelul moral ridicat al acestora. Iată că geții îi iartă pe dușmanii lor, ca niște adevărați creștini. Poate aceasta este una din explicațiile pentru faptul că acceptarea creștinismului s-a făcut cu atâta ușurință la geto-daci.

După ce obține acordul geților, Dromihete le mai pregătește o lecție de morală macedonienilor. El organizează un banchet comun al conducătorilor celor două tabere, dar la două mese diferite. Masa macedonienilor constând din bucate alese, după tipic elenistic, este servită în vase din aur și argint, iar vinul din pocale din aceleași materiale, totul așezat pe covoare scumpe. Alături era așezată masa geților formată din multe vegetale și puțină carne, servită în vase ceramice și de lemn, iar vinul în cornuri de vită, pe jos fiind așezate paie. În toiul petrecerii Dromihete se ridică și-l întreabă pe Lysimah care masă i se pare mai bogată. Lysimah recunoaște că masa servită lor. Atunci Dromihete îi spune:
„Dacă voi aveți toate acestea la voi în țară, ce ați căutat la noi, care trăim cumpătat, modest și simplu?”

Evident Lysimah n-a putut să răspundă, dar a promis că nu-i va mai ataca și că vor trăi în pace. Se încheie un tratat de pace prin care teritoriul de la sud de Dunăre și coloniile grecești de la Marea Neagră revin geților.

Acordul de pace este întărit prin căsătoria fiicei lui Lysimah cu Dromihete. Înțelepciunea cu care a rezolvat Dromihete acest conflict este confirmată de faptul că-n următoarele peste douăsute de ani a fost pace între macedonieni și geți. Doar expansiunea romană din secolul I d.Hr. a perturbat viața pașnică a geților la hotarul lor sudic.

Înțelepciunea cu care Dromihete a rezolvat conflictul cu Lysimah a avut un mare răsunet în lumea antică. Numeroși istorici greci au consemnat-o. La aceasta a contribuit și numărul mare de martori oculari, cei 100.000 de soldați macedonieni și traci eliberați. A fost și a rămas un caz unic în istoria universală. Pentru români comportamentul lui Dromichete și-al geților săi este un motiv de mândrie. Istoricii noștrii nu au valorificat acest moment excepțional și unic. Unii istorici români recunosc în treacăt că Dromichete a fost un rege la fel de important ca Burebista sau Decebal, fără a insista pe realizările sale excepționale. Alții abia recunosc statutul său de rege doar pentru că l-a învins pe Lysimah, rege peste două regate, fără a menționa nimic despre cum a obținut victoria. Comportamentul excepțional al lui Dromichete față de prizonierii macedonieni și lecția servită la banchet este prezentat ca aspect anecdotic.

Revenind la Dromichete m-am întrebat de ce aceste momente excepționale ale istoriei noastre sunt trecute cu vederea sau aduse în zona derizoriului și a anecdoticei. Concluzia este că pentru clasa conducătoare de pretutindeni acest exemplu este prost și ar fi fost mai bine să nu se fi întâmplat. Pentru că poate fi dat oare ca exemplu un conducător, care avea posibilitatea să cucerească alte popoare și teritorii și să se umple de glorie, și nu o face, sau un popor care avea posibilitatea să se îmbogățească pe seama altora, și nu o face, preferând pacea și o libertate curată care nu implică oprimarea altora, când istoria este plină de exemple contrare?

Românii care au oportunitatea să se simtă mândrii de comportamentul lui Dromihete nu-l onorează nici cu statui, nici cu denumiri de străzi și nu-l introduc nici în manualele de istorie. Când vor ajunge la conducerea României lideri care să cultive mândria de a fi români?

