CAZANUL SCITIC DE BRONZ DESCOPERIT LA CASTELU (JUD. CONSTANŢA)

Cazanul scitic de bronz studiat aparţine de secolul V î.Hr. şi a fost descoperit întâmplător pe raza localităţii Castelu din judeţul Constanţa. Acesta a făcut studiat îndeaproape şi prezentat de către regretatul arheolog Andrei Aricescu (1935 – 1991), în lucrarea „Studii şi cercetări de istorie veche şi arheologie”, apărut în anul 1965.

Cazanu “scitic” de bronz de la Castelu (jud. Constanţa) era folosit în ritualurile epocii. El are un „picior” de susţinere (tip „coloană” goală, spre a indica fragilitatea echilibrului planetar), în zona sa mediană şi „la gură” prezintă câte un „brâu” neîntrerupt. Între cele două „brâuri” scoase în evidenţă se află „sinusoida” ondulată a frecvenţei lumilor materiale, ce urcă spre Rai şi coboară spre Iad, precum un şarpe.

La partea superioară cazanul prezintă două „apucătoare” (toarte) decorate cu animale fantastice, gata de atac, aparţinătoare de Celălalt Tărâm. Scyţii erau acei geţi, din marea familie a GEŢILOR DE AUR PRIMORDIALI, ce refuzau aşezarea sedentarizată, aflându-se permanent în mişcare, spre a nu fi “surprinşi” de venirea Marelui Zeu. Ei, chiar dacă se aşezau undeva, după un timp incendiau în mod voit locaţia şi se mutau în altă parte. Pentru ei viaţa era o permanentă călătorie.

Comuna Castelu (ca loc de reşedinţă a conducătorul; „Casele lui T – Tatăl”) este situată în centrul judeţului Constanţa, la o distanţă de 30 km de Municipiul Constanţa şi șase kilometri de oraşul Medgidia. Din punct de vedere geografic, teritoriul comunei se încadrează în marea unitate geomorfologică şi structurală a Dobrogei de Sud, cu un relief reprezentat de o câmpie învălurată ce cuprinde patru unităţi geomorfologice. Comuna Castelu este alcătuită din trei sate, care sunt aşezate pe văile ce converg către Valea Carasu. Satul Castelu-reşedinţă de comună, este amplasat pe cursul Văii Chiostel, satul Cuza Vodă este situat pe cursul Văii Docuzol (Agi-Cabul), iar satul Nisipari pe vale cu acelaşi nume. Istoria comunei se încadrează în istoria provinciei dobrogene din care face parte.

Descoperirile arheologice de pe teritoriul comunei, dovedesc în mod cert existenţa unei civilizaţii locale anterioară erei noastre. De asemenea statuetele romane descoperite în satul Nisipari (fosta comună Caratai), arată CONTINUITATEA NEÎNTRERUPTĂ a populaţiei băştinaşe, gete, în această zonă.

Perioada feudalismului timpuriu este cunoscută deasemenea pe teritoriul comunei Castelu prin descoperirea întâmplătoare în anul 1957, în incinta SMA Castelu, a unui cimitir feudal timpuriu, care atestă existenţa unei aşezări omeneşti extinse între secolul al IX-lea şi al X-lea în această zonă. Din cele menţionate se desprinde faptul că actualele aşezări componente comunei s-au format pe locul unor vetre preexistente, dovedindu-se, astfel, continuitatea populării acestei regiuni. Comuna Castelu este aşezată pe şoseaua Constanţa – Cernavodă, ce face legătura între litoral şi restul ţării. Reţeaua feroviară este reprezentată prin linia ferată Constanţa-Bucureşti şi asigură transportul de marfă şi călători către portul Constanţa şi întreg teritoriul ţării. Ca urmare a existenţei Canalului Dunăre – Marea Neagră, se creează posibilitatea dezvoltării viitoare a transportului naval.

Aşezarea geografică, condiţiile pedoclimatice favorabile practicării agriculturii, existenţa sistemului de irigaţii Carasu, sunt doar câţiva factori care contribuie la dezvoltarea activităţii agricole pe teritoriul comunei.

Sciții (în bustrofedon „scit” este „Ics – T”, unde X este Omul, iar T este Tatăl (Adam și Dumnezeu)), cei cărora le este atribuit artefactul de către arheologi, sunt menționați de către Strabon ca fiind întreaga masa a popoarelor așă-zise “latine”, ca spațiu geografic („Lat” -„Lațiu”, sau „cei care s-au întins pe tot pământul”), de fapt este vorba de teritoriul geografic al GEȚILOR DE AUR PRIMORDIALI ce au COLONIZAT PĂMÂNTUL, după zidirea Lumii acesteia.

Cazanul scitic de bronz, cel ce aparţine de secolul V î.Hr., a fost descoperit întâmplător pe raza localităţii Castelu, dar crează premisele unei culturi preantice existente aici, acum peste 2.500 de ani.

Sursa: George V. Grigore   
Adaptare: Carmen Pankau

O CULTURĂ ÎNFLORITOARE DE ACUM ȘAPTE MILENII: „TURDAȘ – VINČA”

Înainte cu mii de ani de a se ridica piramidele în Egipt, undeva între mileniile V și III î.Hr., a fost o cultură europeană ce se întindea în jurul fluviului Dunărea, pe teritoriul României, Serbiei, Bulgariei și Macedoniei, dar urme evidente ale acesteia regăsindu-se în toată Peninsula Balcanică. Este vorba de cultura TURDAȘ – VINČA. Numele culturii vine de la localitatea Turdaș aflată în partea central estică a județului Hunedoara. Zsófia Torma, prima femeie arheolog din Transilvania, a descoperit aici în secolul al XIX-lea vestigii materiale ale culturii „Turdaș”, cunoascută mai apoi drept cultura Vinča, de la o suburbie a orașului Belgrad (este capitala și cel mai mare oraș al Serbiei; situat la confluența dintre râul Sava și fluviul Dunărea), unde în anul 1908 au fost descoperite primele artefacte ale acestei culturi, din Serbia. Arheologii iugoslavi și români au crezut inițial că această cultură a început în jurul anului 2700 î.Hr., dar apoi au avansat în preistorie cu noile descoperiri făcute.

Acestei culturi îi sunt atribuite celebrele „Tăblițele de la Tărtăria”, niște artefacte ce conțin însemne despre care se crede că ar putea fi cea mai veche formă de scriere din lume. Ipoteza rămâne însă controversată, iar majoritatea experților consideră Tăblițele de la Tărtăria a fi mai curând o mostră de protoscriere, decât un sistem de scriere propriu zisă. Cum a fost delimitată geografic și temporal acestă cultură? În cuprinsul ariei locuite mai înainte de triburile de cultura Criș apare în unele zone, în a doua jumătate a neoliticului vechi (aprox. 5.500-3.500 î.Hr.), o nouă cultură, denumită „cultura Vinca”, după localitatea aflată pe Dunăre, mai jos de Belgrad și care mai este cunoscută și sub numele de „Turdaș-Vinca”

(Turdaș se află pe Mureș, aproape de Orăștie. Cotidianul „Osservatorio Italiano” scrie despre acestă cultură următoarele:
„Ați putea să cădeți într-un adevărat labirint al paradoxurilor balcanice dacă veți încerca să înțelegeți care este cel mai vechi popor al Balcanilor. Fiecare ar dori să fie el primul prezentând pentru confirmare tratate, documente, manuscrise. Rezultatul este întotdeauna acela de a face din propriile origini istorice un fel de ideologie care să justifice dominarea unei rase peste altele. Aceasta ar fi de subliniat în mod obligatoriu, acum când se împlinesc 100 de ani de la descoperirea culturii Vinca, unde Dunărea se întâlnește cu Sava. În aceste locuri au fost descoperite repere arheologice datate ca având o vechime de 8.000 de ani, care mărturisesc existența de așezăminte umane în locul unde astăzi se găsește orașul Belgrad. Situată la 20 de km de acest oraș, pe un teren de circa 11,7 hectare se găsesc resturile celei mai importante culturi a Europei din perioada neolitică, datată între 5.200 și 4.200 de ani î.Hr. Zidurile anticei așezări au în diverse puncte înălțimea de 10,5 m, confirmând faptul că în acele locuri a existat o civilizație de-a lungul secolelor”.

