24 IANUARIE 1859 – MICA UNIRE – UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE SUB ALEXANDRU IOAN CUZA

În urmă cu 165 de ani, pe 5 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor al Moldovei

În ziua de 5 ianaurie 1859, în tot orașul și în restul țării, lumea era în așteptare, în tensiune. În jurul palatului fuseseră aduși o mulțime de ostași de teama unei lovituri de stat din partea lui Gr. Sturdza. Poziția fostului general era una favorabilă în fața Porții, iar la Iași avea destui susținători. În aceste împrejurări, rangul militar al lui Cuza, autoritatea sa în fața oștirii, singura forță capabilă sa împiedice o lovitură de stat, constituiau considerente demne de luat în seamă.

Ședința se deschide la ora 12. Firește, consulii marilor puteri fusesră invitați. O excepție notabilă fusese făcută pentru cel austriac. Imperiul Habsburgic avea în posesie Transilvania, iar constituirea unui stat unitar al românilor reprezenta un pericol. De aceea, consulului sosit de Viena i s-a trimis o invitație deosebită de celelalte în sensul că pe sigiliu nu scria „Principatele Unite”.

După apelul deputaților, câțiva lipsind, în ordine alfabetică se începe votul. Vasile Alecsandri este primul care, urcând la tribună rostea ”cu glas tare” numele candidatului pentru care-și dă votul. În sala stăpânită de adâncă tăcere, răsună pe rând de 48 de ori același nume: Alexandru Ioan Cuza. În uralele și aplauzele deputaților, și îndeosebi ale tribunelor umplute până la refuz, președintele Adunării proclamă domn al Moldovei pe Alexandru Ioan Cuza. Palid, profund emoționat, noul domn se urcă la aceași tribună, rostind cu o vocă puțin gâtuită: ”Jur în fața țării mele că voi păzi cu sfințenie drepturile și interesele patriei, că voi fi credincios Constituției în textul și spiritul ei, că în toată domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toți și în toate, uitând toată prigonirea și toată ura, iubind deopotrivă pe cel care m-a iubit și pe cel ce m-a urât, neavând înaintea ochilor mei decât binele și fericirea nației române”.

Mihail Kogălniceanu rostește și el un discurs:

”După 154 ani de dureri, de umiliri şi de degradare naţională, Moldova a reintrat în vechiul ei drept, consfinţit prin capitulaţiile sale, dreptul de a-şi alege pe capul său, pe Domn. Prin înălțarea ta pe tronul lui Ștefan cel Mare s-a reînălțat însăși nașionalitatea română. Alegându-te pre tine domn în țara noastră noi am voi să arătăm lumii accea ce toată lumea dorește: la legi noi, om nou…Fii dar omul epocii; fă ca legea să înlocuiască arbitrarul; fă ca legea să fie tare, iar tu, Măria ta, ca Domn fii bun, fii blând; fii bun mai ales cu acei pentru care mai toţi Domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi. Nu uita că dacă 50 de deputați te-au ales domn, Măria ta are să domnească peste 2 milioane de oameni. Fă dar ca domnia ta să fie cu totul de pace și de dreptate…. Fii simplu Măria ta…. fii domn cetățean. Urechea ta să fie pururea deschisă la adevăr și închisă la minciună și lingușire”.Când Kogălniceanu își sfârșea discursul afară colopetele deja umpleau văzduhul în răsunetul a 101 lovituri de tun. Tot orașul era în stradă iar în fața palatului era o mulțime care striga: ” Trăiască prințul! Trăiască depuații! Jos strigoii!”

”Toată Strada Mare era plină de lume. Ore întregi au durat strigătele entuziaste ale poporului. Patru zile orașul a fost iluminat. Patru zile în șir procesiunile au venit chiar și noaptea la lumina a 400 sau 500 de torțe ca să felicite pe domn”. Telegrama trimisă locuitorilor capitalei Moldovei de către corpul electoral din Focșanii Țării Românești (pe atunci orașul era împărțit în două, o parte era a Valahiei și cealaltă a Moldovei) sublinia limpede victoria națională, biruința împotriva trecutului: „Glorie vouă, frați de dincolo de Milcov! Tăiască România unită”.

Consulul francez Victor Place, unul dintre cei mai înfocați susținători ai Unirii, telegrafiind la Paris, aprecia că pentru prima oară s-a săvârșit o alegere fără ca domnul să cheltuiască vreun ban, deși Mhail Strudza nu s-a dat îndărăt în a cumpăra scump voturile. Cineva din preajma domnitorului spunea că în ziua de 5 ianuarie alesul n-avea în buzunar decât 8 galbeni. Era cel mai săcac dintre candidați, locuind pe atunci în chirie, în două odăi la un anume Pavel Stoianovici.

„Şi cât va avea ţara aceasta o istorie, cea mai frumoasă pagină… va fi a lui Alexandru Ioan Cuza” - M. Kogălniceanu

Pe 20 martie 1820 s-a născut la Bârlad Alexandru Ioan Cuza, primul domnitor al Principatelor Unite şi al statului naţional România.

„Numai pacea dintre noi, iubirea dintre fiii aceleiași țări și nații, numai o deplină armonie între toate clasele societății, întrunind așa toate puterile, poate să ne întărească; și așa, și guvernământul și poporul, mână în mână, să ridicăm patria noastră din căderea în care au adus-o nenorocitele întâmplări ale trecutului. Deci, fără dușmănie față de cineva, miloși față de toți, începem să ne îndeplinim misiunea și să vindecăm rănile națiunii.”

Alexandru Ioan Cuza, primul domnitor al Principatelor Unite (1859-1862) şi al statului naţional România (1862-1866)

Sub domnia sa, s-au pus bazele dezvoltării moderne a naţiunii române din punct de vedere economic, social, politic şi cultural. A participat la mişcarea revoluţionară de la 1848 din Moldova, iar după aceea la mişcarea pentru Unirea Principatelor. La 5 ianuarie 1859 a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie şi al Ţării Româneşti, înfăptuindu-se astfel unirea celor două ţări. Devenind domnitor, Cuza a obţinut, prin demersurile sale, recunoaşterea unirii din partea marilor puteri. În domniei lui Cuza, a fost desăvârşită Unirea Principatelor printr-o serie de acte de guvernământ: contopirea adunătorilor de la Iaşi şi Bucureşti într-un parlament unic, numirea unui singur guvern şi fixarea capitalei noului stat la Bucureşti (1862).

