SVASTICA - LUMINA TAINICĂ A ETERNITĂȚII

Dintre semnele sistematizate de Marija Gimbutas, cercetătorul sârb Paun Es. Durlic a identificat circa 40 de ideograme, prezente şi pe pâinile rituale ale vlahilor, dar dintre toate, cel mai mult l-a impresionat svastica.

Sfânta pâine a vlahilor 

Simbolurile marcate în tabel şi copiate sub chenar au fost descoperite de cercetătorul Paun Es. Durlic, pe pâinile rituale ale vlahilor, românilor.

"Svastica ocupa locul central printre simbolurile tanatice ale vlahilor", spune el.

Exista o literatură bogată despre svastică, pentru că reprezintă unul dintre cele mai vechi simboluri, care îl urmăreşte pe om pe întreaga planetă, timp de mai bine de douăzeci de milenii. Cu toate acestea, ştiinƫa nu pomenește nimic despre existenta ei în cultul morƫilor la vlahi. Aici, nu numai că este simbolul principal, dar este urmată de un şir de alte simboluri independente, care provin tot din ea.

Faptul că o parte dintre aceste simboluri apar separate, chiar din cultura Vinca, dovedește că desprinderea din svastică s-a petrecut cu mult înaintea perioadei respective. Cred, în acelaşi timp, că materialele etnografice din pâinea vlahilor vor anula, în final, iluzia că svastica ar fi venit de la est! 

La românii de pe ambele maluri ale Dunării, svastica apare, în decursul timpului, atât în cimitire şi biserici, cât şi pe pergamente voievodale sau pe broderii naționale, însă prezintă o serie de variaƫii, care au fost observate şi înregistrate de Vasile Lovinescu.

În "Dacia preistorica", marele Român Nicolae Densușianu amintește şi el, alături de cerc sau discul Soarelui, de crucea Sfântului Andrei, "semnul misterios, însă favorabil, al svasticei".

Considerându-l simbol al Divinității supreme a Pelasgilor, al lui Jupiter Tonans, "reprezentând fulgerul sau peste tot lumina, viaƫa, sănătatea şi averea", semnul svasticii este identificat de Nicolae Densușianu şi pe cusăturile româncelor din Transilvania. 

Deși a fost abuziv folosită în scopuri politice, în lumea satului autentic, svastica şi-a păstrat aureolarea sacră.

Pe această temă exista chiar şi o anecdotă povestită de Vasile Lovinescu în "Dacia hiperboreana":

"Un adversar al naƫional-socialiştilor români voia să-l convingă pe un țăran bătrân că svastica este un semn străin, importat". 

"Ba nu", răspunde omul nostru, "îl avem de pe vremea uriașilor".

În mormântul soției lui Ștefan cel Mare, al Mariei de Mangop, s-au găsit pe mantia ei aceleași svastici.

Numită şi Lusafur (în română, Luceafăr), svastica reprezintă grafic planeta Venus, simbolul principal în cultul morƫilor la vlahi, "lumina personală" pe care cel mort o poartă în mână când trece prin regatul întunericului şi merge dincolo. Astfel, vlahul trecut în dimensiunea eternă se afla sub protecția svasticii.

Carmen Pankau

☀️VESTITELE AMAZOANE, STRĂBUNELE NOASTRE PELASGO-GETE

Multe Mituri se mai povestesc şi astăzi în întreaga lume despre Amazoane, ele însă au existat cu adevărat şi au lăsat urme adânci, de neșters.

Amazoanele sunt descrise ca fecioare războinice, frumoase, înalte, zvelte, foarte bune călărețe și arcașe, curajoase şi neînvinse, ele vorbeau desigur limba getică. Regatul Amazoanelor era condusă numai de femei.

Autorii antici afirmau că Amazoanele trăiau pe malurile Dunării, în Bărăgan, România, iar faptul că ele purtau cușma getică ne dovedeşte că ele erau de Neam Pelasgo-Getic. Amazoanele aparƫineau de perioada Matriarhală. Apogeul înfloririi Regatului Amazoanelor a fost atinsă prin jurul anului 5500 î.e.n.

Hesiod (sec. VIII-VII î. d. Hr.) în “Theogonia” sa (Genealogia Zeilor) scrie despre HESTIA, care era Regina Geților, întemeietoarea Dinastiei Matriarhale și care a fost zeificată după moarte prin cultul focului sau al soarelui. El mai povesteşte şi despre faptul că întregul spaţiu euro-afro-asiatic în care trăia, aparţinea Imperiului Getic şi limbii sale gete.

Poetul spune că marele fluviu este Istru, care curge frumos, iar faimoasa Cetate a Culturii Histria a încununat cele două nume celebre: Hestia şi Istru. Garda militară a Reginei Hestia şi armata regatului ei erau compuse din temerarele şi neînvinsele Amazoane.

După legendele antice, Hiperboreea era localizată dincolo de punctul de unde sufla vântul de nord, Boreas. „Zeii grecilor“, erau de fapt Zeii noştri împrumutaƫi de la noi, însă altfel „botezaƫi“ de ei. Aceşti Zei trăiau în Geţia Carpatină, România de astăzi, ƫara din care plecaseră de fapt, aheii spre Elada (actuala Grecie). Acolo, la nord de Istru (Dunărea), trăiseră TITANII şi tot acolo, vestitele Amazoane, localizate în Dobrogea, a căror ƫară era condusă numai de femei.

Eschil, marele scriitor antic, ne confirmă în tragedia sa ”Niobe”, că Amazoanele erau fecioare războinice, foarte pricepute călărețe și arcașe şi locuiau pe malurile Dunării.

Ion Miclea şi Radu Florescu aduc în lumină perlele artei proto-străbune, descoperind celebrele figurine feminine cu trăsături portretistice stilizate cu sugestii de costum. (Preistoria Daciei, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1980) (Sursa Basarabia Literara).

Hecateu menţionează în fragmentul 352 că AMAZOANELE vorbeau LIMBA GETICĂ.

Vasile Pârvan, referindu-se şi el la timpul Matriarhatului foarte bine conturat şi organizat statal, afirma că: divinitatea feminină getică adorată şi că Hestia – Marea Zeiţă a pământului roditor şi hrănitor, exista în Geţia-România. (Getica, p.164).

Scrierile antice au păstrat și numele unor Amazoane, îndeosebi ale celor care s-au remarcat în războiul fratricid troian (getic): 

Alcibia, Antiope, Antribota, Armothoe, Autandra, Bremusa, Clonia, Derimace, Deriona, Evadra, Hippothoe, Myrina, Polemusa, Sanape. 

Se păstrează și numele unor regine ale lor: Hippolyte, Otrera și Penthesileea. (A. Bucurescu)

În judeƫul Buzău, care se află în mare parte în Bărăgan, se află o mulƫime de localități sau lacuri, care au radicalul „SARE“, ca de pildă: SĂRĂȚEANCA, SĂRULEŞTI, SIRIU, SĂRĂȚUICA.

Mai există şi în ziua de astăzi nume de localități, care amintesc de Străbunele noastre Amazoane, cum ar fi: 

SĂGEATA, SCUTELNICI, ȚINȚESTI, TOPLICENI.

Nume de Amazoane avem: FLORICA, PADINA, CILIBIA, ROBEASCA, MĂGURA, SCORȚOASA.

Străbunele noastre, vestitele Amazoane, sunt şi astăzi imortalizate pe Monumentul de la Adamclisi, România) şi printr-o sumedenie de nume, prin sculpturi şi picturi pe întregul glob.

Nemuritoarele noastre Amazoane au lăsat urme adânci, nu numai la noi, ci şi în întreaga lume. Existența lor NU se poate renega!

Autor: Carmen Pankau

Nemuritoarele noastre Amazoane, a se observa cuşma getică

🔘„TĂBLIŢA SECRETĂ” DE LA TĂRTĂRIA – GURA LUNCII

La Tărtăria, în Alba, se află una dintre cele mai importante zone arheologice din România. Aici au fost descoperite celebrele trei tăbliţe din lut care conţin semne pictografice de acum 7.000 de ani şi despre care se spune că reprezintă cel mai vechi scris din lume. Tot aici s-a mai descoperit o tăbliţă care ar avea o vechime de circa 6.000 de ani şi care ar conţine semne sacre. Această ultimă tăbliţă, numită „TĂBLIȚA SECRETĂ”, se află acum la Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia. Plăcuţa este un unicat şi a fost descoperită în anul 2014 la Tărtăria, în cadrul unui şantier arheologic preventiv, de către profesorul Sabin Luca, directorul Muzeului Naţional Brukenthal Sibiu. Potrivit istoricilor aceasta aparţine Culturii Petreşti.