Sursa: Ioan Ispas
Adaptare şi foto: Carmen Pankau

Foto: Bustul regelui get Dromihete din comuna Ciorani, jud. Prahova

TOIAGUL MORTULUI - coloana fără de sfârşit pe care urcăm spre Ceruri

Simbolul oricărei călătorii este băţul, bîta sau toiagul. Rezemat de poartă sau de uşă, păzea simbolic casa lăsată de stăpâni neîncuiată cu lacăte şi chei. Legătura dintre om şi băţ era de ordin spiritual, ca între fraţii de cruce. În păstorit, băţul şi ciobanul se despărţeau unul de altul numai în timpul mesei. Spre deosebire de “fraţii de cruce”, care se legau până la moarte, când se anula la cimitir deasupra gropii sau mormântului prin diferite practici de dezlegare, băţul sau toiagul la înmormântare rămâne nedespărţit de tovarăşul său şi pe lumea cealaltă. În aceste credinţe îşi află originea obiceiul de a i se confecţiona mortului un “toiag”, o lumânare egală cu lungimea trupului, încolăcită ca o spirală şi aprinsă în anumite momente ale ceremonialului funerar.

Calea întoarsă, calea şerpuită, calea rotăcită, drumul mortului reprezintă direcţia sufletului spre lumea de dincolo. Este cel mai utilizat simbol al culturilor neolitice din spaţiul carpato-danubiano-pontic regăsit în bogata simbolistică de pe vatra vechii civilizaţii europene, aici, în Munţii Carpaţi, unde trăieşte astăzi poporul român.

Toiagul mortului - cu multiple denumiri ce precizează rolul acestuia, este drumul de întoarcere al energiilor vieţii către Centrul de înmagazinare a energiilor cosmice, izvorul nemuririi geto-românilor. Toate denumirile populare precizează câte un aspect al acestuia pentru a nu fi confundat acest simbol şi a nu se devia de la semnificaţia esenţială.

Din vremea Marilor Preotese, Crăciu.Nika - una dintre magiile octadei fundamantale a megaenergiilor subordonate zânei Nika, avea îndatorirea de a înnoda timpul priveghind sfârşitul de AN, dar şi de a înnoda Lumi.Nika în noaptea dintre ani, de Ovidenie, ceea ce reprezenta a opta durată din Calendarul Babelor.

Crăciunika făcea o turtă de ceară dintr-o lumânare lungă pe care o încolăcea, adică o rotea, o rotăcea, indicând calea de întoarcere către energiile fundamentale, ce servea ca orientare, ca toiag de sprijin luminos, indicând şi direcţia: Înainte să mergi şi la dreapta s-o iei!

Toiagul duce sufletul însetat să se umple de energiile cosmice şi-l trece urgent pragul Raiului cu ultimele pâlpâiri, altfel ar rămâne în derivă într-o zonă periferică: Iadul. Ca dovadă sufletul celui decedat mai vine în locul în care a trăit, mai face încercări de revigorare bând apă şi adunând roua de pe mormintele pe care se pun flori, mai ales că la noi se stropesc ritualic mormintele cu apă.

Turta de ceară era singura lumină care însoţea AN-ul pe drumul de întoarcere la originea izvoarelor de energie cosmică sub numele simbolic de Centru Suprem al marilor energii semnalate din vechime ca fiind cele OPT magii – Babele – Magi.Nikele. Ele sunt Zânele dimineţii existenţei universale, aşa cum sunt atât de clar conservate în mitologia românească, reprezentate simbolic geometric prin octogonul stelat - în acţiune deci, cel ce indică Cerul infinit: Universul.

În noaptea de Ovidenie - 21 noiembrie, se aşază inelele anilor pe mărţişorul infinit al vremii. Magia Crăciunika ne transmite o întreagă ştiinţă a existenţei cosmice umane, a nemuririi spirituale infinite. De ce inele de energie? Pentru că ştiinţa fizicii moderne ne-a demonstrat că existenţa nu este materie ci ENERGIE, care are o cale spiralată. Linia dreaptă nu este decât un segment de energie care-i circulară şi am putea spune că liniaritatea e valabilă numai pe distanţe foarte mici.
Din energia purtată de turta de ceară la Ovidenie se aprindeau crăciunelele, crenguţele pregătite de Crăciunika ce erau purtate de femei în toate lăcaşurile pentru a se aprinde focul pe toate vetrele, ca semn că s-a născut un Nou AN al energiilor fără de care nu se poate concepe existenţa.
Colacul de ceară este sursa de energie, veriga de energie a nemuririi - specifică numai geto-românilor oriunde trăiau aceştia sub soare, păstrată de români.
Turta de ceară este făclia energiilor fizice absorbite de megaenergiile cosmice.
Această vârtel.Nikă, turta de ceară - deci spiralată, se numeşte şi toiagul mortului, pe care se sprijină fiindcă puterile energetice se împuţinează.

