ULUITOAREA CIVILIZAŢIE EGIPTEANĂ PE CARE A CREAT-O NEAMURILE ARIMINE/GETE ACIUATE PE MALURILE LUI HAPY (PARTEA I)

Pentru a înţelege legăturile dintre cultura mioritică şi cea egipteană, dar şi rosturile drumeţiei lui Zamolxe în Egipt, trebuie să mergem în preistoria şi istoria acestei regiuni unde se găsesc germenii uluitoarei civilizaţii pe care au creat-o neamurile arimine aciuate pe malurile lui Hapy. Una din cele mai vechi culturi cunoscute pe teritoriul Egiptului pentru perioada neolitică este cea de la Merimde, la marginea vestică a deltei Nilului. S-au descoperit aici vase din lut realizate cu mîna şi arareori incizate, schelete de animale şi de oameni unde morţii erau îngropaţi de obicei sub podeaua casei în poziţie şezînd.

Foarte importantă este descoperirea alăturată a unei figuri umane din lut ars şi a unui cap de taur realizat din acelaşi material şi care, în perioada istorică va evolua în mai multe variante ale cultului taurului. Un model ritualic asemănător cu cel egiptean, a fost găsit de către arheologii români în sanctuarul preistoric de la Parţa, judeţul Timiş fiind datat în mileniul V î.e.n. Acest simbol al taurului solar apare şi la emeşi (sumerieni - n.r. Carmen Pankau) pe sigilii încă la începutul mileniului lll î.e.n., iar la egipteni este simbol religios din primele faze ale civilizaţiei lor. Mitul taurului găsit la Parţa, în cultura carpatină îşi continuă existenţa simbolistică religioasă prin capul de taur din aur, descoperit la Poiana Coţofeneşti, judeţul Bacău şi datat în secolul Vll î.e.n. precum şi pe numeroase tăbliţe de plumb ce stau ascunse de nemernici la Institutul de Arheologie din Bucureşti şi care prezintă adevărata istorie a neamului arimin. Simbolul capului de taur sau bour, cum i s-a spus la începutul feudalismului românesc, apare pe primele steme ale Moldovei de la începutul secolului XlV.

În mileniul lV î.e.n. se disting în Egipt o rasă mică de oameni, fragilă specifică întregului areal al Mării Mediterane, o rasă ceva mai înaltă şi mai robustă, ale cărei urme se găsesc şi în alte regiuni ale Africii de Nord şi o rasă negroidă, dar care nu are antropologia populaţiei negre. Odată cu începerea istoriei propriu-zise a epocii tinite, apare o rasă cu craniul mai mic, mai redusă din punct de vedere numeric şi care era foarte asemănătoare cu cea din Sumer. În situl arheologic de la Negade din apropierea Tebei, capitala Egiptului de Sus – s-au descoperit artefacte de la sfîrşitul mileniului lV î.e.n. ce arată asemănări uluitoare cu civilizaţia sumeriană. O reprezentare grafică a unei bărci cu prora foarte ridicată specifică acestei civilizaţii, grupuri de animale heraldice cum ar fi pisica cu gîtul lung şi un sigiliu cilindric cum purtau emeşii, pe care îl foloseau drept ştampilă. Sunt asemănări evidente între unele semne emeş folosite înainte de scrierea cuneiformă şi unele hieroglife egiptene.

În arhiva regelui asirian Asurbanipal (668-631 î.e.n.) s-au descoperit tăbliţe care povestesc campania militară purtată de acesta împotriva regelui Taharka, apoi cu urmaşul acestuia Tanutamon, de neam cuşit şi care stăpâneau atunci Egiptul. În aceste scrieri spune că regele asirian a plecat cu război şi gând de cucerire împotriva ţării Magan şi Meluha, numele Egiptului de Sus şi a Egiptului de Jos, iar inscripţiile urmaşului său Asarhaddon spun că a supus prin sabie ţinuturile Patsuris, Musur şi Kuş, adică cele două ţinuturi egiptene şi cel cuşit.

Tăbliţele neamului emeş din Ki-en-gi/Sumer, spun că făceau comerţ pe la mijlocul mileniului lll î.e.n. cu ţările Magan şi Meluha de unde aduceau aur, argint, piatră pentru statui, fildeş şi alte bunuri. Asirienii au luat aceste informaţii ori de pe tăbliţele cu scriere cuneiformă a emeşilor sau chiar în acele timpuri, în Sumer, existau relaţii economice cu Egiptul făcute de neamul caldeilor – vechii sumerieni – astfel circulând şi denumirile pentru împărţirea istorică a Egiptului. Istoria culturnicilor atotştiutori din Europa şi de aiurea, nu a reţinut aceste informaţii atât de evidente pentru că nu dau bine la sacrele plăsmuiri pe care s-a clădit această cultură. Chiar toată civilizaţia sumeriană este ţinută premeditat într-un semiîntuneric perpetuu din aceleaşi motive criminale de ascundere a adevărului şi a importanţei ei pentru culturile oriental-europene.

Există asemănări evidente între religia emeşilor şi cea egipteană, iar simbolistica sacrului este aceeaşi în ambele teozofii, crucea şi steaua. Deci această rasă arimină, ce şi-a găsit sălaş sub soare pe malurile Tigrului şi Eufratului, s-a deplasat în preumblările lor milenare şi la fraţii de pe malurile Nilului, iar urmele nu pot fi tăgăduite pentru cine vrea să le vadă şi nu ţine în cap gărgăunii indo-europenismului, antichităţii clasice greco-romane şi iudeo-cretinismului îndobitocitor.

O altă migraţie a neamurilor arimine în ţara lui Ra, s-a întîmplat în prima parte a secolului XVlll î.e.n. cînd nepoftiţii hicsoşi, au venit să-şi salute rubedeniile uitate de timp, ospeţie care a durat mai bine de 150 de ani, şi unde în documentele gazdelor nu se aminteşte mai nimic despre răulenii musafiri.

