CAPUL DE BOUR ÎN STEMA ISTORICĂ A MOLDOVEI; HERALDICA SIGILIULUI…

 

Stema Moldovei este reprezentată, în mod tradițional, prin capul de bour, privit frontal, simbolizând puterea, cu soarele, simbolizând luminăția bunei domnii, plasat între coarnele bourului, cu un trandafir heraldic în stânga, simbolizând credința, și în dreapta luna, în faza de crai-nou, simbolizând renașterea. Fondul este cinabru (cum se spune roșu în heraldică; culoarea sângelui pe bază de fier) simbolizând vitejia. Această stemă constituie elementul de bază al sigiliului Moldovei, al steagului Moldovei, al monedelor moldovenești. Există, încă din trecutul destul de îndepărtat, mai multe variante datorate unor confuzii. Astfel capul inițial de bour (Bos taurus primigenius), a fost, după dispariția timpurie a acestui animal (sec. XV), luat drept un cap de zimbru (Bison bonasus, la rândul lui dispărut la începutul secolului XVIII).

De asemenea, trandafirul heraldic a fost luat drept un soare, iar soarele dintre coarne a fost luat drept o stea (reprezentată adesea cu șase raze, sau cu 5 dar cu vârful în jos; pe unele sigilii, precum și pe Stema României și în Commons figurează o variantă arătând între coarne o stea cu 5 raze și vârful în sus).

Primele monede emise de statul moldovenesc, datând din vremea domniei lui Petru I Mușat, aveau de regulă următoarea legendă în limba latină (care este o limbă românească- n.r. Carmen Pankau): 

„SIM PETRI WOIWODI, SIM MOLDAVIENSIS”, 

care se întregește astfel: 

„Signum Petri woiwodi, signum Moldaviensis”, 

pentru ca, în timpul lui Alexandru cel Bun, cea mai frecventă legendă să fie „MONE ALEXANDRI, WD MOLDAVIENSIS”, adică „Moneda Alexandri, waiwodae Moldaviensis”.

Monedele moldovenești au avut inscripții în limba latină, cu unele excepții, de la întemeiere până la Eustatie Dabija Vodă (1661-1665). Printre primele monede cu inscripții slavone sunt cele apărute în vremea lui Bogdan al III-lea (1504-1517). Cea mai veche pecete domnească cu stema Moldovei este cea atârnată de un document semnat de Petru Mușat la 1377. Legenda, ce înconjoară la margini sigiliul este „Petrus voivoda Moldaviensis”.

Aceeași stemă, cu capul de bour având coarnele recurbate în afară, apare și pe monedele moldovenești emise de Petru I Mușat. Majoritatea sigiliilor domnești, conținând elementul constitutiv obligatoriu, au legenda în limba slavonă, de exemplu: „Печать ио Романа воевода Земле Молдавской” („Pecetea voievodului Roman al Țării Moldovei”), atârnată de documentul din 30 martie 1392. Sigiliul atârnat de gramota semnată de Alexandru cel Bun are legenda: „Печать Олександра воеводы, господарь Земли Молдавской”.

Începând din anul 1409, este modificată forma coarnelor bourului, acestea fiind curbate înăuntru, în relație cu dispariția bourului (Bos taurus primigenius) și cu forma coarnelor de zimbru (Bison bonasus, încă prezent până la începutul secolului XVIII), amănunt care se va păstra întocmai în toată evoluția istorică a stemei; tot atunci devine mai frecventă simplificarea soarelui până la înlocuirea sa printr-o stea cu cinci colțuri, roza plasată la stânga botului fiind redată cu petale (trandafirul heraldic getic, întâlnit încă în mormântul princiar sud-dunărean de la Sveștari din Bulgaria – sec.V î.Hr.), iar globularul semilună rămânând sub aceeași formă.

Pecețile lui Ștefan cel Mare cuprinzând stema Moldovei au o legendă modestă, inspirând demnitate: 

„Печать Ио Стефана воевода Земли Молдавской…” : „pecetea voievodului Ștefan al Țării Moldovei”. 

Pentru prima dată, la 1563, sub domnia lui Despot Vodă, scutul apare sub o coroană princiară deschisă.

În decursul secolelor al XV-lea și al XVI-lea, stema Moldovei rămâne aproape neschimbată, cele mai semnificative modificări fiind cele ale formei scutului.

Sursa: George V. Grigore
Adaptare: Carmen Pankau

NICOLAE TECLU – INVENTATORUL BECULUI DE GAZ TECLU EXISTENT ÎN ORICE LABORATOR DIN LUME

Probabil vă amintiți de orele de chimie de la școală când încălzeam în diferite eprubete substanțe chimice, spre a le „deconspira” calitățile, sau a le pregăti pentru contactul cu altele. Acel arător (bec) folosit este invenția românului Nicolae Teclu. Acesta a fost un chimist român de renume internațional, membru al Academiei Române din anul 1879 și susținător al ideii de eliberare națională a românilor din Transilvania.