Pentru Anul care s-a scurs este precizată direcţia, calea rotăcită, pe cărarea fără de sfârşit călăuzit de toiagul luminos, să nu se rătăcească fiindcă lumânarea aprinsă/flacăra, reprezintă un alt simbol al legăturii dintre Cer şi Pământ, mai ales că denumirea corectă este de lumu.nikă, calea energiilor către Nika, Zeea Prometee-Zeiţa Creaţiei.

Din toiagul mortului se opreşte partea care n-a ars la biserică şi se aprinde trei zile la rând acasă fiindcă sufletul vine să bea apă. La fiecare pomenire se aprinde până la 40 de zile să găsească drumul fără să consume puţinele energii rotăcind, după care se lasă pe mormânt şi se aprinde până se consumă toată rezerva ce alimentează flacăra.Toiagul mortului conduce sufletul graţie flăcării care purifică, omul putând să acceadă în Rai fără de păcate, aşa cum a venit pe lume, cum metaforic ne transmite religia creştină (care a copiat religia noastră multimilenară Zamolxiană – n.r. Carmen Pankau) .

Dacă lumânarea arde, în urmă nu mai rămâne nimic din ce e păcătos, deci fizic, pământean şi e sigur o cale de întoarcere spre începuturile energetice pure. Înseamnă că existenţa energetică este Centrul Suprem, un depozit cosmic la care se întoarce energia dozată de la început, o inimă cosmică ce pulsează şi care a fost descoperită de savanţii din domeniul fizicii cosmice.
Interesant că în cultul morţilor se precizează că prin această lumină a infinirii nu se rupe legătura dintre Cer şi Pământ fiindcă norocul rămâne în casă.

Statul mortului se face după dimensiunea trupului celui mort, din creştetul capului la vârful piciorului drept şi se numeşte Trup.Nik indicând şi sursa existenţei energetice NIKA - Zâna noastră antică Prometee, cu întreaga istorie a universului, păstrată în Mitul Babei Dokia cu aceeaşi semnificaţie la toţi românii. Băţul de alun ori trestia cu care s-a măsurat lungimea gropii, statul de om, şi copârşeul – acoperişul mortului, se pune în sicriu ca toiag de recunoaştere şi sprijin, împreună cu un drobuşor de sare, pâinica, vinul şi lumânărica.

Toiagul mortului este columna omului, parte din Columna Cerului, calea pe care o urmează sufletul – spiritul ce nu se mai poate întoarce, fiindcă pe gura mortului se aşază boticelul – o năframă, un oral indicând locul pe unde iese sufletul din corpul fizic şi care se pecetluieşte. Mortul este înveşmântat să fie protejat de un foc mare şi periculos. Ce fel de foc o fi acesta dacă te poţi proteja doar cu o pânză ?

Flacără este şi Privighetoarea – un toiag rotăcit din ceară, o lumânare de mărimea mortului în formă de spirală, numită în Cartea românească a morţilor turtă de ceară (vezi lucrările lui Ion Ghinoiu), că păzeşte şi luminează cărarea fără sfârşit fiindcă infinită este existenţa energiilor, filozofie de viaţă a pelasgilor şi geţilor, păstrată în toponime, hidronime, oronime care indică locul unde trăiau aceştia la Hamangia, Caugagia, Sabangia, Doengia, etc.