Întâmpinând rezistenta guvernului şi a Adunării legiuitoare, alcătuite din reprezentanţi ai boierimii şi marii burghezii, precum şi a bisericii, în înfăptuirea unor reforme burgheze, Cuza formează în 1863 un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care realizează secularizarea averilor manăstireşti (decembrie 1863) şi dizolvă Adunarea legiuitoare (2 mai 1864). În acelaşi an, Cuza supune aprobării poporului, prin plebiscit, o nouă constituţie şi o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai largă, şi decretează la 14 august 1864, legea rurală concepută de Kogălniceanu, care, cu toate limitele ei, a reprezentat un moment însemnat în dezvoltarea capitalismului, desfiinţând iobăgia multiseculară. În timpul domniei lui Cuza au fost eliberate codul civil şi codul penal, legea pentru obligativitatea învăţământului primar, s-au înfiinţat universitatiile de la Iaşi (1860) care îi poartă azi numele şi de la Bucureşti (1864), a fost dezvoltată armata naţională etc.

Înfăptuirea celor două mari reforme agrară şi electorală, a îndârjit pe reprezentanţii boierimii conservatoare, ca şi pe exponenţii aripii de dreaptă a burgheziei, care, uniţi într-o coaliţie cunoscută în istorie sub denumirea de „Monstruasa Coaliţie”, l-au silit să abdice în data de 11 februarie 1866, şi au adus în locul său pe prinţul străin Carol de Hohenzollern (un prinƫ scăpătat, sărăcit, care şi-a păstrat cetăƫenia germană până la moartea sa. - n.r. Carmen Pankau) .

Detronarea lui Alexandru Ioan Cuza, eveniment cu serioase implicaţii pe plan intern şi european, ridică numeroase dificultăţi şi semne de întrebare.

Răsturnarea domnitorului Unirii la 11 februarie 1866 motivată în numele naţiunii a fost făcută, după cum se ştie, la adăpostul nopţii de către un grup de militari. 

Pe 11 februarie 1866, ora 5 dimineața un grup de ofițeri cu pistoalele în mâini, pătrunde în palatul domnesc al lui Al. I Cuza, îl scoală din somn și îl obligă să semneze actul de abdicare de pe tronul României. Faptul era de o gravitate fără precedent, căci ofițerii respectivi juraseră credință Domnului țării, parte din ei fiind chiar din garda palatului. Așadar, 11 februarie 1866 este o zi a infamiei și a trădării. Dau spre știință și rușine veșnică numele celor ce l-au trădat pe Cuza Vodă: col. N. Haralambie, col. I. Călinescu, col. D. Crețulescu fratele primului ministru în funcție, mr. D. Lecca, cpt. C. Pilat, cpt. A. Berindei, cpt. Al. Candiano-Popescu, cpt. A. Costescu și care, cu toții, vor face carieră de generali sub domnia lui Carol I.

141 de ofițeri ai armatei române de la sublocotenenți la colonei au scris lui Carol I, tot în 1866, un memoriu cerând ca trădătorii să fie pedepsiți. Cu o aroganță câinească specifică unui prusac primitiv și incult, Carol I ignoră memoriul, pe Al. Candiano-Popescu și-l face aghiotant regal, pe ceilalți generali, iar pe Cuza Vodă îl va urmări cu o ură neagră până la moarte.

Nu faptul că Al. I Cuza a fost detronat e de condamnat, căci însuși Cuza Vodă declarase în decembrie 1865 că e gata să părăsească tronul, ci modul cum s-a înfăptuit și de către cine. După abdicare, Cuza e ținut prizonier 48 de ore în locuința unui dușman personal, C. Ciocârlan iar pe 13 februarie 1866 e urcat într-o caleașcă și escortat la Brașov, în Austria.

Înainte de a părăsi țara declară: 

”Să de Dumnezeu să meargă țării mai bine fără mine decât cu mine! Trăiască România!”

Cuza se stabilește la Viena și Florența unde își cumpără două mici proprietăți. În 1867 scrie o scrisoare lui Carol I, prin care îl roagă să-i dea voie să vină în țară ca să trăiască la Ruginoasa. Carol I l-a refuzat.

La doar 53 de ani, pe 15 mai 1873, Cuza Vodă moare în Germania, la Heildelberg.

Regele Italiei, Victor Emanuel își exprimă durere și tristețea pentru moartea marelui Domn pe când Carol I n-a trimis niciun mesaj. Trupul este adus în țară și înmormântat la Ruginoasa, sute de mii de țărani plângându-i moartea cu lacrimi amare și durere adevărată.

Al. I Cuza a iubit din toată ființa sa România pe care a slujit-o cu credință, devotament și loialitate toată viața, fiind pentru poporul român o adevărată icoană morală, cât și pildă de urmat întru slujirea Patriei.

Dacă duşmanii săi au trudit fără preget până la detronarea şi exilarea domnitorului, trebuie remarcat faptul că în cei şapte ani de domnie - foarte puţini la număr - Al. I. Cuza a contribuit într-o măsură esenţială la făurirea României moderne. Principalele sale reforme au dat lovituri hotărâtoare fundalismului, au deschis căi largi pentru dezvoltarea capitalismului, au ridicat importante pături ale populaţiei la viaţa politică, l-au înălţat pe ţăran de la starea de clăcaş la rangul de cetăţean şi proprietar, într-un cuvânt au pus bazele statului român modern.

Cu toate acestea Cuza a fost unul dintre oamenii cei mai huliţi ai epocii, iar domnia lui a fost considerată de către adversari, ca o adevărată nenorocire pentru ţară. Deşi a luptat cu energie şi perseverenţă pentru dezvoltarea ţării sale pe drumul progresului, Cuza a fost învinuit, urât şi a sfârşit prin a fi înlăturat de la conducerea unui stat la a cărui ridicare spre civilizaţia modernă a contribuit mai mult decât oricare dintre contemporanii săi.

Expulzat, ex-domnitorul şi-a petrecut restul vieţii în Germania, unde a şi murit în anul 1873. A fost înmormântat la moşia sa de la Ruginoasa. La 29 martie 1873, când domnul Unirii şi al împroprietăririi era coborât în cripta de la Ruginoasa, Mihail Kogălniceanu spunea următoarele:

„Nu este în lumea aceasta totul deşertăciune, rămâne ceva statornic; rămân faptele mari care sunt nepieritoare.”