Cea mai veche formă de structură statală pe malurile Nilului, a fost unirea triburilor în unităţi teritorial-administrative numite nome şi delimitate între ele de canalele de irigaţii numite sapat şi sapate perpendicular pe cursul fluviului. Cel mai vechi titlu al conducătorilor nomelor avea sensul de „cel care pune/face canale” taty(ta: autoritate, părinte, opritor, zăvor, a deschide + ti: neam, a hrăni cu, a ţine în viaţă). Numărul nomelor a variat la început de la 38 şi a ajuns la 42 în perioada Imperiului de Mijloc. Noma 8 din Egiptul de Sus cu capitala la This, se mai numea ta wer, adică cea mai veche ţară. În Clisura Dunării s-au găsit cele mai vechi artefacte ale locuirii acestor meleaguri ce dăinuie din mileniul Xll î.e.n. iar în localitatea Lepenski Vir de pe malul drept al fluviului, nivelul de locuire este din perioada 6500-5500 î.e.n. Unde ar trebui să mă mai vâr, să răscolesc fioroasa prostie şi ură îndreptată împotriva adevărului şi a neamului arimin, care zace de atîta vreme în căpăţânele istoricilor profeţi şi trădători?

Unul din primii regi din faza preistorică a Egiptului se numea Aha şi a fost înaintaşul lui Narmer/Menes. Primul conducător istoric al Egiptului este Menes, care a fost rege în Egiptul de Sud şi prin forţa armelor l-a unit cu Egiptul de Nord. În Regatul Vechi şi cel de Mijloc, pir-o însemna palatul regal sau „casa mare“ unde se adunau cei viteji şi cei care împart adevărul şi dreptatea pentru a hotărî treburile obştii. Începînd cu dinastia XVlll-a, denumirea era atribuită persoanei regale. Egiptenii îşi numeau ţara ,,Negru şi roşu” de la cele două zone distincte ale pămîntului, negrul pentru ţinuturile irigate şi care dădeau roade bogate pentru populaţie iar roşul era deşertul care le făcea o mare groază, fiind scris şi cu semnul pentru străinătate sau munte. În egipteana veche denumirea ţării era ta kenet sau ta kemet. Pentru că scrierea hieroglifică nu folosea vocalele, ele fiind cunoscute de cei care le citeau, în timp, citirea corectă a acestor texte s-a uitat iar stabilirea, de către egiptologi a vocalelor este, de cele mai multe ori arbitrară. Şi chiar mai mult decît atât, egiptenii din deltă se înţelegeau foarte greu cu cei din sudul ţării, fiecare nomă, având practic un grai sau dialect al său.

Cuvântul kemet poate fi citit şi chimet. care în româna veche înseamnă consilier, iar cu un sens mai larg poate fi acceptat ca puterea ce hotărăşte în comun, pentur că regele lor, pir-a, faraon este născocirea unor faraoni veniţi din Peloponez, la început se consulta cu ceata războinicilor şi sfatul bătrînilor şi tot la el veneau cu pîra cei cu necaz sau of la lingurea. Iar cuvântul kenet trebuie citit cănit care în română are chiar sensul de înnegrit, muruit cu ceva negru. Administraţia statului era stabilită de regatul divin, a-l sluji pe pir-a însemna a-l sluji pe zeu iar judecătorii purtau titlul de ,,preoţi ai lui Maat”. Dreptul a fost dat de însuşi zeul Creaţiei şi era păzit de rege, tot aşa cum erau şi la geţi şi emeşi prin Legea Adevărului şi Dreptăţii, scriere de îndrumare şi diriguire a existenţei muritorilor pînă la izbăvirea existenţei pământeşti şi întoarcerea în veşnicie, sau Cetatea Luminii.

Persoana regală, pentru a ocupa tronul era purificată cu apa vieţii, ,,ca să întinerească zilnic precum Ra”.

La geţi, judecăţile pricinilor erau făcute de către obşte, de mato şi ca ultimă chibzuinţă, erau aduse preoţii edia sau ede, sentinţele fiind însemnate cu semnul crucii.

Într-unul din miturile egiptene, ţara lor era considerată ca centrul pămîntului, unde la începuturile lumii, soarele a apărut înaripat şi s-a aşezat sub înfăţişarea unei păsări poposind pe copacul primordial – salcia. Ca loc de apariţie a zeului soare într-un copac primordial, pentru mintea muritorilor, palmierul şi salcia dar şi obeliscul din piatră pot avea rolul de axă a lumii. Deşi fiecare nomă avea un cult religios aparte, toate însă păstrau o structură teologică şi teozofică unitară, cu o entitate divină unică, nenăscută şi necreată, care reprezintă începutul şi sfârşitul prin renaştere, şi din care veneau celelalte şapte divinităţi principale. Chiar dacă ele nu aveau în toate nomele aceleaşi denumiri şi aceleaşi atribuţii, principiul teologic a fost păstrat cu sfinţenie până în epoca macedoneană. Acelaşi principiu teologic l-au avut religia emeşilor, a geţilor şi a unei părţi din neamul tracilor.

Înaintea unificării sub un singur rege, Egiptul fusese divizat şi fiecare nomă avea simbolul ei totemic, care, după unire, unele au fost preluate în noua simbolistică regală. În jurul anului 4000 î.e.n. populaţiile de pe malurile lui Hapy, de la mare pînă în zona muntoasă a fluviului, erau în această fază de dezvoltare. Totemul era pus în capătul unui băţ ce avea în capăt unul transversal mai mic, asemănător unui stindard din evul mediu. Cele mai frecvente totemuri ale vechilor egipteni au fost şoimul, leul, capul de taur şi berbecul cu coarnele răsucite în lateral aşa cum ciobanii români au şi acum o rasă de oi. În timp de pace, totemul stătea în lăcaşul de cult iar în timp de război, totemul/steagul mergea în fruntea clanului şi ajuta neamul în luptă. Ei se regăseau în puterea magică şi cultică a strămoşului întruchipat de totem ca o formă de renaştere a virtuţilor strămoşeşti. După luptele care au existat între clanurile din vechiul Egipt, s-a impus ca totem principal, cel al clanului şoimului ce a realizat şi unirea tuturor nomelor de pe cursul Nilului, titlu care îl purta şi pir-o fiind introdus în teologie ca unic beneficiar al acestui nume.

