PAUZĂ NEDORITĂ IMPUSĂ PE PAGINA MEA DE FB

Au început, sau mai bine zis s-au intensificat acƫiunile de sabotaj împotriva spunerii Adevărului.

Pe pagina mea Getia Magnifica  https://www.facebook.com/CarmenPankau/

nu mai pot posta, nu mai pot să distribui nimic de pe şi pe această pagină, şi mai nou, NU mai pot nici măcar să anunƫ „defecƫiunea“ la feisbuc! Şmecherii, ştiu ei ce fac!

Interesant, nu-i aşa?

Prea multe Adevăruri îi sperie şi au intrat în panică, altfel NU pot să-mi explic reacƫia lor! Adevărul iese întotdeauna la iveală.

Până când se mai liniştesc „spiritele“ întunecaƫilor, voi face din păcate o pauză, însă voi încerca să distribui articolele de pe Blogul meu! Voi reveni!

☀️NIASCHARIAN!

Şi totuşi VOM RENAŞTE!, că vor „ei“ sau nu, NU ne împiedicăm de un ciot!

Lumina şi Adevărul sunt de partea noastră!

Carmen Pankau

CINE SUNT PATRIOȚII ADEVĂRAȚI?

Sunt adesea întrebată: Care sunt patriotii adevăraƫi?

Patrioƫii adevăraƫi sunt cei care NU se bat cu pumnul în piept şi spun ca sunt "patrioƫi".

Patrioƫii adevăraƫi sunt cei care NU dau interviuri în toata mass-media şi răcnesc prin Parlament.

Patrioƫii adevăraƫi sunt cei care NU sunt plătiƫi de nimeni, mai ales de Persoane straine din afara tării.

Patrioƫii adevăraƫi NU organizează "adunări" în mai multe oraşe/localităƫi şi duc oamenii la "manifestări", plătite de cine stim noi, şi îi transportă la locul cu pricina cu autobuzele, pentru că ei NU au bani de unde să plătească asta. Din ce bani?

Patrioƫii adevăraƫi NU fac partide peste partide şi NU aspiră la "conducerea" ƫării!

Patrioƫii adevăraƫi NU fac partide conduse de „generali“ penali şi plătiƫi din afara ƫării şi inventează mereu partide noi, cu nume mioritice, spre a atrage pe cei navi şi dezorientaƫi.

Patrioƫii adevaraƫi fac multe pentru ƫara lor şi NU vorbesc despre ce ar putea sa fie.

Patrioƫii adevăraƫi NU se aşează niciodată la masă cu tâlharii şi cu trădătorii.

Patrioƫii adevăraƫi NU savurează şi NU se mândresc cu sutele de mii de „aprecieri“, like-uri pe facebooik de la oameni naivi, total dezinformaƫi care nu prea ştiu nici să scrie, nici să citească, nici să înƫeleagă despre ce este vorba, şi care nici nu pricep că sunt la fel de manipulaƫi ca şi ceilalƫi!

Patrioƫii adevăraƫi fac totul pentru ƫara lor, FĂRĂ SĂ CEARĂ NIMIC în schimb, fără să-şi facă „reclamă“ şi NU îşi fac mereu fotografii pentru a „documenta“ „ce parioƫi mari“ sunt ei.

Pseudo-patrioƫii, cei care vor să pară ca sunt „patrioƫI“, îşi atârnă steagul ƫării la gât şi NU fac absolut nimic în afară de reclamă ieftină şi vorbe goale şi sunt plătiƫi pentru asta! Ce practic!

Să facem discernământ!

Autor: Carmen Pankau

🐍MAREA TRĂDARE – INSULA SERPILOR

Insula Şerpilor a fost pentru prima oară menţionată în anul 777 î.e.n. În mitologia elenă, întinderea de pământ este creaţia lui Neptun, zeul mărilor, care la rugămintea zeiţei Thetis a scos din pământ o insulă pentru fiul ei Ahile. Insula a fost denumită de către greci cu numele de Insula Leuce („Insula Albă”). O denumire similară a fost dată de către romani care i-au spus Insula Albă, probabil din cauza faptului că au fost găsite pe insulă ruine de marmură albă. Rămăşiţele eroului troian (Get –n.r. Carmen Pankau) şi cele ale lui Patrocle au fost aduse de Thetis pe actuala Insulă a Şerpilor, pentru a fi puse într-un sanctuar. Cercetările efectuate în zonă în 1823 confirmă legenda grecilor antici (trebuie menţionat că atât grecii, cât și romanii, au copiat legendele noastre getice, au rebotezat personajele și le-au prezentat lumii ca fiind ale lor – n.r. Carmen Pankau). Atât căpitanul Kritzki, cât şi neamţul Kohler au descoperit ruinele templului închinat lui Ahile, dar şi alte edificii, presupuse locuinţe ale preoţilor din antichitate. Alte descrieri ale templului le avem de la germanul Kohler. Vestigiile descoperite de cei doi au fost ulterior expuse în muzeele din ţările lor. O altă legendă se referă la faptul că insula era o lume în care se refugiau sufletele celor morţi.

LEGENDA LUI ACHILE

Edificiul antic ar fi avut un diametru foarte mare, de formă patrată, având 29,87 m. În partea de est a sanctuarului se afla templul închinat eroului ACHILE. Arhitectura templului şi a altor vestigii din insulă era specifică epocii numite ciclopeană, asemănătoare celor din Tesalia şi Geţia: ziduri formate din blocuri mari de piatră îmbinate fără ciment, iar calcalurile din care au fost fasonate conferea construcţiei o culoare albă. Pe baza fragmentelor de construcţie descoperite, templul lui Achile a fost un monument de artă, având lângă el mai multe camere, pentru funcţionarea oracolului, precum şi pentru depozitarea ofrandelor ce se aduceau eroului.
Acest templu este menţionat de poetul roman PUBLIUS OVIDIUS NASO (care fusese exilat la Tomis) în versurile sale, precum şi de geograful grec Ptolomeu şi de istoricul grec Strabon.

Filozoful grec Maximus din Tir (care a trăit în secolul al II-lea e.n.), afirma în lucrarea sa „Discuţii” că: „Achile locuieşte într-o insulă drept în faţa Istrului, în Marea Pontică. Acolo se află templul şi altarele lui Achile…” Geograful grec Ptolomeu (care a trăit în secolul I e.n.) menţionează în opera sa „Îndreptar geografic” că: „Insulele situate în vecinătatea Moesiei Inferioare, în acea parte a Pontului pe care am pomenit-o, sunt: Boristene (la gurile Niprului, n.n.): 57 grade, 15 minute – 47 grade, 40 minute şi insula lui Achile sau Leuce („Albă”)”.

Mai multe inscripţii antice au fost găsite pe insulă, inclusiv un DECRET olbiopolitan (din oraşul Olbia) datând din secolul al IV-lea î.e.n. care cere tuturor locuitorilor cetăţii Olbia să apere insula şi să-i alunge pe piraţii care locuiau pe „insula sfântă”.
Istoricul Gheorghe I. Brătianu (1898-1953), în lucrarea „Marea Neagră de la origini până la cucerirea otomană” (2 vol.,Bucureşti, 1988), afirmă prezenţa unor civilizaţii antice (ionieni, milesieni, de origine getică – n.r. Carmen Pankau) pe litoralul Măriii Negre. Unul din popasurile cele mai vechi este cel din „insula Albă”, Leuke sau Achilleis, mica stâncă ce se înalţă în plină mare în largul Dunării, şi se numeşte astăzi Insula Şerpilor. Acest punct de escală al milesienilor era garnisit cu un sanctuar ridicat în cinstea lui Achile Pontarches, protectorul navigaţiei şi al comerţului. Istoria lor, trasată cu ajutorul numeroaselor inscripţii scoase la lumină de săpături, indică strânse contacte între aceste porturi ale litoralului, care păstrează caracteristiciile principale ale civilizaţiei urbane a Greciei antice şi populaţiei indigene ale hinterland-ului, geţi sau sciţi.