„În urmă cu mai bine de 7000 de ani –, povestește profesorul universitar de la Universitatea din Belgrad, expert în civilizația Vinca, Nenad Tasic, – în Peninsula Balcanică, cultura a căpătat forma sa definitivă, așa cum am descoperit-o noi, fiind extinsă pe teritoriul Serbiei, României, Bulgariei, Macedoniei și Ungariei (teritoriu al Geților de Aur primordiali – n.a.), în timp ce avea raporturi și cu alte culturi îndepărtate. Plecând de la tipul de geam produs din pietre vulcanice, analizate la Universitatea Berkeley, am început să avem o imagine adevărată despre acest popor. Cunoșteau ceramica și tehnicile de decorare, trăiau în case de lemn, paie și pământ, dispuse de-a lungul unor străduțe, fără a avea grădini. Erau pescari, agricultori, vânători, păstori, minieri, tăietori în piatră. Casele lor erau ordonate și lucrau vase și farfurii de teracotă foarte frumoase. Erau chiar meșteșugari în metal, cum demonstrează diverse scule găsite. Din anumite minerale produceau vopsele, sulfatul de mercur, care era utilizat pentru a obține prețioasa vopsea ocru roșu, dar și medicamente. Aceiași culoare roșie se folosea la vopsirea țesăturilor din care se făceau haine. Fustele aveau formă conică cu motive liniare și pătrate. Erau iubitori a oricăror tipuri de bijuterii lucrate foarte frumos. Vopseau casele în culoarea purpurei în majoritatea cazurilor. Schimbau diferitele lor produse pe diferite cochilii. Nu au fost găsite nici un tip de arme, de aceea poporul Vinca nu este considerat un popor războinic. Nu se cunoaște destinul pe care l-a avut, dar după teoriile anumitor istorici se crede că a migrat spre sud, desigur după invazia altor popoare, unindu-se cu alte grupuri care s-au așezat în Balcani”.

Un alt mister lăsat de locuitorii Vinca sunt semnele incizate pe vasele de teracotă, care de ani buni îi împing pe experții sârbi și europeni să facă noi cercetări pentru a le descoperi semnificația. Profesorul și antropologul danez Kaj Birchet Smith a descoperit că cea mai vechie scriere datează din 4.000 î.Hr., aparținând culturii sumeriene din Ur, dar înaintea ei este cea care are 7.000 de ani, fiind datată cu 1.000 de ani mai devreme și aparținând culturii Vinca. Noi descoperiri arheologice au scos la lumină statuete realizate ca adevărate opere de artă ale perioadei neolitice. Există cel puțin 600 localități care demonstrează existența acestei civilizații, dar nici una dintre ele nu prezintă acest tip de teracotă, de la Vinca. Printre altele, în anii 7.200 î.Hr., Vinca era într-adevăr o metropolă europeană în adevăratul sens al cuvântului, un loc de top al culturii din acea epocă. Primele săpături la Vinca au început în anul 1908, și au fost făcute de profesorul de arheologie sârb Miloje Vasic, fiind continuate de Institutul Imperial Rus de la Moscova. După Primul Război Mondial, în anul 1934, au fost reluate de către Miloje Vasic. În anul 1998 a început să lucreze aici o echipă de arheologi sârbi formată din Milutin Garasanin, Nikola Tasic, Borislav Jovanovic, Milos Jevtic, Miodrag Sladisic și Sasa Todorovic. După Miljana Radivojevic, cercetătoare din cadrul Institului Arheologic al „University College of London”, prima revoluție industrială a fost în anul 7.000 î.Hr., făcută de către poporul Vinca, care a lăsat numeroase artefacte de aramă, a căror producere cerea o muncă de adevărat expert:

„Ceea ce s-a descoperit, a fost prezentat într-o expoziție și putem să zicem că rezultatele acestei cercetări se vor găsi în cărțile de istorie peste 5 sau 10 ani”. După spusele profesorului Colegiului Londonez, Tilo Reren, cultura Vinca a dezvoltat foarte bine artizanatul, tehnologia metalelor, și o scriere, probabil mai veche decât cea găsită în Orientul Mijlociu. „Nivelul industrializarii e așa de diferit de tot ce am descoperit până acum. Vinca era o mare cultură și avea cunoștințe de a crea și inventa independent, motiv pentru care se vorbește de o revoluție industrială.” explică Reren. Coordonatorul lucrărilor de la Vinca, Dusan Sljivar, confirmă faptul că cercetările au început în 1994 în colaborare cu institutul din Londra, apoi în 1998 alăturându-se și echipa arheologilor sârbi. „Belovode” și „Ploce” sunt cele mai mari așezăminte ale culturii Vinca, cu un grad înalt de cunoștințe, din moment ce au făcut din metalurgie o descoperire și apoi o operă de civilizație care a accelerat dezvoltarea culturii europene, cum confirma Sljivar. Cultura Vinca demonstrează că ar trebui să privim cu alți ochi vechile culturi neolitice din Balcani și Europa de Est, de o frumusețe rar întâlnită.

Luați de „firul poveștii” uităm că pentru prima dată această cultură a fost semnalată în România, la Turdaș (de la „Turul lui D”, cel ce închide o lume pătrată (ABCD – DeCeBA -L); de unde și Turda). Oricum ea face parte din marea cultură post deluviană a GEȚILOR DE AUR PRIMORDIALI, cei trecuți prin apa Marelui Potop planetar care a înecat o lume (Poedia). Dar, la Turdaș, prima femeie arheolog din Transilvania, Zsófia Torma, antropolog și paleontolog, scotea la lumină primele artefacte ale acestei culturi neolitice și le prezenta în cadrul sesiunilor științifice, la nivel european. Ea s-a născut într-o familie nobilă, ca fiică a unui baron. A studiat istoria în cadrul Universității din Cluj (actualmente, Universitatea Babeș-Bolyai) și a lucrat timp de mai mulți ani în Cluj, unde a avut un rol important în fondarea Muzeului Național de Istorie a Transilvaniei (MNIT).

În prezent o colecție cu obiectele descoperite de ea există în cadrul acestui muzeu, alături de celebrele „TĂBLIȚE DE LA TĂRTĂRIA”, vechi de peste 7.000 de ani. Torma a fost autodidactă și a corespondat cu renumiți arheologici din Stuttgart, Paris, Praga, Mainz, Budapesta, Hamburg, Berlin, București și Sibiu, cu care a purtat discuții despre descoperirile sale din zona Turdaș, de lângă Alba Iulia. Acolo a semnalat pentru prima dată, în 1874, existența unei „scrieri” preistorice în sud-estul Europei. Săpăturile întreprinse de Torma au avut ca rezultate concrete descoperirea de obiecte ceramice, figurine inscripționate, care au fost apoi distribuite muzeelor din Berlin, Mainz, München și Cluj. A descoperit în Turdaș locuințe neolitice și a găsit mai multe materiale ceramice, unelte, piese de cult și podoabe. Torma și-a desfășurat cea mai mare parte a activității la Orăștie, unde a și creat un muzeu de arheologie și etnografie. Materialele și notițele Zsófiei Torma s-au păstrat la MNIT. Ea și-a donat colecția de manuscrise muzeului din Cluj, iar această donație a stat la baza formării acestuia, fiind una dintre cele mai importante colecții ale instituției. Zsófia Torma a fost prima femeie care a primit titlul de Doctor Honoris Causa la Universitatea din Cluj, fiind totodată și prima femeie arheolog din Transilvania. Descoperirile ei au apărut în importante publicații internaționale, aceasta participând, în 1876, la Congresul de Arheologie de la Budapesta, iar, apoi, la Congresul de la Berlin. La Berlin s-a întâlnit cu arheologul german Heinrich Schliemann, descoperitorul Troiei, care a fost impresionat de descoperirile de la Turdaș.

Încă credem ce spun cărțile de istorie, respectiv faptul că acești „primitivi” trăiau foarte puțin și stăteau ascunși prin peșteri, speriați de fenomenele meteo pe care nu și le explicau. Privind artefactele culturii Turdaș – Vinca de acum 7000 – 8000 de ani, ne dăm seama că aceștia aveau un nivel de dezvoltare destul de ridicat. Deși trăiau în așa numita epocă de piatră, ei accesau totuși metalul. Erau îmbrăcați în haine țesute și cusute. Aveau în case obiecte casnice frumos create și pictate. Aveau bijuterii și foloseau decorațiuni, aplice etc. Ridicau orașe cu case din lemn, lut și piatră. Erau pașnici. Aveau ritualuri, aveau obiceiuri și tradiții. Și – ceea ce este foarte important – aveau amintirea fostei civilizații antedeluviene distruse de cataclismul planetar prin care au trecut. De aceea se spune că „roata lumii se învârtește”, iar ceea ce trăim noi, într-un anumit fel, a mai fost trăit. Omul a fost om din momentul în care a fost „coborât” în materie, iar experiența acestor transformări planetare periodice l-a făcut să caute cauza acestora și modalitatea în care poate fi minimalizat efectul lor devastator. De aceea acești „oameni primitivi” au creat o astfel de cultură, și-au creat o societate în care viața decurgea pașnic și liniștit, poate mult mai benefică pentru om decât întunecatul Ev Mediu ce va urma.

Sursa: George V. Grigore
Adaptare: Carmen Pankau

☀️STRĂBUNII NOŞTRI, PELASGII. ÎNCEPUTURILE POPORULUI PELASG

1. VECHIMEA RASEI PELASGE

Înca înaintea de imigratiunea grecilor, celtilor si a germanilor în tinuturile Europei, cea mai mare parte a acestui continent era ocupata de o rasa de oameni veniti din Asia, pe cari autorii grecesti îi numeau, în general, PELASGI si TURSENI.