Sursa: necunoscută

Adaptare: Carmen Pankau

CUTIA PANDOREI

 

Am deschis deja CUTIA PANDOREI, fără intenƫii rele, dar pentru asta am fost mereu şi mereu sancƫionată de fb şi mai ales de către cei cu origini incerte şi cu carnea sub şaua calului, care s-au aciuat pe la noi, şi care au uitat să mai şi plece. Cei care încearcă mereu şi mereu să ne smulgă din teritorii şi să ne dezbine, cei care vor să ne ia Istoria multimilenară, cei cărora le este frică şi mă raportează MEREU la fb, cei care atacă în hoarde Pagina mea pe fb GETIA Magnifică, pentru că singuri NU au curaj.

Motivul este că lor le este FRICĂ de ADEVĂRURILE (dovedite) pe care le dezvălui. Ei NU au nici ƫară, au năvălit aici şi au trecut totul prin foc şi sabie, nu au nici limbă, limba lor şi-au lărgit-o cu cuvinte româneşti, nu au nici istorie, şi-au preparat-o cu a noastră, nu au nici eroi, nu au nici caracter, nu au NIMIC, au numai jafuri şi crime la activ… Ei sunt plini de venin, ură, invidie şi orgolii…

Cum să NU fie frustraƫi?

Oricum, NOI NU CEDĂM CE ESTE AL NOSTRU, NU LE PERMITEM şi NU vrem NIMIC de la nimeni, doar să fim lăsaƫi în linişte şi pace pe PĂMÂNTUL NOSTRU multimilenar strămoşesc! Atât! 

Dacă nu vă place la noi, ştiƫi unde este ieşirea, NU vă opreşte nimeni!

Autor: Carmen Pankau

SUNTEM UNICI

Fiecare dintre noi este altfel, este unic, și asta este foarte bine. Fiecare om are personalitatea sa, experienţa sa, cariera sa, familia sa, problemele sale, viziunile sale, reușitele sale, necazurile sale…, și așa aș putea enumera mai departe…

Și atunci, de ce copiem pe alţii, de ce vrem să arătăm ca alţii, de ce vrem să facem aceeași carieră ca alţii, de ce râvnim la ce au alţii, de ce invidiem pe alţii, de ce subminăm pe alţii? De ce?

Fiecare este special și nu se poate compara cu nimeni. Fiecare are altă viaţă, trăiește altfel, vede altfel, simte altfel decât celălalt.

De ce să fim toţi la fel? V-ar place să purtăm toţi o uniforma? Nu?

Și atunci, de ce NU ne înţelegem unul cu altul?

De ce ne împiedicăm de celălalt, și de ce să moară capra vecinului?

Acesta este punctul la care trebuie să lucrăm… Când depășim acest “neajuns”, și aruncăm masca și ochelarii de cai, abia atunci începem să vedem totul mai limpede!

Se poate!

Autor: Carmen Pankau

OMUL ZILELOR NOASTRE…

Preocupat de existența pământeană într-un mod alert sau pasiv și detașat din ce în ce mai mult de realitatea concretă, omul zilelor noastre este ancorat într-o realitate fantasmagorică, creată de el însuși cu ajutorul tehnologiei. Dar, oare, reperele realității concrete îi subminează matrixul care îl ține captiv într-o ILUZIE STERILĂ, care, aparent, îi dă satisfacţia că se poate desfăşura într-un mod mai aparte? Fiindcă, el, omul, caută să evadeze tot mai mult din planul verosimil al vieţii. Conform teoriei evoluției mediului natural, omul se află printre ființele cele mai puternice și adaptabile, însă realitatea zilelor noastre combate această teorie… omul ființa supremă dotată cu rațiune dintre toate viețuitoarele pământene în ierarhie, tinde să rupă legătura cu natura sa ancestrală prin faptul că renunță să-și mai acceseze funcțiile primordiale native.

Comunicarea directă și personală cu semenii atât de firească cândva a devenit un sentiment rar întânit printre generațiile viitorului. Omul erei actuale se neglijează pe sine uitându-și condiția de individ înzestrat cu conștiința libertății, a apartenenței de grup, a socializării prin interacțiune directă și tangibilă. Evadarea din lumea reală în cea virtuală, a devenit un scop existențial… adesea îi vezi pe stradă, acasă în familie, în sălile de așteptare, în aeroporturi sau gări, pe plaje sau terase, cufundați cu capetele în monitorul unui telefon, a unei tablete sau al unui laptop…acolo în mediul virtual, ei găsesc un debușeu puternic pentru a se deconecta de la cadrul real de manifestare.

Asemănările dintre cele două lumi, par a avea ceva similarități, însă consecințele apartenenței fac diferența. Atracția magnetică pentru lumea virtualului are ca și primă consecință întreruperea comunicării verbale, apariţia dificultăţii în exprimare şi tendinţa spre izolare. Cea mai vulnerabilă categorie de oameni care folosesc tehnologia, sunt copiii, care de mici sunt expuşi pericolului de a nu se dezvolta într-o ambianţă normală, fiind învăţaţi să utilizeze jocurile de pe telefon sau calculator. O activitate păgubitoare ce se răsfrânge asupra emisferei cerebrale stângi care este setată din naştere pe partea gândirii raţionale, provocând apariţia unor comportamente deviante în familie şi societate. Violenţa, sevrajul, autismul, lipsa concetrării, tulburările de vedere de auz şi de memorie, lipsa empatiei, narcisismul, sunt consecinţele utilizării internetului fără discernământ.

Creativitatea din lumea virtuală este de tip static şi nu ajută la dezvoltarea personală a individului, din contra îi anihilează partea creativă a intelectului şi-l condiţionează să se manifeste după nişte automatisme mintale. Dependenţa de tehnologie a devenit un DROG SOCIAL care tinde să acapareze în circuitul său tot mai mulţi oameni. Un inovator excentric, vizionar şi faimos, Elon MUSK, declara într-o conferinţă că, într-un viitor apropiat, omenirea nu va mai face diferenţa dintre cele două lumi, cea reală şi virtuală…
Oare o să ajungă domeniul virtual într-o asemenea etapă a evoluţie, încât să poată substitui lumea reală? Mi se pare o predicţie hilară din moment ce lumea virtuală este lipsită de oxigen şi de alte atribute care definesc tot ceea ce este concret, palpabil, obiectiv, indiscutabil. Câţi oameni se mai bucură de o plimbare în mijlocul naturii contemplând frumuseţile ei? Câţi oameni mai leagă prietenii adevărate, fără ajutorul dispozitivelor tehnologice? Câţi oameni mai tânjesc după mirosul florilor, după cântecul divin al păsărilor, după compania unui animăluţ care poate dărui multă atenţie şi iubire protectorului său?