O altă legendă se referă la faptul că în mitologia grecească Insula Leuke era considerată un loc paradiziac, o lume în care se refugiau sufletele morţilor. Astfel, o altă denumire atribuită de grecii antici este de Insula Makaron, adică „A fericiţilor”. Unii cercetători au mers şi mai departe cu speculaţiile, traducând termenul ATLANTIS prin Fericire. Această speculaţie a fost alimentată de faptul că nu departe de Insula Şerpilor, arheologii sovietici au descoperit impresionante ruine subacvatice atribuite ATLANŢILOR.

MOTIV DE CEARTĂ ÎNTRE MAI MULTE NAŢIUNI

Până în epoca modernă, Insula Şerpilor a trecut pe rând prin mâinile grecilor, romanilor, bizantinilor, otomanilor sau ruşilor, aceasta redevenind României abia în 1878. Între 1941 şi 1944 e administrată de trupele germane, ce sunt alungate în august 1944 de un detaşament sovietic. Tratatul de Pace de la Paris (1946) lasă insula în posesia României, însă doar pentru doi ani. În 1948, prim-ministrul Petru Groza şi ministrul de externe al URSS, Viaceslav Molotov, semnează la Moscova un protocol ce reface graniţa dintre Uniunea Sovietică şi statul român. Aici se stabileşte că Insula Şerpilor intră în componenţa URSS. În 1949, navele militare sovietice ocupă insula şi instalează o bază militară de supraveghere maritimă şi aeriană, cu sistemele radar care supraveghează zona Balcanilor. 

Situaţia legală a protocolului şi procesului – verbal de predare a insulei este problematică. Actele sunt ratificate în 1961 doar de Consiliul de Stat al Republicii Române, NU şi de Marea Adunare Naţională a României, AŞA CUM CEREA CONSTITUŢIA. Prin urmare, actele sunt NULE din punct de vedere juridic. După dispariţia Uniunii Sovietice (1991), insula, împreună cu baza militară, trece în administraţia Ucrainei.

IMPORTANŢA STRATEGICĂ A INSULEI ŞERPILOR

Insula Şerpilor, cu o suprafaţă de doar 17 hectare, nu prezintă o importanţă prea mare din punct de vedere teritorial şi economic, în schimb are o foarte mare importanţă din punct de vedere strategico-militar.
După destrămarea Uniunii Sovietice în anul 1991, Insula Şerpilor împreună cu baza militară, de control naval şi aerian, de apărare antiaeriană şi maritimă, a trecut în administraţia Ucrainei. Staţiile de radiolocaţie aflate pe insulă execută o cercetare aeronavală la mare distanţă, într-un perimetru ce cuprinde Marea Neagră şi Marea Mediterană, până la coastele Libiei, rezultatele cercetării fiind transmise unui punct de conducere. Pe insulă sunt stocate informaţiile nucleare intercontinentale de pe teritoriul ucrainean. De asemenea, aici sunt amplasate staţii de bruiaj şi ascultare atât a convorbirilor în fonie, cât şi a celor prin cablu. Pe insulă a fost dislocată o garnizoană militară cu mai multe subunităţi independente, care deservesc un heliodrom, un miniport maritim, staţii de radiolocaţie, depozite, instalaţii energetice, un far şi sistemul de pază şi apărare a graniţelor de stat ale Ucrainei. Apărarea bazei militare ucrainiene de pe insulă se realizează printr-o navă de tip fregată, o navă de patruilare şi unul sau două submarine.

În prezent pe insulă locuiesc aproape 100 de persoane, în majoritatea grăniceri, împreună cu familiile lor şi un personal tehnic. Din anul 2003 este localizată pe insulă o expediţie ştiinţifică permanentă a Univesrităţii Naţionale din Odessa.
Insula în prezent este demilitarizată şi se află într-o dezvoltare rapidă. În conformitate cu Tratul româno-ucrainean din anul 1997, autorităţile din Ucraina şi-au retras divizia militară, au demolat radarul militar şi au trensferat celelalte infrastructuri în mâinile civililor.

În afară de platforma de elicoptere, în anul 2002 a fost construit un debarcader pentru vapoare până la 8 metri adâncime şi urmează să fie construit un port maritim. Insula este aprovizionată cu echipament de navigaţie, inclusiv un far vechi de 150 ani. Energia electrică este furnizată printr-un generator cu motor diesel şi/sau un generator ce exploatează forţa eoliană. Insula are o infrastructură civilă cum ar fi un oficiu poştal, o filială de bancă (a băncii ucrainene „Aval”), un punct de prim-ajutor, televiziune prin satelit, reţea de telefonie, un turn de telefonie mobilă şi o reţea Internat.

Ucrainenii pretind că insula este locuită. Preşedintele Ucrainei, Leonid Kucima a făcut o vizită fulger în iunie 2003 pe insulă. A fost deschisă şi o sucursală a băncii Aval pe această stâncă de 0,17 kmp. Aceste acţiuni au avut loc ca urmare a faptului că dacă o insulă este locuită atunci legile internaţionale îi dau dreptul la platou continental de 20 km.
Crearea unei comunităţi permanente ar putea ajuta Ucraina în revendicarea Insulei Şerpilor. România susţine că Insula Şerpilor are statutul de stâncă, deoarece nu este locuită permanent şi nu are surse de apă potabilă. În disperare de cauză, autorităţile ucrainiene au deschis pe insulă, în ultimii ani, un hotel fără canalizare şi un cabinet medical, însă aprovizionarea cu apă se face tot prin intermediul elicopterelor.

DISPUTELE DINTRE ROMÂNIA ŞI UCRAINA

Statul ucrainean susţine că Insulei Şerpilor trebuie să i se acorde pe lângă ape teritoriale, platoul continental şi zona economică exclusivă în Marea Neagră, reprezentanţii români afirmând că Insula nu se încadrează în normele de drept pentru a i se acorda platou şi zonă economică.
În anul 1997 s-a semnat un tratat între România şi Ucraina prin care ambele state „au reafirmat că frontiera existentă între ele este inviolabilă”. România a semnat acest acord, ca o CONDIŢIE a aderării la NATO (care cerea României să aibă tratate încheiate cu toate ţările vecine). Cu toate acestea, ambele părţi au fost de acord că dacă nu se ajunge la nici un consens în următorii doi ani cu privire la frontiera maritimă, fiecare parte se poate adresa pentru arbitraj Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga.

La data de 16 septembrie 2004, partea română a adus această dispută împotriva Ucrainei în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie cu privire la delimitarea platoului maritim dintre cele două ţări, întrucât insula nu are importanţă socio-economică. La 15 august 2005 România a depus un memoriu referitor la delimitarea platoului continental şi a zonelor economice exclusive din Marea Neagră. România a apelat la o astfel de sesizare unilaterală, după ce timp de şapte ani negocierile cu Kievul nu au dus la nici un rezultat în ceea ce priveşte delimitarea platoului continental şi a zonelor economice exclusive, precum şi a statutului Insulei Şerpilor din Marea Neagră. Ucraina trebuia să-şi prezinte poziţia până la data de 19 mai 2006.