În biserică lumânările se pun pe un suport special care are în centru o coloană pe care se înfăşura lumina de stat. Lumânările aprinse de cei din procesiunea funerară se aşază în jurul sicriului adus la biserică cât timp se face ectenia/slujba ca pe un rug cuprins de flăcările ce fac să vibreze energiile cosmice.

Poporul nostru a păstrat denumiri variate pentru coloana fără de sfârşit pe care urcăm spre Ceruri în timpul călătoriei finale. Iată câteva dintre ele:

1 - Turtă de ceară                   6 - Drumul mortului
2 - Trupnik                               7 - Spirala mortului
3 - Statul mortului                    8 - Toiagul mortului
4 – Privighetoarea mortului     9 - Calea rotăcită
5 - Boiul mortului                   10 - Cărarea fără sfârşit

11 - Sfoara mortului               17 – Lumină de Ovidenie
12 - Calea întoarsă                18 – Lumină de stat
13 - Lumânarea încolăcită     19 – Drumul infinirii
14 - Luminică                         20 – Colacul de ceară – la aromâni
15 - Vârtelnică                        21 - Măsura mortului
16 – Truparnic                        22 – Făclia morţii-scrie poetul antic Ovidiu.

BIBLIOGRAFIE
1. Ghinoiu I. (1999) - Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucuresti;
2. Ghinoiu I. (1997) - Obiceiuri populare de peste an. Dictionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucuresti.

Sursa: Olimpia Cotan-Prună, dr. Simona Prună-Grigore
Adaptare și foto: Carmen Pankau

ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE ALFABETUL ,,CHIRILIC” ROMÂNESC

Asemănarea semnelor folosite de geţi pe tăbliţele de plumb cu alfabetele din Italia şi sudul Galiei (secolele Vlll-Vl î.e.n.), cu alfabetele din vechea Iberie (secolele Xll î.e.n.), Palestina (secolul Xlll î.e.n.) şi Biblos (secolul XV î.e.n.), peninsula arabică (secolul Xll î.e.n.), Mohenjo-Daro (secolul XXll î.e.n.), nordul Africii (secolele XV-lll î.e.n.) şi cele din Siberia (secolul V e.n.) arată vasta arie de răspândire a scrisului din bazinul inferior al Dunării către cele patru zări odată cu migraţiile cetelor de ausoni arimini care îşi căutau alte locuri de popas sau de odihnă de neam şi ţară. Dar ele mai arată că tăbliţele de plumb, descoperite la Sinaia, sunt autentice.

A venit vremea ca neamul românesc să iasă din minciuna latinismului, a indo-germanismului, a antichităţii clasice greco-romane şi iudeo-cre(ş)tinismului fiindcă ne-au adus toate numai umilinţe fără seamăn.

Pe internet am găsit două monezi ale împăratului roman de neam Get, Septimius Severus (193-211), ce uimesc prin valoarea lor excepţională cu privire la istoria şi cultura strămoşilor noştri geţi, fiindcă ele sunt bătute la peste 100 de ani de la pretinsa nimicire a geţilor de către legionarii Romei şi dovedesc în faţa istoriei că tăbliţele de plumb găsite la Sinaia sunt autentice, iar latinizarea este o uriaşă minciună.

Prima din stânga are chipul împăratului cu inscripţia DIUO SEVERO, adică dio sau îngerul veghetor din religia geţilor, iar cei mai mulţi ar crede că este o greşeală a meseriaşului care a bătut moneda. Dar realitatea acelor timpuri era alta decât cea susţinută de cultura europeană astăzi, fiindcă legenda este scrisă cu litere latine, dar după regula limbii rumune, fiindcă este vorba de un mesaj religios al creştinismului arimin sau ,,religia lui Mitra (încuşmatul)”, cum era ea cunoscută în imperiul roman. Pe faţa a doua a monezii găsim chiar explicaţia situaţiei religioase prezentate care spune că împăratul a fost ,,CONSECRATIO”, adică era iniţiat în filozofia şi teologia acestei religii.