La Petrești (localitate componentă a orașului Sebeș, jud. Alba), în locul numit „Groapa Galbenă”, se află așezarea eponimă a acestei culturii eneolitice cunoscute de specialiști ca „Petrești”. Aceasta a fost distrusă parțial de cariera de exploatare a lutului, căreia i se datorează de altfel și descoperirea ei. Stațiunea este situată pe stânga râului Sebeș, în spatele vechii biserici săsești (cetatea), deasupra „Țigăniei”, pe un spațiu extins (de cca. 3 km), de la cimitirul românesc, de-a lungul terasei care domină cursul apei, până spre capătul de N-V a fostului sat Petrești. Zona cea mai bogată în vestigii arheologice, aflată spre clădirile militare, a fost distrusă în egală măsură de căutătorii de comori și de mai sus amintita cariera de lut. La est de fostul sat, sub Dealul de la Hulă, a fost identificată o altă stațiune cu ceramică pictată, în punctul „La Țiglărie”, distrusă însă la rândul ei în cea mai mare parte. Primele cercetări la „Groapa Galbenă” le-au întreprins în anul 1943 D. Berciu și I. Berciu, săpături mai ample făcându-se abia în anii 1962-1963.

Stațiunea are mai multe niveluri neo-eneolitice, aparținând Culturilor Vinca-Turdaș și Petrești, fazele A-B și B. În nivelul Vinca-Turdaș s-au definit trei categorii ceramice: una grosieră, o alta de culoare cenușie decorată cu caneluri și pliseuri fine, și în sfârșit, una neagră (Black Ware) cu trei subspecii, în funcție de nuanțele ce merg de la negru-cenușiu la portocaliu-roșietic cu pete negre sau roșii. S-a descoperit de asemenea ceramică decorată cu tipicele benzi incizate umplute cu împunsături. Cele două faze ale Culturii Petrești, pe lângă ceramica de uz comun, se caracterizează prin decorul pictat atât bi cât și tricrom, motivele roșii mărginite de negru-ciocolatiu fiind asociate cu culoarea albă. Predomină însă pictura neagră, motivele geometrice simbolice și vasele cu buza îngroșată. Ceramica pictată a acestei culturi era cunoscută mai înainte sub denumirea de „ceramică pictată central transilvăneană”, „vest românească”, sau „vest dacică”.

Așezările Culturii Petrești sunt atestate până acum în 61 puncte din Podișul Transilvaniei și din zonele depresionare marginale, fiind situate în vecinătatea unor cursuri de apă, pe terasele râurilor sau în luminișuri și poieni, adăpostite și bogate în izvoare. În prima fază locuințele erau simple (colibe), construite din pari și nuiele împletite și lipite cu lut amestecat cu pleavă și paie, având acoperișul în două ape, iar podeaua din pământ galben bătătorit. Spre sfârșitul acestei faze și în cursul etapelor următoare locuințele aveau în interior o platformă de lemn (bârne), acoperită cu chirpici, uneori pe piloți (piloni), la o oarecare distanță de sol, asemănătoare cu cele ale Culturii Cucuteni-Tripolie (locuințe cu platformă de lut ars-ploscadki). Ocupațiile principale ale purtătorilor Culturii Petrești erau cultivarea plantelor și cresterea animalelor. S-au folosit de unelte de piatră șlefuită și uneori perforate (topoare), de silex, os și corn. Elementul caracteristic este ceramica, îndeosebi cea pictată. Pe baza ceramicii descoperite în așezările de la Daia Romană, Mihalț, Pauca, Pianu de Jos și în alte câteva din centrul si sudul Transilvaniei, în evoluția acestei culturi au fost precizate trei faze principale: A, A-B și B.

Dintre formele de vase caracteristice, mai frecvente sunt strachinile cu umăr carenat. În faza timpurie (A), motivele pictate sunt triunghiurile, romburile sau benzile de linii unghiulare, de culoare roșie sau brună, mai rar negre, pe fondul alb-gălbui sau portocaliu al vasului. În faza următoare (A-B) se trece treptat la policromie: roșu (sau brun-roșcat, brun sau cărămiziu) negru și alb, una dintre culori, de obicei albul, constituind fondul lustruit. În faza finală (B) se revine la bicromie, cu motive geometrice de culoare negră, mai rar brune, pe un fond cărămiziu lustruit. În ultimile două faze (A-B și B) sunt preferate spiralele sau meandrele, uneori în zone ample conținând spirale închise în metope dreptunghiulare sau, benzi în linii paralele frânte în unghiuri, motive în rețea sau în „tablă de șah”, toate acestea împreună cu derivatele lor și cu o seamă de motive complementare. Întreaga ornamentație pictată este de esență spiralo-meandrică. Plastica Culturii Petrești cuprinde figurine antropomorfe și zoomorfe, precum și alte obiecte de podoabă sau de cult, lucrate în genere din lut, mai rar și din piatră, os sau chiar de cupru. Plastica antropomorfă este reprezentată îndeosebi prin figurine feminine și mai rar masculine, păstrate mai ales în mod fragmentar. Există și anumite trăsături de modelaj și decor proprii Culturii Petrești.

Modelarea statuetelor cu o accentuată steatopigie (depunere abundentă de grăsime în regiunea sacro-fesieră, caracteristică mai ales la femei; symbol al Marii Mame Născătoare a Noii Lumi, a importanței acestei „zone” de unde va veni Noua Creație) în faza veche și mai moderată în fazele următoare, indică o linie evolutivă diferită de cea a plasticii culturii Vinca-Turdaș. Spre deosebire de statueta din prima fază (A) de la Pauca, ornamentată cu linii sau benzi de linii paralele, adânc incizate, statuetele ultimelor faze, descoperite în așezările de la Poiana în Pisc, Pianu de Jos, Câlnic, Noslac și Goreni, sunt ornamentate cu triunghiuri, romburi sau suprafețe dreptunghiulare, incizate și umplute cu puncte. Uneori suprafețele punctate sunt combinate cu romburi sau triunghiuri incizate și umplute cu puncte. Există și statuete neornamentale. Plastica antropomorfă a Culturii Petrești dispune și de „canoane” proprii pentru prima fază (A), apoi pentru fazele următoare (A-B și B). Steatopigia accentuată (în prima fază) și gâtul în formă de coloană sau ușor prismatic (capul „în nori”, symbol al zeului) sunt de origine sudică, preluate, se pare, prin filiera Culturii Starcevo sau a Culturii Precucuteni.

Sub influența acesteia din urmă pare să stea și decorul statuetelor din faza A, deși în ceea ce privește stilul și îndeosebi tehnica de ornamentare nu pot fi excluse eventuale influențe sud-vestice, ale Culturii Vinca-Turdaș sau ale culturii ceramice liniare. Figurinele fragmentare de la Noslac și Pianu de Jos ce pot fi socotite masculine se situează în ultimile faze, având analogii în culturile Precucuteni și Gumelnița. Prezența statuetelor masculine ar putea indica trecerea de la descendența matriliniară la cea patriliniară și deci la organizarea patriarhală a comunităților gentilice respective. Semnificativ în acest sens este și faptul că între statuetele zoomorfe, destul de numeroase, îndeosebi în faza finală, predomină reprezentările de cornute (symbol al Taurului Ceresc, Vaca Cerului, Boul Apis). În afară de cornute, piesele zoomorfe reprezintă uneori porcine și capete de păsări, ultimele îndeosebi în chip de protome sau ca torți de capac (symbol Mama Gaya Vultureanca). O mențiune specială merită un vas fragmentar creat în formă de pasăre și descoperit în așezarea de la Păuca.