Acesti pelasgi formase, în timpurile anteelene, cel mai intins, mai puternic si mai remarcabil popor, o natiune, care din punct de vedere moral si material a schimbat faţa Europei arhaice.

Pelasgii ne apar în fruntea tuturur traditiunilor istorice, nu numai în Elada si în Italia, dar si în regiunile din nordul Dunarii si ale Marii Negre, în Asia Mica, în Asyria si în Egipt. Ei reprezinta tipul originar al popoarelor asa-numite arice, care a introdus în Europa cele dintîi beneficii ale civilizatiunii.

Urmele extensiunii lor etnografice, precum si ale activitatii lor industriale, le mai aflam si astazi pe cele trei continente ale lumii vechi; începînd din muntii Norvegiei pîna în pustiurile Saharei, de la izvoarele rîurilor Araxe si Oxus pîna la Oceanul Atlantic.

Însa istoria lor politica si istoria civilizatiunii lor sint acoperite de întunerecul vechimii. Puƫinele date, ce ne-au ramas asupra pelasgilor, ne înfatiseaza pe acest mare si admirabil popor numai în ultimul period al istoriei sale, atunci cind independenta sa politica era distrusa aproape peste tot locul si cand numele sau începe sa dispara. Din nefericire insa, chiar si aceste putine date, fragmentare, ce ne-au ramas despre pelasgi, ne sînt transmise de cei cari i-au cucerit, i-au distrus, i-au persecutat, i-au împrastiat si, în urma, i-au calumniat. Astfel ca istoria epocei lor de înflorire, de putere si extensiune teritoriala în Europa, Asia si Africa, istoria imperiilor si institutiunilor sale, a artelor si industriei lor, a ramas înmormantata. Cu deosebire, istoria politica a pelasgilor meridionali se incheie cu caderea Troiei. De aici încolo tot ce mai aflam despre acesti pelasgi din jurul Marii Egee sînt numai simple amintiri de resturi mici si împrastiate, silite de inamicii lor sa emigreze din o tara în alta, spre a-si cauta o noua patrie.

Pentru poporul grecesc, pelasgii erau cei mai vechi oameni de pe pamînt. Rasa lor li se parea atît de arhaica, atît de superioara în conceptiuni, puternica în vointa si în fapte, atît de nobila în moravuri, încît traditiunile si poemele grecesti atribuiau tuturor pelasgilor epitetul de „divini”, adeca oameni cu calitati supranaturale, asemenea zeilor, un nume, ce ei întru adevar l-au meritat prin darurile lor fizice si morale.

Grecii îsi perduse de mult traditiunea, cînd, si de unde au venit ei în ţinuturile Eladei; insa, ei aveau o traditiune că înainte de dînsii a domnit peste pamîntul ocupat de ei un alt popor, care a desecat mlastinile, a scurs lacurile, a dat cursuri noi rîurilor; a taiat muntii, a împreunat. marile, a arat şesurile, a întemeiat orase, sate si cetati, a avut o religiune înaltatoare, a ridicat altare si temple zeilor si ca acestia au fost pelasgii.

Dupa vechile traditiuni grecesti, pelasgii locuise în partile Greciei inca inainte de cele doua diluvii legendare ce se varsase peste Attica, Beotia si Thessalia, unul în timpul regelui Ogyges si altul în timpurile lui Deucalion. Ei domnise asadar peste continentul grecesc inca înainte de timpurile lui Noe.

Un ram al poporului pelasg, arcazii, ce locuiau pe culmile si vaile din centrul Peloponesului, aveau traditiunea ca dînsii au fost pe pamînt înca înainte ca luna să fi aparut pe ceriu. Cu privire la aceasta importanta traditiune, scoliastul lui Apolloniu Rhodiu se exprima astfel:

„Se pare ca arcazii au existat înca înainte de luna, dupa cum scrie Eudoxus în scrierea sa. Iar Theodor scrie ca luna a aparut pe ceriu cu putin înainte de razboiul lui Hercule cu Gigantii. Tot astfel ne spun Aristo din Chios si Dionysiu din Chalcida în cartile lor despre Origini” .

In fine, Ephor, unul din scrutatorii cei mai diligenti ai anticitatii si istoric iubitoriu de adevar, care traise în seculul al IV-lea î.e.n. scrie :

„Traditiunea ne spune ca pelasgii au fost cei mai stravechi cari au domnit peste Grecia” .

2. CIVILIZATIUNEA PREISTORICA A RASEI PELASGE

Cînd pelasgii aparura pentru prima oara pe pamîntul Eladei, ei nu aflara aci, dupa cum ne spun traditiunile, decît o populatiune rara si salbatica, risipita prin munti si paduri, traind în caverne, fara societate, fara legi, fära religiune si fara cunostinte utile.

Arcazii, popor pastoral si viteaz, cei mai vechi locuitori în Elada, povesteau, dupa cum ne spune Pausania, ca cel dintîi om nascut pe pamînt a fost Pelasg, un barbat, care se distingea prin marimea, prin puterea si frumusetea figurei sale si care întrecea pe toti ceilalti muritori prin facultatile spiritului sau; ca acest Pelasg, dupa ce a început sa domneasca, a fost cel dintîi care a învatat pe oameni sa-si construiasca colibe, spre a se apara de incomoditatile frigului, ale ploilor si caldurilor; ca el a învatat pe oameni sa-si faca haine din piei de oaie, le-a interzis ca sa se nutreasca si mai departe cu frunze, cu buruieni si radacini, din cari unele erau periculoase sanatatii; ca el a învatat pe oameni ca sa nu mai manînce tot feliul de ghinda, ci numai ghinda de fag. Iar vechiul poet epic Asiu scrie despre acest Pelasg ca el a fost nascut din „pamîntul cel negru”, pe culmile cele înalte ale muntilor; ca sa fie începatoriu genului muritoriu .

Un alt reprezentant al vechii civilizatiuni pelasge a fost divinul Prometheu, fiul lui Iapet, fiul Gaeei. Poetul Eschyl, în una din cele mai frumoase lucrari ale sale, ne înfatiseaza pe Prometheu expunînd singur beneficiile ce le-a adus dînsul omenimii.

„Acesti oameni”, zice Prometheu, ,,nu cunosteau nici arta cum sa construiasca case de caramizi la lumina soarelui, nici modul cum sa lucreze lemnele, ci locuiau pe sub pamînt în ascunsurile cele întunecoase ale cavernelor; întocmai ca furnicile cele agile; ei nu aveau nici un semn sigur ca sa cunoasca cind are sa fie iarna, cînd are sa soseasca primavara, anutimpul florilor, cînd are sa fie vara, anutimpul fructelor, ci duceau o viata de pe o zi pe alta, lipsiti cu desavîrsire de orice cunostinte, pîna cînd eu i-am învatat sa cunoasca rasaritul stelelor si apusul lor, lucruri de altmintrelea greu de însemnat. Afara de acestea, eu i-am învatat sistemul tuturor stiintelor utile; eu am aflat modul de scriere si cum oamenii pot sa tina în minte toate stiintele; eu cel dintîi am prins în jug animalele, ce pot servi la transporturi. Nime altul decît eu singur am inventat corabiile cu pînze, ca oamenii sa poata trece peste mare… Mai inainte, daca se întîmpla ca cineva sa se bolnaveasca, el murea din lipsa mijloacelor de vindecare, pîna cînd eu le-am aratat cum au sa compuna medicamentele si cum se pot vindeca de toate boalele; eu am introdus diferite moduri de a cunoaste viitoriul. ... si, în fine, cine poate sa afirme ca ar fi aflat mai înainte de mine lucrurile cele folositoare ascunse sub pamînt, cum sînt arama, ferul, argintul si aurul ?”.

Pelasg si Prometheu sînt personificarea vechii culturi pelasge si tot ce ne spune traditiunile ca a inventat, ori creat spiritul lor, apartine geniului întregului popor. De asemenea, exista în Creta o veche traditiune ca dactylii si corybantii, triburi pelasge, au fost cei dintîi în aceasta insula, cari au învatat pe oameni sa formeze turme de oi, sa domesticeasca si alte genuri de animale, porci, capre, vite, cai; ca ei au învatat pe oameni maiestria de a arunca cu lancea (arma nationala pelasga) si de a trai în societate comuna; ca ei, cu deosebire, au fost autorii bunei întelegeri, a vietii regulate si cumpatate.

Datele, ce le aveau despre istoria veche a pelasgilor, corespund pe deplin cu faptele ce ni le procura arheologia din epoca neolitica.

Pelasgii ne apar dupa vechile traditiuni istorice ca una si aceeasi populatiune cu neoliticii, cari introduc în Europa cele dintîi elemente ale civilizatiunii, animalele domestice, cultura cerealelor si o arta industriala mai progresata. Chiar si olaria neolitica poarta semne de ornamentatiune si simboale mistice pelasge.