Totemul şoimului, aparţinea grupului ce a făcut unirea ţinuturilor de pe malurile Nilului fiind numit în textele vechi „prietenii şi adoratorii şoimului” sau Hor şemsu după urechea occidentalilor, dar Hor şemesu sau şamesu cum îşi spuneau ei. Însuşi faraonul purta acest titlul de şoim – hor sau har – iar soarele în zori tot şoim era numit. În teologia egipteană şoimul era considerat pasărea sacră a regelui – zeul Horus iar pasărea Ba este asemănată cu un şoim.

În limba română cuvîntul şoim l-a dat pe şoiman care înseamnă bărbat curajos, viteaz, mândru şi semeţ. Occidentalii care au descifrat limba egipteană veche nu aveau de unde cunoaşte aceste sensuri.

În eme-gi hor înseamnă şoim sau vultur, cuvânt care a dispărut din română iar sameşu în zicerea mioriticilor carpatini era baciul/şeful unei stâne. Regii egipteni ca şi lugal la emeşi şi mato la geţi, se considerau păstorii sau ciobanii care trebuiau să păstorească neamul lor cu mare grijă după legile sfinte ale adevărului şi dreptăţii iar acest sens are şi cuvântul Poimandres din faimoasele şi enigmaticele scrieri trismegiste. Din acest moment şoimul devine zeul sau duhul păzitor al familiei regale egiptene, având un templu la Hierakupolis. Zeul şoim mai purta numele de Harachte-Ra, ca întruchipare a puterii soarelui pe pământ. În limba română avem cuvîntul herete foarte apropiat de herechte cum cred eu că pronunţau egiptenii din mileniul lV-ll î.e.n. numele divinităţii. În româna veche nu mai avem cuvântul care i-ar fi numit pe acei „prieteni ai şoimului” şi care trebuia să fie hereteman sau heretemin, aşa cum de la şoim a apărut şoiman. Cuvântul man/min în eme-gi are sensul de bărbat, soţ, însoţitor. Mai avem însă pentru şoim cuvîntul hărău iar o povestioară neaoşă, spune că în vremurile fără de început pe neamul arimin l-a ajutat mult un voinic, vestit şi viteaz numit Aram sau Arim, iar vitejii cetei lui sau şoimanii, se numeau haramini(hara + min). Zic şi eu amin, închinîndu-mă neamului arimin şi acestei comori fără seamăn care este limba română!

Va urma!

Sursa: Olariu Arimin
Adaptare şi foto: Carmen Pankau

MARELE NOSTRU CONSTANTIN BRÂNCUŞI (19 februarie 1876 - 16 martie 1957)

Constantin Brâncuşi a fost un sculptor român cu contribuƫii covârşitoare la înnoirea limbajului şi viziunii plastice în sculptura contemporană.
Constantin Brâncuşi a fost ales postum membru al Academiei Romane.
Constantin Brâncuşi a eliberat sculptura de preponderentă imitaƫiei mecanice a naturii, a refuzat reprezentarea figurativă a realitatii, a preconizat exprimarea esenƫei lucrurilor, a dinamismului formei, a unit sensibilul cu spiritualul.
In opera sa, Brâncuşi a oglindit felul de a gandi lumea a ƫăranului român.
Prin obâarşia sa ƫărăanească, si-a aflat rădăcinile adânci ale operei sale in tradiƫiile, miturile şi funcƫia magică a artei populare româneşti.

Brâncuşi este, neîndoielnic, un asemenea moment al conştiinƫei artei moderne, care concentrează sensurile unei întregi ere a evolutiei spiritului creator.
Reprezentant al miscarii artistice moderne, Constantin Brâncuşi este considerat de multi ca fiind cel important sculptor ai secolului al XX-lea. Sculpturile sale se remarcă prin eleganƫa formei şi utilizarea sensibilă a materialelor, combinând simplitatea artei populare româneşti cu rafinamentul avantgardei pariziene.

Brâncuşi a dat veacului nostru conştiinƫa formei pure, a asigurat trecerea de la reprezentarea figurativa a realităƫii, la exprimarea esenƫei lucrurilor şi a reînnoit in mod revoluƫionar limbajul plastic, îmbogatindu-l cu o dimensiune spirituală. Verticalitatea, orizontalitatea, greutatea, densitatea cât şi importanƫa acordată luminii şi spaƫiului sunt trăsăturile caracteristice ale creaƫiei lui Brâncuşi. Studiile referitoare la opera lui Brâncuşi împartăşesc, fără excepƫie, o concluzie formulată în termeni lipsiƫi de echivoc: arta brancuşiana constituie una din sursele ideilor esenƫiale pe care se clădeşte civilizaƫia vizuală a secolului al XX-lea. Brâncuşi a scos în evidenƫa lumii occidentale dimensiunea sacră a realităƫii.

Din 1963 până astăzi, au apărut în toate părƫile lumii peste 50 de cărƫi şi monografii şi mii de articole şi studii despre Constantin Brâncuşi, determinând în mod decisiv locul lui ca artist genial şi chiar ca "unul din cei mai mari creatori ai tuturor timpurilor" (Jean Cassou).

In 1937, cunoscutul sculptor englez Henry Moore scria: "Brâncuşi a fost acela care a dat epocii noastre conştiinƫa formei pure".

Unul dintre cei mai importanti arhitecti contemporani, Frank Gehry indica cu precizie influenƫa pe care a avut-o asupra sa marele sculptor român Constantin Brâncuşi.

"Am slefuit materia pentru a afla linia continua.
Si cand am constatat ca n-o pot afla,
m-am oprit; parca cineva nevazut
mi-a dat peste maini" Constantin Brancuşi

Cele mai cunoscute lucrări ale marelui nostru Constantin Brâncuşi: Coloana Infinitultui, Supliciu, Poarta sărutului, Masa tăcerii, Păsări în văzduh, Sărutul, Pogany, Cuminƫenia Pământului, Rugăciune, Prometeus, Muza adormită şi multe altele. 