Săpăturile au scos la lumină și câteva morminte de înhumație în poziție chircită, în general fără inventar funerar (la Ocna Sibiului, Tărtăria, Noslac, Daia Romană). Înmormântările se făceau în cuprinsul așezării, în preajma și uneori (Noslac) chiar sub locuință (în apropierea celor vii). Până în prezent nu au fost găsite necropole aparținând Culturii Petrești. În actualul stadiu al cercetării, se poate spune că această cultură s-a născut pe fondul general, vechi neolitic, de sorginte egeo-anatoliană. Nu este exclus ca una dintre componentele de bază ale Culturii Petrești, ceramica pictată, să fie legată mai mult sau mai puțin direct de vechile orizonturi sau culturi cu ceramică pictată timpurie de tip Protosesklo (respective Precriș) și (sau) Starcevo, deși persistența și evoluția acestora în spațiul carpato-dunărean, eventual sub forma unor enclave întârziate, faze sau aspecte locale (spre exemplu, situl de la Let), nu au fost încă depistate sau suficient studiate. Lipsesc totuși până în prezent verigile de legătură (în timp și spațiu) dintre aceste fenomene culturale înrudite, foarte probabil, la origine (sau nu; ele fiind născute din dorința de exprimare vis-à-vis de un fenomen cosmogonic important pentru viața în materie, au elemente și simboluri asemănătoare).

Prima fază (A) a Culturii Petrești își începe existența la un orizont paralel cu sfârșitul fazei Precucuteni I și cu o etapă (încă insuficient precizată) din evoluția fazei Vinca B2. Pe baza elementelor de import (!) surprinse în nivelurile cu ceramică pictată timpurie Petrești, prima faza (A) s-a dovedit a fi cel puțin parțial contemporană și cu Precucuteni II. Examenele C14 efectuate pe descoperiri din nivelurile inferioare de la Daia Romană, au indicat pentru faza veche (A) date între 3950-3760 î.Hr, apropiate de cele stabilite, tot pe baza C14, pentru fazele II (parțial) și III ale culturii Precucuteni. Suma observațiilor stratigrafice și comparativ tipologice, coroborate cu datele C14 sprijină următoarea cronologie relativă: Turdaș II (Vinca B2) de sfârșit=Linear-Alfold final=Precucuteni I final. Acest orizont cultural-cronologic reprezintă un termiuns ante quem („limita înaintea căreia”) pentru întreaga evoluție a Culturii Petrești, care se înscrie în cursul mileniului 3 î.Hr, cu aproximație între 2700 (2600) și 2100 (2000), având deci o durată de cca.500-600 ani. Cultura Petrești a fost o cultură originală, capabilă să emită impulsurile necesare (poate determinante) pentru nașterea marelui complex cultural Ariușd-Cucuteni-Tripolie. Culturile Petrești și Cucuteni au evoluat apoi sincronic, fiecare din fazele Culturii Petrești precedându-le cel puțin în parte pe cele ale culturii Cucuteni, faza B a acesteia din urmă continuând să se dezvolte un anumit timp după încheierea fazei Petrești B.

Sfârșitul Culturii Petrești trebuie văzut în contextul marilor frământări etno-culturale care au avut loc pe o întinsă zonă geografică, spre sfârșitul mileniului 3, frământări care s-au făcut simțite îndeosebi în zonele sudice, încă de pe la 2.300 î.Hr, prin evenimentele violente care au marcat sfârșitul Troiei II și întreruperea dezvoltării bronzului timpuriu sud-vest anatolian, și s-au încheiat prin “indoeuropenizarea” treptată a Europei de sud-est (?). În ansamblul dezvoltării economico-sociale a comunităților neo-eneolitice din această parte a lumii, Cultura Petrești pare să fi jucat un rol deosebit în primul rând prin păstrarea și apoi transmiterea unor tradiții străvechi, sudice. Acest fond a fost fecundat, se pare, pe parcursul evoluției sale, atât de unele repetate „impulsuri” (noi aporturi culturale și, uneori, etno-culturale /?), cât și de relațiile dintre ariile culturale născute și dezvoltate în spațial carpato-dunărean în decursul evoluției vieții neolitice locale.

Celelalte trei tăbliţe descoperite în anul 1961 la Tărtăria au fost declarate ca aparţinând de Cultura Vinca. Această deosebire este posibilă, deoarece tăblițele au fost descoperite în situri arheologice diferire, dar apropiate. Cultura Vinca apare în cuprinsul ariei locuite mai înainte de triburile de cultură Criş, în a doua jumătate a neoliticului vechi (aprox.5.500-3.500 î.Hr.), ca o nouă cultură, denumită după o localitate de pe Dunăre, aflată mai jos de Belgrad şi care mai este cunoscută şi sub numele de Turdaş-Vinca (localitatea Turdaş de pe Mureş, aproape de Orăştie; cu sens de „Turul D – A al Șarpelui S”, sau schimbarea de sens a Forței Vieții care va aduce cataclismul; Rama pământului sau ciclul pătrat A – D (A-B-C-D), se va schimba în D – A (D-C-B-A; DeCe-BA – L)). În Banat şi în Oltenia, aflate în apropiere de centrul de iradiere a Culturii Vinca, se constată o locuire mai intensă a oamenilor noii culturi. În Transilvania se cunosc mai bine descoperirile de la Nandru (Vale), lângă Hunedoara, cele din orizontul inferior al stratului de cultură de la Turdaş, pe Mureş, precum şi cele de la „Lumea Nouă” (Alba Iulia) şi Tăuălaş (Deva).

Se constată că, în Transilvania centrală, tehnica picturii propriu-zise din cultura Criş-Starcevo dăinuieşte şi după formarea noii culturi Turdaş-Vinca, intrând de data aceasta şi în inventarul acesteia. În Transilvania a avut loc acum contactul dintre purtătorii culturii Turdaş-Vinca şi aceia ai fazei vechi a culturii Tisa, care, la rândul ei, a absorbit supravieţuiri Criş-Starcevo. Elemente ale culturii Tisa ajung până la Vinca însăşi şi în Oltenia, în mediul aceleiaşi culturi Vinca. Aspectul Turdaş-Vinca de la vest de Porţile de Fier şi din sud-estul Ungariei a mai fost numit şi „Cultura Banatului” („ban”-ul AT, ca putere (cu două fețe), guvernare; sau „bănat” ca supărare, necaz), care are de asemenea -, ca şi aspectul din Transilvania – legături foarte strânse cu fondul Criş-Starcevo. Aceeaşi dezvoltare organică, treptată, din fondul Criş-Starcevo şi aceeaşi absorbire a substratului mezolitic întârziat au fost constatate nu numai în Oltenia (Fiera-Cleanov, Verbicioara, Verbiţa), dar şi la Dudeşti (Bucureşti), unde a fost descoperită o aşezare de terasă conţinând urme arheologice, care documentează în jurul Capitalei prezenţa unui aspect local al marii arii locuite de purtătorii culturii Turdaş-Vinca. Tradiţii de caracter Turdaş-Vinca sunt de semnalat şi în Moldova. Tipul de aşezare şi de locuinţă este cel cunoscut în toată etapa neoliticului vechi. Începe să se treacă de data aceasta şi la locuinţe propriu-zise, precum şi la amenajarea pantelor înălţimilor locuite. Utilajul de silex prezintă, spre deosebire de cultura Criş, un puternic caracter microlitic. Cele mai tipice din grupa uneltelor de caracter microlitic sunt vârfurile şi lamele mărunte, alături de care se mai răspândesc răzuitoarele de diferite forme.

În ceramică se foloseşte în continuare procedeul amestecului de pleavă în pasta vaselor (pentru omogenitate, dar și ca semnal al amestecului dintre organic și pământ ce va rezulta la ceas de cataclsim), dar se practică şi amestecul cu nisip fin. Formele principale ale ceramicii sunt cupele cu picior înalt şi gol în interior (Picioarele zeilor care vor juca hora peste noi; Talpa Iadului), străchinile, dintre care unele aveau pe umăr un decor în caneluri, precum şi vasele bitronconice (semn de dualitate). Dăinuiesc mai departe altăraşele cu picioare, care se dezvoltaseră în cultura precedentă. Pentru ornamentarea vaselor se întrebuinţa tehnica inciziei, precum şi tehnica „pliseurilor” (caneluri foarte fine), de origine sud-orientală (!). Ca motiv decorativ caracteristic se folosea banda umplută cu puncte (înțepături).