Inițial a studiat ingineria și arhitectura, iar apoi chimia. Ulterior și-a continuat cariera devenind profesor de chimie generală și chimie analitică la Viena. A avut o contribuție substanțială la dezvoltarea chimiei mondiale. Unul dintre subiectele cercetate de el a fost flacăra, realizând un arzător (bec) performant, ce și-a păstrat numele de Bec (arzător) Teclu. El s-a născut în anul 1839, la Brașov, urmând studiile liceale tot aici. Până la nașterea acestuia, studiul chimiei era slab dezvoltat în România. A terminat Institutul Politehnic din Viena, secția Chimie, și Academia de Arte Frumoase din München, secția Arhitectură.

Profesor de chimie la Academia de Comerţ din Viena, docent la catedra de chimie a culorilor din cadrul Academiei de Arte din Viena, chimist al Monetăriei Statului şi al Imprimeriei Imperiale din Viena, membru al Academiei Române – sunt repere biografice care vorbesc despre notorietatea şi talentul savantului român. Mai târziu, acesta devine profesor de chimie la Colegiul Național „Andrei Șaguna”’ din Brașov. A devenit celebru în toată lumea prin cele 60 de descoperiri şi peste 50 de lucrări originale din domeniul chimiei.

Nicolae Teclu obține în anul 1900 brevetul pentru realizarea invenției sale, arzătorul cu mecanism de reglare a raportului dintre aer și gaz. „Becul” său produce o flacără mai fierbinte decât Becul Bunsen și deci este superior acestuia. Invenţia a fost brevetată în Austria şi realizată de firma vieneză W.J. Rohrbeck’s Nachtolger şi, la Leipzig, de către firma Franz Hugershoff. Folosirea acestui tip de arzător este răspândită astăzi în întreaga lume, într-o variantă îmbunătățită. Domeniile care au fost studiate de el includ: studii de rezistență a hârtiei și a fibrelor lemnoase; pigmenți minerali; uleiuri utilizate în pictură și combustia gazelor. Tot lui îi aparțin o serie de aparate de laborator create în premieră și păstrate în prezent la Universitatea din București.

O parte a aparatelor lui le-a donat el însuși laboratorului de chimie anorganică a Universităţii din Bucureşti. Cele mai importante sunt aparatul pentru detectarea metanului și un altul pentru prepararea ozonului. A analizat îndeaproape compoziția și chimia unui meteorit găsit în 1870 la Goalpara (India).

Nicoale Teclu a inventat şi aparate pentru prepararea dioxidului de carbon solid, pentru sinteză şi descompunerea apei, pentru înregistrarea exploziilor de gaze, pentru determinarea în orice moment a compoziţiei aerului din mină în scopul evitării exploziilor. Spre sfârşitul vieţii devine membru al Academiei Române. Deşi invenţiile sale au îmbogăţit pe mulţi, el a murit sărac, în 1916, la Viena. Numele său este purtat astăzi de peste 15 licee cu profil de chimie din toată ţara. Mai sunt diferite străzi ce poartă numele marelui chimist, iar la București o stație de metrou îi poartă numele din anul 2009. Stația ce se află în apropierea Autostrăzii Soarelui și este cunoscută ca fiind cea mai colorată stație de metrou din România, deoarece are podeaua placată cu marmură albă, iar tavanul cu marmură neagră, pereții și stâlpii de susținere fiind placați cu panouri ignifuge vopsite în roșu, verde, alb, galben, albastru, portocaliu.

Ca premii desosebite primite de Nicolae Teclu putem aminti: titlul de „Cavaler al Ordinului Franz Joseph” și medalia Bene Merenti (aprilie 1905). Nicolae Teclu rămâne unul dintre primii chimiști români care s-au făcut cunoscuți și sunt recunoscuți la nivel internațional. În plus, o parte din școlile sau liceele cu profil de chimie din România poartă numele acestuia. Unul dintre acestea este Liceul de chimie „Nicolae Teclu” din Copșa Mică (jud. Sibiu).

Vești bune ne-au venit și de la Brașov, unde casa renumitului inventator din domeniul chimiei, Nicoale Teclu, a fost renovată de actualul proprietar, Ion Stoica, sub coordonarea Direcţiei Judeţene de Cultură şi Patrimoniu din Braşov. Meritul îl are proprietarul, care şi în interiorul locuinţei a păstrat „parfumul” vremurilor de altădată. „Am refăcut integral poarta din lemn şi am renovat faţada. Cred că este un bun exemplu pentru toţi cei care au în proprietate clădiri care sunt monument istoric şi este păcat să nu le punem în valoare”, a declarat Ion Stoica.

Casa de pe strada Prundului nr. 41- Brașov, proaspăt renovată în 2014, ne amintește de universul în care a trăit și a creat marele nostru chimist Nicolae Teclu.