Sursa: Brancusi.1dez

Adaptare şi foto: Carmen Pankau

24 IANUARIE 1859 – MICA UNIRE – UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE SUB ALEXANDRU IOAN CUZA

În urmă cu 165 de ani, pe 5 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor al Moldovei

În ziua de 5 ianaurie 1859, în tot orașul și în restul țării, lumea era în așteptare, în tensiune. În jurul palatului fuseseră aduși o mulțime de ostași de teama unei lovituri de stat din partea lui Gr. Sturdza. Poziția fostului general era una favorabilă în fața Porții, iar la Iași avea destui susținători. În aceste împrejurări, rangul militar al lui Cuza, autoritatea sa în fața oștirii, singura forță capabilă sa împiedice o lovitură de stat, constituiau considerente demne de luat în seamă.

Ședința se deschide la ora 12. Firește, consulii marilor puteri fusesră invitați. O excepție notabilă fusese făcută pentru cel austriac. Imperiul Habsburgic avea în posesie Transilvania, iar constituirea unui stat unitar al românilor reprezenta un pericol. De aceea, consulului sosit de Viena i s-a trimis o invitație deosebită de celelalte în sensul că pe sigiliu nu scria „Principatele Unite”.

După apelul deputaților, câțiva lipsind, în ordine alfabetică se începe votul. Vasile Alecsandri este primul care, urcând la tribună rostea ”cu glas tare” numele candidatului pentru care-și dă votul. În sala stăpânită de adâncă tăcere, răsună pe rând de 48 de ori același nume: Alexandru Ioan Cuza. În uralele și aplauzele deputaților, și îndeosebi ale tribunelor umplute până la refuz, președintele Adunării proclamă domn al Moldovei pe Alexandru Ioan Cuza. Palid, profund emoționat, noul domn se urcă la aceași tribună, rostind cu o vocă puțin gâtuită: ”Jur în fața țării mele că voi păzi cu sfințenie drepturile și interesele patriei, că voi fi credincios Constituției în textul și spiritul ei, că în toată domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toți și în toate, uitând toată prigonirea și toată ura, iubind deopotrivă pe cel care m-a iubit și pe cel ce m-a urât, neavând înaintea ochilor mei decât binele și fericirea nației române”.

Mihail Kogălniceanu rostește și el un discurs:

”După 154 ani de dureri, de umiliri şi de degradare naţională, Moldova a reintrat în vechiul ei drept, consfinţit prin capitulaţiile sale, dreptul de a-şi alege pe capul său, pe Domn. Prin înălțarea ta pe tronul lui Ștefan cel Mare s-a reînălțat însăși nașionalitatea română. Alegându-te pre tine domn în țara noastră noi am voi să arătăm lumii accea ce toată lumea dorește: la legi noi, om nou…Fii dar omul epocii; fă ca legea să înlocuiască arbitrarul; fă ca legea să fie tare, iar tu, Măria ta, ca Domn fii bun, fii blând; fii bun mai ales cu acei pentru care mai toţi Domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi. Nu uita că dacă 50 de deputați te-au ales domn, Măria ta are să domnească peste 2 milioane de oameni. Fă dar ca domnia ta să fie cu totul de pace și de dreptate…. Fii simplu Măria ta…. fii domn cetățean. Urechea ta să fie pururea deschisă la adevăr și închisă la minciună și lingușire”.Când Kogălniceanu își sfârșea discursul afară colopetele deja umpleau văzduhul în răsunetul a 101 lovituri de tun. Tot orașul era în stradă iar în fața palatului era o mulțime care striga: ” Trăiască prințul! Trăiască depuații! Jos strigoii!”

”Toată Strada Mare era plină de lume. Ore întregi au durat strigătele entuziaste ale poporului. Patru zile orașul a fost iluminat. Patru zile în șir procesiunile au venit chiar și noaptea la lumina a 400 sau 500 de torțe ca să felicite pe domn”. Telegrama trimisă locuitorilor capitalei Moldovei de către corpul electoral din Focșanii Țării Românești (pe atunci orașul era împărțit în două, o parte era a Valahiei și cealaltă a Moldovei) sublinia limpede victoria națională, biruința împotriva trecutului: „Glorie vouă, frați de dincolo de Milcov! Tăiască România unită”.

Consulul francez Victor Place, unul dintre cei mai înfocați susținători ai Unirii, telegrafiind la Paris, aprecia că pentru prima oară s-a săvârșit o alegere fără ca domnul să cheltuiască vreun ban, deși Mhail Strudza nu s-a dat îndărăt în a cumpăra scump voturile. Cineva din preajma domnitorului spunea că în ziua de 5 ianuarie alesul n-avea în buzunar decât 8 galbeni. Era cel mai săcac dintre candidați, locuind pe atunci în chirie, în două odăi la un anume Pavel Stoianovici.

„Şi cât va avea ţara aceasta o istorie, cea mai frumoasă pagină… va fi a lui Alexandru Ioan Cuza” - M. Kogălniceanu

Pe 20 martie 1820 s-a născut la Bârlad Alexandru Ioan Cuza, primul domnitor al Principatelor Unite şi al statului naţional România.

„Numai pacea dintre noi, iubirea dintre fiii aceleiași țări și nații, numai o deplină armonie între toate clasele societății, întrunind așa toate puterile, poate să ne întărească; și așa, și guvernământul și poporul, mână în mână, să ridicăm patria noastră din căderea în care au adus-o nenorocitele întâmplări ale trecutului. Deci, fără dușmănie față de cineva, miloși față de toți, începem să ne îndeplinim misiunea și să vindecăm rănile națiunii.”

Alexandru Ioan Cuza, primul domnitor al Principatelor Unite (1859-1862) şi al statului naţional România (1862-1866)

Sub domnia sa, s-au pus bazele dezvoltării moderne a naţiunii române din punct de vedere economic, social, politic şi cultural. A participat la mişcarea revoluţionară de la 1848 din Moldova, iar după aceea la mişcarea pentru Unirea Principatelor. La 5 ianuarie 1859 a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie şi al Ţării Româneşti, înfăptuindu-se astfel unirea celor două ţări. Devenind domnitor, Cuza a obţinut, prin demersurile sale, recunoaşterea unirii din partea marilor puteri. În domniei lui Cuza, a fost desăvârşită Unirea Principatelor printr-o serie de acte de guvernământ: contopirea adunătorilor de la Iaşi şi Bucureşti într-un parlament unic, numirea unui singur guvern şi fixarea capitalei noului stat la Bucureşti (1862).