În cursul evoluţiei culturii Turdaş-Vinca, se generalizează fusaiolele („titirez”-ul fusului; așa că „Titirez Gâlceavă” este cel care va schimba sensul Forței Vieții, cea care ține unite formele de viață actuale, iar rezultatul va fi „spargerea” acestor forme vechi și nașterea unei lumi noi) şi greutăţile de lut ars, o dovadă că torsul şi ţesutul luaseră o destul de mare dezvoltare (Războiul de țesut, cu greutățile sale, numit așa ca vechi simbol al Războiului ceresc ce va apare; cel ce „țese” viitorul).

Alături de cultivarea primitivă a plantelor, în special a grâului comun (Triticum vulgare), se practica creşterea animalelor domestice. În legătură cu cultul fecundităţii, s-a dezvoltat o bogată plastică antropomorfă şi zoomorfă de lut. În privinţa ritului de înmormântare, deocamdată nu se cunosc la noi în chip cert morminte aparţinând acestei culturi. În restul ariei Vinca-Turdaş se ştie că morţii erau înhumaţi în poziţie chircită (fetală). Tipul aşezărilor, al locuinţelor, felul cum sunt acestea dispuse în interiorul staţiunilor respective, caracterul economiei şi nivelul de dezvoltare a forţelor de producţie, dovedesc laolaltă că organizarea gentilică şi tribală a perioadei reprezentate de cultura Vinca-Turdaş se consolidase, ea închegându-se în comunităţi mai strânse.

„Tăbliţa secretă” de la Tărtăria – Gura Luncii are două găuri (orificii), lucru care presupune că era cumva atârnată ca şi pandativ. Piesa este rotundă (symbol al zeilor, al cerului (de aceea este purtată „suspendată”, la gât, precum era crucea egipteană cu toartă), al cupolei (turlele de la bisericile noastre ortodoxe), al monedei (cu două fețe, așa cum este și viața în materie: perioada Omului – Cap și perioada păsării de pradă Gaya – Pajura), al altarelor geto-daco-trace, ce apare în contrapondere cu pătratul, rama A – D, semnul Pământului), nu a fost arsă în cuptor, ci a fost uscată în mod forţat. A fost numită de către cel care a descoperit-o „tăbliţa secretă” pentru că semnele de pe aceasta nu pot fi văzute şi înţelese de către oricine, ci doar de cunoscători în domeniu (posibil a fi fost scrisă, iar apoi ștearsă, în cadrul unui ritual, ca „mesajul” să rămână închistat în materialul medalionului (cu sens de „(M)ama – (e) – DA – Leul (Lyon)” (Forța Vieții – Leoaica Sarmis). Tăbliţa a fost descoperită după patru ani de la reluarea cercetărilor în situl arheologic de la Tărtăria. După ce s-a excavat o jumătate de metru, într-un complex circular, în care se găsea umplutură în care se afla ceramică „de Petreşti”, a fost găsită aproape de fundul acestuia, o plăcuţă circulară de ceramică nearsă, uscată forţat, pe suprafaţa căreia se aflau semne superficiale făcute intenţionat. Contextul în care a apărut piesa a fost format dintr-un pat de pietre şi râşniţe aşezate pe o jumătate din fundul gropii (symbol al pietrelor de moară cerești ce ne vor pune la încercate, la ceas de cataclysm cosmic – Moara Cerului). Tăbliţa păstrează urmele de degete din momentul realizării, sub forma unor impresiuni, mai ales pe partea din faţă, semn că nu a fost finisată foarte atent.

„Semnele părţii din faţă-avers au fost realizate prin incizii foarte fine. Credem că procedura este realizată în această manieră, foarte fină, secretă, pentru a feri simbolurile de privitorii prea îndrăzneţi, pentru a le ascunde povestea. De aici şi caracterul sacru, dar, în acelaşi timp, secret al comunicării. Partea anterioară-revers a piesei – după noi – este ornamentată cu impresiuni-tăieturi scurte, aparent neorganizate, fără a ascunde o simbolistică evidentă. Mai observăm şi incizii mai late şi mai puţin adânci, care pot fi interpretate în corelaţie cu primele. Vedem aceeaşi modelare neglijentă a suprafeţei piesei (impresiunile degetelor se păstrează evident pe ambele feţe, dar şi pe marginea tăbliţei)”, afirmă Sabin Luca şi Florentina Martiş în lucrarea lor „Semne şi simboluri preistorice în Transilvania. Tăbliţa secretă. Aşezarea neolitică şi eneolitică de la Tărtăria – Gura Luncii”, publicată în anul 2015.

Situl arheologic de la Tărtăria – Gura Luncii, cel în care s-a făccut descoperirea, este localizat lângă halta Tărtăria, pe un mic promontoriu lung de 300-350 m şi lat de 150 m, pe prima terasă neinundabilă a râului Mureş. Conform raportului de cercetare arheologică întocmit în urma campaniei din 2013, la care au participat o echipă condusă de prof. univ. dr. Sabin Adrian Luca, directorul Muzeului Naţional Brukenthal Sibiu, în colaborare cu specialişti de la Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia, principalele descoperiri de aici au fost o locuinţă de suprafaţă și un număr de 33 de gropi (de stâlpi, de provizii şi menajere), majoritatea artefactelor descoperite aparţinând Culturii Petreşti. Vechiul sit, cel care a dat prilej de polemică, dar şi de mândrie totodată, prin celebrele tăbliţe inscripţionate, a fost descoperit iniţial de către Endre Orosz, în anul 1906. Locul a devenit cunoscut în anii 1930 când, Martón Roska a descoperit, în mod accidental, nişte obiecte neolitice, asemănătoare cu cele de la Turdaş. Primele săpături au fost efectuate de către Kurt Horedt, în perioada 1942-1943 când, numai la 0,3 m adâncime, au fost descoperite fragmente de vatră şi fragmente ceramice, aparţinând Culturii Petreşti. La 0,6 m adâncime au fost identificate alte vetre, pietre masive de măcinat şi picioare de vas roşii.

La adâncimea de un metru a fost identificat un nivel de lut ars. Fragmentele, numite la acel moment „Turdaş”, au fost omniprezente. Un an mai târziu au fost descoperite un posibil bordei, fragmente pictate, resturi de chirpici și o vatră pe care a fost aşezat scheletul unui copil. Au urmat, în anul 1961, săpăturile efectuate de către Nicolae Vlassa. Acesta menţionează faptul că în partea inferioară au fost identificate fragmente ceramice „Bűkk” şi „Boian-Giuleşti”, iar în partea superioară materiale cucuteniene timpurii. În anul 1961, Nicolae Vlassa a recuperat cele trei tăbliţe incizate, împreună cu mai multe obiecte depuse ritualic, dar asociate și cu oase umane. De-a lungul timpului aceste tăbliţe au stârnit numeroase discuţii între cercetătorii români şi străini, cu privire la autenticitatea lor, circumstanţele în care ele au fost descoperite, datarea, precum şi semnificaţia lor. Unii specialişti susţin că acestea ar conţine cel mai vechi scris din lume. Sperăm că noua „Tăbliță secretă” de la Tărtăria – Gura-Luncii nu va aprinde din nou spiritele, ci va aduce noi elemente în decopertarea adevărului istoric.

Sursa: George V. Grigore
Adaptare: Carmen Pankau

TEZAUR SPECTACULOS DESCOPERIT ÎN COVASNA: TOPORUL DIN AUR AL GEŢILOR. Astăzi în Muzeul de istorie din VIENA…

Pe drumul dintre Țufalău și Brateș s-a găsit în anul 1840, într-un vas, un important tezaur getic de aur. Greutatea întregului tezaur ar fi fost de mai multe kilograme. Depozitul aparține mai degrabă începutului primei epoci a fierului, decât sfârșitului epocii bronzului. Este unul din cele mai spectaculoase tezaure de aur DIN EUROPA; alcătuit din peste 300 – 400 obiecte de podoabă din aur, printre care figurează și un topor de aur,  considerat de specialiști ca fiind printre cele mai deosebite obiecte antice de aur din lumea europeană (secolul al VIII-lea î.Hr).