Se vede un altar cu o cruce înscrisă într-un pătrat, iar deasupra arde focul sacru, având în dreapta un şarpe ridicat, iar în stânga este caduceul mitraic şi nu legămîntul Talpei Iadului!

Ca să dovedesc adevărul istoric am mai pus o monedă unde numele împăratului este scris după regulile limbii latine: SEVERUS PIUS AUG. iar pe faţa a doua avem FORTUNA REDUX. În acele vremuri orice cult care se manifesta în public, indiferent dacă era cel al împăratului sau altul de drept public, trebuia să aibă un edict care să-i permită asemenea acţiuni şi putea primi subvenţii de la stat. Dar mai erau şi cultele private care nu aveau dreptul să se manifeste în public şi nu primeau subvenţii din banii imperiului. În acele vremuri iudeo-creştinismul era numai un cult ascuns de ochii celorlalţi, fără a avea edict de la împăraţii Romei, fiindcă ei şi-au propus să preia conducerea imperiului prin foc şi sabie, fiind în stare de orice ticăloşie, aşa cum au dovedit faptele mai târziu.

Moneda de mai sus este tot a lui Severus, având o legendă scrisă chiar cu ALFABET GET dar de o formă aparte, nemaiîntâlnită altundeva şi având un conţinut religios, unde împăratul este recunoscut ca şef sau tată al taţilor, cum era ierarhia în creştinismul arimin sau mitraism, ori arianism, cum i-au falsificat numele iudeo-creştinii după anul 380, când l-au interzis prin edictul lui Teodosiu. Numismaţii spun că moneda este bătută în Laodicea, oraş situat în vestul Asiei Mici, sau provincia romană Frigia! Voi discuta în continuare cele două texte de pe feţele monedei, pentru că au o importanţă deosebită asupra istoriei şi culturii noastre strămoşeşti, fiind scrise la peste 100 de ani de la cotropirea Getiei.

Pe faţa 1 avem următoarea zicere după alfabet latin: IGI(igi: ochi, înfăţişare, a vedea) KAT(cata: a căuta) SEO (sâi: a fi, a exista) DORO (doru, chemare nemărturisită) OI (mare, uimitor) şi tradus pentru zilele noastre ar fi: caută cu ochii că există un mare dor.

Pe faţa 2 a monezii avem textul adus în alfabet latin astfel: AI (a avea) MARC (marca: figurat, a ilustra, a dovedi, a supraveghea) E (a fi) T (semn folosit pe T 7 şi 35 pentru Tatăl Ceresc sau Ziditorul) I (i: a merge, a alerga) PATOS (însufleţire, avânt) TO (tu) G (get). Tradus pentru azi, tălmăcirea ar fi aşa: ai dovada că eşti Tatăl taţilor (era cel mai înalt titlu în mitraism similar cu cel de pontifex maximus) şi aleargă cu înflăcărarea ta getică.

În acest text apar consoanele S din cuvântul ,,patos” şi T (cum este scris în getă) care nu sunt specifice scrierii grecilor, dar le găsim la Lepenski Vir în mileniul Vll î.e.n. şi cu această valoare fonetică pe numeroase tăbliţe de plumb, ce au fost descoperite în urmă cu peste 150 de ani la Sinaia. Adică la 100 de ani după cotropirea parţială a Dio Getia şi ,,civilizarea” acesteia de către romani numai prin sabie, foc, jaf, sclavie şi crime, geţii îşi foloseau alfabetul propriu chiar pe monezile împăratului imperiului, fără ca nimeni să strănute pucioasă, fiindcă atunci Talpa Iadului, Satana şi tot tineretul drăcesc nu aveau nici un cuibar printre Neamuri, ţinându-se numai la locuri dosnice şi ticăloase.