Tot astfel traditiunile grecesti atribuie pelasgilor cel dintîi cult al zeilor în Europa. Cu deosebire, se spunea despre arcazi ca dînsii au fost cei dintîi cari au facut sacrificii si ceremonii religioase zeilor.

Grecii, de alta parte, dupa cum stim, împrumutase principalele lor divinitati de la pelasgi. Joe cel vechi al romanilor purta în mîna o peatra în loc de fulgere si pe acest Jupiter Lapis, romanii faceau cele mai obligatoare si mai solemne juraminte ale lor. Chiar si în ritul juramintelor, romanii pastrara pîna tarziu uzul petrilor sfinte de silex.

Din punct de vedere istoric asadar faptul este pozitiv: Inainte de civilizatiunea greaca si egipteana, o civilizatiune mult mai veche se revarsase asupra Europei. Aceasta a fost civilizatiunea morala si materiala a rasei pelasge si care a deschis un vast cîmp de activitate genului omenesc.
Influentele acestei culturi pelasge au fost decisive pentru soartea muritorilor pe acest pamînt.
Pelasgii au fost adevaratii fundatori ai starii noastre actuale.
Text din: “Dacia Preistorica” a lui Nicolae Densuşianu  

CULTURA PELASGICĂ – Spre exemplu, N. Densuşianu şi-a expus teoria privind expansiunea rapidă a pelasgilor în spaƫiul carpato-danubian şi în afara „frontierelor” acestuia, direct pâna în Norvegia şi Sahara. Ce au lasat în urmă, ca dovadă a existenƫei culturii lor şi a raspândirii acesteia cu o asemenea velocitate?

Cultura pelasgica – Câteva tăbliƫe cu scrieri, care se aseamănă celor de tip cuneiform şi sanscrit, tinând cont de faptul că această populaƫie proto-"indo-europeana" ar fi genezat-o şi pe cea vedică, care la rându-i ar fi contribuit la apariƫia altor mari culturi mondiale, precum au fost şi sunt încă: cea iudaica, cea egipteană, cea elină şi cea sabină.

Mai mult, aceşti străbuni pelasgi, conform izvoarelor folclorice orale şi scrise vedice, si-au întemeiat colonii în spaƫiul indian, însă nedorind vreun amestec culturalo-genetic cu populaƫia negroida indigenă (lemuriană, de fapt), si-ar fi creat o casta autonomă şi autocefală, respectiv pe cea a brahmanilor (n.a. vedică, brahma = stapân), împarƫindu-i pe ceilalƫi în alte cinci asemenea caste, respectiv: ksatryia (n.a. vedica ksatryia = razboinic), vaysias (n.a.vedica vaysias = negustor, taran) şi sudras (n.a.vedica sudras = sclav, muncitor).

Însa, pâna la formarea culturii vedice, pelasgii înşişi sunt o populaƫie cu origini „stranii”, după cum apreciază majoritatea cercetătorilor transdisciplinari, care au încercat prin diferite metode să le localizeze, din punct de vedere folcloric, emergenta istorica, detaşându-se, în ultima instanƫă, de mitologie, oarecum.

Pâna la ora actuală, nu s-a concluzionat decât faptul ca pelasgii ar fi urmaşii lui Pelasg, primul om al Terrei (de remarcat, în folclorul get, pe filiera folcloristică nordică: Embla şi Ask – ulm şi cenuşă; primii oameni rezultaƫi din cooperarea Zeilor fraƫi: Odin, Ve şi Vili, care după ce au creat „cele nouă lumi”, au descoperit, în timp ce se plimbau pe ƫărmul mării Pamântului-de-Mijloc, n.a Midgard, doi buşteni, pe care i-au antropomorfizat, rezultând primii doi oameni).

În ceea ce priveşte simbolistica pelasgă, în genere, s-au scris tomuri întregi, iar cercetătoarea Helena P. Blavatsky (1831 – 1891) a fost una dintre acele figuri proeminente, care s-au ocupat, pe cât a fost posibil, cu descifrarea acestui segment aproape complet ignorat, dat fiind faptul ca tot ceea ce se cunoştea era din izvoare mitologice, nu istorice.

Astfel, în lucrarea d-sale “Doctrina secretă” (1897), menƫionează „arienii puri”, pe care şi dr. Schlieman îi menƫiona, de altfel, odată cu descoperirea presupuselor ruine ale Troiei, în Turcia contemporana, la Isarlîk.

Că noi, românii, suntem urmaşii direcƫi ai Pelasgilor, este un fapt confirmat şi de Paleogenetică (Carmen Pankau).

☀️NIASCHARIAN! Să renaştem!

Surse: Basarabia Literara, Nicolae Densuşianu (Dacia preistorică)
Adaptare şi foto: Carmen Pankau

CERAMICA DE CUCUTENI – UNICĂ ÎN EUROPA

Printre tainele lumii încă nepuse în valoare de istorici se află și CULTURA CUCUTENI, cunoscută ca și CUCUTENI-TRIPOLIE (5000-3500 î.Hr.) este una dintre cele mai vechi civilizații din Europa și a primit numele după satul cu același nume din apropierea Iașiului, unde în anul 1884 s-au descoperit primele vestigii. Cultura Cucuteni a precedat cu câteva sute de ani toate așezările umane din Sumer și Egiptul Antic. Ea se întindea pe o suprafață de 35. 000 kilometri pătrați, pe teritoriul actual al României, Republicii Moldova și Ucrainei.

Cultura Cucuteni era răspândită în Moldova, nord-estul Munteniei, sud-estul Transilvaniei și Basarabia și se caracteriza printr-o ceramică de foarte bună calitate, bogat și variat pictată. Ceramica din cultura Cucuteni este unica în Europa, găsindu-se unele asemănări, destul de pregnante, doar între ceramica Cucuteni și o ceramică dintr-o cultură neolitică din China (cele două mari enclave umane de după Marele Potop, cea getică (GEȚII DE AUR PRIMORDIALI, sau „PĂSTAIA” getică multietnică din care s-au despărțit apoi „semințiile” popoarelor europene și cea chineză). Între cele două culturi este o distanță de timp foarte mare, cea din China apărând după circa un mileniu față de cea de la Cucuteni (preluând probabil „modelul”).

Pe ceramica Cucuteni predomină decorul în spirală, cu numeroase variante și combinații. S-au găsit și figuri feminine cu torsul plat, decorate cu motive geometrice. Specialiștii vorbesc despre un cult al ZEIȚEI-MAMĂ, dovadă fiind statuetele antropomorfe descoperite (Marea Mamă, cea care va aduce noile forme de viață la încheierea unui ciclu planetar și temporal și începerea unui nou ciclu (rezidirea lumii); între cele două are loc „trecere” (judecata), cunoscută ca și perioadă a Nodului (al lui Isis, Hercule, Gordian etc.) sau a lui DIONYSOS (Bachus), când vom fi amețiți de o „dublare” a realității: timpul va avea două „capete” înnodate).

De la început trebuie precizat că nu există statuete antropomorfice care să prezinte trăsături grotești sau furioase. Cucutenienii își înfrumusețau viața cu aceste realizări artistice. După ce au trecut printr-un cataclism planetar (Marele Potop), aceste realizări plastice de o anumită factură simbolică erau ca o adevărată terapie pentru ei. Femeia devenea importantă și în societate pentru că trebuia să se înmulțească omenirea. Fiind puțini oameni, aceștia nu făcea față problemelor de mediu (natura sălbatică, animalele sălbatice).

Figurile masculine ceramice sunt rare și acoperite de măști, bărbatul fiind considerat acolitul femeii, necesar pentru perpetuarea vieții, în timp ce statuetele feminine au picioare zvelte, sunt grațioase și nu prezintă tatuaje pe corp. Totodată, nu există statuete cu sclavi sau figurine sacrificate, ceea ce accentuează caracterul pacifist al acestei civilizații. Figurile feminine stilizate reprezintă și un element esențial al vieții religioase. Statuetele feminine au reprezentat conceptul fertilității și fecundității, întruchipat de Marea Zeiță, creatoare de viață. Statuetele cucuteniene din faza A au capul mic, doi umeri proeminenți, talia înaltă și suplă, picioarele despărțite pe ambele părți, terminându-se cu un vârf bont. În faza A-B se formează un curent realist: acum statuetele sunt decorate cu incizii, pictură sau elemente plastice. Există o accentuare a alungirii picioarelor și corpului, statuetele fiind mai zvelte. În faza B se pune accent pe statuetele nubile, cele în formă de vioară. Toate sunt relativ plate, capul fiind mai mare decât restul corpului.