Sursa: George V. Grigore
Adaptare şi foto: Carmen Pankau

 

 

CASTELUL CORVINILOR – LUCRĂRILE DE RESTAURARE AU SCOS LA LUMINĂ CAMERE SECRETE

 

Deși am vizitat de nenumărate ori acest castel medieval cu ocazia a numeroase filmări, anul acesta, prin luna februarie, fiind în zonă, am mai făcut un tur de castelan. Aici, surpriză… Castelului Corvinilor se vizita, dar se afla și într-un amplu program de restaurare ce, iată, au scos la iveală descoperiri impresionante: camere secrete împodobite cu fresce vechi de peste cinci secole, niveluri subterane de apărare, porţi necunoscute. Castelul Corvinilor a intrat în şantier în octombrie 2019, iar odată ce lucrările de reabilitare a monumentului medieval au avansat, arheologii au avut parte de tot mai multe surprize. Au ieşit la iveală încăperi secrete, împodobite cu fresce din secolul al XV-lea, care uimesc prin starea excelentă de conservare, un etaj de apărare astupat în întregime cu moloz, de asemenea necunoscut, şi rămăşiţele unei porţi carosabile, vechi din vremea tatălului lui Ioan de Hunedoara, voievodul medieval care a transformat fortificaţia de pe Dealul Sânpetru într-un castel impresionant.

Castelul Corvinilor este acoperit de schele, iar lucrările de restaurare vor continua şi în următoarele luni. Deocamdată, sunt vizate, în principal, Turnul Alb, vechi din secolul al XVII-lea, şi Turnul Vechi de Poartă, ridicat în secolul al XV-lea. Odată ce lucrările vor avansa, la Sala Cavalerilor şi Sala Dietei, precum şi la celelalte turnuri şi galerii ale cetăţii medievale, nu sunt excluse descoperiri la fel de impresionante. De la începutul secolului XX, când Castelul Corvinilor a fost restaurat, nu au mai avut loc astfel de descoperiri, susţin reprezentanţii Castelului Corvinilor.

Turnul Alb, locul unde se concentrează o parte din lucrările de restaurare efectuate în prezent, este un turn masiv, semicircular, cu patru niveluri de apărare, sprijinite pe platforme de lemn. Data finalizării construcţiei acestuia a fost anul 1621, marcat vizibil în partea superioară a acestuia. Acest turn putea fi înzestrat cu arme de foc, fiind, de asemenea, dublat de terasa de artilerie. El întărea sistemul de apărare al Castelului Covinilor, pe laturile de est şi nord. Aici a fost scos la iveală încă un etaj de apărare a Castelului Corvinilor, necunoscut până în prezent.

„O descoperire semnificativă este reprezentată de un întreg nivel de apărare al Turnului Alb, astupat astăzi cu moloz. Nivelul este prevăzut cu cinci guri de tragere, cu trei locaşuri, guri de tragere specifice secolului al XVII-lea, perioadă în care şi Turnul Alb a fost construit. După demontarea schelelor, ne vom putea gândi şi la eventuale cercetări arheologice. La ultimul etaj al Turnului Alb, la îmbinarea acestuia cu Turnul vechi de poartă, am avut plăcuta surpriză să descoperim o mică încăpere, prin care se efectua accesul spre una dintre latrinele castelului şi unde, după înlăturarea unui segment al plombei care astupa un gol de uşă, am descoperit o frescă din secolul XV, care de altfel împodobea aproape în întregime Castelul Corvinilor, o frescă păstrată în condiţii excepţionale în acest sector, tocmai datorită acestei lucrări de astupare a uşii vechi şi care nu a permis pătrunderea prafului industrial şi nu a fost afectată de intemperii”, a declarat Sorin Tincu, directorul Muzeului Castelului Corvinilor. În perioada următoare, va fi desfăcut golul de uşă şi se va trece la conservarea şi punerea în valoare a încăperii şi a frescei medievale.

Turnul vechi de poartă a fost construit în vremea lui Ioan de Hunedoara şi a reprezentat vechea intrare în Castelul Corvinilor. Potrivit istoricilor, accesul în turn se făcea pe un pod, care se înălţa din primul şanţ de apărare al cetăţii. Turnul rectangular avea la bază o intrare largă, carosabilă, alături de una pietonală. În a doua parte a secolului al XV-lea, turnul a fost pictat cu motive geometrice, de provenienţă germană. Timp de două secole, turnul a avut ca sistem de închidere o hersă (grătar metalic care închidea intrarea cetăţilor medievale, servind ca barieră auxiliară a porţii) şi un pod mobil. Poarta de intrare în turn a fost blocată prin construirea, în vremea lui principelul Gabriel Bethlen, a Turnului Alb. Vechiul turn de poartă şi-a pierdut roul militar şi a fost folosit, după extinderea castelului, chiar şi ca depozit de murături. Aici, arheologii au descoperit rămăşiţele unei porţi mai vechi decât cea din vremea lui Ioan de Hunedoara.

„În Turnul vechi de poartă, am beneficiat de o altă descoperire, o poartă carosabilă de acces în cetatea de secol XIV. Sperăm ca informaţiile obţinute în urma cercetărilor arheologice să întregească povestea acestei porţi, nesemnalată până în momentul de faţă”, a precizat arheologul Sorin Tincu.