Satul Țufalău aparține de comuna Boroșneu Mare din județul Covasna și este situat pe malul stâng al Râului Negru, la 10 km de Sfântu Gheorghe, pe DJ 121, în Depresiunea Târgu Secuiesc. Pe teritoriul satului arheologii au semnalat existența unei așezări eneolitice în care s-a găsit ceramică pictată cu negru, dar și ceramică asemănătoare cu aceea din stratul superior de la Ariușd (caracterizată printr-o ceramică pictată, bicromă și tricromă, înrudită cu aceea de la Cucuteni).

Cea mai mare parte a tezaurul getic de aur descoperit în anul 1840 a fost risipită sau pierdută, doar o mică parte fiind salvată. Informațiile culese de-a lungul timpului vorbesc de nouă (9) securi din aur. Dacă ar fi așa, tezaurul ar fi pandantul depozitului de 9 topoare de bronz descoperite la Iași (topoarele zeului ZAMOLXIS, semnul lui IO; „Când unul se învârtește, celelalte nouă curg”), cu gaură transversală, de tip oriental.

Tezaurul ar mai fi cuprins câteva discuri convexe cu ornamente „au repousse”, inele de lanț torques, brățară cu capete spirală, un glob de aur, o placă groasă de aur, zăbală de aur, mărgele de aur și aur brut. Informațiile asupra conținutului său totuși nu concordă.

Și privitor la datarea tezaurului, există controverse; se consideră că tezaurul aparține începutului primei epoci a fierului, dar există și specialiști care îl datează în perioada mijlocie a epocii bronzului sau la sfârșitul epocii bronzului.

Piesele “recuperate” din acest tezaur sunt expuse în prezent la „Naturhistorisches Museum” din VIENA (Austria).

Sursa: George V Grigore
Adaptare și foto: Carmen Pankau

☀️ASIA, „CASA CU DACI”

La prima vedere, titlul articolului pare paradoxal. Multă lume se va întreba, cum m-am întrebat şi eu la început, ce să caute geto-dacii în Asia?

O poezie a lui Mihai Eminescu mi-a atras atenţia în mod special asupra acestui paradox al existenţei geto-dacilor în Asia. Poezia marelui nostru poet naţional se numeşte „De la Nistru pân’ la Tisa” şi zugrăveşte următoarea stare de lucruri:

"De la China pân’ la Rin
De geto-daci pământu-i plin,
De la Vistula-n Grekia,
Este scumpa mea Dakia.
Mulţi au fost, puţini mai sunt,
Căci destinul lor e crunt.
Au venit năvălitori-
Ca şi hoardele de ciori.
Peste daci s-au aşezat,
Pâinea toată le-a mâncat.
Aurul lor l-au luat,
Iar naţia le-a furat.
Urmaşii geţilor de azi,
Noi românii, nişte brazi,
Ne împuţinăm mereu ,
Căci n-aveam un Deceneu"

Ca poet, Eminescu poate fi acuzat de naţionalism exacerbat, dar când şi istoricii, şi mai ales istoricii străini, afirmă acelaşi lucru, atunci trebuie să te apuci de treabă şi să cauţi dovezi pentru a sprijini „naţionalismul” lui Mihai Eminescu!
Prin urmare, m-am apucat de treabă şi dovezile… au început să curgă găsindu-i pe geto-daci ca locuitori şi element civilizator al Asiei din neolitic şi până… în secolul XV d.Ch !

PELASGII ÎN ORIENTUL APROPIAT ŞI ÎN ORIENTUL MIJLOCIU

Geţia Carpatică, locul unde a luat naştere şi s-a dezvoltat cultura şi civilizaţia pelasgă, geţii străvechi (pelasgii) s-au revărsat nu numai peste întreaga Europă străveche, ci şi peste continentul asiatic. Prima lor escala în Asia a fost Orientul Apropiat şi cel Mijlociu.

În ceea ce priveşte Asia Mică, Strabon ne spune, citându-l pe Menecrat Elaita, că toată regiunea maritimă, ce se numea pe atunci Ionia, a fost locuită de pelasgi (Geographia, XIII.3.3), fapt confirmat şi de Herodot care-i numeşte pe pelasgii care locuiau aici, Ionieni (Istorii,VII.94). Ionienii, au înfiinţat aşezări renumite precum oraşul Efes, unde au ridicat una dintre minunile lumii antice, Templul Artemidei. De remarcat că Artemis este figurată, nu aşa cum au perceput-o grecii, ca patronă a vânătorii şi pădurilor, ci ca Zeiţă Mamă, având pieptul plin de sâni. Alt oraş întemeiat de pelasgii ionieni, Milet, i-a dat lumii antice şi moderne pe Thales considerat unul dintre cei şapte înţelepţi ai antichităţii şi pe Hecateu, istoric al lumii antice. Tot Milet-ul a fost multă vreme o forţă maritimă rivalizând cu Cartagina şi Fenicia.

O altă grupă însemnată de pelasgi (geƫi –n.r. Carmen Pankau), stabiliţi în Asia Mică la nord de Ionieni, au fost Eolii (Istorii,VII.95), despre care aflăm de la Strabon că se extindeau până în Lidya inclusiv pe şesul Troiei (Geographia,XII.1.3). Cea mai renumită aşezare a lor, a fost Troia, despre care legendele spun că avea zidurile construite de Apollo şi Poseidon.
Tot de naţionalitate pelasgă erau şi Lelegii, care locuiau în Pisidia făcând parte din acelaşi neam cu Lelegii din părţile Troiei şi Cariei (Geographia XIII.1.59) şi pe care Iliada îi aminteşte alături de caoconi şi pelasgii divini.

Despre alte seminţii pelasge răspândite în Asia Mică, aflăm din Geographia lui Strabon: Mysienii (VIII.3.2), Bithynii (VII.75) şi Caoconii (VIII.3.17), iar din Istorii-le lui Herodot, aflăm ce de aceeaşi origine erau Phrygienii (VII.73) şi Lydienii (I.171).
După textele antice, locuitorii Capadociei, regiune situată în Anatolia de azi, făceau parte din acelaşi neam cu Frigienii. Mai mult, unul dintre oraşele Capadociei, situat în partea de către Armenia, se numea Dacusa Euphratis, iar un altul pomenit de Strabon (XII. 1.4) purta numele de Romnena (de la Râm, despre care Miron Costin spunea, ca de la el ne tragem toţi. Istoricii spun că acest Râm este o transliteraţie a cuvântului Roma… Fie vorba între noi, greu de crezut că marele cărturar Miron Costin nu ştia pronunţa şi scrie corect Roma!).

Herodot, spune că armenii erau descendenţi ai phrigienilor (Istorii,VII.73) care se trăgeau din marea tulpină pelasgă, dar Strabon (Geographia.XI.4.8) le atribuie o origine thesaliotă ei venind din Thesallia sub conducerea lui Arminius, participant la expediţia argonauţilor, care mai apoi i-a colonizat în văile superioare ale Tigrului şi Eufratului. Oricum ar fi, originea lor rămâne tot pelasgă, întrucât Thesallia era locuită în vechime de pelasgi.

În Mesopotamia prezenţa pelasgă se face simţită printr-o serie de toponime precum: Deba (asemănătoare fonetic cu Deva şi Beba din România actuală), Ombrea, Drobeta (v. Drobeta Turnu Severin din România) şi Nisibis. Mai mult, civilizaţia mesopotamiană, a avut ca prim centru al dezvoltării sale, Sumerul ale cărui fundamente culturale sunt situate în zona Dunării de Jos, în Geţia-România (pelasgă). Ne dovedeşte acest fapt scrierea „sumeriană” descoperită pe tăbliţele de la Tărtăria de Mureş mai veche cu cel puţin 1000 de ani decât civilizaţia sumeriană, precum şi tipul somatic al conducătorilor sumerieni, care se adresau maselor cu expresia Sag-gig (capete negre), ceea ce înseamnă ca ei nu erau bruneţi ci şateni asa cum ne arată I.I.Russu.