Populația aparținând culturii Cucuteni avea o organizare protourbană, cu locuințe mari, cu vetre interioare. Aveau ca ocupație vânătoarea, agricultura și meșteșuguri casnice, cum ar fi: țesut, olărit, confecționare de unelte. Un cârlig de pescuit din cultura Cucuteni, fabricat din cupru, poate fi încadrat ca fiind din perioada 3.000 î.Hr. Deși cultivau un număr limitat de plante cerealiere, fructe, viță-de-vie sau plante industrial-halucinogene, precum cânepa sălbatică, vânătoarea și pescuitul continuau să reprezinte unul din modurile de asigurare a aportului de proteine. Oamenii culturii Cucuteni domesticiseră câinele, capra, oaia și vaca, însă numărul de animale era limitat. La vânătoare erau folosite arcul și săgeata, sulița și bâta. Pescuitul necesita însă ceva mai multă finețe. Abilitățile și tehnologiile de prelucrare a cuprului la un nivel de puritate ridicat au permis oamenilor din cultura Cucuteni înlocuirea cârligelor de pescuit fabricate din scoici, oase de animale sau lemn cu cârligele din cupru. Cu excepția câtorva mici detalii, forma acestei ustensile nu s-a modificat substanțial în ultimii 5.000 de ani.

Populația Cucuteni practica și diferite culte solare evidențiate mai ales prin pictură. Culorile predominante pe ceramica Cucuteni sunt roșul, albul și negrul, cu unele variații în funcție de temperatura la care a fost ars vasul respectiv. Ca formă, vasele diferă de la simple pahare la vase mari de tipul amforelor. Uneltele rudimentare din os și piatră arată că traiul acelor oameni era simplu, dar ceramica pictată pe care ne-au lăsat-o drept mărturie a ajuns la un nivel de rafinament şi originalitate rămas de neîntrecut.

Săpăturile arheologice, transportul şi restaurarea unui singur obiect din cultura Cucuteni costă aproape 3.000 de euro. Etapa de restaurare este esenţială: bucăţile de ceramică autentice sunt completate cu alte materiale, vasul este lipit cu mare grijă şi apoi repictat.

Ceramica de Cucuteni face parte din patrimoniu şi este foarte apreciată şi în străinătate. Câmpurile arheologice sunt adesea vandalizate, iar obiectele de ceramică nu mai ajung în colecţii de patrimoniu, ci sunt vândute pe piaţa neagră cu 2.000 - 3.000 de Euro. Obiectele din acestă cultură au fost expuse în ultimii ani şi la Vatican, Oxford şi New York. „HORA DE LA FRUMUŞICA”, în prezent efigie a MUZEULUI DIN PIATRA-NEAMŢ, este una din capodoperele culturii Cucuteni. A fost descoperită în anul 1942 pe „Cetăţuia” din satul Bodeştii de Jos, judeţul Neamţ. Piesa ceramică constă într-un suport antropomorf compus din şase statuete feminine, văzute din spate, înlănţuite parcă într-o horă. Meşterul a renunţat la modelarea capului, braţelor şi picioarelor, folosind decupări ovale, pe două registre. Modelajul şoldurilor exprimă clar feminitatea personajelor conferind ritm ansamblului şi dând impresia de rotire. Invocarea soarelui şi apei, ca elemente care aduc belşugul grânelor, este accentuat cu ajutorul decorului dispus în elipse pictate cu alb, pe fond roşu. Alte vase rituale celebre, descoperite pe teritoriul României, sunt cele numite: SOBORUL ZEIŢELOR – descoperit în anul 1981, în situl multistratificat de la Poduri-Dealul Ghindaru, judeţul Bacău şi VASUL CU COLONETE – descoperit la Izvoare, Piatra-Neamţ.

Pe teritoriul României s-au păstrat urmele uneia dintre cele mai strălucite civilizaţii ale preistoriei europene cu o vechime de peste 5.000 de ani: CIVILIZAŢIA CUCUTENI, o cultură insuficient cunoscută la noi, dar care a lăsat în urmă mii de vase şi figurine de ceramică pictată, unice în Europa.

Sursa: George V. Grigore 
Adaptare și foto: Carmen Pankau

CUINA TURCULUI - UN ADĂPOST UMAN DE ACUM PESTE 14.600 DE ANI AFLAT ÎN ZONA PORȚILE DE FIER ALE DUNĂRII, ROMÂNIA

Cuina Turcului este o mică peșteră situată în masivul Ciucarul Mare din Cazanele Mari ale Dunării, între Moara Dracului și dealul Proluca. Cuvântul „cuină”(cuinie, cuhne) este sinonim cu „cuhnie”, ca și bucătăria principală a unei mănăstiri, sau bucătăria de vară a gospodăriilor țărănești, cămară modestă. Aici se află singurul adăpost în piatră locuit de om din Cheile Porților de Fier. Este cel mai vechi astfel de loc din chei (cele mai multe dintre celelalte fiind din mezolitic, mai degrabă decât paleoliticul târziu) și se află pe malul stâng al Dunării.

Intrarea în această cavitate se situa la aproximativ 8 metri (în jur de 26 de picioare), deasupra nivelului inițial al apei fluviului, înainte de a fi ridicate barajele de la Porțile de Fier. Cele mai vechi date despre locuirea umană a cavităƫii „vin“ de undeva de la aproximativ 12.600 de ani. Pentru comparație, situl Lepenski Vir de pe malul sârbesc este datat la aproximativ 7.000 î.Hr. Acesta este situat pe malul drept, sau pe malul sudic al Dunării.

Singurul loc despre care se poate spune că are o vârstă similară cu cea a Cuinei Turcului este Peștera de la Climente II, la aproximativ 12 m deasupra malului stâng al Dunării, lângă Cuina Turcului, în zona Cazanelor Mari (Veliki Kazan).

Situl arheologic de la Cuina Turculuia fost excavat pentru prima data de către distinsul arheolog român Dr. Vasile Boroneanț. Excavația de salvare din anii 1960 a descoperit o mulțime de piese din cultura Starčevo-Criș (peste 100 de exemplare). Dintre acestea se evidențiază câteva fragmente de altare. Pentru comparație, putem să folosim aici mai multe tipuri de altare din culturi similare din aceeaşi zonă cum ar fi: Donja Branjevina, Gornea, Pojejena Nucet, Lepenski Vir, Măgura, Trestiana, Vinkovci, Zadubravlje şi Pepelana. Ce reținem la toate aceste „altărașe” milenare este faptul că au ca suport fie un picior de tip coloană, fie o bază solidă cu patru picioare.

Podelele de locuit epipaleoliticede la Cuina Turcului au fost excavate între anii 1964-1969 pe o suprafaƫă de 160-180 metri pătraƫi. Au fost descoperite câteva vetre, unele dintre ele întinzându-se pe câțiva metri pătrați, cu oase arse, cărbune și cenușă de 0,10 - 0,20 m grosime.S-au mai descoperit ustensile din piatră cioplită din epipaleolitic; un număr mare de produse secundare de aşchiere indică fabricarea acestora pe loc. În cele mai timpurii depozite, tipurile de unelte erau niște raclete de finisaj, răzuitoare circulare etc. Au fost găsite plăci de piatră cu urme de ocru roșu. Din os au fost descoperite diferite ustensile: vârfuri de suliță, un fragment de harpon, etc. Interesant este un fragment de os decorat pe ambele fețe, acoperit cu mici incizii pereche, ca decor. Alte ornamente descoperite au fost dinți incisivi de cerb perforați, incisivii de lup, colți de mistreț și pandantive create din vertebre de pește. S-au găsit și bucăți de grafit. Un număr mare de artefacte osoase și de coarne au fost ornamentate cu incizii geometrice. 

Nu au existat urme de practică funerară, dar au fost găsiți doi molari umani și mai multe oase și dinți de om. Oasele de animale descoperite aici erau de capră ibex, porc sălbatic, bizon, elan, căprioară roșie, căprioară, cal sălbatic, vulpe, urs brun, castor etc. Au fost de asemenea găsite oasele de păsări (stăncuța alpină, cocoș de munte, ciocănitoare, lebădă, corb, pelican alb etc.) și pește (plătică, crap, știucă,biban și șalău). Moluștele sunt reprezentate de Theodoxus danubialis, Nassa neritea, Zebrina detrita și Lytoglyphus naticoides. Plătica (abramis brama) era în mod normal în jurul a trei kilograme în Dunăre înainte de construirea barajului, rareori la şase kilograme, dar la Cuina Turcului s-au descoperit oase care ne confirmă faptul că aici s-au pescuit în trecut exemplare care ajungeau la o greutate de 10-12 kilograme.

Nivelul 1 din situl escavat este datat la aproximativ 12.600 de ani î.Hr. (acum 14.600 de ani), iar Nivelul 2 la aproximativ 10.120 de ani î.Hr. (acum 12.120 de ani).

Ca și analiză antropologică epipaleolitică molarul scos la lumină de la Nivelul 1 al săpăturii aparƫine unui adult, rămășițele oaselor și dinții de la Nivelul 2 provin de la un copil și trei adulți (un bărbat robust, o femeie și un schelet gracil), toate de tip Cro-Magnon. Cronologia relativă: aparƫine culturii Climente II, Ostrovul Banului I-II și tipului Herculane (Păunescu).