Castelul Corvinilor este deschis publicului şi poate fi vizitat, însă în încăperile unde au loc lucrările de restaurare accesul este restricţionat. Proiectul de restaurare a Castelului Corvinilor, finanţat de Uniunea Europeană cu aproape cinci milioane de euro, se va derula pe următorii doi ani şi vizează reabilitarea obiectivelor: Turnul pictat, Bucătăria Garnizoanei, Loggia Matia, Parter Turn Tezaur, Bastionul de tortură, Turn flancare pod, Turnul nou de poartă, Scara spirală, Sala Cavalerilor şi Sala Dietei, Turnul Capistrano, Ateliere (Locuinţa sudică), Aripa Zolyomi, Turnul Pustiu, Zona intrării în prima cetate, Turnul vechi de poartă, Bastionul alb, Aripa Bethlen, Bastionul Toboşarilor, Fântana, Capela, Groapa Urşilor, Bastionul muniţiilor, Galeria suspendată, Turnul Nje Boisia.

Castelul din Hunedoara a fost construit la mijlocul secolului al XV-lea, pe locul unei aşezări mai vechi, folosită de localnici ca adăpost împotriva invadatorilor. Încă din vremea voievodului, castelul era lăudat pentru frumuseţea sa. „Ioan Corvin a zidit un castel pe un munte înalt, pe care îl mângâie râuri liniştite; acesta este atât de întărit şi prin măiestria clădirii şi prin situaţia sa naturală, încât nu se înspăimântă de niciun atac de partea vrăjmaşilor”, relata cronicarul Antonio Bonfini, în secolul al XV-lea. Ioan de Hunedoara a murit în 1456, iar lucrările la castel au fost continuate de soţia sa, Elisabeta. Istoricii susţin că aceasta s-a implicat în transformarea edificiului într-unul somptuos faţă de nevoile oamenilor din secolul XV. Au fost aduşi meşteri francezi pentru a se ocupa de înfrumuseţarea capelei şi altor încăperi şi de extinderea castelului. Acesta avea bucătării, dormitoare încălzite, săli în care aveau loc ospeţe, o capelă, o fântână săpată în stâncă, dar şi turnuri de apărare, beciuri, temniţe şi o sală de tortură. „Spre curte Elisabeta ridică o loggie cu două etaje, în stilul Renaşterii. Execuţia se datoreşte unor meşteri veniţi din Italia. Elisabeta s-a îngrijit apoi să îi dea castelului un aspect mai vesel, zugrăvind nu numai interiorul noilor încăperi, ci şi exteriorul Aripei Matia, precum şi alte clădiri”, scria istoricul Virgil Vătăşianu. Urmele picturilor care împodobeau castelul se văd şi astăzi, pe multe din zidurile lui. De-a lungul secolelor, castelul medieval a suferit numeroase modificări, care însă nu i-au ştirbit originalitatea. El impresionează pe oricine îi trece pragul și îi rămâne în amintire ca o măreață fortificație ce parcă așteaptă să își reia viața de zi cu zi, din timpurile trecute…

Sursa: George V. Grigore
Adaptare şi foto: Carmen Pankau

EXPOZIȚIE ÎN AER LIBER: MUZEUL TROVANȚILOR DIN COSTEȘTI (JUD. VÂLCEA)

„Muzeul Trovanților” – așa cum se numește – este o arie protejată de interes național ce corespunde categoriei a IV-a IUCN (rezervație naturală de tip geologic), situată în județul Vâlcea, pe teritoriul administrativ al comunei Costești. Aria naturală protejată se află în Subcarpații Vâlcii, o subdiviziune a Subcarpaților Getici, în bazinul râului Costești (un afluent de stânga al Bistriței Vâlcene), în partea central-nord-vestică a județul Vâlcea. Muzeul Trovanților cu o suprafață de 1,10 hectare, este declarat arie protejată prin Hotărârea de Guvern Nr.1581 din 8 decembrie 2005 (privind instituirea regimului de arie naturală protejată pentru noi zone) și este inclus în Parcul Național Buila-Vânturarița.

Rezervația naturală reprezintă un muzeu geologic în aer liber, o zonă cu mici denivelări aflată la baza unei cariere de nisip, în a cărui perimetru se găsesc mai multe formațiuni geologice, cu dimensiuni de la câțiva centimetri până la câțiva metri și forme neregulate, sferice sau elipsoidale, cunoscute sub denumirea de „trovanți“. Sunt stranii, bizare, au forme sferice, elipsoidale ori au aspectul cifrei opt. Au mărimi diferite, de la câțiva centimetri până la câțiva metri. Acestea „se nasc” într-un deal nisipos, se desprind apoi dintr-o râpă și cad pe panta dealului într-o vale. Acestea sunt pietrele din comuna vâlceană Costești, denumite științific „trovanți”.

Rezervația Naturală „Muzeul Trovanților” din comuna Costești (jud. Vâlcea), a fost înființată prin HG nr. 1581/2005 și este administrată de „Asociația Kogayon”, organizație nonguvernamentală de protecție a mediului care are sediul în localitate. Rezervația este situată în sudul comunei, lângă Drumul Național 67 Râmnicu Vâlcea-Târgu Jiu. Are o suprafață de 1,1 hectare și a fost constituită ca rezervație geologică.