Sare în ochi şi şoimul ceresc de pe moneda împăratului roman de neam get care ţine în cioc soarta sau roata vieţii împreună cu toiagul de cârmuire, iar pe kosonii bătuţi cu peste 200 de ani mai devreme în Dio Getia de către strămoşii mei geţi, simbolurile existenţei omului pe pământ şi a diriguirii celor văzute şi nevăzute sunt ţinute de aceeaşi pasăre mitică în cele două gheare. La iudei şi iudeo-creştini ,,legământul” şi sfântul prepuţ sunt la vedere aşa cum ne arată istoria la Kuntillet Ajrud şi cele cu sfântul Priapus al înluminaţilor greci! Cine nu crede aceste adevăruri, îl îndemn să caute pe internet atât în text cât şi la ,,imagini” expresiile: ,,god Priapus” şi ,,saint Priapus”, iar ce va citi şi vedea acolo, cred că îl va lecui pe vecie de vedeniile sinaite, Pentateuh, evanghelii, sfânta scriptură şi alte asemenea golănii sataniste!

În stânga avem o piatră dintr-un lăcaş de cult al geţilor din secolul V î.e.n., situat în apropiere de satul Svestari, judeţul Razgrad în nord-estul Bulgariei. Peste ruinele acestei construcţii, în secolul XVll s-a ridicat o clădire a cultului musulman, iar fotografia prezintă o piatră din vechea clădire încorporată în zidul actual unde vedem un cerc, ce are în interior un alt cerc mai mic din care ies şapte raze care se sprijină cu vârful pe primul cerc. Înspre dreapta sunt două obiecte de cult realizate din bronz, iar arheologii bulgari spun că sunt din secolele Vll-lX ale erei noastre, fiind dovada creştinării bulgarilor la anii 867.

Piesele au fost descoperite în anul 1961 în localitatea Pliska, prima capitală a ţaratului bulgarilor, mic oraş situat astăzi în nord-estul Bulgariei, la cca 30 km sud de vechiul lăcaş de cult al geţilor. Dar simbolurile celor trei obiecte nu au nici o legătură cu iudeo-creştinismul, fiindcă ar fi trebuit să fie crucea care era principalul simbol, alături de sfântul prepuţ şi ,,legământul” Talpei Iadului. Ele însă reprezintă unul din simbolurile-concept al religiei geţilor, care aveau ca veghetori cereşti şapte dio, deo sau diu, ce urmăreau ca rânduiala Tatălui Ceresc să fie respectată de către întreg neamul omenesc ce iubea sfânta cruce şi Legea.

Această treabă era îndeplinită pe pământ de Fiul Omului, Mântuitorul sau Sarmis al geţilor, scris ca III, II, IU, Ili, iar în cercul din mijloc cuvântul IYI (y se citea la geţi atît I cît şi U) înseamnă chiar Salvatorul sau Mântuitorul, deci obiectele din bronz, cât şi basorelieful din piatră, sunt dovezi că în Mesia se practica religia Neamului Scoborîtor din Zei, încă din secolul V î.e.n., iar slavii, când au tăbărât cu tot celetul lor în sudul Istrului pe la 590, şi-au însuşit de la băştinaşii geţi cultul religios dovedit cu probele arheologice menţionate unde apar mai multe semne din alfabetul geţilor. Dar la fel se poate ca aceste obiecte de cult au aparţinut vlahilor (românilor) din sudul Istrului, fiindcă nici un semn de pe ele nu se găseşte în alfabetul glagolitic apărut la bulgari în anul 863.

Pentru supărarea arheologilor bulgari şi tuturor celor ce strigă de ceva vreme că "tracii" (geţii - n.r. Carmen Pankau) ar fi strămoşii lor pre-indo-europeni şi dovedirea că situaţia este cea arătată de mine mai sus, îl aduc de martor pe episcopul Ohridei, grecul Theophylactus (sec. Xl) care spurcă cu mult venin şi ură, religia bulgarilor veniţi din Sciţia în imperiul bizantin la anul 680 – adică nordul Istrului, fiindcă aceasta era situaţia geografică de atunci a ţinutului Sciţia – care aveau ca dogmă religioasă o ,,nebunie scitică”. Zice el în lucrarea Istoria celor XV martiri, cui se rugau aceşti rătăciţi de sfântul prepuţ şi oiştea Talpei Iadului, ca să ştim şi noi astăzi ce gusturi aveau unii:

,,După ce s-au retras ombrii – barbari meridionali – un alt neam de oameni foarte fioroşi, aşa-numiţii "bulgari" din părţile Sciţiei, trecând peste fluviul Istru, ca o mare pacoste trimisă de Dumnezeu pentru regiunile din Occident, a dat peste noi. Aceştia nu cunoşteau nici numele lui Cristos, ci, de o nebunie scitică, se închinau soarelui, lunii şi celorlalte stele …ei înşişi fiind robii ticăloşiei şi duşmani ai adevăratului Dumnezeu”.

Acesta este adevărul istoric şi cu el trebuie să argumentăm celor ce se ţin "civilizatori" ai Europei şi lumii până ne vor recunoaşte Adevărata Istorie, chiar dacă îi vom supăra până la înălbăstrire!

Semnele de pe obiectele de bronz se găsesc în formă identică sau apropiată în alfabetele folosite de geţi pe tăbliţele de plumb, deci alfabetul chirilic (născocit pe la anii 863 de Chiril şi Metodiu) este numai o adaptare pentru vorbirea slavilor şi bulgarilor a unei părţi foarte mici (şase semne!) din semnele folosite de geţi pe tăbliţele de plumb, restul fiind munca lor în folosul minciunii!
Toate cele arătate mai sus dovedesc faptul că tăbliţele sunt autentice, iar informaţiile de pe ele veridice!

Ca să scot adevărul la lumină şi să arăt că alfabetul chirilic românesc vine direct din cel folosit de geţi pe tăbliţele de plumb descoperite la Sinaia, dau mai jos un tabel, unde fiecare se poate dumiri de adevăr.

Cu litere negre sunt trecute 38 din semnele din alfabetul chirilic românesc (format din 44 grafeme) folosit de neamul mioritic până pe la anii 1870. În anul 1863 A. C. Cuza a dat un decret prin care acesta urma să fie înlocuit cu cel latin, fiind folosit şi un alfabet de tranziţie în perioada respectivă!

Cu litere roşii sunt 38 din semnele de pe tăbliţele de plumb descoperite la Sinaia, care au forme identice sau asemănătoare cu cele din alfabetul chirilic românesc. Unii specialişti spun că tocmai aceasta este dovada falsurilor, fiindcă ele vin din alfabetul glagolitic născocit de către Chiril şi Metodiu la anul 867, când bulgarii au trecut la iudeo-creştinism.

Vedem cu uimire că între alfabetul născocit de cei doi bulgari isteţi şi cel folosit de români nu există legături evidente, dacă vrei să respecţi adevărul istoric şi nu cel revelat unor nemernici plătiţi ca să mintă cu neruşinare. Iar din cele 38 de semne comune celor două alfabete, 22 (cele roşii cu steluţe în partea dreaptă) au aceeaşi valoare fonetică, chiar după peste 2000 de ani, aşa ca falsul pretins de unii lingvişti români, să fie o artă carpatină dusă dincolo de perfecţiune!

Trebuie să avem în vedere că aceste tăbliţe au fost turnate începând cu partea a doua a secolului VI î.e.n., până în vara anului 106, în locuri diferite şi de persoane pricepute la muncă migăloasă, dar cu instruire diferită.

Mai în jos redau alfabetul născocit de Chiril şi Metodiu la anul 863, format din 41 semne din care numai 6 (cele încadrate în chenar roşu) sunt comune cu alfabetul folosit de geţi pe tăbliţele de plumb, iar dintre acestea numai 4 apar şi în alfabetul chirilic românesc. Legându-se de amintitele aparenţe ne-semnificative, tocmai pe acest considerent, susţin unii că tăbliţele sunt false, deşi oricine vede şi pe întuneric cât de mare este minciuna.

Este adevărat că literele de pe tăbliţe seamănă cu alfabetul chirilic, dar cel românesc şi nu cel glagolitic, din care, după cum susţin unii, s-ar trage alfabetul folosit astăzi de unele popoare slave.