Pentru originea pelasgă a civilizaţiei sumeriene pledează şi statuetele descoperite la Tell-Asmar, în templul lui Abu, care prezintă caracterele rasiale ale subtipului uman carpatic, precum si elemente de vestimentaţie asemănătoare pană la identitate cu portul geţilor macedoneni şi cu cămăşilor lungi bărbăteşti încinse la brâu, purtate de geţii carpatini. Miturile sumerienilor ne învaţă că sumerienii erau originari dintr-o zonă muntoasă de la soare răsare, adică din răsărit. Mai uimitor este faptul că unul dintre eposurile literaturii sumeriene face referire expresă la Geţia. Mitul se numeşte „Zborul lui Ethan spre cer” si oferă detalii despre Geţia! În repetate rânduri se aminteşte de „marea de lângă cetatea munţilor”. Ciudat… nici una dintre regiunile învecinate Sumerului NU posedă asa ceva. Prima regiune care corespunde acestei descrieri din apropierea Sumerului este… TRANSILVANIA! Depresiunea Transilvaniei, Ardealul, apare ca o cetate naturală înconjurată de munţi, iar în imedita ei apropiere se afla Marea Neagră!
La toate acestea, se mai adaugă un fapt deloc de neglijat: limba sumerienilor are foarte multe cuvinte comune cu limba română. Paul Lazăr Tonciulescu si Eugen Delcea cercetând literatura de specialitate au descoperit nu mai puţin de 83 de cuvinte sumeriene identice ca înţeles cu cele din geto-română.

Primii locuitori ai Palestinei sunt descrişi în Vechiul Testament drept “războinici” şi având o statură impunătoare (Iosua 12:4) asemenea giganţilor situaţi de Nicolae Densuşianu în nordul Dunării de Jos. Existenţa pelasgilor în Palestina este documentată şi prin existenţa unor toponime ca: Scytopolis, despre care Pliniu ne spune că era o colonie de sciţi, Rama, Arimateea etc.
Populaţia cea mai războinică a Palestinei preebraice se numea Amorei, derivat din etnonimul Aromei / Aramei, nume purtat de toate seminţiile locuitoare cândva în teritoriile Siriei, Asiriei, Sumerului, Babilonului şi Arabiei. Aceasta înseamnă ca acest nume reprezenta o altă denumire etnică a pelasgilor.

Şi în Peninsula Arabia avem toponime care amintesc de pelasgi: Istriana (v. Istru), Satula (v. Sătulă), Lugana (v. Lugaş, Lugoj, Lungana), Carna (v. Cerna, Cârna), Domana, Amara, Draga, Nassaudum (v. Năsăud). Arabii erau cunoscuţi în antichitate ca făcând parte din neamul Arameilor. Numele etnic al arabilor se presupune că se trage din numele părintelui lor eponim Arabus, un fiu al lui Hermes sau Armis al Geţiei (Strabon, I.2.34)
Pelasgii au constituit de asemenea, elementul dominant şi civilizator al Indiei.

RAMA, PRINTUL SCIT

Unul dintre cele mai vechi poeme indiene se numeşte Ramayana şi glorifică faptele prinţului Rama, în care se spune că s-a întrupat Vishnu, spiritul cel bun al universului, pe care-l numeşte la un moment dat „prinţ scit”.
Cele mai vechi scrieri religioase indiene poartă titlul “VEDA”. Ele sunt în număr de 4 si cuprind Revelaţia hindusă. Ceea ce este interesant însă este faptul că Revelaţia este „descoperirea” sau „vederea interioară” iar titlul acestor scrieri poate fi apropiat foarte lesne de cuvântul românesc „a vedea”.

Foarte interesantă este afirmaţia lui Strabon, cum că pe teritoriul Indiei, existau trei neamuri mai însemnate şi anume: Brachmanes, Garmanes şi Pramnae (Geographia XV.1.59), dintre care ce-i mai cucernici erau brahmanii. Ei duceau o viaţă frugală, mâncând numai fructe şi bând doar apă, erau devotaţi filosofiei, adorând cu deosebire Soarele, îşi duceau viaţă sub cerul liber şi considerau moartea drept o naştere pentru o viaţă mai fericită. (întocmai ca şi kapnobataii geţi sau ca şi ktistaii, o altă ramură de preoţi asceţi, geţi). Aceşti Brahmani au avut tot timpul supremaţia socială şi religioasă a Indiei. Ei însă nu formau doar o castă sau sectă religioasă, ci un neam numeros divizat în mai multe seminţii. Etimologic vorbind numele de Brahmani, Garmani şi Pramni, nu sunt decât derivate ale numelor etnice ahmani / rohmani, armani şi Rami/Ramni, nume sub care erau cunoscuţi pelasgii la unii autori antici ca urmaşi ai lui Ra/Ram, zeul cerului şi al Soarelui.
Mai mult, studiind poemele clasice ca şi scrierile religioase indiene, Nicolae Densuşianu ne pune în evidenţă peste 40 de cuvinte cu corespondent român si latin.

CONTINUITATEA PELASGO – GETICĂ ÎN CONTINENTUL ASIATIC

Felix Colson, istoric francez, ne atrage atenţia afirmând categoric: „toţi geţii sunt pelasgi” (şi adăugam noi, oriunde s-ar afla ei).
Continuitatea neamului pelasg sub forma etnonimului get/dac în Asia, este atestată de numeroase izvoare antice şi cercetări moderne.
După cum am văzut, în epocile vechi, pelasgii erau elementul dominant şi civilizator în întregul continent asiatic. Interesant este însă că urmaşii lor, geto-dacii, sunt prezenţi în aceleaşi teritorii pe care erau răspândiţi şi pelasgii, însă par a se extinde mult mai departe, ajungând chiar până în China. Şi se pare că, asemenea pelasgilor în epoca străveche, geţii au jucat în antichitatea clasică, roluri deloc de neglijat.

De pildă, Ana-Maria Coman, care a scris un articol pe marginea unei lucrări a lui J. Saint – Martin, ne atrage atenţia spunând: „ originea parţilor este legată mai ales de tribul Dahae sau Dahi. Cu ajutorul lui şi-a dobândit Thiridate independenţa; (aceştia) erau printre cele mai puternice neamuri scitice, numeroasele lor ramificaţii fiind răspândite în Europa şi Asia”.
Mai mult, cărţile lui Zoroastru vorbesc despre acest neam straşnic de tot, care a dat printre altele şi numele Mării Caspice.
Herodot de asemenea afirmă că, încă înainte de Cyrus, multe triburi Dahae pătrunseseră în interiorul Persiei.

În condiţiile în care neamul geţilor se răspândise, încă din străvechime până în Persia, nu mai trebuie să ne mire faptul că Decebal, în faţa ameninţarii romane, a cerut ajutorul lui Pacorus, regele Parƫilor. În timp ce Traian era ocupat cu războaiele cu geƫii carpatini, prinţii din a doua ramură Arsacidă au atacat posesiunile romane din orient.

Extraordinara extensiune a geţilor ca neam este dată şi de afirmaţia Anei Maria Coman că Bactria, provincie învecinată Chinei, era locuită de numeroase triburi Dahae. Mai mult, în lucrările istoricilor chinezi, Bactria purta numele de Tahia, mai exact de Dacia.
Această denumire coincide cu cea care serveşte la denumirea ţării pe care Dahii, o posedau în Europa
La autorii chinezi apare alături de Bactria şi Dahia arsacizilor, extinsă în Persia şi Armenia.

Sub dinastia arsacizilor, care făceau parte din marea familie a Cuşanilor, al căror nume era acela de “daci”, s-a constituit un imperiu puternic şi înfloritor, cuprinzând teritoriile Asiei Centrale şi de Sud, tocmai în perioada de ascensiune a Imperiului roman. Acest imperiu cuprindea Persia, Armenia, Bactriana (Geţia Carpatică), Massageţia (Geţia Mare), ţinuturile din jurul Caucazului şi din nordul Mării Negre.

Xenofon ne vorbeşte despre geto-dacii din regiunea transcaspiană. Tot pe coasta orientală a Mării Caspice, Pliniu cel Tânăr semnalează populaţia numită Dahae.
Pârvan îi semnalează pe geto-daci, sub numele de Dahae, în Turkestan, iar în sud estul Mării Caspice exista în antichitate un teritoriu numit Dahos.