Legături peste milenii: simbolul rombului „curgător” (sau „lumea pătrată aflată pe muche de cuțit”; când „lumea se dă peste cap”), așa cum apare la Cuina Turcului (jud. Mehedinți) acum 11.000 î.Hr.; Coloana Infinitului a lui Brâncuși (1938) și pe o iie românească actuală din Mehedinți (2013)

Ca și concluzii, în primul rând, Cuina Turcului este un „cuib” uman cu vechime incredibilă, care prin prezenƫa elementelor de ritual (altarele) confirmă faptul că omul este de mii de ani o ființă spirituală și religioasă.

Bibliografie:
Jacobsson Piotr, Boroneanț Adina – „Set in clay: altars in place at Cuina Turcului, Iron Gates Gorge” („Fixat în lut: altarele de la Cuina Turcului, Cheile Porților de Fier”), articol apărut în „Studii de preistorie” Editura Renaissance, București, 2010 (Revistă a Asociației Române de Arheologie)

Surse: sites. google.com; strasihastrii. blogspot.com, Conf. univ. dr. George V. Grigore
Adaptare şi foto: Carmen Pankau

Cazanele Mari ale Dunării, Vedere de pe Ciucarul Mare, unde se află adăpostul Cuina Turcului 

Lucrând la Cuina Turcului în timpul săpăturilor arheologice realizate între anii 1964-1969 de către o echipă condusă de CS Nicolescu Plopar, V. Boroneant M. Davidescu, Sf. Roman, Al. Păunescu (Foto: http://cimec.cilea.it/livingpast/nr1/boroneant/clisurian/ fig8.htm)

Zeița de la Cuina Turcului. Falangă de cal decorată cu desene romboide (Când pătratul devine romb – sau lumea noastră pătrată stă „pe muche”)

TURDA, O AŞEZARE VECHE DE 7.000 DE ANI: LIMBA – OARDA DE JOS (JUD. ALBA)

Una dintre cele mai mari aşezări neolitice din Transilvania a fost studiată în județul Alba, odată cu construcţia Autostrăzii Sebeş – Turda. Este vorba despre situl arheologic de la Limba-Oarda de Jos, de lângă Alba Iulia, cel care are o vechime de până la 8.000 de ani şi a permis arheologilor să aducă la lumină câteva mii de obiecte folosite de oameni în epoca de piatră. Doar în ceea ce priveşte categoria de obiecte denumită „idoli“ au fost găsite 400 de astfel de obiecte. La acestea se adaugă peste 500 de unelte şi podoabe din os, corn şi scoici, peste 1.000 de unelte şi podoabe din piatră cioplită şi şlefuită, amulete, altare, arme, unelte etc.

„Oamenii epocii pietrei nu au fost nici pe departe primitivi sau barbari. Erau oameni cu simţ estetic ieşit din comun. Oameni care aveau timp să observe şi să rezoneze cu natura, să aibă sentimente şi trăiri”, spune arheologul Marius Ciută, unul dintre membrii echipei care a realizat activitatea de cercetare arheologică.

Istoricii au descoperit o succesiune de situri, ajungând la concluzia că în perioada cea mai dezvoltată a aşezării aici locuiau peste 1.000 de persoane. O parte dintre obiectele descoperite sunt parte a unei expoziţii deschise la Muzeul „Ioan Raica” din Sebeş. Cercetările arheologice au însumat o suprafaţă de peste 100.000 de metri pătraţi, fiind relevate şi cercetate peste 800 de contexte de diferite tipuri şi dimensiuni, aparţinând preponderent epocii neolitice, dar şi complexe aparţinând epocii bronzului, cum ar fi o necropolă de incineraţie compusă din 74 de morminte în urnă. Cercetătorii au recuperat o cantitate de circa 5 tone de material arheologic.

„Sunt oameni care produc nu numai mijloace necesare subzistenţei, ci şi cultură şi civilizaţie. Am descoperit artefacte care au anumite destinaţii: altare, obiecte cu semnificaţie simbolică cu conotaţii spirituale, idoli - în epoca neolitică existau anumite credinţe religioase. Centrul era o entitate feminină. Peste 90 la sută din reprezentările umane sunt feminine, făcând aluzie la fecunditate şi fertilitate. Am descoperit numeroase podoabe, amulete. Unele din piatră cioplită şi şlefuită şi unelte şi arme realizate din corn, os şi alte materiale dure de provenineţă animală”, spune Marius Ciută.

De asemenea, a fost surprinsă o amenajare ce poate fi interpretată ca fiind un loc public, un spaţiu de adunare a membrilor comunităţii sau un fel de „piaţă centrală” şi o fântână.
„Ineditul acestei cercetări arheologice este dat de arhitectura aşezării. Pentru prima dată avem date certe privind dimensiunea aşezării, limitele ei, cum erau acestea, numărul de locuinţe într-un anumit spaţiu dat şi numărul de locuitori ale unei asemenea aşezări. Aşezarea are dimensiuni mult peste ceea ce bănuiam la început”, afirmă Marius Ciută.

În cadrul cercetării desfăşurate pe o perioadă de cinci luni, au fost obţinute, însă, foarte multe date şi informaţii noi cu privire la distribuirea spaţială a locuirilor neolitice, la caracteristicile geo- morfologice ale arealului şi implicaţiile evoluţiei acestora asupra locuirilor neolitice, la distribuirea spaţială a sectoarelor cu diverse destinaţii ocupaţionale (spaţii publice, zone de practicare a meşteşugurilor), inclusiv la sistemul de delimitare şi protejare a locuirilor de factorii naturali, cum ar fi sistemul de şanţuri, trei la număr, surprinse pe liniile de nivel ale pantei de deasupra spaţiilor locuite. „Cele peste 350 de figurine antropomorfe, întregi sau fragmentare, la care se adaugă zeci de capace prosopomorfe şi reprezentări plastice antropomorfe în relief, de mari dimensiuni, pe pereţii unor vase ceramice, precum şi zecile de „altăraşe” cu protome antropomorfe sau zoomorfe, ce păstrează uimitor de bine culoarea încrustaţiilor roşii (ocru) şi albe, sunt cele care confirmă o teorie deja enunţată anterior, cu privire la locul şi rolul pe care l-a jucat aşezarea vinčiană de la Limba-Oarda de Jos în cadrul locuirilor vinčiene timpurii de pe Valea Mureşului Mijlociu“ se afirmă într-un studiu publicat de autorii cercetării arheologice în revista „Terra Sebus”, editată de Muzeul din Sebeş. „Cantitatea şi calitatea materialelor arheologice prelevate, chiar dacă nu a surprins cercetările anterioare atrăgând atenţia asupra acestui aspect, a fost una cu adevărat impresionantă, complexele de locuire fiind cele care au oferit un deosebit de bogat material ceramic, litic şi resturi faunistice. Impresionante sunt râşniţele pentru măcinarea cerealelor,sau pentru prepararea pigmenţilor minerali (ocru), de ordinul sutelor (probabil peste 500 de râşniţe întregi şi fragmentare), bucraniile de bovidee („Boss Primigenius” şi „Boss Taurus”, dar şi de cervide şi ovicaprine, uneltele din corn şi din os (de ordinul miilor, inclusiv câteva cârlige de pescuit), cantitatea enormă de lame şi aşchii din obsidian şi silex”, se mai afirmă în studiul menţionat.

Inventarul special descoperit de arheologi este foarte bogat (idoli, ceramică pictată, obiecte din corn, piatră şi obsidian). Aceste obiecte care vor spori colecţia muzeului din Sebeş şi vor face obiectul unei expoziţii speciale după finalizarea activităţilor de restaurare.

Situl de la Limba a fost descoperit inițial în anul 1944 de un copil din sat şi se află pe malul Mureşului, pe o terasă întinsă, situată într-o poziţie excelentă habitatului uman. Aşezarea neolitică de la Limba-Vărar a intrat de timpuriu în bibliografia de specialitate, fiind cercetată de Dumitru şi Ion Berciu (1944-1947).Ulterior, cercetarea sitului a fost reluată de diverse colective de cercetători de la Alba Iulia.

Sectorul „Vărar” reprezintă doar periferia estică a marelui sit arheologic Limba-Oarda de Jos, cu locuiri aparţinând culturii Vinca (5500 - 4800 î.Hr.). Este contemporan şi echivalent din multe puncte de vedere cu mult mai celebrul sit arheologic de la Tărtăria, unde s-au descoperit celebrele tăbliţe din lut. Situl arheologic de la Limba din punctul „Vărar” este înscris pe lista monumentelor istorice din județul Alba, elaborată de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național din România în anul 2010. Limba este un sat din comuna Ciugud din județul Alba. Între anii 1958-2004 a purtat denumirea oficială de Dumbrava. Prin aceste descoperiri neolitice cu caracter de unicat se confirmă prezența în număr destul de mare a comunitătilor umane de acum 7.000 de ani de ani în zonă, cât și perenitatea acestora de-a lungul timpului.