Aceste tabele dovedesc cât de mult ne-au falsificat originea limbii române şi a culturii identitare, implicit a istoriei. În fapt, alfabetele folosite de unele popoare slave îşi au originea în cel pe care îl utilizau românii prin secolele V-IX, iar slavii, inclusiv ruşii, l-au preluat odată cu ,,religia lui Zamolxe” sau ,,nebunia scitică”, cum afurisea vârtos Ohrida.

Dacă aceste dovezi infailibile ale continuităţii românilor din falnicii geţi în spaţiul carpatic s-ar fi impus în cultura Europei prin scriere şi implicit prin cultură, atunci unii nu mai puteau spune despre români că au migrat în nordul Dunării în secolele VII-X, de nu se ştie unde şi nu se ştie când, aici fiind băştinaşi de drept în acele timpuri misterioşii cazari neanderthalieni sau arieni semiţi!

Ca să nimicesc pentru totdeauna minciuna alfabetului ,,chirilic” românesc, vin cu cel folosit de bulgari după anii 900, când s-au lăsat de minunea lui Chiril şi Metodiu cum se vede în poza de mai jos.

însă trebuie să lămurim contextul istoric, când bulgarii au trecut la iudeo-creştinism. Există două izvoare care vorbesc despre acest fapt istoric petrecut după mijlocul secolului IX.

Primul spune că împăratul Mihail al imperiului bizantin a pornit în anul 864 o campanie militară împotriva bulgarilor pentru a-i trece la ortodoxie, suspectându-i că ar vrea să fie cu Roma, iar aceştia speriindu-se rău, hanul s-a botezat în luna septembrie a anului 865! Pentru organizarea noii biserici, au tăbărât peste bulgari, slavi şi valahi, numai popime greacă, slujbele ţinându-se în elineşte, fiindcă ei au dat Europei tot ce trebuie ca să se civilizeze după rânduiala sfântului Prepuţ! Tot acest împărat a cerut în anul 863 pricepuţilor Chiril şi Metodie să născocească un alfabet pentru slavii din Moravia Mare şi să plece la ei să-i treacă în oştirea întunecaţilor iudeo-creştini.

A doua poveste spune că Boris, fiind conştient că iudeo-creştinismul este în expansiune, a considerat că poate fi liantul care să unească neamurile ce le ţinea sub sabie în numele celui mai tare. Bizantinii care au pierdut în faţa bulgarilor mari teritorii, au încercat prin trecerea la iudeo-creştinism a vecinilor asiatici să-i facă vasali şi ascultători numai de Constantinopol. Hanul a fost de acord cu trecerea la noul cult, dar a cerut autonomie pentru biserica lui, dorinţă refuzată de greci. Atunci el a trimis la Roma în anul 866 o delegaţie cu o scrisoare cu 115 întrebări la care aştepta un răspuns. În anul 867 a venit de la Vatican o delegaţie să-l treacă pe han la catolicism, dar au găsit terenul ocupat de popimea greacă şi după câteva luni de circărie a sfântului prepuţ, catolicii s-au retras.

În anul 870 Constantinopolul recunoaşte autonomia bisericii bulgarilor, dar toate slujbele şi scrierile canonice erau în limba greacă! În anul 893 bulgarii alungă pe preoţii greci, impun limba slavonă ca limbă de cult şi preiau alfabetul născocit de Chiril şi Metodiu, însă fiind foarte greu de a scrie cu el, după anii 900 revin la alfabetul vlahilor pe care l-au folosit înainte de 865, de unde iau 31 semne (cele cu chenar albastru) la care adaugă două din cel glagolitic (cu chenar negru) şi 12 născocite de sârguincioşii bulgari să le facă pe plac grecilor, care le-au fost mentori în întunecimile iadului.
Acest alfabet a fost realizat în oraşul Preslav, noua capitală a statului.

Sursa: Constantin Olariu
Adaptare şi foto: Carmen Pankau