Întâmpinând rezistenta guvernului şi a Adunării legiuitoare, alcătuite din reprezentanţi ai boierimii şi marii burghezii, precum şi a bisericii, în înfăptuirea unor reforme burgheze, Cuza formează în 1863 un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care realizează secularizarea averilor manăstireşti (decembrie 1863) şi dizolvă Adunarea legiuitoare (2 mai 1864). În acelaşi an, Cuza supune aprobării poporului, prin plebiscit, o nouă constituţie şi o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai largă, şi decretează la 14 august 1864, legea rurală concepută de Kogălniceanu, care, cu toate limitele ei, a reprezentat un moment însemnat în dezvoltarea capitalismului, desfiinţând iobăgia multiseculară. În timpul domniei lui Cuza au fost eliberate codul civil şi codul penal, legea pentru obligativitatea învăţământului primar, s-au înfiinţat universitatiile de la Iaşi (1860) care îi poartă azi numele şi de la Bucureşti (1864), a fost dezvoltată armata naţională etc.

Înfăptuirea celor două mari reforme agrară şi electorală, a îndârjit pe reprezentanţii boierimii conservatoare, ca şi pe exponenţii aripii de dreaptă a burgheziei, care, uniţi într-o coaliţie cunoscută în istorie sub denumirea de „Monstruasa Coaliţie”, l-au silit să abdice în data de 11 februarie 1866, şi au adus în locul său pe prinţul străin Carol de Hohenzollern (un prinƫ scăpătat, sărăcit, care şi-a păstrat cetăƫenia germană până la moartea sa. - n.r. Carmen Pankau) .

Detronarea lui Alexandru Ioan Cuza, eveniment cu serioase implicaţii pe plan intern şi european, ridică numeroase dificultăţi şi semne de întrebare.

Răsturnarea domnitorului Unirii la 11 februarie 1866 motivată în numele naţiunii a fost făcută, după cum se ştie, la adăpostul nopţii de către un grup de militari. 

Pe 11 februarie 1866, ora 5 dimineața un grup de ofițeri cu pistoalele în mâini, pătrunde în palatul domnesc al lui Al. I Cuza, îl scoală din somn și îl obligă să semneze actul de abdicare de pe tronul României. Faptul era de o gravitate fără precedent, căci ofițerii respectivi juraseră credință Domnului țării, parte din ei fiind chiar din garda palatului. Așadar, 11 februarie 1866 este o zi a infamiei și a trădării. Dau spre știință și rușine veșnică numele celor ce l-au trădat pe Cuza Vodă: col. N. Haralambie, col. I. Călinescu, col. D. Crețulescu fratele primului ministru în funcție, mr. D. Lecca, cpt. C. Pilat, cpt. A. Berindei, cpt. Al. Candiano-Popescu, cpt. A. Costescu și care, cu toții, vor face carieră de generali sub domnia lui Carol I.

141 de ofițeri ai armatei române de la sublocotenenți la colonei au scris lui Carol I, tot în 1866, un memoriu cerând ca trădătorii să fie pedepsiți. Cu o aroganță câinească specifică unui prusac primitiv și incult, Carol I ignoră memoriul, pe Al. Candiano-Popescu și-l face aghiotant regal, pe ceilalți generali, iar pe Cuza Vodă îl va urmări cu o ură neagră până la moarte.

Nu faptul că Al. I Cuza a fost detronat e de condamnat, căci însuși Cuza Vodă declarase în decembrie 1865 că e gata să părăsească tronul, ci modul cum s-a înfăptuit și de către cine. După abdicare, Cuza e ținut prizonier 48 de ore în locuința unui dușman personal, C. Ciocârlan iar pe 13 februarie 1866 e urcat într-o caleașcă și escortat la Brașov, în Austria.

Înainte de a părăsi țara declară: 

”Să de Dumnezeu să meargă țării mai bine fără mine decât cu mine! Trăiască România!”

Cuza se stabilește la Viena și Florența unde își cumpără două mici proprietăți. În 1867 scrie o scrisoare lui Carol I, prin care îl roagă să-i dea voie să vină în țară ca să trăiască la Ruginoasa. Carol I l-a refuzat.

La doar 53 de ani, pe 15 mai 1873, Cuza Vodă moare în Germania, la Heildelberg.

Regele Italiei, Victor Emanuel își exprimă durere și tristețea pentru moartea marelui Domn pe când Carol I n-a trimis niciun mesaj. Trupul este adus în țară și înmormântat la Ruginoasa, sute de mii de țărani plângându-i moartea cu lacrimi amare și durere adevărată.

Al. I Cuza a iubit din toată ființa sa România pe care a slujit-o cu credință, devotament și loialitate toată viața, fiind pentru poporul român o adevărată icoană morală, cât și pildă de urmat întru slujirea Patriei.

Dacă duşmanii săi au trudit fără preget până la detronarea şi exilarea domnitorului, trebuie remarcat faptul că în cei şapte ani de domnie - foarte puţini la număr - Al. I. Cuza a contribuit într-o măsură esenţială la făurirea României moderne. Principalele sale reforme au dat lovituri hotărâtoare fundalismului, au deschis căi largi pentru dezvoltarea capitalismului, au ridicat importante pături ale populaţiei la viaţa politică, l-au înălţat pe ţăran de la starea de clăcaş la rangul de cetăţean şi proprietar, într-un cuvânt au pus bazele statului român modern.

Cu toate acestea Cuza a fost unul dintre oamenii cei mai huliţi ai epocii, iar domnia lui a fost considerată de către adversari, ca o adevărată nenorocire pentru ţară. Deşi a luptat cu energie şi perseverenţă pentru dezvoltarea ţării sale pe drumul progresului, Cuza a fost învinuit, urât şi a sfârşit prin a fi înlăturat de la conducerea unui stat la a cărui ridicare spre civilizaţia modernă a contribuit mai mult decât oricare dintre contemporanii săi.