Bibliografie:
Ioan Breaz – „Monografia satului Limba”, Editura 2004. Surse: adevarul.ro; alba24.ro;

Sursa: Conf. univ. dr. George V. Grigore
Adaptare şi foto: Carmen Pankau

☀️CETATEA ZÂNELOR, MUNTELE ZIDIT AL GEȚILOR DIN COVASNA (2/2)

- Urmare -

„Acropola” cetății sau „Platoul” este de formă aproape triunghiulară, cu laturile ușor curbate (27m x 28m) și o suprafață de circa 400mp. Cotele absolute de pe platou sunt cuprinse între 956m-957m, observându-se o ușoară înclinare a terenului de la est spre vest. Pentru o mai bună nivelare și aplatizare, platoul a fost acoperit, în unele zone, cu plăci din piatră și cu un strat de pământ galben, și aceasta deoarece stânca nu este la același nivel pe toata suprafața. Pe latura de est, platoul este mărginit de o prăpastie. Pantele care coboară spre Terasa I-a, sectoarele sudice și vestice, sunt abrupte, cu o diferență de nivel de 8m-12m, iar cele dinspre nord sunt mai domoale, cu o diferență de doar 5-6 metri. Vestigiile fortificației de pe marginea platoului, cu o lungime de circa 90m, nu s-au păstrat prea bine, cel puțin în zonele cercetate de noi. De aceea, de-a lungul timpului, s-au și făcut aprecieri diverse despre natura ei. În urma săpăturilor întreprinse în partea nord-estică a platoului, prin sectiunea S 8, s-a evidențiat un strat arheologic cu o grosime de 1,10m – 1,25m., în care s-a observat succesiunea a trei locuințe de suprafață, ceea ce denotă o locuire intensă. Din păcate, peste jumătate din suprafața platoului a fost afectată de căutătorii de comori ori de săpăturile anterioare, astfel încât doar cu greutate se vor mai putea obține date concludente despre complexele de locuire și amenajările antice. Terasa I-a, care merge de la prăpastie la prăpastie, are o lungime a fortificației de peste 200m și cuprinde o suprafață de circa 2.000mp. Pe laturile de nord și sud suprafețele sunt înguste, între 8-10m, pe când în partea vestică, unde are o formă semiovală, este lată de circa 30m.

Terasa are cotele cuprinse între 946m-950m, ea fiind înclinată de la nord spre vest și, apoi, spre sud. Pantele spre Terasa a II-a sunt abrupte, diferențele de nivel fiind mari, între 7-11m. În cadrul Sectiunii S, s-au observat urme de orizontalizare a terenului și de menținere a unei ușoare înclinări spre zid în vederea scurgerii apei pluviale. S-a observat de asemenea o nivelare cu lut galben și o acoperire cu dale de gresie pe unele porțiuni, posibile alei. Stratul arheologic, observat în S17 are peste 1m grosime în imediata apropiere a zidului. El este însă, în parte, rezultatul lucrărilor efectuate pentru nivelarea și lărgirea terasei în vedere ridicării zidului. Ca atare, în amestec cu materialele getice s-au descoperit și numeroase piese din prima perioadă a epocii fierului. Având în vedere această situație, până la efectuarea unor săpături mai ample, nu ne putem pronunța asupra complexelor și intensității locuirii. Terasa I-a este apărată de un zid. Acesta face parte din traseul unei linii întărite cu dublă finalitate funcțională: de delimitare /consolidare perimetrală a terasei (T1) și, cu siguranță, de apărare. Tronsonul decopertat, a cărui grosime nu depășește 1,90m, iar adâncimea maximă 1,70m, reprezintă aproape în totalitatea sa o fundație.

O primă observație a fost aceea că fundația a fost zidită. Cu alte cuvinte, pietrele (gresii) au fost așezate cu mâna (și nu aruncate în groapa de fundație). Pe alocuri, forma pietrelor este mai neregulată, dar și în aceste cazuri este evidentă intenția de orizontalizare a șirurilor succesive, așa cum se vede pe o porțiune a „feței” dinspre pantă a fundației. Și pe această terasă se observă zone săpate sistematic sau de căutătorii de comori, dar suprafața afectată nu este prea mare, în jur de 150mp, astfel încât sunt posibile ample cercetări arheologice. Terasa a II-a este cea mai întinsă, cuprinde cea mai mare suprafață (circa 3.000mp) și are cea mai lungă fortificație (aproape 300m), ce se întinde de la prăpastie la prăpastie. Pantele sunt ceva mai domoale spre nord, abrupte spre Terasa a III-a, cu o diferență de nivel de 6-9m, și prăpăstioase spre sud. Fortificația a fost secționată în două sectoare pe latura de vest, rezultatele fiind diferite. În secțiunea S5 nu s-au mai păstrat decât resturile bulversate, pe pantă, ale fortificației din prima fază și puține vestigii din fundația celei de-a doua etape. Pentru fortificația din prima etapă, cu rol de apărare dar și de susținere a terasei, terenul a fost curățat până la stânca nativă. Aceasta, tăiată în trepte, a constituit fundamentul zidului ridicat din bârne masive, piatră și lut. Din fortificația celei de a doua etape s-a păstrat fundația și o parte din elevație. Aceasta din urmă, prăbușită în bună parte pe pantă, constă din pietre și bârne arse. Din modul în care au căzut aceste bârne se poate spune că zidul avea o infrastructură (senaje?) longitudinală și transversală din lemn. Zidul-curtină care face parte din structura complexă descoperită la limita terasei T2 este construit în aceeași manieră ca și la T1.

Adâncimea redusă de fundare (max. 50 cm) este în mare parte o consecință a condițiilor particulare generate de prezența unor structuri aparținând unor faze anterioare de construcție, precum și de nivelul ridicat la care se află, pe alocuri, stânca. Grosimea (reconstituită) a zidului atingea cca. 2,30m. Din fericire, se conservă câteva asize de „blochete” aparținând elevației zidului. Deși înălțimea acesteia măsurată dinspre interior nu depășește 40cm, se păstrează mărturii care aduc un plus de informație în privința structurii: au putut fi observate urmele unor lăcașuri care conțin lemn calcinat, atestând utilizarea senajelor de lemn transversale, destinate consolidării masivului de zidărie. Ceea ce s-a descris până acum reprezintă doar o parte din structura unui zid, și anume partea realizată din piatră (fundații și registrul inferior al elevației). Structura de piatră constituia exclusiv un postament (soclu) puternic, întărit cu senaje de lemn, care susținea partea superioară a zidului. Deasupra postamentului se înălța o structură realizată din bârne de lemn și chirpic.

Mărturii ale acestui mod constructiv s-au descoperit din abundență în straturile arheologice (cantități mari de chirpic ars și bârne calcinate, căzute lângă ziduri). La acestea se adaugă caracteristicile zidăriei (în porțiunea sa de piatră), ale cărei calități de stabilitate au făcut ca, în conditiile date, această soluție să fie cea mai adecvată. În partea estică a Secțiunii S5 s-au găsit vestigiile unui edificiu, cu o fază de refacere, observându-se bine gropile stâlpilor, podelele lutuite, pereții groși din lemn și lipitură, bârnele acoperișului. Ansamblul din care face parte curtina (C) este nu numai cel mai spectaculos prin masa enormă de zidărie care-l atestă, dar și unul dintre cele mai interesante prin complexitatea problemelor pe care le impune cercetării, având în vedere amplasarea sa particulară, la întâlnirea dintre doua terase (T2 și T3). Deși modul în care s-a rezolvat accesul dinspre terasă (T3) și aparatul de apărare se află încă într-un stadiu incipient de dezvelire arheologică, a fost pusă în evidență o gamă de probleme care, debutând cu modalități particulare de zidărie, se extinde până la concepția asupra sistemelor de fortificare. Partea dominantă a complexului este formată dintr-un masiv de zidărie (M), a cărui extindere în direcția transversală pantei atinge 8,65m și care se desfășoară în trepte, consolidând panta terasei T2. Se conservă porțiuni din fațada dinspre pantă care ating pe alocuri o înălțime de 80cm; adâncimea de fundare coboară cu 1,15m. Elevația și fundația sunt construite identic, distingându-se printr-un ușor saillie. În lungime (paralelă cu perimetrul terasei) postamentul a fost dezvelit doar pe o porțiune de aproximativ cinci metri. Masa zidită oferă un exemplu spectaculos de zidărie în blocaj, constituit din tranșe juxtapuse extinse succesiv de la rădăcina pantei înspre cota terasei T2 realizate din zidărie legată cu pământ, ordonat „stivuită” (în asize). Se poate înregistra o dominanță a pietrelor cu lungimi sporite (>70 cm), asemănătoare unor dale. Masa de zidărie (în elevație) a fost consolidată cu senaje de lemn dispuse pe două direcții (transversale și longitudinale); urmele lor se păstrează pe laturile dinspre Sud și Vest. Această structură consolida panta și în același timp forma, probabil, două platforme succesive (în trepte) înzestrate cu organisme de apărare construite din lemn; nu este încă limpede dacă masivul (M) reprezenta postamentul/platforma de piatră a unui turn de apărare sau o porțiune dintr-o curtină-bastion. Bastionul este în curs de cercetare. Și pe această terasă s-au întreprins săpături anterioare, sistematice sau ale căutătorilor de comori, dar suprafața afectată nu este foarte mare (sub 200mp). La capătul dinspre nord al acestei Terase, lângă prăpastie, C. Daicoviciu menționează de asemenea vestigiile unui turn. Terasa a IlI-a este situată pe partea vestică a muntelui și nu merge din prăpastie în prăpastie ci se leagă de T2 înspre sud-vest și nord.