După anul 1980, o dată cu descoperirea de rezerve considerabile de ţiţei şi gaze naturale în Marea Neagră, interesul pentru această insulă a crescut mult. Convenţia O.N.U. asupra mării de la Montego Bay recunoaşte dreptul statelor să-şi extindă apele teritoriale la 12 mile, şi în zona de exclusivitate economică, la 200 de mile marine.
Recent, au fost descoperite zăcăminte de petrol (10 milioane de tone) şi de gaze naturale (1 miliard metri pătraţi) în apropierea insulei. Resursele naturale nu sunt semnificative, dar urmează să se facă prospectări în următorii 2-3 ani. Companiile petroliere British Petroleaum (BP) şi Royal Dutch Shell au semnat contracte de prospecţiuni cu Ucraina, iar comapania Total cu România. Compania austriacă OMV (proprietara celei mai mari companii petroliere din România, Petrom) a semnat un contract cu un consorţiu format din Naftogaz Ukrainy şi Chornomornaftogaz pentru a participa împreună la licitaţia pentru concesionarea respectivei suzprafeţe.

Platoul continental din jurul Insulei Şerpilor a fost subiect al unei dispute între România şi Ucraina, litigiu care s-a judecat la Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga. Miza disputei române-ucrainene a fost în primul rând strategică – accesul în apele teritoriale şi economică – posibilitatea explorării şi, eventual, exploatării resurselor de hidrocarburi. Ambele părţi au declarat, înaintea pronunţării deciziei finale a Curţii, că o vor respecta, indiferent care va fi aceea. Curtea Internaţională de Justiţie, prin decizia nr. 2009/9 din 3 februarie 2009 a acordat 79,34% din zona în dispută României prin a o-suta decizie dată de la înfiinţare. României îi revin 9.700 km pătraţi iar Ucrainei îi revin 2.300 km pătraţi. Prin aceeaşi decizie Insula Şerpilor rămâne în componenţa Ucrainei. Vom vedea de ce.

Potrivit CIJ, Insula Şerpilor nu este considerată insulă, ci stâncă, ceea ce face să i se atribuie o mare teritorială nu mai mult de 12 mile marine (29).

Am prezentat cele de mai sus, nu în totalitate, deoarece cedarea Insulei Şerpilor către Ucraina s-a făcut printr-o TRĂDARE ruşinoasă, de către un ÎNALT DEMNITAR ROMÂN. Vom vedea şi legitimarea hoţiei.

„ROMÂNUL” CARE A CEDAT INSULA ŞERPILOR

Am specificat anterior că, printre altele, o condiţie pentru aderarea României la NATO era să aibă tratate încheiate cu toate ţările vecine. În acest sens, la Constanţa, în data de 2 iunie 1997, a fost semnat „Tratatul cu privire la relaţiile de bună vecinătate şi cooperare între România şi Ucraina. Anterior, în luna mai, la sfârşitul negocierii Tratatului „a avut loc operaţiunea de colaţionare a textelor din cele două limbi ale partenerilor – o operaţiune tehnică -,iar cutuma este de nerevenire asupra textului negociat deja până la acel stadiu”. Acţiunea avea loc chiar în sediul MAE de la Bucureşti, la care participau membri ai celor două delegaţii.
S-a încheiat şi un Acord conex (Nota A), parte componentă a Tratatului, dedicat Insulei Şerpilor, tema fiind demilitarizarea acesteia. Oricine îşi dă seama că problema avea scopul ascuns de recunoaşterea graniţelor Ucrainei. Adică reconfigurarea liniei Kalinin. Acordul conex nici nu a fost prezentat în Parlament tocmai pentru că era temerea că ar fi fost contestat.
Când activitatea de colaţionare era în toi în încăpere pătrunde ministrul de Externe ADRIAN SEVERIN, spunând că are o propunere: „în rândul patru de jos se pune virgulă, după Insula Şerpilor, şi se adaugă „care aparţine Ucrainei”. 

Diplomatului Buteiko, şeful delegaţiei ucrainene, nu-i venea să-şi creadă auzului, motiv pentru care a cerut: „Paftarite pajalusta” („Repetaţi, vă rog”). Adrian Severin a reiterat fraza (Nota B).

Din nou s-a executat un act de TRĂDARE. Poporul român NU a fost consultat prin referendum dacă este de acord ca o parte a teritoriului naţional românesc să fie cedat ucrainenilor. Acest act de trădare a fost comunicat în detaliu de către diplomatul Aurel Preda, specialist pe spaţiul estic, atunci director adjunct al Direcţiei Tratate din MAE, cotidianului central Ziua. Pe marginea celor relatate George Roncea a scris articolul „Românul” care ne-a furat Insula”.

HOŢIA ucrainenilor/TRĂDAREA părţii române a fost legitimitată în urma semnării şi ratificării „Tratatului cu privire la relaţiile de bună vecinătate şi cooperare între România şi Ucraina”. Ţinuturile BUCOVINA şi HERŢA, dar şi INSULA ŞERPILOR au fost din nou CEDATE prin semnăturile lui ADRIAN SEVERIN şi preşedintele EMIL CONSTANTINESCU. Ele nu mai pot face obiectul unui proces la CIH, deoarece contravine Cartei Europene şi a Dreptului Internaţional, care stipulează că nu se pot modifica graniţele europene trasate după 1948. S-a renunţat la părţi din teritoriul naţional pentru alianţe vremelnice, ceea ce constituie o ABERAŢIE pe care nici un şef de stat, nici un ministru de Externe nu o poate susţine fără a-şi anula sensul şi natura funcţiei. Când acest act a fost acuzat practic de trădare a intereselor naţionale „echipa regimului Constantinescu”, Adrian Severin a replicat ca ars: „Tratatul a constituit un act aducător de linişte şi stabilitate regională”.

„Fişa postului interzice unui şef de stat să accepte modificări teritoriale. Ca orice soldat preşedintele este aflat sub drapel, legat de jurământ, şi dacă datoria şi timpurile impun sacrificiul – preşedintele este obligat să se sacrifice. Sub nici o formă un preşedinte nu poate accepta ciuntirea teritoriului naţional” .

Bucovina, Ţinutul Herţa, Insula Şerpilor (şi mai sunt) sunt ţinuturi care au aparţinut MOLDOVEI de la începuturi. Pentru că de aproape două milenii valahii de aceeaşi limbă şi obiceiuri şi sânge – fie ei moldoveni, ardeleni, sau munteni au murit şi au renăscut pe aceste pământuri pline de sângele a nesfârşitelor generaţii de români şi unde sufletele morţilor îşi vor face veacul în vecii vecilor.

NOTE:

Nota A: Ţărăniştii erau contra Tratatului, fapt pentru care prevederea cu privire la Insula Şerpilor a fost introdusă în Acordul conex. Cel care i-a „prelucrat” pe ţărănişti a fost Dumitru Ceauşu, care le-a spus: „România, pentru a intra în NATO, trebuie să privească în viitor şi să renunţe la trecut”.

Nota B: Să ne aducem aminte că Adrian Severin a ţinut capul de afiş al ştirilor în luna martie 2011 după ruşionoasa sa dare în vileag de către ziariştii britanici care L-AU PRINS cu…ŞPAGA-N GURĂ. Alături de alţi doi europarlamentari – Zoran Thalar şi Ernst Strarrer, a fost acuzat că ar fi contribuit la iniţierea unui amendament legislativ în schimbul căruia şi-a facturat 12.000 de euro către firma de lobby. Problema a fost intens mediatizată şi nu insist asupra ei. Dar mă întreb: oare câte gesturi de acestea a mai făcut? Ce i-a picat în cazul cedării Insulei Şerpilor Ucrainei?

Sursa: Teodor Filip
Adaptare și foto: Carmen Pankau

URMELE DIN VECHIME A CUVINTELOR GEȚIA ȘI GEȚI ÎN VREMURILE UITATE DE ISTORIE

Să ne învrednicim a căuta urmele din vechime a cuvintelor Getia și geti, așa cum le-au scris alții pentru prima dată în urmă cu vreo 4800 de ani, fiindcă aici în toriștea străbună, în istoria noastră falsificată și batjocorită de fel de fel de trădători de Neam și Țară.