Apoi, anticul Parthyene, ţinut situat azi în partea asiatică a Rusiei, poartă şi numele Dakistan.
Pe malul sudic al Mării Caspice, la nord de Azerbadjan, se află Daghestanul (Dag fiind tot o derivaţie a termenului etnic geto-dac).
Massageţii sunt menţionaţi în documente încă din secolul VII î.Ch ca locuind între Marea Caspică si Amu-Daria. În istoria Asiei ei sunt cei care, sub conducerea REGINEI TOMIRIS, sunt cunoscuţi ca învigători ai puternicului rege persan, Cyrus. Numai că dovezi recente arată că aceştia se întindeau până în China.

După opinia specialiştilor, străini de astă dată, geto-dacii sunt cunoscuţi în China sub numele de Yu-Ci, ortografiat Yue-Tchi, Yue-ti, Yut sau Ye-Ta. Pentru vechimea elementului etnic “geto-dac” în China, pledează şi numele împăratului care a fondat dinastia Xia pe numele sau DAYU (Yu cel Mare). Principalele ramuri ale geţilor sunt cunoscute în analele chineze sub numele Marii Yue-tchi, Micii Yue-tchi şi Yue-tchi al Huandong-ului. Sub aceleaşi nume, geţii apar amestecaţi şi printre tibetanii occidentali.
Marii Yue-tchi au fabricat sticla colorată sub Daowu Di din dinastia Goei.
După Strabon, familia Yue-tchi cuprinde neamurile asii-lor, pasiani-lor, tochari-lor şi sakarauţi-lor.

Această mare famile de „geto-daci“ (Yue tchi) şi-a avut aşezările între Munţii Nan-Shan, afluenţii Burunghirului şi partea superioară a Huang-he-ului. Prin urmare posedau o parte din China si Tangut.

Dat fiind conservatorismul “geto-dac”, este de presupus că odată cu mişcarea neamurilor geto-dace spre China, s-a mişcat şi credinţa lor, zamolxianism-ul, întrucât se ştie că geţii credeau că nu există alt Zeu în afară de al lor. Unde poate fi surprinsă înfluenţa zamolxianism-ului în China?
Există o religie care nu prea are nimic de-a face cu speculaţiile religioase chinezeşti, anume DAOISM-UL. Însuşi cuvântul Dao, derivă din etnonimul “dac”, ştiut fiind că frigienii îi numeau pe “geto-daci” DAOUS, având semnificaţia de “cale”.

Concluzia este că daoism-ul este calea „geto-dacilor“ de a ajunge la Zeu. De ce? Pentru că toate religiile chineze poartă numele fondatorului lor (v. Confucianism-ul). Dar daoism-ul nu are aproape nimic în comun cu filozofia lui Lao-Tzi şi nici nu-i poartă numele. Cu atat mai mult cu cât daoism-ul nu a avut o influenţă foarte mare în China, ci numai pe alocuri pe unde erau răspândiţi geto-dacii. Originea geto-dacică a daoism-ului poate fi probată şi prin existenţa masivă a toponimelor şi antroponimelor geto-dacice în regiuni apropiate de China, la stabilirea lor în această ţară geto-dacii nerenunţând la religia lor originară, care împletindu-se cu vechile credinte chinezesti, au dat naştere daoismului.

Geţii au existat ca popor de sine stătător si în INDIA fiind cunoscuţi subnumele de Yut Yat Jut Jhut. Ei ocupau Hindustanul septentrional şi Valea Indului. Specialiştii sunt de acord că populaţia rurala din Pundjab se trage din acest corp etnic al Yut-şilor. De asemena populaţia Yut formeza pricipala etnie din regiunea Sindi, iar în Belucistan, poporul Yut a format prin amestecul cu baluchii, poporul Jugdalli.
Descendenţii geto-dacilor cunoscuţi sub numele Yut în India si Yue–tchi în China erau prezenţi şi în secolul XIX în India, în nord-estul provinciei Gudjarat aflându-se regiunea Jutvar (Ţara lui Yut sau a Yut-şilor).

Iată ce am descoperit în urma afirmaţiei dintr-o poezie a lui Eminescu!
Geto-Dacii; după cum putem observa, au dat o notă aparte civilizaţiei orientale prin religia lor introdusă în China, sub forma daoismului, prin infiinţarea DINASTIEI ARSACIZILOR , ei constituind şi un procent important din populaţia Asiei.

Acum, fiind dovedită cu destule dovezi credem noi, existenţa geto-dacilor în Asia, nu putem decât să-i dăm dreptate lui Eminescu, care spunea:

“De la China pân’ la Rin / De geto-daci pământu-i plin” 

Bibliografie:

1. Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed. Arhetip, Bucureşti
2. Paul Lazăr Tonciulescu şi Eugen Delcea. Enigmele Terrei. Istoria începe în Carpaţi, vol. I, Ed. Obiectiv, Craiova
3. Alexandru Pele, Etnonimele românilor. Dac/get, Ed. Abadaba, Oradea
4. Strabon, Geographia, Ed. Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti
5. Herodot, Istorii, Ed. Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti

Sursa: quadratus
Adaptare şi foto: Carmen Pankau

TEZAURUL GETIC DE LA COADA MALULUI – PRAHOVA

Înşirate pe firul văii largi a apei adesea învolburate a Teleajenului, asemenea unui şirag de perle, cele trei sate care compun comuna Măgurele – satul de centru, Măgurele, Iazu şi Coada Malului – vin pe rând în faţa trecătorilor, care caută muntele înspre Cheia şi vechea cetate a Braşovului, pe drum „de care şi telegi“. În centrul satului de reşedinţă, drumeţii se află faţă în faţă bustul legendarului Burebista, de al cărui nume sunt legate atâtea legende locale, dar și un însemnat tezaur descoperit în apropierea fostei gări de la COADA MALULUI în anul 1932. Acest tezaurul getic se compune dintr-un colier realizat din bară de argint cu secțiune pătrată și tensionat în jurul axului longitudinal, „o bucată din bară de format rotund”, două fibule din argint cu piciorul aplatizat în formă de triunghi isoscel pe care e redat chipul unui personaj masculin (sau feminin), „o brățară plurispirală din sârmă, cu secțiunea de cinci mm și un tub realizat prin înșurubarea unei plăcuțe dreptunghiulare”. Acest tezaur se păstrează în prezent în Sala Tezaurului la Muzeul Național de Istorie al României din București. Cele mai interesante sunt fibulele de argint, cu mască umană executată în tehnica „au repoussé” pe arcul cu aspect cordiform.

Fibulele sunt realizate dintr-o singură bucată. La una din fibule, în partea superioară sistemul de prindere a acului este deteriorat. Acul şi resortul în spirală, din sârmă, măsoară 43 mm în lungime şi sunt detaşate de piciorul aplatizat al piesei. Figura umană reprezentată are părul pieptănat cu cărare pe mijloc, faţa rotundă şi ochii mari. Figura este încadrată de un chenar obţinut prin linii incizate. Spaţiul dintre chenar şi masca umană este decorat cu şiruri paralele de puncte incizate, cu linii oblice şi cu o frunză de acant (simbol clar al Pomului Vieții, din Vechea Biserică Valaho-Egipteană). Prin această imagine în care chipul uman este încadrat Pomului Vieții, se face trimitere la PILONUL GET (Djed), la Troița “creștină” (preluată şi ea de la Religia multimilenară pelasgo-getică- n.r. Carmen Pankau), prin care este reprezentat „Cel sacrificat” pentru susținerea ordinii cosmice, a armoniei și a echilibrului, pentru binele comun al umanității (neamului, țării etc.). El este Coloana Vertebrală a societății, El este „Alesul”, cel ce „îmbracă cămașa morții”, cel ce acceptă sacrificiul în numele celorlalți. El este „IO”, El este „Cel ce dă voie” (Voie-vo-da), el reprezintă Legea și Dreptatea, El unește Cerul cu Pământul.