Nu este necesar să renunţăm în totalitate la premisele tehnologiei, ci doar să găsim calea de a îmbina armonios cele două entităţi, astfel, încât să nu uităm de atributele condiţiei noastre umane. Suntem construiţi genetic să interacţionăm direct, să căutăm sprijinul şi afecţiunea celor apropiaţi nouă – o strângere de mână, un zâmbet, o privire caldă şi sinceră, sunt gesturi umane pe care nu le poţi găsi dincolo de monitorul unui calculator sau telefon. Progresul societăţii pe pe partea tehnologică a făcut ca apanajele ei să devină indispensabile, iar acest proces ireversibil a contribuit decisiv la educarea maselor de oameni pe principii exclusiv materialiste.

Mulţi oameni, când aud expresia „lumea materială”, au tendinţa de a se raporta strict la criteriile materialismului, fiindcă cei care guvernează societatea umană, planifică demersurile în acest mod, ca oamenii să devină dependenţi de ceea ce ei le furnizează… iar avantajul nu este unul reciproc, fiindcă lumea reală devine tot mai mult sufocată de către cea virtuală. ÎNSTRĂINAREA DE REALITATE şi dezinteresul pentru ceea ce se întâmplă în jur, sunt urmări foarte grave pentru individul uman findcă transformările negative la nivel emoţional produc alterarea comportamentului.

Viteza de comunicare a internetului, anulează distanţa dintre oameni, dar îi însingurează la propriu şi la figurat, amăgiţi de iluzia unei dimensiuni lispită total de consinstenţă materială. Implicaţiile negative a folosiri în exces a comunicării virtuale, nu se opreşte aici, fiindcă INTERNETUL nu a fost creat doar în vederea comunicării rapide, ci şi pentru COMERŢUL ELECTRONIC, stocarea de date, spionajul, o sumedenie de aspecte care pot periclita siguranţa vieţii private.

Controlul autorităţilor supreme asupra vieţii umane facilitată de reţelele tehnologice, se exercită într-un mod tacit, aproape nesesizabile, iar în anumite contexte chiar limitează dreptul la libera exprimare. Aşa cum se poate prevedea în viitor, tehnologia va evolua într-o direcţie mai amplă şi mai sofisticată, astfel că OMUL va deveni o FIINŢĂ ROBOTIZATĂ total captivă în ciberspaţiu, locul unde i se cooferă o alternativă la starea de visare… şi acolo, în acea lume a fantasmelor, el va uita cu totul de sine, fiindcă inteligenţa şi capacitatea de conştientizare a realităţii vor dispărea. Cu cât omul se va dezrădăcina de natura sa ancestrală, în mod conştient sau nu, cu atât mai mult îşi va uita originea.

Sursa: Andreea Arsene
Adaptare şi foto: Carmen Pankau

Noi NU suntem urmaşii unor cretini care nu au numit nimic în limba lor, nici măcar oaie, apă, soare… Limba “lor” latina este tot limba noastră, o limba românească, fapt DOVEDIT!

Noi NU suntem urmaşii jefuitorilor, criminalilor romani, care nu numai ca și-au falsificat propria istorie, ci au încercat să o falsifice si pe a noastră!

RUMÂNA are 2000 de cuvinte răspândite de geţi, azi singurele cuvinte europene ancestrale vorbite în India, 240, exclusiv româneşti.

În toate enciclopediile, inclusiv în Wikipedia, scrie că, geţii au ajuns atât la Gibraltar ca Iler- geţi, Indi-geţi, cât şi în India, dându-i numele, ca Indi-geţi şi Mas-geţi (massageţi), geţii maximi, Geţii cei Mari (mas, mare, inclusiv masiv, în latină şi în limba pahalavi a perşilor).

Vedem că ei vobeau rumâneşte atât pe parcursul până în Spania, cât şi pe cel până în India, unde au ajuns şi fraţii noştri macedoneni, sub Alexandru cel Mare, acum 2300 de ani.

Abia în India desluşim limba română paleolatină a geţilor, pentru că romanii nu au ajuns niciodată în Punjabi.

Doar “Şcoala românească” ne învaţă că strămoşii noştri erau nişte primitivi, de au ajuns în subordinea altora de proşti, nu pentru că erau un popor de agricultori paşnici, liberi, monoteişti, antiidolatri, sufocat de forţa copleşitoare a maşinii de război, a unui imperiu sclavagist, idolatric, la apogeu.

Aproape că se trece sub tăcere faptul că acest “formidabil” Imperiu Roman a fost DISTRUS ŞI STĂPÂNIT, PÂNĂ LA URMĂ, de către GEŢII GOŢI, Regele GOT-GET ALARIC, creştini, care erau sigur din neamul românesc şi ne-au sărit în ajutor, atacând pe romani împreună cu geƫii liberi, de cum au revenit din Suedia în Geƫia Carüpatină (fosta Dacie), determinând Retragerea aureliană.

___________________________

ŞTANGĂ, ŞURUB, ŢANDĂRĂ, cuvinte vorbite în Punjabi, duse acolo de rumânii geţi.

RUMÂNA ESTE O LIMBĂ PALEOLATINĂ şi PALEOGERMANOSLAVĂ, având 2000 de cuvinte răspândite de geţi, azi singurele cuvinte europene ancestrale vorbite în India, 240, exclusiv româneşti.

PROSTIA ESTE LA NIVEL DE POLITICĂ DE STAT ÎN ROMÂNIA?!

Cum şi de ce, fără nicio logică şi fără dovezi, se afirmă azi, de către Institutul de Lingvistică condus de Academicianul Marius Sala că ”dacii şi-au abandonat limba”, că a avut loc o ”romanizre” a tuturor dacilor, că românii nu vorbesc limba moştenită de la străbunii lor geto-daci?

Doar ca să afirmăm că suntem străini de România?

Doar ca să afirmăm că suntem urmaşii unor cretini care nu au numit nimica în limba lor, nici măcar oaie, apă, soare ?

Niciun român nu sesizează bătaia de joc la adresa lui, pe tărâm lingvistic?

Ce este evident este doar faptul că rumâna seamănă cu latina Romei, cum seamănă şi cu celelate limbi din Balcani.

Nu există nici un argument pentru a dovedi că noi am luat de la alţii.