În cele mai vechi scrieri venite de la emeșii din Ki-en-gi/Sumer de prin secolele XXVlll î.e.n., găsim pe conducătorul Enmenbaragesi(en: demnitate, strămoș, profet + men: coroană, putere regală, cinste +bara: căpetenie, adunare + gesi), care a domnit 900 de ani înainte de Potop în cetatea Kiș. Dar numele lui este în fapt un cuvînt compus cum l-am desfăcut după tipicul eme-gi și asta poate dovedi oricine, studiind un dicționar al acestei limbi. Pentru trebuința cunoașterii vechii noastre istorii este bine să înțelegem sensul vechi al cuvîntului gesi(ge: nobil, a aparține grupului + si: a trăi, hotar, a se naște, a străluci, coarne) ca ,,cel ce vine din neamul binecuvîntat de Creator” fiindcă divinitățile emeș purtau un fel de coarte peste pălărie ca simbol al puterii lor cerești. Mai găsim terminația gesi la căpeteniile cu același nume Lugalzagesi(lugal: om mare, conducătorul civil al emeșilor + za: strălucire, credincios, a fi de partea cuiva + gesi) ce au condus un număr de ani cetățile Uruk și Umma în intervalul de timp 2500-2350 î.e.n.
Dar acest neam binecuvîntat de Dumnezeu este amintit și în scrierile hitite din secolele XVlll-Xll î.e.n. cu numele de mosca, kaska, geska, khabiru sau habiru, ce umblau creanga prin Asia Mică. Neamurile arimine kaska(ka are sensul de comunitate, așezare, colonie) s-au năpustit cu sabie și dor de înstăpînire peste ținuturile dintre Tigru și Eufrat întemeind un puternic imperiu în secolul XVl î.e.n. care a dăinuit mai bine de 500 de ani, iar cealaltă denumire a zburdalnicilor arimini geska sau gesii, adică geţii care formau regatul Misia sau Masa/Mașa din Asia Mică era un alt nume pentru kaska dar şi al cabirilor stabiliţi în Canaan şi mai în nord pe lîngă hitiţi, după cum i-a lăsat istoria la răboj. Numele de gesi din scrierile emeș și hitite, la neamurile din jurul Carpaților se spunea GEȚI și așa a ajuns Neamul Scoborîtor din Zei să fie cunoscut în antichitatea Europei mai bine de 1800 de ani pînă lotrii ne-au scos în tărîmul uitării.

Pe la sfîrșitul secolului l î.e.n. Diodor din Sicilia propunîndu-și a scrie o istorie a lumii din imperiul roman așa cum o dorea orice grec sau elenist, ne-a lăsat jupînul Biblioteca istorică, unde găsim pentru nevoința adevărului o spusă despre pornirea lui User/Osiris de a cuceri pămîntul și a ține tot neamul omenesc sub ascultare, luîndu-și făloasele odrasle cum se scrie la catastiful amintit în Cartea l,XVlll: ,,Se spune că Osiris, în expediţia sa, pornise împreună cu doi fii ai săi; Anubis şi Macedon, bărbați însemnaţi prin vitejia lor. Şi unul şi celălalt purtau armuri uimitoare şi făurite din pielea unor animale a căror îndrăzneală încercau să o urmeze. Anubis era îmbrăcat cu o piele de cîine, pe cîtă vreme Macedon purta o piele de lup. Şi iată pentru ce aceste animale sînt atît de slăvite de către egipteni.”

Aici zicerea ne lasă într-o mare nedumerire; dacă în Egipt nu era nici urmă de lup, de unde și-au luat ei năravul de a se identifica cu fioroasa fiară? Și am să răspund tot eu fiindcă Diodor nu mai are cum, cultul a fost dus odată cu migrarea carpatinilor pe malurile Nilului către sfîrșitul mileniului lV î.e.n. iar povestea era păstrată de către preoții egipteni și pe vremea iscusitului istoric ce meșteșugit ne-a încondeiat în istorioara lui!

Luînd oștirea lui Osiris în stăpînire și ținutul Palestinei, spune Diodor că a fost învrednicit pentru: ,,Cîrmuirea acestor părți ale Egiptului care se află lîngă Fenicia și mare, Osiris a încredințat-o lui Busiris… Busiris – zice-se că ar fi fost întemeietorul orașului căruia egiptenii îi spun Diopolis. Să ne lămurim cu acest ținut care este lîngă Fenicia și mare, adică Palestina de la sud, scrisă în însemnările lor și PRST iar dacă ne încumetăm să punem vocalele așa cu trebuie, auzim cuvînțelul cunoscut nouă ,,părăsiți”, la fel cum era și neamul martu din cetatea Marda, o rămășiță sau cei uitați de grosul neamului get din baștina carpatină. Cît privește acel oraș sfînt clădit de Busiris încă nu i-am dat de urmă după zapis, dar după gîndul iscoditor trebuie să fie Gat fiindcă era zidit într-o țară sfîntă și în direcția asta ne vor lumina informațiile de mai jos.

Dar avem numele neamurilor arimine din Palestina într-un text din timpul pir-o Kamose, ultimul al dinastiei din Teba înaintea ocupării Egiptului de către hicsoși pe la 1750 î.e.n., care îi pomenește pe locuitorii Palestinei cu numele de ,,Chietain de Retienu” adică Keta sau Geta din Canaan.

Pe o prismă descoperită în fosta cetatea a filistenilor Lachis, oraș situat aproape de muntele Hermon care făceau un intens comerț maritim, dovada arheologică are pe faţa sa, alături de numele piro al Egiptului Amenhotep ll(1435-1420 î.Hr.) și numele zeului Ptah, fiind numit cu titlul ,,Domnul du Gitti” sau Gaat. Titlul du Gitti pe care îl purta zeul, cred că vine din vechile cuvinte arimine diu sau die de pe tăblițele de plumb cu sensul de sfînt. Cuvîntul du a fost găsit și în textele descoperite la Serabitṭ, subliniind că Ptah este adesea numit ,,Domnul eternității” sau ,,Unicul veșnic”, adică o divinitate unică sau un fel de monotheism. Serabitț este un sit arheologic în sud-vestul peninsulei Sinai unde au fost descoperite la sfîrșitul secolelor XlX 30 de propoziții scurte incizate cu semne asemănătoare hieraticii egiptene. Aici au fost mai multe mine unde s-au exploatat turcoaze o lungă perioadă de timp cînd ținutul se afla sub stăpînirea egiptenilor.

Dar Gat a fost o cetate a filistenilor amintită de mai multe ori în 1 Samuel 17, și ll Samuel 21,19 unde Goliat a fost bătut măr și ucis tot de mai multe ori cînd i se întărea fibra piticaniei ivrite David, numele fiind folosit și pentru alte locuri din vecinătate, cum ar fi Carmel Gat, deci atît un centru de putere cît și un teritoriu care purtau același nume. Iar Gitaim au fost un popor filistean amintit în Neemia 11,32 și Samuel 4,3, unde dacă îndepărtăm particula im care arată pluralul, avem taman denumirea baștinei carpatine așa cum apare scrisă și pe tăblițele de plumb descoperite la Sinaia. Un gitit/giti este o persoană din Gat/Gitta așa cum ne-au lăsat mărturie peste timp și textele descoperite în situl egiptean de la Amarna. Acesta este o vastă regiune arheologică egipteană care reprezintă rămășițele vechiului oraș construit de către faraonul/pir-o Akhenaton pe la sfîrșitul anilor 1353 î.e.n. și abandonat la scurt timp după moartea acestuia.

În Banatul de cîmpie din vestul României, există și azi localitatea Gat care face parte din comuna Ghilad fiind situată în apropiere de Ciacova, iar ca să ajungi aici trebuie să treci pe lîngă pădurea Macedonia.