Istoricul și cercetătorul Mihai Gramatopol susține că pe aceste fibule apare chipul ZEIŢEI BENDIS, cel ce ne este cunoscut şi din descrierea tezaurului getic de la Galice (Bulgaria), fibula din Transilvania aflată la Muzeul Naţional din Budapesta, tezaurul de la Bălăneşti (descoperit în 1964; în prezent se găseşte la MUZEUL DIN PITEŞTI), teaca de pumnal de la Popeşti pe care apare coafura cu bucle pe frunte de pe monedele de tip Bendis sau de pe fragmentul ceramic de la Popeşti, toate acestea fiind documente incontestabile, referitoare la iconografia acestei zeităţi getice. Pe falerele de la Herăstrău, dar şi cel mai bine pe fibulele de la Coada Malului se remarcă componentele fizionomice specifice sexului: îngustimea fină a gurii la bază, bogăţia capilară aranjată în două coade groase care pornesc în lături, obrajii şi ochii caracteristic feminini. În jurul acestor chipuri se află incizat un decor liniar în formă de ramură de brad (este încadrată de „Pomului Vieții”; este „inclusă” în verticalitatea lui).

Bendis (Béndis, Mendis) este o zeiță din mitologia getică adorată ca zeiță a Lunii, a pădurilor, a farmecelor, a nopții și poate ca zeiță magiciană (a misterelor). Unele reprezentări plastice (precum bustul de bronz de la Cetatea Piatra Roșie) ne-o arată cu sâni proeminenți, ceea ce conduce la presupunerea că era o zeiță adorată în primul rând de femei, de aceea este probabil să fi fost patroana dragostei și a maternității. Herodot o menționează pe zeița Bendis ca fiind împrumutată de neamul trac de la geţi. Este o Zeiță a căsătoriei, care veghea asupra legăturilor matrimoniale. Numele ei este derivat din “indo-europeanul” (limba “indo-europeană este de fapt limba getică” - n.r. Carmen Pankau) „bhendh”, cu sens de „legătură” (de unde „bandă”, sau „bentiță”, ca „cea care unește”, „cea care leagă”, „cea care „îndoaie”).

Preluată din panteonul getic, din secolul al V-lea î. Hr, Bendis apare ca obiectul unui cult statal în Atena (Grecia). În ceremoniile numite „Bendideia” aveau loc două procesiuni, una formată din atenieni, alta din geţii bogați din Pireu.

Templul zeiței, numit „Bendideion”, era situat pe dealul Munychia. La începutul secolului al II-lea î.Hr., un templu consacrat lui Bendis sau Mendis exista pe țărmul vestic al Hebrului. Ulterior, alt templu este menționat lângă Ptolemais, în Egipt. De asemenea, cultul ei este atestat în Asia Mică, în Bithinia. Pe reliefuri și statuete mici, Bendis este reprezentată purtând veșminte gete și cu un coif ascuțit (căciula getică cu vârful întors, semn al „întoarcerii la izvoare”, asemenea sabiei cu vârful întors, al lupoicei getice cu capul întors). Zeiƫa are adesea o suliță în mâna stângă și o cupă sacrificială în mâna dreaptă. Însă pe diverse monezi ea apare fie ținând două sulițe și un pumnal, fie purtând două torțe sau o torță și o pateră. Ea a fost identificată și cu ZEIȚA ARTEMIS, sau cu Zeița Hecate.

Ca observaţie de ordin general, pe care este cazul să o prezentăm sub formă de întrebare, este chestiunea datării podoabelor de argint getice. Cercetătorii români şi străini atribuie aceste realizări ale tehnicii prelucrării argintului artei autohtone geto-carpatine mergând până la a afirma că vasul de la Gundestrup este şi el un produs al imagisticii şi al meşterilor geto-români (deși este posibil acest lucru, dacă acceptăm faptul că a existat o religie comună a întregii Arii europene postapocaliptice, o religie a GEȚILOR DE AUR PRIMORDIALI, transmisă apoi prin perceptele Vechii Biserici Valaho-Egiptene). Cercetătorii datează apariţia şi înflorirea artei autohtone în secolul I î.e.n., legând-o doar de expansiunea politică a geţilor sub Burebista. Dacă adăugăm și cealaltă motivație, vom avea mai multă coerență între elementele comune ale artei din întreaga Europă a acelor timpuri.

Din punct de vedere istoric, județul Prahova atestă o continuitate de viață și civilizație încă din cele mai vechi timpuri (paleolitic). În secolul III î.Hr. apar cetățile getice din localitățile Tinosu, Coada Izvorului, Slănic și Gura Vitioarei. Din vremea regelui Dromichaites s-a descoperit celebrul coif de aur al Frăției Getice de la Coțofenești. În anul 1980 s-a descoperit în cetatea getică de la Budureasca o ceașcă de lut cu imaginea stindardului draconic getic. Aceasta este prima și cea mai veche imagine a acestui stindard: balaurul cu cap de lup și coada penată. În anul 81 d.Hr., în vremea împăratului roman Domițian, cetatea getică de la Tinosu este cucerită, iar celelalte cetăți getice din zonă rezistă până în anul 101-102 d.Hr. (primul război getic).

Viața oamenilor din județ a continuat și după cucerirea romană, apoi sub stăpânirea bizantină, rezistând și valurilor de popoare migratoare ce au urmat: pecenegii (sec. X-XI), cumanii (sec. XI-XIII) și tătarii. Comerțul s-a dezvoltat foarte mult mai ales în jurul anului 1400, când negustorii brașoveni, în drumul lor spre Dunăre, treceau prin orașele târg Gherghița și Târgșor. Negustorii din aceste cetăți ocupau primele locuri din țară în privința schimbului de mărfuri cu negustorii din Transilvania. Atunci, pe meleagurile prahovene se găseau două județe: Prahova și Saac (cu capitala la Bucov), cel din urmă fiind populat cu numeroși români veniți din Trasilvania în urma persecuțiilor.

În anul 1456 în localitatea Târgșor, domnul Vlad Țepeș îl înfrânge pe domnitorul Vladislav al II-lea și urcă pe tronul Țării Românești. În anul 1473 la Gherghița, domnitorul Ștefan cel Mare îl înfrânge pe Radu cel Frumos (vasal al turcilor). În secolele XV și XVI Târgșorul este folosit ca reședință domnească de către domnitorul Neagoe Basarab. Tot la Târgșor, în anul 1526, se încheie pacea dintre domnitorii Ștefăniță Vodă și Radu de la Afumați. În noiembrie 1552, în localitatea Mănești, domnitorul Mircea Ciobanu este înfrânt de boierii pribegiți în Trasilvania. Evenimente istorice importante au loc și în timpul domniei lui Mihai Viteazul, cel născut în Orașul de Floci (Târgul de Floci sau Cetatea de Floci, este un oraș dispărut din Țara Românească. El a fost situat la vărsarea râului Ialomița în Dunăre, pe un curs vechi al râului, azi secat, numit și IALOMIȚA VECHE (curs azi vizibil în teren). Numele vine de la lâna care se comercializa în evul mediu acolo. Orașul este atestat în prima parte a secolului XV, dar probabil exista ca loc de schimb din secolul anterior). În anul 1596 armata tătară în număr de 30.000 de oameni, care prădase mare parte din Țara Românească, poposește la Cetatea Gherghiței, unde este zdrobită de către armata domnitorului Mihai Viteazul. În anul 1597 domnitorul Mihai Viteazul atestează documentar orașul Băicoi și primește la schimb teritoriul orașului Ploiești, acesta din urmă devenind oraș domnesc. În anul 1599 domnitorul Mihai Viteazul strânge la Ploiești armata cu care va porni să unifice Țările Române. Moartea domnitorului a făcut ca planurile sale cu orașul Ploiești, unde vroia să ridice un palat, s-au năruit.

Aceasta este istoria agitată a unuia dintre județele României, iar tezaurul getic de la Coada Malului se adaugă celorlalte dovezi de existență perpetuă a neamului nostru pe aceste meleaguri de doină și dor, reprezentând valori incontestabile ale unei credințe strămoșești perene.

Sursa: George V. Grigore
Adaptare: Carmen Pankau

🎥TRONUL ZEILOR - Mount Nemrud The Throne of the Gods

🎥TRONUL ZEILOR - Mount Nemrud The Throne of the Gods