Vechimea arheologică, cea mai mare, a civilizaţiei de pe teritoriul României şi atestarea cuvintelor româneşti în teritoriul Indo-Pakistanez, dimpreună cu osemintele celui mai vechi om de tip contemporan în România, sunt argumente temeinice că alţii au dezvoltat şi continuat limba noastră, pe măsură ce au ocupat teritorii noi.



Comparaţi cu etimoanele DEX-ului şi cu http://solif.wordpress.com/

Ultimele cărţi, LIMBA RUMÂNILOR NU SE TRAGE DE LA ROMA şi ISTORIA ANTICĂ a NEAMULUI ROMÂNESC, de Dr.Cueşdean, le puteţi comanda la telefon 0722.317.501.

În toate enciclopediile, inclusiv în Wikipedia, scrie că, geţii au ajuns atât la Gibraltar ca Iler- geţi, Indi-geţi, cât şi în India, dându-i numele, ca Indi-geţi şi Mas-geţi (massageţi), geţii maximi, Geţii cei Mari (mas, mare, inclusiv masiv, în latină şi în limba pahalavi a perşilor).

Vedem că ei vobeau rumâneşte atât pe parcursul până în Spania, cât şi pe cel până în India, unde au ajuns şi fraţii noştri macedoneni, sub Alexandru cel Mare, acum 2300 de ani.

Abia în India desluşim limba română paleolatină a geţilor, pentru că romanii nu au ajuns niciodată în Punjabi.

Doar Şcoala românească ne învaţă că strămoşii noştri erau nişte primitivi, de au ajuns în subordinea altora de proşti, nu pentru că erau un popor de agricultori paşnici, liberi, monoteişti, antiidolatri, sufocat de forţa copleşitoare a maşinii de război, a unui imperiu sclavagist, idolatric, la apogeu.

Aproape că se trece sub tăcere faptul că acest formidabil Imperiu Roman a fost distrus şi stăpânit, până la urmă, de către GEŢII GOŢI, creştini, care erau sigur din neamul românesc şi ne-au sărit în ajutor, atacând pe romani împreună cu dacii liberi, de cum au revenit din Suedia în Dacia, determinând Retragerea aureliană.

Nu par să existe decât câteva cuvinte cu etimon german în limba română, deşi colaborarea şi convieţuirea ”daco-germană” este arhi atestată prin bastarni, marcomani şi goţi. Fenomenul se datorează aspectului de dialect român al aşa zisei germane, de fapt getica gotică din vremea lui Iulius Cezar, ce i-a şi numit fraţi pe germani.

Înţelesul latin al cuvântului GE-r-MANI este cel de GE-MENI.

Cuvântul gotic FASTAN=solid, tare, există în română, ca FUŞTEI=treaptă solidă la scara de lemn şi PUŞTAN=copil tare, voinic.

Până şi cele 16, lexeme, cuvinte, ”neologisme grmane” din limba română existau în rumâna getică, unde Şmacar înseamnă chiar şmecher, nu degustător, cu cel puţin 1700 de ani înainte de a se instala saşii în Ardeal.

Neologismele germane din limba română contemporană, ştangă dangori, şurub saur, ţandără ciandara, turn tuar (T->D) duar, montură muntar mundra, ţigară ţigara, dop dadd, a hăcui hacauna, ştrengar cingar, cant canţa, gir paungirvi, şmecher maccar, mahăr mahar, a îndopa dapfna, lucernă lusan, bandă bande, nu puteau ajunge în Punjabul Indiei şi Pakistanului fără să fi fost duse de rumânii geţi ce şi astăzi se cheamă acolo casta GOŢILOR.

Alte cuvinte germane nu-s în Punjabul Indian şi Pakistanez.

Daţi click pe linkul http://ijunoon.net/punjabi_dic/ introduceţi în dicţionarul Punjabi to English, scris pe coloana din stânga, cuvintele punjabi, pentru a obţine toate sensurile româneşti contemporane.

CUVINTE ROMÂNEŞTI DUSE DE GEŢI ÎN PUNJABI ŞI ÎN GERMANIA, LA BERLIN.

Cuvânt românesc getic etimon german (G.) cuvânt englez cuvânt european în punjabi

14.-şTANGĂ TANGOri G.STANGE staff dangori

15.-ŞURub ŞOR G.SCHRUBE tightness saur

16.-ŢANDĂRA(sub unghie) ŢANDARA G.ZANDER withlow chandara

Sursa: Dr. Cueşdean
Adaptare şi foto: Carmen Pankau

În imagine Regele GOT-GET ALARIC, cel care a îndeplinit năpraznicul blestem al lui Decebal

DENUMIREA GEȚILOR CA „BARBARI“

Geƫii, Străbunii noştri, erau denumiți de către greci şi romani ca „barbari“, adică purtători de bărbi, pentru că ei, Geƫii, purtau bărbi, deci erau "purtători" de bărbi. Această denumire de "barbari" a fost folosită eronat având sensul de "necivilizaƫi“, „sadici“ etc.

Prima Civilizaƫie din lume a fost cea a Pelasgilor. Neamul nostru pelasgo-getic este leagănul civilizației de unde au plecat toate popoarele.

„Barbarii“ ăştia de Geƫi „necivilizaƫi“ a fost poporul primordial, au avut prima scriere din lume şi au descoperit tot ce se poate descoperi.

Geƫii au inventat Scrisul, PRIMA SCRIERE DIN LUME a fost a Geților, la Tărtăria, ROMÂNIA, aveau mai multe alfabete, roata, matematica, arhitectura, medicina, calendarul, astrologia, astronomia, religia, simbolurile şi multe altele.

Străbunii noştri Pelesgo-Geƫi au inventat scrisul la Tărtăria, România, în mileniul Vlll î.e.n., ducându-l cu ei în Sumer (Ki-en-gi), au dezvoltat structurile sociale urbane, au creat o formă de capitalism financiar, au descoperit bolta în arhitectură, au construit primele lăcaşuri de cult sub formă de cruce cu cele patru braţe egale (crucea „greacă“ spun lotrii, iar crucea getă, cum spune Adevărul), cunoşteau curentul electric, făceau operaţii pe creier, au dezvoltat o societate de tip comunitar, în care indivizii erau angrenaţi în relaţii specifice statului de drept modern.

Acum 8 milenii, în eneolitic, noi aveam fructiere, aşa "necivilizaƫi" suntem! Cei care ne denigrează, nici măcar NU existau pe atunci pe acest Pământ, erau încă în stare de ferigă!
Aceasta este o formă a denigrarii noastre de cei invidioşi şi răuvoitori.