O altă dovadă istorică a vechimii numelui de GET dat neamului nostru strămoșesc o avem de pe un vas grecesc din secolul Vll î.e.n. care prezintă lupta vînjosului Hercule cu centaurul Nessos, cum spun cei care au născocit cultura elenistă, adică pricepuții istorici straini ca mari falsificatori de antichități grecești. În fața centaurului este scris cu alfabet grec vechi sau poate get numele de ΓETOϟ/GETOS și NU Nessos sau Nexus cum au falsificat ei istoria noastră. Hercule l-a înșfăcat de moț/chică pe centarul Getos, coafură specifică numai neamului get! Istoricii straini au făcut această mîrșăvie în partea a doua a secolului XlX, pentru că atunci trudeau de zor la ticluirea elenismului avîndu-i aproape pe feciorașii lui Ucigă-l Toaca, adică verișorii lor, cei întunecați pînă și în ceriul gurii, care împreună urmăreau scoaterea geților și a urmașilor lor – românii – din istoria veche a Europei și pe cale de consecință și din istoria modernă a națiunilor.

Dar să ne lămurim cine erau aceste dihănii de CENTAURI și cum au apărut ei în mitologia vechilor greci. Spun miturile lor că centaurii au fost un popor legendar din Tesalia, jumătate oameni și jumătate animale, cu trup de cal și bust de om. Tesalia era în antichitate o regiune în sudul Macedoniei și locuită în mare parte de populații arimine, de unde populația Macedoniei antice, cuprinsă azi în mare parte în statul grec, își spuneau atunci dar și în prezent armîni. În lumea vechilor greci, timp de mai multe secole tesalienii au fost renumiți pentru faimoasa lor cavalerie, realitate istorică ce confirmă mitul centaurilor. În timpul războaielor grecilor cu perșii din anul 480 î.e.n. locuitorii Tesaliei au luptat de partea invadatorilor, urlînd prea tare lăudata ,,democrație greacă”, ținutul fiind încorporat în regatul Macedoniei și în timpul lui Filip l, iar în secolul Xlll regiunea era controlată de valahii/vlahii băștinași, adică tot armîni după știința noastră – sub numele de Valahia Mare.
Aceste ființe fabuloase, centaurii, în mintea vechilor greci au apărut odată cu întîlnirea geților/ariminilor din regiune care erau călăreți desăvîrșiți și luptători deîntrecuți călare, considerînd că omul și calul fac un trup comun, tot așa cum au fost priviți călăreții spanioli de către amerindieni.
Spune legenda că centaurii s-au dat rău în stambă la nunta lui Piritou, regele lapiților, unde au fost invitați și asta ne arată că NU erau nici sălbatici și nici turbați la vederea altor oameni. Aici la nuntă se petrece o întîmplare urîtă care îi pune pe centauri în cinul proscrișilor, fiindcă aburiți rău de vin s-au dat la tînăra soție punînd stăpînire pe ea și pe ceilalți invitați, ispravă ce a stîrnit scandal și mare bătaie. Au fost învinși însă de lapiți, ajutați de Tezeu, și izgoniți pentru totdeauna din Tesalia. 

Alte mituri spun că și viteazul Hercule i-ar fi păruit rău așa cum arată și fotografia vasului. Doi centauri au fost pomeniți mai mult de antichitate: Chiron pentru înțelepciunea lui și Nessos sau Nexus pentru forță și curaj. Neamul centaurilor trăia și pe muntele Pelion vecin cu ținutul Tesaliei, ajungînd o pacoste pentru ceilalți oameni, adică greci după spusa lor. Se țineau de băut și după ce aburii vinului îi lua în stăpînire, porneau să distrugă recoletele și batjocoreau femeile. Erau șireți și ignoranți, zic vechii greci, deși pe Chiron îl aveau ca model de înțelepciune. Muntele Pelion sau Pelium, este situat în partea de sud a Tesaliei, prelungirea lui ajungînd la litoralul Mării Egee și formând o peninsulă cârlig cu golful Pagasetic și marea. În acest munte centaurul Chiron își avea peștera unde a primit spre luminare pe mulți din eroii mitici ai grecilor: Iason, Ahile, Tezeu şi Hercules.

Carianul Herodot(485-425 î.e.n.) scrie în Historiae lV, 1 despre credințele geților, felul prin care aceștia îşi trimeteau solie la Zamolxe spunînd despre acesta după unele informații că ar fi fost “sclavul” lui Pitagora, iar altele zic că geții îl venerau ca pe un zeu. Și conchide nedumerit îndrăcitul mitograf că nu a dezlegat enigma: ,,Dar destul e atît cît am spus, fie că a existat un om cu numele Zamolxis, fie că a fost un zeu de prin părțile Geției…”

Adică în timpul lui exista statul Getia!!!

Dio Cassius(155-240), în lucrarea Istorie romană scrie la LI, 22 că geții care locuiesc în sudul Istrului se numesc misieni, iar cei care locuiesc în Tracia se numesc ,,daci sau geţi sau traci”. Amintește magistrul ca și noi să ținem minte, că în vremurile uitate de istorie, geții din nordul Istrului au migrat în Macedonia ,,căci poporul dacilor îşi stabilise odinioară colonii în apropiere de Rodope.” În scrierea lui Dio Cassius strămoșii noștri sînt numiți daci, geţi, traci şi sciţi, deşi toţi erau un singur popor.

Capadocianul Strabon(64 î.e.n.-23 e.n.) în scrierea Geografia confirmă acest adevăr istoric al migrației geților din nordul Istrului în Macedonia și Tracia scriind că: ,,geţii şi dacii sînt un singur neam dar numiţi diferit după ținutul în care locuiesc… Dacii/Davii vorbesc aceeaşi limbă ca şi geţii. Dacă noi grecii îi cunoaștem mai bine pe geţi, cauza este că aceştia şi-au schimbat necontenit așezările şi au trecut de pe un mal pe altul al Istrului, amestecîndu-se cu tracii şi cu misienii iar limba tracilor era identică cu a geţilor”.

Asta se știa în secolul l al erei noastre, geții erau un popor numeros avînd mai multe state, iar cei mai sudici locuiau în Macedonia, Tracia și Tesalia, informații istorice care confirmă pe deplin faptele de la începutul civilizației grecilor și legendele lor.

Din datele prezentate mai înainte este dovedit ca un adevăr de netăgăduit că baștina carpatină a fost numită de unii ca un ținut mitologic, Arima unde s-a născut neamul omenesc. Alte surse, în special cele latine și asiriene, prin apelativele folosite pentru unele divinități sau popoare, menționează derivate din Ariminia ca a doua denumire mitologică, întocmai cum ne spun și tăblițele de plumb descoperite la Sinaia unde îl găsit pe Moș Arimin. Și intrînd în istorie, avem informații cu nemiluita și pe alese pentru ținutul Dilmun, ca insulă, țară și spațiul ceresc unde se retrag sufletele celor vrednici. Iar izvoarele egiptene amintesc despre Palestina ca Sfînta Getie sau du Gitii așa cum apare și pe tăblițe. De la mijlocul secolului Vl î.e.n. avem cele două tăblițe scrise de marele înțelept get Zamolxe, iar din secolul V î.e.n. strămoșii noștri geți sînt amintiți în zeci de izvoare atît de greci cît și de romani începînd cu secolul lll î.e.n.

Ce am arătam mai sus este numai istorie, fără revelații, incantații, conspirații și alte trăiri inițiatice ale întunericului.
Dar mai avem ceva dovezi venite chiar peste vrerea răilor și a făcătorilor de adevăruri drăcești și mîrșăvii pămîntești împotriva strămoșilor noștri.