Trovanții pot fi întâlniți în mai multe zone din România, dar cei de la Costești impresionează prin diversitatea formelor.
„Costeștiul e singurul loc din Europa unde a fost amenajat un parc pentru aceste formațiuni geologice. Trovanții de aici sunt impresionanți prin dimensiunea lor, de la doi-trei centimetri până la aproximativ cinci metri, dar și prin forma lor”, a mai spus președintele Asociației Kogayon. Termenul „trovant” este specific literaturii geologice române și a fost introdus de Gh. Murgoci în lucrarea „Terțiarul din Oltenia, 1907”.

Trovanții sau „concrețiunile grezoase” reprezintă cimentări locale în masa nisipurilor ce le conțin, iar secreția neuniformă a cimentului conduce la diferite forme ale acestora, uneori cu totul bizare. În Miocenul superior (Moețian inferior – acum 6,5 milioane de ani), în zona în care sunt azi trovanții era un bazin de sedimentare – o deltă. Depozitul de nisip din care ies azi trovanții s-a format prin depunerea succesivă a materialului transportat de râuri de pe continent. Odată cu aceste sedimente din apă s-au depus și produși chimici (carbonați), în exces. Peste primele nisipuri s-au așezat alte sedimente, care le-au presat, apa eliminându-se prin golurile rămase între particule, iar granulele s-au tasat. Dacă între nisipuri se acumulează o cantitate suficientă de carbonați, prin cimentare ia naștere o gresie.

Majoritatea trovanților au formă sferică și elipsoidală, iar cei care sunt uniți au aspectul cifrei opt. Cei mai frumoși sunt cei formați din mai multe elemente sferice. Trovanții sunt formațiuni numite și „concrețiuni de gresie” (grezoase), create în straturi de nisipuri, legate între ele printr-un ciment carbonatic, datorită apelor calcaroase. Ca formare seamănă cu stalactitele și stalagmitele din peșteri. În principiu, trovanții sunt gresii cu o textură mai dură decât a stratului în care se dezvoltă. Tendința lor este de creștere spontană – din centru către periferie – cu o rată de depunere care poate atinge 4-5 cm în 1200 ani. Ei apar sub forma unor agregate minerale nodulare, sferoidale, elipsoidale, discoidale, cilindrice sau dendritice cu structură masivă, concentrică sau plană (stratificată), având dimensiuni de la câțiva milimetri la câțiva metri. Sunt incorect cunoscuți în anumite cercuri sub numele de „pietre care cresc”.

În România, trovanții se găsesc în mai multe locuri cunoscute, acestea fiind: „Muzeul Trovanților” din Costești (jud. Vâlcea), Dealul Feleacului (de lângă Cluj-Napoca), la Ulmetu (Munții Buzăului), pe teritoriul satului Cașolț (lângă Sibiu), la cariera de nisip de la Hășdat (jud. Hunedoara), pe malul stâng al Tazlăului la vărsarea acestuia în Trotuș (jud.Bacău), în dreptul localității Cornii de Sus (pe malul stâng al Siretului), pe raza localității Chiojdu (jud.Buzău), lângă satul Viișoara (în Munții Berzunți), lângă satul Domnești (județul Bistrița Năsăud), lângă localitatea Remezeu (jud. Suceava, Podișul Sucevei), lângă satul Cliț (în Podișul Someșan). Se mai pot găsi în jud. Călărași aproape de malul Dunării, și chiar și în nivele nisipoase-argiloase din Munții Mezeș.

În județul Vâlcea sunt două locații în care apar trovanții. Prima locație este o carieră de nisip care se află pe partea stângă a șoselei ce leagă Râmnicu Vâlcea de Horezu, înainte de intrarea în satul Costești. Într-un spațiu de 100 mp se află mai mulți trovanți, de diferite forme, unii grei de câteva tone, așa cum au ieșit din malul abrupt al carierei la exploatarea nisipului. De la Costești se poate ajunge la a doua locație pe un traseu marcat, mergând pe jos de la panoul cu date despre acest loc. Cea de a doua locație și cea mai spectaculoasă, este de-a lungul pârâului Gresarea, apă care se varsă într-un râu de lângă satul Oteșani. Satul se află la aproximativ 16 km de Horezu, urmând drumul spre Craiova (venind dinspre Râmnicu Vâlcea, viraj la stânga la intersecția din centrul localității). Aici, mergând în sus de-a lungul firișorului de apă al Gresarii, vei găsi, scoase din malul nisipos de șuvoaiele formate la ploi, trovanți de diferite forme, de la cei mici, de câteva sute de grame, până la cei mai mari de zeci sau sute de kilograme.

Asemănători cu trovanții noștri „românești” sunt și pietrele sferice ce apar în aflorimentele geologice din Republica Costa Rica, din America Centrală. Trovanții din Costești (jud. Vâlcea) sunt adevărate minuni pe care natura le scoate în calea noastră, spre a ne bucura ochiul și sufletul.