Peste tot unde au trecut geƫii, prin multele Migraƫii în toată lumea, şi-au lăsat urmele adânci şi de neşters, ei au civilizat lumea, din mers.

Şi astăzi, la auzul numelui de GET se înclina toƫi cu mult respect, admiraƫie şi recunoştinƫă.

☀️NIASCHARIAN! Să renaştem!

Autor: Carmen Pankau

 

ARIMA, ARIMINIA, RUMUNIA, RUMINIA, DIO GETIA, ASTĂZI ROMÂNIA, ȚARA UNDE S-A NĂSCUT NEAMUL OMENESC

Despre ARIMA, ținut plin de mister și ascuns în cea mai tainică ceață a istoriei, avem totuși ceva ziceri de la meseriașii în falsuri grecești sau elenistice. Găsim în povestioarele lor că în ţinutul neamului arimilor din nordul Istrului trăia, în vremurile fără de început ascuns bine sub pământ, monstrul Typhoeu, sau Typhon, fiul lui Tartaros şi al Gaiei, sau în altă variantă feciorul după zisa lor fiind zămislit numai de Hera, fără un principiu masculin. Dihania avea bătrînețile cernite rău pentru că era o întruchipare chiar de la zidirea lumii, un fel de furtună nimicitoare, un balaur înaripat sau un gigant mai înalt decât munţii, care scuipa foc; la mâini, în loc de degete avea o sută de capete de dragon şi, răsculîndu-se împotriva lui Zeus al grecilor care ajunsese stăpînul cerurilor și pămîntului, acesta supărat pe neascultător, l-a fulgerat cu fulgerele din dotarea personală de unde i-a venit și beleaua, cu care îl cunoaște azi întreaga omenire după meșteșug elenist.

Alte versiuni, ne zic tot după priceperea lor, că în aceşti munți trăia într-o peșteră făptura Echidna, un monstru cu trup de femeie, terminat cu o coadă de şarpe în loc de picioare. Cele două fiare nimicitoare Typhon şi Echidna, după spusele lui Apollodor în Biblioteca, 2.1.2 și 3.1; Diodor din Sicilia în Biblioteca istorică, 2.43.3; Hesiod în Theogonia, versul 301 și Pausanias în Descrierea Greciei, 8.18, au dat naştere mai multor monştri care au îngrozit lumea veche dar mai ales mințile mincinoșilor, lăsîndu-ne astfel lista următoare cu blăstămații pămîntului: Kerberos, Hydra din Lerna, Himaira și Sfinxul.

În cele scrise de Dionisie Periegetul, trăitor al secolului ll al erei noastre, îi amintește pe miticii arimaspii cu numele de arimani, iar Homer(secolul Vlll î.e.n.) în Iliada, 2.781–783 spune că patria lui Thyphon, cel mai renumit titan, era ţara arimilor sau Arima, în Odiseea, poetul spune despre acest teritoriu de legendă că este în ţinutul hiperboreenilor din nordul Istrului.

Alte informații despre țara Arima vin de la maestrul mincinoșilor Herodot unde în Istorii, 4.9–10 zice că gigantul Thyphon s-a luptat cumplit cu jupînul lor Zeus dar a fost învins și pus la popreală pe vecie. În altă parte a cărții amintite găsim o altă poveste despre ținutul legendar de la nordul Istrului unde poposește în muncile lui vînosul Hercule, care, dînd peste stăpîna țării numită Echidna, regina din ţara arimilor, o femeie jumătate om şi jumătate şarpe, din înfierbințeala aceasta s-au născut Scythes; Agathirsus şi Tracus, moşii celor trei mari neamuri arimine – sciţii, geţii şi tracii – care, după zicerile lor se trag din neamul titanilor. În unele povești venite tot de la greci se spune că arimaspii și-au avut sălașurile la poalele munților Riphei(sau a Rîpei cum se aude la urechea noastră) care era Caucazul de la Istru sau Carpații de azi.

Xantos ce a trăit pe la anii 500 î.e.n., fiind printre primii istorici greci care încearcă reconstituirea istoriei triburilor și orașelor grecești pe baza legendelor, în lucrarea Istoria grecilor spune că, peste ținuturile unde Zeus l-a bătut măr pe titanul Tiphon, după acele vremuri crîncene domnise un rege vestit cu numele de Arimus sau Arimun. Dar în poezia noastră populară Aram sau Arim este numele unui erou iar vitejii care luptă alături de el se numeau haramini.

Tăbliţele de plumb descoperite la Sinaia l-au scos la lumină pe strămoşul neamului get, puternicul MOŞ ARIMIN. Numele a fost dus în peninsula italică prin migrația ausonilor, fiindcă îl găsim la Umbri unde Jupiter în vechile lor legende mai era numit cu apelativul de Ariminum sau Armunus adică al ariminilor. Dar și romanii aveau o zicere aparte pentru Jupiter, numindu-l RUMINUS, un fel de rumun după cum scriu și tăblițele de plumb pe care le-ați făcut dispărute, iar războinicul Marte cel născut în glia geților mai purta epitetul de Arimanios.

Scriitorul Marcus Terentius Varro(116 î.e.n. – 56 î.e.n.) în lucrarea De Rerum rusticarum Libri I 2, 7 ne lasă mărturie despre un ținut din peninsula italică numit Ariminum astfel: ,,An non M. Cato scribit in libro originum sic? Ager Gallicus Romanus uocatur, qui uiritim cisAriminum datus est ultra agrum Picentium. in eo agro aliquotfariam in singula iugera dena cullea uini fiunt.”
Și pentru noi avem: ,,Oare nu Cato cel Bătrîn a scris cinstit despre începuturi astfel? Romanii i-au chemat pe gali în pămîntul pînă în Ariminum cărora, separat li s-au dat acolo ogor și pentru grîu, fiecăruia un iugăr(cam 25 de ari) și cîte zece împreună pămînt pentru viță de vie astfel hotărniciți.”