Sursa: Olariu Arimin
Compilare, adaptare şi foto: Carmen Pankau

MONTE.ORU - REPERUL ORMENIŞURILOR SACRE DIN HIPERBOREEA

Teoria istorică a toponimiei a fost abordată pentru prima dată de către marele istoric român Bogdan Petriceicu Haşdeu (1838-1907) în lucrarea „Cuvente den bătrâni” editată la Bucureşti în 1881, unde argumentează că istoria toponimelor strat după strat este cea mai completă şi ne conduce în studierea istoriei teritoriului fiind mai înrădăcinată decât limba sedentarilor deoarece zonele pot fi depopulate de urgiile istoriei însă denumirile locurilor sunt puncte de reper geografic mii de ani.
Toponimele sunt consecinţe ale stratificării populaţiei. În terminologia geografică un loc aparte revine toponimiei munţilor ce poartă un pronunţat caracter românesc pentru care B.P.Haşdeu a preluat ideea mai veche a „retragerii în munţi a românilor”. Numele româneşti ale locurilor, apelor, formelor de relief, pornesc dinspre munţi, iar cele străine-rare se găsesc la şes şi în lunci.

Nomenclatura românească străveche atestă că în munţi a trăit permanent un popor ce-a împregnat în memoria colectivă specificul naţional românesc al terminologiei geografice.
Pe munţi au umblat numai sedentarii din străvechime, creatorii fondului de toponime, hidronime, oiconime elemente de bază în studierea istoriei umane, în descifrarea codurilor arheologice, ale psihologiei sociale, de refacere a epocilor îndepărtate. În străvechime cel mai important cult întreţinut de anahoreţi era pe Munţii Orilor preluat de anakoteliştii de pe Kotaionul preoţilor Kotani, pe Muntele Oru. Mama zeilor montani e OrNiKa, făcătoarea Cerului şi a Pământului, cuvânt unicat existent numai la români.
Pe patera de la Pietroasa Consiliul zânelor e prezidat de Marea Preoteasă înconjurată de orante şi de „Apollo, unica prezenţă masculină”, dovadă a începuturilor patriarhale în istoria omenirii.

Important pentru istoria lumii ar fi să existe uşi deschise către depozitele de înţelepciune cultică, să nu rupem istoria începând cu Patriarhatul, când urmele culturii şi civilizaţiilor Marilor Preotese se refac regresiv, pornind de la un singur toponim precum e ORA purtat de Or.Nika, Ora.Deea, Orăştie, Oraviţa, Orăţiile pe torişti, ormenişuri, oraşe.
Există multe studii ale autorilor români şi străini pe tema toponimiei, dar un merit deosebit revine lui Ion Conea (1902-1974), expert în geografie, supranumit părintele toponimiei româneşti, ce a fundamentat rolul toponimiei în istoria geografică şi ca asistent al geografului Simion Mehedinţi a aşezat-o în rândul istoriei, un loc benefic pe atâtea planuri de cercetare. Profesorul savant Mehedinţi scrie: Sus la munte străinii nu s-au aşezat niciodată.

Am pornit de la un nume topic, OraDeea, şi-am descoperit o lume străveche, atât de prezentă întrucât oreenii sunt arienii străvechi din Carpati cu urme grăitoare de roire în toată lumea. Oreenii au înălţat pe ormenişuri oraşele străvechi, primordiale, ca în VlahOrena, de la Sarmizegetusa la Celiabinsk, în Ucraina, la Orkhon în Mongolia, Oranki în Siberia, Insulele Orknei - Suedia, Oran în Algeria etc, aşezate pe Kotayon, locul cel mai înalt de sub cer, obârşia celor din Hiperboreea, de pe Pangeea începuturilor terestre, Gura de Rai a Preoteselor Ore şi ale orienilor.

Geƫia Carpatină- România are 47 de oraşe pe harta lui Ptolemeu din secolul al II-lea. Descoperirile arheologice multimilenare la Gorbani-Iisaia - Huşi, Căscioarele - Giurgiu, Tipia Ormenişului - Racoş, Orlic-Serbia cu 150 situri, Orheiul vechi – Basarabia (un adevărat Atos geto-dac cu mănăstire de piatră cu zeci de chilii-cuiburi de vulturi săpate în stânci şi peste 90 de chilii rupestre atestate, folosite din Eneolitic).
Nicolae Iorga aminteşte că: oraşul Huşi e pe malul abrupt în trei părţi al Răutului, un amfiteatru circular natural, fără asemănare sau rival, indicând un ormeniş străvechi multimilenar unde istoricul Vicu Merlan a descoperit în 1999 tezaurul Marilor Preotese la Iisaia, expus şi în SUA.

În Biblie Horeb e muntele lui Dumnezeu, ca şi Monte.Oru unde trăiau oriţii – horiţi, iar Solomon înalţă templul pe muntele Moria în aria lui Ornan, în jurul stâncii Hordus. Special este toponimul Monte.Oru păstrat intact în zona Buzău–Marele Zău, vatră străveche multimilenară din cotitura Munţilor Carpaţi, lângă complexul monahal în stâncă - Bozi.oru – Nucu... şi ce nume unicat românesc, din străvechimea oreenilor-arieni!
În „Dacia Preistorică” Nicolae Densuşianu consemnează că la Buzău s-au salvat atlanţii şi înţelepciunea străveche a boreenilor- oreeni ca dovadă ormenişurile de pe Munţii Orilor cu Orăţiile lor, cu săliştele tătărăşti ale urieşilor ca la Nucet, Scăieni, Coţia Buzăului etc., că sămânţa noastră, a geto-dacilor, este de la urieşi, ce au pregătit toriştea străbună pe munţii cei mari.

Cultura Monteoru e înrădăcinată în istorie de echipa arheologilor condusă de Ion Nestor în anul 1933. Punctul central e pe Munţii Orii, denumire ce arată că era lăcaş de Mare Preoteasă. Prima atestare scrisă e din 1482 şi aparţine lui Vlad Călugărul. Este o zonă imensă în sud-est, cu fenomene geologice rare, ca Vulcanii Noroioşi întinşi pe 30 de hectare unde gazele aduc la suprafaţă lavă vâscoasă, ce dizolvă nisipurile diorite şi lutul de apă, unde mustesc sărăturile şi petrolul. Pe blocurile de calcar sunt urme de faună din jurasic.
În zona Culturii Monteoru se află chihlimbarul negru cel mai preţios din lume. Ceramica geto-dacă e din zona sudică a Culturii PreCucuteni, mărturie fiind ceramica, obiectele de sticlă, amnarele, cuţitaşele, săgeţile din bronz, fier, argint.

Situl de pe Dealul Cetăţuia atestă că Epoca bronzului e determinantă în Cultura Monteoru la nord de Dunăre fiind cel mai cercetat din zonă zeci de ani. Eugenia Zaharia a lucrat până la 85 de ani cu o echipă ce a cercetat 20 de localităţi, consemnând preistoria geto-dacilor. În lucrarea sa, Formarea poporului român, sunt informaţii de peste 7000 de ani din Cultura Monteoru cu cea mai mare răspândire în zona de dealuri din centrul României, locuite neîntrerupt de geto-daci, unde carpii semnalaţi istoric din mileniul I î.H. trăiau pe ormenişuri, plaiuri, ponoare, gorgane, goreme în mari uniuni de triburi, atât de prezenţi în loviturile date invaziei romanilor.