Sursa: George V. Grigore
Adaptare şi foto: Carmen Pankau

🎥GETII, BUNICII EGIPTENILOR

 

☀️PELASGO-GEȚII, STRĂBUNII NOŞTRI, AU FOST PĂRINȚII PRIMILOR FARAONI DIN EGIPT

 

Faptul că PELASGII s-au răspândit în toate colțurile lumii, influențând, îmbogățind şi dând naștere multor Culturi din întreaga lume, este de necontestat. Când Pelasgii înfloreau ca civilizație în spațiul CARPATO-DANUBIANO-PONTIC, devenind stăpâni ai scrisului şi metalurgiei, ai filozofiei şi muzicii, ai medicinei şi celorlalte ramuri ale științei, EGIPTENII, EMEŞII sau GRECII antici NICI NU SE NĂSCUSERĂ ÎNCĂ, abia mii de ani mai târziu făcându-şi apariția pe pământ.

ORIGINEA FARAONILOR EGIPTENI ERA GEȚIA. ZEII GEȚI au fost Faraonii Egiptului.
Dinastiile Egiptului Antic îşi au începutul aproximativ 3000 î.e.n. Primii regi egipteni aveau sculptate pe sarcofag aceeași căciulă getică, precum și scutul și sabia getică. Cea mai mare parte a aurului din comorile egiptene provine din... Apuseni, România! Acest fapt este atestat în laboratoarele din vestul Europei.

Amintirea geților s-a păstrat în scrierile multor autori din lumea antică greacă şi romană şi NU poate fi ştearsă, oricât s-a încercat şi se va mai încerca de cei care se tem de noi si nu ne vor binele.

GEŢII DE AUR, care AU CONDUS Egiptul în acea perioadă.
Djat/GET înseamnă în limba croată „Moșul” (Cel foarte bătrân), iar la egipteni are același înțeles. Cei mai bătrâni sunt numiți Djați (Geți). Numele de „Geții de Aur“ şi l-au primit datorită faptului că ei au salvat omenirea şi erau considerați Stâlpii Pământului. În jurul lor se reorganizau noile societăți umane.
GEŢII DE AUR, strămoșii geto-dacilor, sunt civilizația primordială a lumii re-zidite. Toate celelalte seminții umane au pornit la un moment dat DE AICI. Geții de Aur au existat înainte de Egypt, Mesopotamia și a altor civilizații străvechi. Acestea sunt adevăruri istorice documentate și recunoscute de mari istorici ai lumii noastre actuale. Lumea Pierdută (Poedia) a dispărut în proporție de 98% atunci. După „rezidirea lumii”, a reînceput cultura Vechii Europe, Civilizația din Valea Dunării, din zona Bulgariei de azi (pe atunci inexistentă), România, Moldova, cea care ia ființa la anul 6500 î.e.n., cu mult înainte de existența Mesopotamiei.

După ce acești oameni antici Pelasgo-GEȚI, au refăcut nucleul primordial uman, au creat rute intercontinentale și internaționale, spre a repopula planeta, în toată Europa și Asia, chiar și în Africa și posibil America.

Pelasgo-Geƫii au ajuns atât de avansați în știința metalurgică, încât puteau crea temperaturi de topire de multe mii de grade. Ei aparțineau unei aceleiași culturi și aveau orașe uriașe, pentru vremea aceea. Ei au avut cea mai veche scriere din lume, ei au inventat roata, simbolul ciclului vieții Yin & Yang era al lor cu 1000 de ani înainte de a exista China. Ei au inventat svastica cu 2000 de ani înaintea restului lumii. Descoperiri importante s-au făcut despre aceste lucruri și fapte, dar NU au fost mediatizate. Cultura Cucuteni este cea mai veche Cultură din lume. Este dinainte de Egypt și Mesopotamia. România este o țară care are o moștenire arheologică fantastică. Simbolul coarnelor, a apărut tot aici la noi cu 4000 de ani î.e.n., ca semn al loviturii de corn planetare pe care o poate primii omenirea. Simbolul a ajuns apoi până la faraonii Egiptului, Zei geți și aceștia.

Părinții primilor faraoni din Regatul Vechi egiptean erau GEŢI. Originea faraonilor egipteni era GEȚIA, România.
Primul Faraon al Egiptului a fost Menes şi a domnit în jurul anului 3150 î.e.n. Menes sau Narmer, primul Faraon al primei dinastii, de la care a pornit istoria Egiptului, care, se spune că a primit Tronul direct de la Dumnezeul Horus. Potrivit papirusului din Torino și „Istoriei“ lui Herodot, Menes I este, de asemenea, părintele fondator al Memphisului, capitala Egiptului antic în timpul Vechiului Regat. De asemenea, se crede că Menes a introdus închinarea zeilor și sacrificiul Egiptului antic. Potrivit operei lui Pliny, lui Menes i se atribuie un ghid al Egiptului Antic. Menes (cel care rezistă) este primul faraon muritor al Egiptului care a fost creditat cu unificarea Egiptului de Jos și de Sus.

Potrivit specialiștilor, pe această paletă se găsesc cele mai vechi inscripții hieroglife găsite vreodată, ele înfățișând Unificarea Egiptului de Sus cu cel de Jos sub primul Faraon al Egiptului, Narmer sau Menes (a se observa cuşma getică a Faraonului de pe pictograme). Datorită acestui eveniment istoric, Unificarea Egiptului superior și inferior, a adus și scrierea, arta, agricultura și tehnologia meșteșugărească în Egipt, țara faraonilor.