Expulzat, ex-domnitorul şi-a petrecut restul vieţii în Germania, unde a şi murit în anul 1873. A fost înmormântat la moşia sa de la Ruginoasa. La 29 martie 1873, când domnul Unirii şi al împroprietăririi era coborât în cripta de la Ruginoasa, Mihail Kogălniceanu spunea următoarele:

„Nu este în lumea aceasta totul deşertăciune, rămâne ceva statornic; rămân faptele mari care sunt nepieritoare.”

Sursa: necunoscută

Adaptare: Carmen Pankau

CUTIA PANDOREI

 

Am deschis deja CUTIA PANDOREI, fără intenƫii rele, dar pentru asta am fost mereu şi mereu sancƫionată de fb şi mai ales de către cei cu origini incerte şi cu carnea sub şaua calului, care s-au aciuat pe la noi, şi care au uitat să mai şi plece. Cei care încearcă mereu şi mereu să ne smulgă din teritorii şi să ne dezbine, cei care vor să ne ia Istoria multimilenară, cei cărora le este frică şi mă raportează MEREU la fb, cei care atacă în hoarde Pagina mea pe fb GETIA Magnifică, pentru că singuri NU au curaj.

Motivul este că lor le este FRICĂ de ADEVĂRURILE (dovedite) pe care le dezvălui. Ei NU au nici ƫară, au năvălit aici şi au trecut totul prin foc şi sabie, nu au nici limbă, limba lor şi-au lărgit-o cu cuvinte româneşti, nu au nici istorie, şi-au preparat-o cu a noastră, nu au nici eroi, nu au nici caracter, nu au NIMIC, au numai jafuri şi crime la activ… Ei sunt plini de venin, ură, invidie şi orgolii…

Cum să NU fie frustraƫi?

Oricum, NOI NU CEDĂM CE ESTE AL NOSTRU, NU LE PERMITEM şi NU vrem NIMIC de la nimeni, doar să fim lăsaƫi în linişte şi pace pe PĂMÂNTUL NOSTRU multimilenar strămoşesc! Atât! 

Dacă nu vă place la noi, ştiƫi unde este ieşirea, NU vă opreşte nimeni!

Autor: Carmen Pankau

SUNTEM UNICI

Fiecare dintre noi este altfel, este unic, și asta este foarte bine. Fiecare om are personalitatea sa, experienţa sa, cariera sa, familia sa, problemele sale, viziunile sale, reușitele sale, necazurile sale…, și așa aș putea enumera mai departe…

Și atunci, de ce copiem pe alţii, de ce vrem să arătăm ca alţii, de ce vrem să facem aceeași carieră ca alţii, de ce râvnim la ce au alţii, de ce invidiem pe alţii, de ce subminăm pe alţii? De ce?

Fiecare este special și nu se poate compara cu nimeni. Fiecare are altă viaţă, trăiește altfel, vede altfel, simte altfel decât celălalt.

De ce să fim toţi la fel? V-ar place să purtăm toţi o uniforma? Nu?

Și atunci, de ce NU ne înţelegem unul cu altul?

De ce ne împiedicăm de celălalt, și de ce să moară capra vecinului?

Acesta este punctul la care trebuie să lucrăm… Când depășim acest “neajuns”, și aruncăm masca și ochelarii de cai, abia atunci începem să vedem totul mai limpede!

Se poate!

Autor: Carmen Pankau

OMUL ZILELOR NOASTRE…

Preocupat de existența pământeană într-un mod alert sau pasiv și detașat din ce în ce mai mult de realitatea concretă, omul zilelor noastre este ancorat într-o realitate fantasmagorică, creată de el însuși cu ajutorul tehnologiei. Dar, oare, reperele realității concrete îi subminează matrixul care îl ține captiv într-o ILUZIE STERILĂ, care, aparent, îi dă satisfacţia că se poate desfăşura într-un mod mai aparte? Fiindcă, el, omul, caută să evadeze tot mai mult din planul verosimil al vieţii. Conform teoriei evoluției mediului natural, omul se află printre ființele cele mai puternice și adaptabile, însă realitatea zilelor noastre combate această teorie… omul ființa supremă dotată cu rațiune dintre toate viețuitoarele pământene în ierarhie, tinde să rupă legătura cu natura sa ancestrală prin faptul că renunță să-și mai acceseze funcțiile primordiale native.

Comunicarea directă și personală cu semenii atât de firească cândva a devenit un sentiment rar întânit printre generațiile viitorului. Omul erei actuale se neglijează pe sine uitându-și condiția de individ înzestrat cu conștiința libertății, a apartenenței de grup, a socializării prin interacțiune directă și tangibilă. Evadarea din lumea reală în cea virtuală, a devenit un scop existențial… adesea îi vezi pe stradă, acasă în familie, în sălile de așteptare, în aeroporturi sau gări, pe plaje sau terase, cufundați cu capetele în monitorul unui telefon, a unei tablete sau al unui laptop…acolo în mediul virtual, ei găsesc un debușeu puternic pentru a se deconecta de la cadrul real de manifestare.

Asemănările dintre cele două lumi, par a avea ceva similarități, însă consecințele apartenenței fac diferența. Atracția magnetică pentru lumea virtualului are ca și primă consecință întreruperea comunicării verbale, apariţia dificultăţii în exprimare şi tendinţa spre izolare. Cea mai vulnerabilă categorie de oameni care folosesc tehnologia, sunt copiii, care de mici sunt expuşi pericolului de a nu se dezvolta într-o ambianţă normală, fiind învăţaţi să utilizeze jocurile de pe telefon sau calculator. O activitate păgubitoare ce se răsfrânge asupra emisferei cerebrale stângi care este setată din naştere pe partea gândirii raţionale, provocând apariţia unor comportamente deviante în familie şi societate. Violenţa, sevrajul, autismul, lipsa concetrării, tulburările de vedere de auz şi de memorie, lipsa empatiei, narcisismul, sunt consecinţele utilizării internetului fără discernământ.