Cultura Monteoru cuprinde aşezări pe un punct înalt, fortificat, cu locuire densă, larg răspândită. S–au descoperit socluri din piatră de râu pentru altarele de cult, atât de grăitoare. Urmele cultice, economice, războinice din Cultura Monteoru se regăsesc din Eneolitic spre Glina, Dridu, Cernavodă I, Zimnicea, Dâmboviţa, Muscel, sudul balcanic Ezerovo, Caranovo, Kazanlâk până în Epoca mijlocie a bronzului.
Kantaros - vasele cu două torţi din zona Monteoru, atestă că este cea mai importantă cultură a Bronzului Carpatic, susţinută de necropola de pe platoul Dealul Dogaru, cu cea mai întinsă arie, unde scheletele sunt prezente în poziţia chircit, cu caracteristici speciale, cu o bogăţie de inventar precum perle de chihlimbar, sicrie de piatră la fel ca la Pietroasa Mică şi Monteoru. La Monteoru sunt atestate primele morminte de războinici, movile cu pietre, pumnale şi cuţite.
La Petrioru - Racoviţeni, pe stânga cimitirului sunt îngropate femeile, iar pe dreapta bărbaţii. S-au găsit 5 morminte duble, doar femei şi copii faţă în faţă. La Sărata Monteoru, într-un singur cimitir, s-au identificat 146 de morminte de la 2500 î.H. Exista o cetate întărită cu bolovani, cu şant de apărare, cu urme de civilizatie eneolitică ce se pierd în Transilvania, sudul Moldovei, Basarabia şi Ucraina şi oriunde au migrat oreenii din Carpaţi.

Zona e bogată în ape termale şi în descoperiri arheologice de tip Hallsttat – La Tene, ca pe şeaua de ses din Poiana Scoruşului, Colina calului, Petrişoru, faima ceramicii şi prelucrării bronzului, fierului, argintului, aurului de pe vatra străbunilor geto-daci ai Culturii Monteoru.
În anul 1880, grecul Grigore Stavri avea toate terenurile petroliere şi satul Fundul Sărăţii. Acesta îşi adăugă supranumele Monteoru când construia staţiunea Sărata. Avea arhitecţi nemţi, dar şi pricepuţi arheologi.
Motivaţia majoră a densităţii locuitorilor în această zonă este prezenţa salinelor şi sărăturilor, dar şi petrolul, care se scotea cu găleata din bazine subterane şi se aducea la suprafaţă cu ascensorul, prin galerii subterane de la 320 m adâncime. Mina de Petrol e singura în funcţiune încă, unică în Europa şi a doua din lume.

B.P.Haşdeu a dovedit că istoria poate fi susţinută cu argumente logice, dar şi prin toponime, hidronime, oiconime, adevărate punţi peste milenii. Toponimia e veritabilă arhivă a Terrei, despre originea şi vechimea aşezărilor umane, densitatea populaţiei, poziţia geografică, viaţa cultică şi economică, pe KotaYonul Monte Oru - Pangeea Orantelor, OrNikelor, a Orienilor - Arieni de sub Tipia Ormenişurilor geto-dace.

Bibliografie:
· Conea, Ion; Între toponime şi geografie, Ed.Medicală, Bucureşti, 1928;
· Haşdeu, Bogdan Petriceicu; Cuvente den bătrâni, Bucureşti, 1878- 1879, pag. 88;
· Iorga, Nicolae; Istoria critică a românilor din ambele Dacie, Bucureşti, 1878, pag. 272;
· Mehedinţi, Simion; Opere complete, Bucureşti, 1943, pag. 212;
· Moldovan, Dragoş; Stratificarea genetică a toponimiei; http://www.alil.ro/wp-content/uploads/2012/08/stratificarea-genetica.pdf
· Onciul, Dimitrie; Scrieri istorice, Bucureşti, 1968, pag. 264;
· Tufescu, Victor; Nume populare pentru denumiri geografice din România, Bucureşti, 1977, pag. 172.

Sursa: Olimpia Cotan-Prună
Adaptare şi foto: Carmen Pankau

FEMEI GETE, LUPTÂND ÎN ARENE CA GLADIATORI

Luptele de gladiatori constituiau o formă de distracție și de petrecere a timpului liber în timpul Imperiului Roman. Gladiatorul era în Roma antică un bărbat (în general sclav) care se lupta în arenă cu un alt luptător, sau cu fiarele sălbatice, oferind un spectacol de o anumită natură. Numele îi era dat de la „gladium”, sabia specifică cu două tăișuri folosită de romani. Când spunem „gladiator”, ne gândim aproape întotdeauna la o persoană de sex masculin, așa cum ne indică și imaginile ce ne-au parvenit din epocă. La un bărbat a fi „gladiator” însemna în adevăratul sens al cuvântului a fi puternic și neînfricat. Dar apariția unor dovezi ale existenței unor femei gladiator, ce au luptat în sângeroasele arene ale Imperiului Roman, sunt surprinzătoare, uneori, chiar și pentru istorici. 

Examinarea unei statuete existentă astăzi, în inventarul unui muzeu german oferă indicii temeinice, care susțin unele relatări antice ce privesc existența femeilor-gladiator.

Opera de artă la care facem referire are o vechime de circa 2000 de ani și este cea de-a doua reprezentare a unei femei gladiator, așa cum arată Alfonso Manas de la Universitatea din Granada (Spania), autor al unui studiu referitor la neobișnuita statuetă romană. Opera se află la Hamburg, în Museum für Kunst und Gewerbe și pare să provină, după stil, din peninsula italică și din secolul I e.n.. Statueta înfățișează o femeie care ține în mâna stângă o armă care seamănă izbitor cu tradiționalul pumnal sica al geto-dacilor și al altor neamuri getice. Alfonso Manas consideră că arma pe care o ține în mână femeia gladiator este chiar o sica, sabia scurtă și înconvoiată (ori pumnalul lung) caracteristică neamurilor getice. 

Arma aflată în mâna femeii seamănă destul de bine cu aceea ce poate fi observată și pe Columna lui Traian, pe care o mânuiește viteazul rege Decebal, în scena sinuciderii sale. Aceste arme, explică Manas, erau folosite de către o anume categorie de gladiatori, numiți „thraex”, proveniți din Geƫia. Femeia înfățișată în statuetă ține capul puțin plecat și brațul ridicat, ceea ce reprezintă, în arta romană, susține Manas, un gest caracteristic gladiatorilor care au obținut izbânda într-o confruntare din arenă. Nu era ceva neobișnuit ca gladiatorii să se prezinte la luptă, în arenă, la bustul gol, a mai explicat Manas. Acest aspect poate fi observat și la femeia gladiator reprezentată în statueta de la Museum für Kunst und Gewerbe, după cum s-a consemnat în International Journal of the History of Sport.

Cealaltă reprezentare a unei femei gladiator provine din secolul II e.n., și se află la British Museum (Marea Britanie) și a fost găsită în situl roman de la Bodrum (Turcia). Deși cronicarii romani fac referire și la femei-gladiator, se pare că numărul reprezentantelor sexului frumos care își asumau (sau cărora li se atribuia fără drept de apel această sarcină, fiind sclave) un asemenea rol era mic. De altfel, raritatea femeilor-gladiator este sugerată și de către numărul extrem de redus al operelor de artă ce le reprezintă. După relatarea lui Suetoniu, crudul împărat Domițian a obligat mai multe femei să se lupte noaptea între ele, la lumina torțelor. Însă, un alt împărat roman a interzis, mai târziu, în anul 200 e.n., confruntările oficiale la care luau parte femeile. Este vorba despre Septimius Severus – unicul împărat roman născut în Africa, care avea, se pare, origini berbere.

Acum știm că au existat femei gladiator. Mai știm și că unele dintre ele purtau arme getice și proveneau, din rândurile geƫilor. Însă viața, faptele și numele femeii gladiator înfățișată în statueta de bronz din muzeul german reprezintă încă un mister, dar sigur este o continuatoare a vestitelor și temutelor AMAZOANE din zona Mării Negre (Pontus Euxinus).