Această terasă oferă condiții propice de locuire, deoarece are o lățime mult mai mare, iar suprafața, de circa 1500mp, este relativ orizontală în partea nord-vestică. Cotele absolute sunt diverse, în funcție de zonă, ele încadrându-se între 921m-934m. Pantele sunt domoale spre vest (în direcția șeii de legătură) și mult mai abrupte la nord, în special spre prăpastie. Zidul terasei are o lungime de circa 170m. Acesta poate fi observat de asemenea în zona vestică, unde a fost tăiat de un drum forestier. Deoarece aici e zona cea mai accesibilă, este posibil ca o parte din pietrele zidului să fi fost reutilizate de localnici de-a lungul timpului.

Sub fortificația getică din S6 s-a păstrat, foarte probabil, baza unui val din piatră și pământ din prima epocă a fierului (val hallstattian?). Sub prima amenajare getică, acoperită cu pământ galben, s-au găsit numai fragmente de vase hallstattiene, iar mărimea și modul de amenajare a pietrelor indică un alt tip de fortificație decât cel apărut pe T1 și T2; s-a observat de asemenea și groapa unui stâlp din infrastructura de lemn. Prin suprafețele S6, S9 și S10-S15 s-a putut observa atât grosimea stratului arheologic, densitatea și tipurile de complexe, cât și bogăția și varietatea inventarului arheologic din zonă. În suprafețele S10-S15, s-a dezvelit o bună parte din vestigiile unui edificiu cu fundații din piatră, cu o latură de circa 12m, compartimentat în două camere, fiecare cu câte o vatră de foc. În interiorul edificiului erau bucăți mari de lipitură și cărbune, numeroase vase ceramice sparte in situ, mai multe cești-opaițe, unelte de piatră, lut și fier, cuie, piroane și scoabe din fier. Terasa a IV-a a fost descoperită ca urmare a curățării zonei de arboret și crengi.

Astfel, s-a identificat o nouă terasă pe panta de nord-vest a muntelui, în imediata apropiere a T3, de care se și leagă. Și această terasă a fost tăiată de un drum forestier, în profilul căruia, printr-o sumară curățare, s-a putut vedea fortificația. Vestigiile acesteia se întind pe o lățime de circa 8m și constau (până la adâncimea de 0,40m), din pietre mici și mijlocii, de formă neregulată și pământ ars la roșu. Din loc în loc s-au observat bârne carbonizate căzute oblic, groase de 0,15-0,20m. Prin cercetările viitoare urmează să se stabilească tipul și destinația (susținere a terasei sau/și de apărare) fortificației respective. Inventarul arheologic descoperit este de o mare varietate, îndeosebi la vasele ceramice. Acestea atestă și locuiri anterioare celei getice. Astfel, pe „Acropolă” și pe Terasa a IlI-a s-au găsit câteva fragmente de vase din epoca bronzului, iar pe Terasa I-a și a IlI-a din prima epocă a fierului. Materialele provenite din epoca getică sunt predominate. Cele mai numeroase sunt vasele ceramice, destul de fragmentare în zona fortificațiilor, dar foarte multe întregi sau întregibile în locuințe, gropi și edificiul de pe Terasa a III-a.

Vasele ceramice sunt de o mare varietate tipologică și utilitară. Modelate cu mâna sau la roată, arse oxidant sau inoxidant, ele acoperă aproape toată gama cunoscută a olăriei getice din sec. II î. e.n.-I e.n. Este de semnalat și prezența unor forme de vase sau a unor motive decorative deosebite. Unele din acestea, dar și uneltele descoperite, ne îndreptățesc să presupunem posibilitatea modelării lor pe loc sau în imediata apropiere a cetății. Tipurile cele mai numeroase sunt: borcanele, fructierele, ceștile-opaiț, vasele de provizii (unele de tip pithos, strachinile, strecurătorile, capacele etc.). Inventarul arheologic cuprinde și alte piese specifice unei asemenea comunități. Astfel, sunt de amintit uneltele și ustensile din lut: fusaiole, jetoane, instrumente pentru modelarea vaselor; unelte de piatră; unelte și ustensile din fier (cuțite, o foarfecă, o balama, cuie, ținte, piroane, scoabe etc.); piese de podoabă și de uz personal – fibule; un fragment de colan și un altul de brățară de bronz; inele din bronz; mărgele de sticlă; o oglindă; monede din sec. II – I î.e.n. și un important lot paleofaunistic. La acestea se adaugă numeroasele piese, o parte din ele păstrate la MNIT, altele dispărute).

Cetatea Zânelor de la Covasna este una dintre cele mai mari și mai bine conservate cetăți getice din afara Munților Orăștiei. Prin modul de realizare a sistemului de fortificare și de amenajare a teraselor, ce înșurubează muntele, ea este un unicat în lumea getică. Prima fază de construire a început cândva pe parcursul sec. II î. e.n., urmată de o distrugere (posibil în vremea lui BUREBISTA) și apoi de o refacere grandioasă la sfârșitul sec. I î.e.n. – începutul sec. I e.n. Cetatea este arsă și dărâmată la cucerirea romană sau imediat după aceasta. Materialele descoperite până acum nu ne îndreptățesc să credem într-o locuire ulterioară a sitului.

Așa după cum aminteam, în amestec cu materialele de epocă geto-dacică (în special cu cele din prima fază de locuire) au apărut și fragmente de vase aparținătoare primei vârste a fierului (cultura Reci-Mediaș) ceea ce ne îndeamnă să presupunem că o primă amenajare (fortificare) a muntelui a început încă în acea perioadă. Și atunci, ca și mai târziu, poziția strategică deosebită a muntelui a fost hotărâtoare. Alegerea a fost însă impusă și de amplasarea lui într-un punct nodal de legătură între ținuturile intra și extra carpatice. Spre acest punct converg mai multe drumuri montane dinspre ținuturile extracarpatice („Drumul Vrancei”, ce iese la Ojdula și de acolo la Covasna, drumurile de pe Bâsca Mare și pasul Buzău) și tot de aici puteau fi supravegheate căile comerciale și de acces existente de-a lungul Râului Negru, intens folosite în antichitate. De pe „Muntele Cetății” se vede mai toată depresiunea Târgu Secuiesc, cu așezările care o împânzesc (peste 42), dar și celelalte cetăți contemporane („Cetatea din Valea Casinului”, cetatea „Vârful Ascuțit” de la Cernat) cu care putea avea o bună comunicare. Ca atare, „CETATEA ZÂNELOR” de la Covasna a fost un adevărat centru militar, politic și posibil religios din zonă, cu rol deosebit de important în sistemul defensiv al Geţiei Carpatine din vremea lui Decebal.

Cetatea Zânelor este una dintre cele mai mari și mai bine conservate cetăți getice dinafara Munților Orăștiei. Fortificațiile și modul de amenajare a teraselor reprezintă un unicat pe teritoriul geţilor carpatini. Istoria acesteia se întinde pe aproape trei secole, fiind construită pe parcursul secolului al II-lea î.e.n, distrusă probabil în vremea lui Burebista, reconstruită apoi grandios la sfârșitul sec. I î.e.n și incendiată și dărâmată în momentul cuceririi romane a Geţiei Carpatine.

Impresionantă atât prin amplasare, cât și prin vestigiile păstrate, cetatea a intrat în tradiția locală, inspirând legende cu zâne și comori ascunse. A fost cercetată sumar în secolele trecute, dar a reintrat în atenția specialiștilor în urma acelei furtuni teribile din toamna anului 1995, când copacii smulși din rădăcini au dezvelit părți din cetate. Cercetările arheologice sistematice au început în anul 1998.

Poate că marele secret, marea comoară păstrată de secole în Cetatea Zânelor de la Voinești (Covasna), păzită de Ileana Cosânzeana, era tocmai această cetate getică, cea mai mare din estul Transilvaniei. Comoara istoriei noastre strămoșești, uitate și regăsite…

– Sfârșit –

Sursa: George V. Grigore
Adaptare şi foto: Carmen Pankau