În anul 268 î.e.n., la gura de vărsare a râului Ariminus, intr-o zona care anterior a fost locuită de etrusci, umbri, greci și gali, romanii au fondat colonia Ariminum, care astăzi se numește RIMINI.
Latinii din vechime care se plimbau prin Roma, îl alintau pe Mithra(cuvîntul înseamnă bonetă în latină) sau Sarmis după glia strămoșească, cu vorbulița Arimanius. Îl descoperim invocat pe Mithra pe o placă găsită la Buda de azi. Adică să ne dumirim mai mult de o leacă, Fiul Omului sau al Luminii cum îl știau geții pe Sarmis sau Mithra era din țara Ariminia sau Arimania, dar baștina mai era numită și RUMINIA sau RUMUNIA. Aceste denumiri vin din vremea timpului uitat cînd legendele stăteau la sfat de taină cu înțelepți de seamă. Aceste mituri nu sînt scoase din pălăria lui hocus-pocus, ci ele reprezintă o realitate istorică intrată în legendă și fabulos despre care timpul nu a avut răboj să o treacă la catastif și astfel a rămas povestea fără tiv.

Să răsfoim, alte foi din vremi uitate și din alte meleaguri unde vom găsi în tăblițele asiriene din secolul Xlll î.e.n. pe vijelioasele triburi de păstori akhlamu care îşi țineau sălașurile în nordul Asiriei în munţii de la izvoarele Tigrului şi Eufratului, sau mai sus şi mai împrăştiate ori adunate după vremuri şi oameni. Regele asirian Tiglatpilesar l zice într-o inscripţie din anul 1112 î.e.n. că a adus la ascultare aceste urdii prădătoare de răuleni ce nu se dădeau în lături de a veni în ospeție la asirienii care nu doreau să le vadă mutrele: ,,De douăzeci şi opt de ori am trecut peste Eufrat pe urmele seminţiilor akhlamu-arameene, de două ori pe an.” Inscripția prezintă numele triburilor atît cu numele akhlamu cît şi arameene ca să ne fie limpede de ce hoțul defilează prin istorie cu nasul pe sus. Numele populației de păstori vine de la akh: lîna tunsă a unei oi + lama: belşug, adică cei bogaţi în turme. Alţii bîntuiți de vedenii și revelații sataniste aproape că au reușit să le fure istoria, deși ei în acele vremuri nici nu existau ca popor. Tiglatpilesar l îi mai numește pe arameeni, armaya, iar țara lor Aramu, adică ARIMA de la noi.

În secolul Vl î.e.n. regiunea respectivă era cunoscută sub numele de Aryanam adică ŢARA ARIMINILOR. Și tot pentru aducere aminte întunecaților, le pun în nas documentele regelui Salmanasar lV(782-722 î.e.n.) unde ţara Amuru a arameenilor, este scrisă şi Arumu, mai tîrziu fiind menționată și Aramu iar limba pe care o vorbeau neamurile respective se numea aramii, dar în alte texte aceşti locuitori erau numiți sabei (înțelepți) ca şi cei din sudul peninsulei arabice şi chiar un trib de pe malurile Istrului!

Pliniu cel Bătrîn(23-79 2.n.) în Istoria naturală scrie că denumirea naţională a sciţilor și perşilor era aramei după limba greacă şi aramani după limba latină, veniți din vechii aramei: ,,Persae illos(Scytharum populos) Sacas in universum appellavere a proxima gente, antiqui Aramaeos”. La fel scrie în Geografia și capadocianul Strabon cu vreo 50 de ani mai devreme despre neamurile scitice din nordul și sudul Mării Negre.

Iată cîteva nume de familie românești: Armanca, Armenca, Armencea, Ariminia, Armin, iar Arimie Popa se numea țăranul care a descoperit comoara de cosoni în anul 1803 din munții Orăștiei . Arima este nume de familie și de bărbat la japonezi preluat de la neamul ainu, dar și numele unei localități din prefectura Hyogo din aceeași țară; un munte în Cilicia și un munte lîngă cetatea Troia.

În unele legende emeșe/sumeriene despre ținutul Dilmun se spune că Enki(strămoșul pămînt sau Pămîntul) împreună cu perechea lui Enlil (ținutul Cerului, povestea era întocmai la vechii egipteni între Geb și Iaho) sînt uniți prin muntele Dilmun, unde nu este moarte, nu este decît fericire și bucurie, fiind un loc luminos și strălucitor plin cu pomi fructiferi și ape răcoritoare, flori și plante hrănitoare, iar oamenii sînt veșnic tineri la fel animalele nu se omoară între ele sau nu sînt omorîte de oameni. DILMUNUL este RAIUL sau Grădina lui Dumnezeu. Din acest munte sfînt Dilmun curge APĂ VIE, și tot aici S-A NĂSCUT NEAMUL ZEILOR ȘI AL OAMENILOR în a noua zi de la începuturile zidirii, adică din Maica Pămîntească, poveste pe care o știm de la frigienii arimini prin mitul lui Cybele. Dar asemănarea este foarte evidentă cu scrierea despre Eno care s-a urcat la ceruri pentru a primi Legea Adevărului și Dreptății și vede plin de uimire minunile cerești, grădina raiului și izvorul cu apă vie ce curge de aici, precum și iubirea dumnezeiască ce domnește în acest tărîm al veșnicei iubiri dăruită de ziditorul văzutelor și nevăzutelor. Pentru a le dovedi rădăcinile mitului îl aduc de martor pe Dimitrie Cantemir care în Descrierea Moldovei în prima parte a secolului XVlll, ne lasă un crîmpei dintr-o legendă ce amintește de SOVIȚA, o divinitate străveche feminină ce locuia în Ceahlău iar din coasta ei curgea apa sfîntă – izvorul vieții. În alte scrieri de-ale nostre din aceleași vremuri, divinitatea Sovița este amintită sub forma Savela și atunci o găsim foarte ușor în Dio Sabelo de pe tăblițele de plumb ale strămoșilor mei geți, din care mă trag și eu ca getbeget. Vechile scrieri ale românilor amintește această divinitate a strămoșilor noștri și cu numele de Sibila proorocița, Savila și Sevila, ea fiind fecioară.