ZEII SOARELUI (OSIRIS ȘI ISIS) ERAU TOT GEȚI.
În fața templelor egiptene se ridică încă pilonul getic (Djatul), cel care simbolizează locul unde trăia Zeul suprem, anticul Osiris, cel adunat din bucăți și refăcut (după ultimul cataclism planetar, când o cometă „șarpe” a „atacat” planeta noastră (ca un șarpe cosmic), Cavalerii Danubieni au alergat și au strâns restul omenirii în jurul Mării Getice. Atunci au murit 98% din omenire. Geții i-au hrănit, i-au educat și pregătit pentru înmulțirea neamului lor și pentru recolonizarea planetei pustiite.
„GET“ este un cuvânt antic pe care îl folosesc egiptenii și în prezent, când se adresează oamenilor foarte bătrâni. „Geți“ sunt la ei numiți „Mama Mare” și „Tata Mare”, adică stră-stră-bunicii.

Povestea lui Osiris (om alb, zeu al soarelui, vopsit în albastru, ca geţii agatârși) și fratelui său (ucigaș/negru) Seth este O POVESTE GETICĂ. Seth l-a tăiat pe Osiris, l-a pus într-un sicriu și l-a aruncat în ocean (cataclismul cosmic a „rupt” în bucăți omenirea, a dezmembrat-o; semn al Potopului Universal Val-Hala, sau Hala cea Mare, Groaza cea Mare). Sicriul a plutit pe lângă multe țări, până când copacul sfânt l-a oprit cu rădăcinile sale (Copacul Vieții, Stâlpul Djat – Stâlpul Get, cel care a stat pavăză intemperiilor și și-a asumat riscul de a salva toți oamenii care se mai aflau în viață). Acesta a fost apoi găsit de zeița Isis, sora lui Osiris. Isis a plâns, lacrimile l-au atins pe Osisris, care a înviat și au trăit împreună o perioadă, până când l-au făcut pe Horus.

Ridicarea stâlpului GET reprezenta stabilitate, fixarea tuturor elementelor de care depindea o evoluție normală a unei societăți umane (cele patru puncte cardinale, calendarul, anotimpurile, poziția stelelor pe cer etc.) Osiris (OS – IRIS) se afla în interiorul acestui Pom al Vieții jupuit de cataclismul planetar („povestea” vieții lui simboliza adunarea datelor despre lume (refacerea corpului zeului), fixarea ordinii în tot și toate (OS – Cel tare) și supravegherea cu atenție a echilibrului (IRIS – „Ochiul care vede tot”).

Ca emblemă-simbol personificat, avem „Ankh” (crucea cerului, cea care având toartă, poate fi agățată de cer; AN – KH, atunci când nu este fixată reprezintă „Timpul câh”, cel mizerabil, când din cer ploua cu hidrocarburi; Egiptul numit și „pământul negru” la acest lucru face referire, iar mumiile se „îmbrăcau” în bitum din aceeași cauză), dar și „stâlpul Djat” (cel care fixează totul de pământ), acesta fiind și sceptrul regal. El apare mai întâi în perioada predinastică (cum ar fi pe etichetele-cartușe ale regelui Narmer) și continuă să fie folosit de-a lungul întregii istorii a Egiptului.

De obicei, aceste embleme, alături de arme, însoțeau regele peste tot. Un exemplu: imaginea de la mormântul lui Ramses III, semnificând stabilitatea, are un pilon Djat ce prinde cu două mâini două sceptre („stăpânirea”) și are „ankhs” (crucea egipteană, crucea cerului) atârnând de cele două brațe (semn al echilibrului). Aceasta imagine complexă se află pe un coș NEB, și reprezintă semnul pentru „toți” (împreună) sau „domnul”. Criptograma tradusă este:
„Toată stăpânirea și viața sunt în modul de abordare a stabilității” (de exemplu, Ramses, care a devenit Osiris asumându-și rolul de conducător).

Pe plăcuțele de plumb getice de la Sinaia apare o imagine asemănătoare celor din Egipt, dar cu două coloane ale cerului ce asigură stabilitatea, între care „tronează” și conducătorul sau Zeul.

Referinƫe: Constantin Olariu Arimin, George V. Grigore
Adaptare și foto: Carmen Pankau

MORMÂNTUL GETIC DE LA ALEKSANDROVO (BULGARIA DE AZI)

Un alt mormânt getic important descoperit în Bulgaria este cel de la Aleksandrovo, din regiunea Haskovo, Bulgaria de Sud-Est, mormântul fiind estimat a aparține de secolul al IV-lea î.Hr. (acum 2.400 de ani). Aici exista o movilă, care la 17 decembrie 2000, a fost săpată de o mașină de terasament, descoperindu-se astfel accidental construcția funerară. Jefuitorii au intrat ulterior în mormânt, deteriorând o parte din frescele sale. În 2001, arheologul bulgar Georgi Kitov (1943 – 2008) a condus o săpătură pentru salvarea mormântului, descoperind o cameră rotundă de aproximativ trei metri în diametru (ca și în cazul Mormântului lui Seuthes (Săuță), din Valea Regilor Traci), accesibilă printr-o anticameră mică și un tunel, de aproximativ 6 metri lungime. Atât anticamera cât și camera principală sunt decorate cu fresce bine conservate.