Creativitatea din lumea virtuală este de tip static şi nu ajută la dezvoltarea personală a individului, din contra îi anihilează partea creativă a intelectului şi-l condiţionează să se manifeste după nişte automatisme mintale. Dependenţa de tehnologie a devenit un DROG SOCIAL care tinde să acapareze în circuitul său tot mai mulţi oameni. Un inovator excentric, vizionar şi faimos, Elon MUSK, declara într-o conferinţă că, într-un viitor apropiat, omenirea nu va mai face diferenţa dintre cele două lumi, cea reală şi virtuală…
Oare o să ajungă domeniul virtual într-o asemenea etapă a evoluţie, încât să poată substitui lumea reală? Mi se pare o predicţie hilară din moment ce lumea virtuală este lipsită de oxigen şi de alte atribute care definesc tot ceea ce este concret, palpabil, obiectiv, indiscutabil. Câţi oameni se mai bucură de o plimbare în mijlocul naturii contemplând frumuseţile ei? Câţi oameni mai leagă prietenii adevărate, fără ajutorul dispozitivelor tehnologice? Câţi oameni mai tânjesc după mirosul florilor, după cântecul divin al păsărilor, după compania unui animăluţ care poate dărui multă atenţie şi iubire protectorului său?

Nu este necesar să renunţăm în totalitate la premisele tehnologiei, ci doar să găsim calea de a îmbina armonios cele două entităţi, astfel, încât să nu uităm de atributele condiţiei noastre umane. Suntem construiţi genetic să interacţionăm direct, să căutăm sprijinul şi afecţiunea celor apropiaţi nouă – o strângere de mână, un zâmbet, o privire caldă şi sinceră, sunt gesturi umane pe care nu le poţi găsi dincolo de monitorul unui calculator sau telefon. Progresul societăţii pe pe partea tehnologică a făcut ca apanajele ei să devină indispensabile, iar acest proces ireversibil a contribuit decisiv la educarea maselor de oameni pe principii exclusiv materialiste.

Mulţi oameni, când aud expresia „lumea materială”, au tendinţa de a se raporta strict la criteriile materialismului, fiindcă cei care guvernează societatea umană, planifică demersurile în acest mod, ca oamenii să devină dependenţi de ceea ce ei le furnizează… iar avantajul nu este unul reciproc, fiindcă lumea reală devine tot mai mult sufocată de către cea virtuală. ÎNSTRĂINAREA DE REALITATE şi dezinteresul pentru ceea ce se întâmplă în jur, sunt urmări foarte grave pentru individul uman findcă transformările negative la nivel emoţional produc alterarea comportamentului.

Viteza de comunicare a internetului, anulează distanţa dintre oameni, dar îi însingurează la propriu şi la figurat, amăgiţi de iluzia unei dimensiuni lispită total de consinstenţă materială. Implicaţiile negative a folosiri în exces a comunicării virtuale, nu se opreşte aici, fiindcă INTERNETUL nu a fost creat doar în vederea comunicării rapide, ci şi pentru COMERŢUL ELECTRONIC, stocarea de date, spionajul, o sumedenie de aspecte care pot periclita siguranţa vieţii private.

Controlul autorităţilor supreme asupra vieţii umane facilitată de reţelele tehnologice, se exercită într-un mod tacit, aproape nesesizabile, iar în anumite contexte chiar limitează dreptul la libera exprimare. Aşa cum se poate prevedea în viitor, tehnologia va evolua într-o direcţie mai amplă şi mai sofisticată, astfel că OMUL va deveni o FIINŢĂ ROBOTIZATĂ total captivă în ciberspaţiu, locul unde i se cooferă o alternativă la starea de visare… şi acolo, în acea lume a fantasmelor, el va uita cu totul de sine, fiindcă inteligenţa şi capacitatea de conştientizare a realităţii vor dispărea. Cu cât omul se va dezrădăcina de natura sa ancestrală, în mod conştient sau nu, cu atât mai mult îşi va uita originea.

Sursa: Andreea Arsene
Adaptare şi foto: Carmen Pankau

Noi NU suntem urmaşii unor cretini care nu au numit nimic în limba lor, nici măcar oaie, apă, soare… Limba “lor” latina este tot limba noastră, o limba românească, fapt DOVEDIT!

Noi NU suntem urmaşii jefuitorilor, criminalilor romani, care nu numai ca și-au falsificat propria istorie, ci au încercat să o falsifice si pe a noastră!

RUMÂNA are 2000 de cuvinte răspândite de geţi, azi singurele cuvinte europene ancestrale vorbite în India, 240, exclusiv româneşti.

În toate enciclopediile, inclusiv în Wikipedia, scrie că, geţii au ajuns atât la Gibraltar ca Iler- geţi, Indi-geţi, cât şi în India, dându-i numele, ca Indi-geţi şi Mas-geţi (massageţi), geţii maximi, Geţii cei Mari (mas, mare, inclusiv masiv, în latină şi în limba pahalavi a perşilor).

Vedem că ei vobeau rumâneşte atât pe parcursul până în Spania, cât şi pe cel până în India, unde au ajuns şi fraţii noştri macedoneni, sub Alexandru cel Mare, acum 2300 de ani.

Abia în India desluşim limba română paleolatină a geţilor, pentru că romanii nu au ajuns niciodată în Punjabi.

Doar “Şcoala românească” ne învaţă că strămoşii noştri erau nişte primitivi, de au ajuns în subordinea altora de proşti, nu pentru că erau un popor de agricultori paşnici, liberi, monoteişti, antiidolatri, sufocat de forţa copleşitoare a maşinii de război, a unui imperiu sclavagist, idolatric, la apogeu.

Aproape că se trece sub tăcere faptul că acest “formidabil” Imperiu Roman a fost DISTRUS ŞI STĂPÂNIT, PÂNĂ LA URMĂ, de către GEŢII GOŢI, Regele GOT-GET ALARIC, creştini, care erau sigur din neamul românesc şi ne-au sărit în ajutor, atacând pe romani împreună cu geƫii liberi, de cum au revenit din Suedia în Geƫia Carüpatină (fosta Dacie), determinând Retragerea aureliană.