Sursa: George V. Grigore
Adaptare şi foto: Carmen Pankau

👑REGI GEȚI MENȚIONAȚI PE TĂBLIȚELE DE LA SINAIA

Arimus/Arimun, rigă al neamului arimin de la nord de Istru, din vremuri străvechi, amintit de logograful Xantos (sec. V.î.Hr.), în Istoria grecilor. Sipilos, îşi avea regatul tot la nord de Istru, menţionat în Biblioteca istorică, Cartea III, LV, de Diodor din Sicilia.

Tanaus, rege get care a dus o expediţie reuşită în Egipt, în secolul XVIII î.Hr. (Diodor din Sicilia, în Biblioteca istorică; Trogus Pompeius, Istorii filipice) Sarmis, bazileu al geţilor, menţionat în secolul al XVII-lea î.Hr., în cinstea căruia a fost ridicată Cetatea Sarmizegetusa – Cetatea getului Sarmis.

Telefos, rege al geţilor trăitor pe la jumătatea veacului al XII-lea î.Hr., a sprijinit pe troieni în războiul cu aheii, alături de soţia sa Hiera, conducătoarea cavaleriei amazoanelor. Ambii eroi regali au pierit în luptă. Aetes, bazileu al geţilor de nord şi sud-istreni, urmaşul lui Telefos, tatăl prinţesei Medeea, care a devenit eroina poetului get Euripides (480-406 î.Hr.), unul din Părinţii tragediei antice, în celebra piesă Medeea.

Caduidas, regele Sciţiei/ Geţiei, fratele lui Gnuros, tatăl înţeleptului Anacharsis, care a ajuns la Atena în vremea celei de-a patruzeci şi şapte Olimpiade (592-589 î.Hr.), pe când era arhonte Eucrates. Timpul acestui vrednic monarh a fost în prima parte a veaculului al VI-lea î.Hr. (Diogenes Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, mijlocul sec. III d.Hr.). Tomiris, celebra regină a messageţilor, care a înfrânt umilitor armata împăratului Cirus (557-530 î.Hr.), iar pe suveran l-a decapitat chiar ea, faimoasa suverană. Iordanes (mij. sec.VI d.Hr.), afirma că de la războiul Troiei până la războiul Cirus-Tomiris trecuseră 630 de ani. Suverana Tomiris stăpânea un puternic regat numit Sciţia care se întindea peste Sciţia Minor şi Moesia. (Iordanes, Getica X, 61,62). Numele reginei gete conţine două cuvinte: tomu = cruce şi iri = strălucitoare, luminată ori varianta tomu + re = crucea Sfântului Soare. Antirus, urmaşul reginei Tomiris, s-a confruntat cu numeroasa armată a perşilor condusă de Darius (522-486 î.Hr.), repetând din nou victoria geţilor.

Carnabon, rege get amintit în drama Triptolemos, a tragedianului Sophokles (497-405 î.Hr.). Baico – mato, ocrotitor al geţilor a fost cel care l-a învins moral pe Xersex (486-465 î.Hr.), al perşilor, care venind să-şi răzbune tatăl, pe Darius, a fost sfidat de cultul eroic al jertfei geţilor şi s-a întors de unde a venit, însă mult ruşinat.

Matigo – mato, a domnit în jurul anilor 400 î.Hr., vreme de 15 ani. Gisieo – mato, rege scitic, a domnit 10 ani, urmat de Maico – mato pe la anul 395 î.Hr., urmat la rândul său de Bazorio – mato, vreme de 6 ani, către sfârşitul veacului IV î.Hr., când i-a înfrânt pe traci.

Dromixto/ Dromichete, marele rege get, învingătorul lui Lisymah, victorie afirmată de tăbliţa (T.) 25 turnată pe la 293 î.Hr., iar tăbliţa nr. 26 confirmă autenticitatea izvoarelor antice prin care Dromichaites i-a „potopit pe macedoneni în câmpie”, moment însemnat şi de Pausanias (110-180). (Pausanias, Descrierea Greciei, 1,9). Boero Biseto 1, urmaşul lui Dromichaites, atestat de tăbliţele 28-30 între anii 280-270 î.Hr.,a domnit peste marele regat ce cuprindea Dobrogea, Moesia, Valahia Bessarabă/ până la Boristene/ Nipru, Valahia Mică/ Muntenia, Ţara Agatârşilor, Panonia până către antica Austrie, ţinuturile Moraviei şi mare parte a celor din vechea Serbie. Între geţi se aflau şi o parte dintre sarmaţi sosiţi pe la 420 î.Hr.

Demaroe – mato (270-232 î.Hr.), menţionat de tăbliţa (T.) nr. 33. Şirul tăbliţelor de plumb se întrerupe pentru aproape două veacuri.

„După Boero Biseto nu mai avem scăpare şi ajunse pînă la noi tăbliţe de plumb scrise cu faptele strămoşilor noştri aproape 200 de ani, deşi ele au existat atunci când au fost descoperite în anul 1875 la Sinaia (prin purtarea de „grijă” a luiCarol I)”. (Constantin Olariu Arimin, Adevăruri Ascunse vol. I, Iaşi, 2016, p. 259)

Boero Bisto (82-44 î.Hr.), împăratul geţilor. „Boerobista, get de neam, după ce a luat asupra sa, puterea peste poporul său, s-a apucat să-l refacă în urma deselor nenorociri. Şi, prin muncă necontenită, prin cumpătare şi disciplină a făcut ca în scurt timp să întemeieze un imperiu mare şi să supună geţilor toate popoarele din vecinătate.” (Strabon, Geographia, VII, 3; Tăbliţele 37-43);
Bezine – mato (44-30 î.Hr.), confirmat de tăbliţa 45, urmat de Orilieo, tăbliţa 46;
Trogus Pompeius, Historiae Philippicae, XXXII, 3); Cozon – mato (20?-15? î.Hr.), amintit de Suetoniu (69-130), De Vita Caesarum); Cotizo – mato (15 î.Hr.?-15 d.Hr.?), regele-poet, amicul poetului exilat la Tomis, Ovidius Publius Naso, a reuşit să ridice la mare prestigiu regatul get, încât era pe cale să se înrudească cu cezarul roman Octavian (T. 47); Biseto II – mato (15-30), urmat de Dapisiu şi Zoirasieo (30-45?) (T. 60), apoi de Bilteo (45?-60?); Gezino (60-89) şi Diogio (89-106). (Constantin Olariu Arimin, op. cit., p. 234-269)

Ilustrului Împărat Burebista cel Mare (82-44 î.Hr.), i-au urmat Marele Preot Deceneu (44 î.Hr.), Comosicus (43-38 î.Hr.), Cotiso (40-10 î.Hr), Dicomes (31 î.Hr.), Rholes/ Oroles (29 î.Hr.), în Dobrogea, Dapyx (29 î.Hr.), în Dobrogea, Zyraxes (29 î.Hr.), în Dobrogea, Thiamarkos (sec.I î.Hr.-I d.Hr.), în vestul Munteniei, Oltenia, cu capitala la Buridava – Ocniţa – Vâlcea), Cotys I Poetul (12-19 d.Hr.), regina, văduva lui Cotys I (19-38 d.Hr.), Rhoemetalces al III-lea (38-45 d.Hr.), Cotys al II-lea (45-50 d.Hr.), Scoryllo (50-68/ 69 d.Hr.), Duras – Durpaneus (69-87 d.Hr.), Decebalus (87-106 d.Hr.), Pieporus (170 d.Hr.). (Mihail Diaconescu, Cronologie Comentată, în Istoria Literaturii Dacoromâne, Alcor Edimpex, Bucureşti, 1999; Cornel Bîrsan, CODEX GETO-DACORUM – Istoria de 1000 de ani a Geto-Dacilor, Ed. Librex, Bucureşti-2018).

Sursa: Constantin Olariu Arimin
Compilare şi foto: Carmen Pankau