Fresca din camera principală prezintă o scenă de vânătoare în care un porc este atacat de către un vânător călare și un bărbat gol care mânuiește un topor dublu. Toporul dublu este interpretat ca reprezentând puterea regală, iar omul gol îl reprezintă pe Zalmoxis, zeul solar get, corespunzător lui Zeus. Cum privim fresca, din partea stângă apare Cavalerul (Get, Danubian, Zamolxian) vânător (imagine aproape identică cu Cavaleul „Trac“ de la Madara / Bulgaria – cel ce apare împreună cu câinele credincios), iar din dreapta (spatele mistrețului) Zeul Zalmoxis (Za – Moș – E, sau „Legătura de fier cu tot ceea ce a mai fost” (întoarcerea la izvoare), cu Zeul cel vechi sau Cel Bătrân). Cavalerul atacă „la vedere”, iar zeul atacă „pe nevăzute”.

Un graffito (inscripție) din cameră inscripționat cu numele get Kozemases indică fie pe patronul nobil al mormântului, fie pe artistul său (dacă pot face trimitere la ritualul cozii (cozionul, cozia, cozonii, kozari) din Vechea Biserică Pământeană Valaho – Egipteană a Geților de Aur primordiali, atunci numele „Koz – e – mases” = Kozema (frumos „coz”, adică aproape ireal, din altă lume; cel ce vine de la zei, o nouă specie umană; atunci când îngerii căzuți pe pământ s-au împerecheat cu fetele oamenilor).

Inscripția „Kozemases” poate să nu fie nici numele unui conducător posibil îngropat în acest mormânt, nici numele unui meșter ce a lucrat la monumentul funerar, ci doar reprezintă simbolul vechiului „ritual al cozii”, adică un fel de „va urma” („Mă voi întoarce!, deoarece sunt nemuritor”), sau „nu putem (nu puteți) schimba ce va să vină”, sau „ce îți este scris, în frunte ți-e pus!”, pentru că „coada” ne trage în vârtejul vieții (precum sabia getică cu vârful întors, sau căciula getică cu vârful întors, sau lupoica getică ce întoarce capul și „mușcă din materie”). Cel îngropat aici este adeptul vieților – frunze, adică al revenirii periodice a sufletului în materie, spre a-și „plăti” păcatele și a-și răzbuna nereușitele.

Mormântul getic din Aleksandrovo este datat la începutul secolului al IV-lea î.Hr. Picturile murale prezintă modificări ale aspectului, datorită influenței grecești (?). Mormântul ar putea fi al geƫilor tribali (Tribalia, zonă a geților sudici prin excelență). Datorită valoroaselor picturi descoperite aici, acestui mormânt i s-a dedicat un întreg muzeu. Astfel că originalul nu este deschis publicului, el fiind conservat cu mare grijă undeva în spatele muzeului vizitabil. În incinta muzeului a fost construită o splendidă replică. Și aici, ca și la Kazanlak, frescele ce decorează mormântul sunt splendide. În afara acestor picturi și a descrierii arhitecturii monumentului funerar lipsesc infirmațiile despre ceea ce s-a mai descoperit în acest mormânt, ca ofrande funerare. Dimensiunile lui impresionante îl situează în rândul celor mai monumentale osuare de pe pământul getic,(pământ getic multimilenar ocupat de bulgari în secolul 7, azi pământ bulgăresc – n.r. Carmen Pankau). Frescele, extrem de bine conservate, îmbogăţesc cu noi date concepţiile noastre despre ritualurile religioase, cultele, armamentul, vestimentaţia şi modul de trai al geƫilor.

În anul 2009, în imediata apropiere a mormântului, a fost deschis „Muzeul artei trace din Rodopii de Est” – Municipiul Haskovo. Pentru construirea acestui muzeu, japonezii au donat aproape trei milioane de dolari. Imensul complex a fost inaugurat de fratele prinţului Akishino, moştenitorul tronului japonez, în persoană, şi de Preşedintele Bulgariei de atunci, Gheorghi Pârvanov. Printre exponatele cele mai valoroase ale muzeului se află cele 98 aplice de aur (4.500 – 4.000 î.Hr.), descoperite în partea de nord a munților Sakar. Împreună cu podoabele de aur din necropola din Varna şi colierul din satul Hotniţa, ele sunt declarate a fi cel mai vechi aur prelucrat din Europa.

Accentul în sala de expoziție a centrului muzeistic este făcut chiar prin reproducerea exactă a originalului, adică a intrării mormântului get din satul Aleksandrovo. Aceasta replică oferă vizitatorilor muzeului posibilitatea să facă cunoștință cu unul dintre cele mai reprezentative monumente ale artei getice din antichitate. În detalii, cât se poate de mici, sunt reprezentate frescele pictate de artistul get necunoscut. Aceste picturi murale reproduc scene de vânătoare și de război, precum și momente din petrecerile îmbelșugate ale aristocrației getice.

Sursa: George V. Grigore
Adaptare şi foto: Carmen Pankau