___________________________

ŞTANGĂ, ŞURUB, ŢANDĂRĂ, cuvinte vorbite în Punjabi, duse acolo de rumânii geţi.

RUMÂNA ESTE O LIMBĂ PALEOLATINĂ şi PALEOGERMANOSLAVĂ, având 2000 de cuvinte răspândite de geţi, azi singurele cuvinte europene ancestrale vorbite în India, 240, exclusiv româneşti.

PROSTIA ESTE LA NIVEL DE POLITICĂ DE STAT ÎN ROMÂNIA?!

Cum şi de ce, fără nicio logică şi fără dovezi, se afirmă azi, de către Institutul de Lingvistică condus de Academicianul Marius Sala că ”dacii şi-au abandonat limba”, că a avut loc o ”romanizre” a tuturor dacilor, că românii nu vorbesc limba moştenită de la străbunii lor geto-daci?

Doar ca să afirmăm că suntem străini de România?

Doar ca să afirmăm că suntem urmaşii unor cretini care nu au numit nimica în limba lor, nici măcar oaie, apă, soare ?

Niciun român nu sesizează bătaia de joc la adresa lui, pe tărâm lingvistic?

Ce este evident este doar faptul că rumâna seamănă cu latina Romei, cum seamănă şi cu celelate limbi din Balcani.

Nu există nici un argument pentru a dovedi că noi am luat de la alţii.

Vechimea arheologică, cea mai mare, a civilizaţiei de pe teritoriul României şi atestarea cuvintelor româneşti în teritoriul Indo-Pakistanez, dimpreună cu osemintele celui mai vechi om de tip contemporan în România, sunt argumente temeinice că alţii au dezvoltat şi continuat limba noastră, pe măsură ce au ocupat teritorii noi.



Comparaţi cu etimoanele DEX-ului şi cu http://solif.wordpress.com/

Ultimele cărţi, LIMBA RUMÂNILOR NU SE TRAGE DE LA ROMA şi ISTORIA ANTICĂ a NEAMULUI ROMÂNESC, de Dr.Cueşdean, le puteţi comanda la telefon 0722.317.501.

În toate enciclopediile, inclusiv în Wikipedia, scrie că, geţii au ajuns atât la Gibraltar ca Iler- geţi, Indi-geţi, cât şi în India, dându-i numele, ca Indi-geţi şi Mas-geţi (massageţi), geţii maximi, Geţii cei Mari (mas, mare, inclusiv masiv, în latină şi în limba pahalavi a perşilor).

Vedem că ei vobeau rumâneşte atât pe parcursul până în Spania, cât şi pe cel până în India, unde au ajuns şi fraţii noştri macedoneni, sub Alexandru cel Mare, acum 2300 de ani.

Abia în India desluşim limba română paleolatină a geţilor, pentru că romanii nu au ajuns niciodată în Punjabi.

Doar Şcoala românească ne învaţă că strămoşii noştri erau nişte primitivi, de au ajuns în subordinea altora de proşti, nu pentru că erau un popor de agricultori paşnici, liberi, monoteişti, antiidolatri, sufocat de forţa copleşitoare a maşinii de război, a unui imperiu sclavagist, idolatric, la apogeu.

Aproape că se trece sub tăcere faptul că acest formidabil Imperiu Roman a fost distrus şi stăpânit, până la urmă, de către GEŢII GOŢI, creştini, care erau sigur din neamul românesc şi ne-au sărit în ajutor, atacând pe romani împreună cu dacii liberi, de cum au revenit din Suedia în Dacia, determinând Retragerea aureliană.

Nu par să existe decât câteva cuvinte cu etimon german în limba română, deşi colaborarea şi convieţuirea ”daco-germană” este arhi atestată prin bastarni, marcomani şi goţi. Fenomenul se datorează aspectului de dialect român al aşa zisei germane, de fapt getica gotică din vremea lui Iulius Cezar, ce i-a şi numit fraţi pe germani.

Înţelesul latin al cuvântului GE-r-MANI este cel de GE-MENI.

Cuvântul gotic FASTAN=solid, tare, există în română, ca FUŞTEI=treaptă solidă la scara de lemn şi PUŞTAN=copil tare, voinic.

Până şi cele 16, lexeme, cuvinte, ”neologisme grmane” din limba română existau în rumâna getică, unde Şmacar înseamnă chiar şmecher, nu degustător, cu cel puţin 1700 de ani înainte de a se instala saşii în Ardeal.

Neologismele germane din limba română contemporană, ştangă dangori, şurub saur, ţandără ciandara, turn tuar (T->D) duar, montură muntar mundra, ţigară ţigara, dop dadd, a hăcui hacauna, ştrengar cingar, cant canţa, gir paungirvi, şmecher maccar, mahăr mahar, a îndopa dapfna, lucernă lusan, bandă bande, nu puteau ajunge în Punjabul Indiei şi Pakistanului fără să fi fost duse de rumânii geţi ce şi astăzi se cheamă acolo casta GOŢILOR.

Alte cuvinte germane nu-s în Punjabul Indian şi Pakistanez.

Daţi click pe linkul http://ijunoon.net/punjabi_dic/ introduceţi în dicţionarul Punjabi to English, scris pe coloana din stânga, cuvintele punjabi, pentru a obţine toate sensurile româneşti contemporane.

CUVINTE ROMÂNEŞTI DUSE DE GEŢI ÎN PUNJABI ŞI ÎN GERMANIA, LA BERLIN.

Cuvânt românesc getic etimon german (G.) cuvânt englez cuvânt european în punjabi

14.-şTANGĂ TANGOri G.STANGE staff dangori

15.-ŞURub ŞOR G.SCHRUBE tightness saur

16.-ŢANDĂRA(sub unghie) ŢANDARA G.ZANDER withlow chandara

Sursa: Dr. Cueşdean
Adaptare şi foto: Carmen Pankau

În imagine Regele GOT-GET ALARIC, cel care a îndeplinit năpraznicul blestem al lui Decebal