Revin la legenda emeș care mai spune că în ținutul DILMUN s-a născut neamul duhurilor cerești dar și cel al muritorilor în a noua zi de la pornirea marelui izvod al lui Sîntu din iubirea lui nemărginite. Dar noi avem o asemenea zicere, dată de furi și trădători ca basm sau poveste – întreb atunci de ce ale lor sînt revelații? – unde se zice că Sîntu umblînd el prin lumea încă fără margini și fără chip, unde pămîntul nu se născuse din marea nemărginită, însă din mijlocul ei se ridica pînă în înaltul cerurilor Pomul Vieții. Sîntu se întîlnește cu Nefărtatul și îl pune pe acesta să-i aducă nisip de la rădăcinile Pomului Vieții înfipte adînc în străfundurile mării nemărginte, ca să zidească Pămîntul. În a noua zi de trudă Dumnezeu face Pămîntul și îl așează să plutească pe marea de început. Asta dovedește că emeșii cînd au plecat în Ki-en-gi, din BAȘTINA CARPATINĂ, mitologia religioasă era conceptualizată foarte bine, iar geții rămași la glie aveau un calendar astronomic unde săptămîna era de nouă zile, poate legat tocmai de Facerea Lumii. Și ne-au păstrat tăblițele de lut ale lor – despre ale geților de plumb s-a cam ales hoția și mișelia – o povestioară cu urcarea la ceruri a unui conducător, pentru că a fost vrednic și cu mare iubire față de cele sfinte, luînd mereu aminte că pe pămînt primul gînd pornit spre lume este să faci numai bine iar fapta curată să fie binecuvîntată de Legea Sfîntă a Tatălui Ceresc, părinte firesc a tot ce este în tot și întors în Unu ca izvor nesecat de bine în lumea de lumină.

Ne zic legendele adumbrite de uitare și răutatea unor nemernici care se cred buricații neamului omenesc despre Ziusudra(Zin Suddu) care a fost lugal(cu sensul de om mare sau conducător) în Șuruppak la începutul mileniului lll î.e.n. și a fost chemat în ceruri pentru dreaptă judecată: ,,În ținutul de trecere/ în multele Dilmun/ locul unde se înalță Sfintul Soare/ ei l-au pus să locuiască”.

Mai dau o variantă a acestui text, păstrat mai bine care spune despre legendarul lugal astfel:

„Ziusudra, conducătorul,
Înaintea lui An însuși şi Enlil s-a închinat;
Care să-i dea viată cerească,
Veşnicia cerească cu care a fost uns.
În acele zile, Ziusudra, căpetenia,
Păstrător a numelui. . . . . şi OM,
În muntele de trecere, muntele Dilmun, locul unde soarele răsare,
Ei(An şi Enlil) l-au pus să locuiască”.

Restul poemului este DISTRUS de pe tăblița respectivă. Pentru a înțelege mai bine sensul profund al mitului mai propun o traducere al aceluiași text intitulată Răsplata lui Ziusudra:
,,Ziusudra, fiind conducător(primul dintre oameni sau păstor),
a urcat în faţa lui Anu şi Enlil, sărutînd pămîntul,
şi An şi Enlil după ce l-au recunoscut
i-au dăruit viaţă veșnică aidoma unui zeu,
a coborît în el în acest loc viața veșnică pentru a se îndumnezei.
În acea zi l-au făcut pe Ziusudra, păstrător și păstor,
al animalelor mici şi al neamului omenesc,
trăitor spre est, peste munţi, de Dilmun”.

Adică locul unde s-a urcat el în RAI sau DILMUN, este undeva în vest față de Ki-en-gi, fiindcă textul spune că el va veghea belșugul neamului omenesc și a tuturor animalelor mari și mici de undeva de peste munții din est, iar precizarea ne trimite la un teritoriu sau munte situat la apusul Ki-en-gi/Sumer care era baștina lui Ziusudra. În mitologia lor Dilmun era un loc situat undeva la marginea pămîntului, fiind considerat un munte sfînt situat în cel mai îndepărtat loc al lumii, poveste identică cu țara Magog din Făcă§Tora, situată în nordul cel mai îndepărtat, la marginea pămîntului, iar dacă punem alături cele două ziceri, vedem că ele ne aduc taman la toriștea carpatină. Povestea este foarte asemănătoare cu cea a lui Enoh, care fiind credincios în sfînta cruce, așa l-a iubit Sîntu încît a fost ales să purceadă în ceruri ajutat de doi îngeri de lumină, pentru a primi Legea Sfîntă după care să se diriguiască neamul lui de oieri iar tărîmul lor să fie binecuvîntat de Tatăl Ceresc ca o Țară Sfîntă. Și hoțomanii greci și-au tras un ce era folositor lor și dăunător nouă, ciopîrțind și grecizînd ce au luat, astfel că azi auzim de grădina hesperidelor asemănătoare cu Raiul lui Sîntu sau Dilmun, dar nu avem curajul să zicem nici pîs nici fîs fiindcă antichitatea greacă este „temelia culturii europene“ și dacă le tragi preșul de sub picioare, se duce dracului toată șandramaua, iar tămbălăul pornit la Atena și prin alte agore la fel de gureșe va fi fără margini!

În amintirea acelor vremi fabuloase dar pline de lumină lină, venită caldă și senină de la cel de sus, și adusă de îngeri veghetori și veșnic păzitori ai neamului omenesc, aceștia cuminți și ascultători, cînd încă nu dăduse răul în ei, și-au zidit primul lăcaș în noua patrie închinat lui Anu în orașul Eridug, fiind și principalul lor centru religios. Ori numele templului este compus din eri: rugăciune, a conduce, a însoți, a ațîța focul + dug: a fi ca fierul înroșit; adică locul unde cobora lumina cerească sau căldura lui Utu/Soarele cam așa cum era și în baștina lor rămasă în Carpați unde Kogaionul era sălașul duhurilor de lumină. De aici Platon a luat povestea cu viteazul Er, iar ionii plecînd din Ionia în vestul încețoșat și-au numit noua patrie Er și Eire ca o aducere-aminte a ținutului sfînt/strălucitor pe care l-au părăsit din cauza răutăților altora. Iar actualul nume al IRLANDEI, păstrează tocmai denumirea legendară veche dar anglicizată, fiindcă au stat mai multe sute de ani sub sabie engleză(Ir + land).

Într-un text religios emeș, avînd dorul de inimă albastră înstrăinată în arșițele din Ki-en-gi a vremurile trecute, se plînge scribul: ,,Lăsați-mă să privesc verdele cedrilor(corect ar fi verdele veșnic al copacilor cu sensul de conifere, adică o regiune acoperită de conifere sau un munte înalt), a țărilor neamurilor din Dilmun și Magan(Egiptul de sud sau jos). Să vină să mă vadă, Enki! Să văd locurile de acostare a corăbiilor venite din Dilmun! Să văd corăbiile din Meluhha(Egiptul de nord sau sus) care aduc aur şi argint și strălucitoarele lapislazuli din Haraly și lemn scump din Magan și din țara Marhashi(stat la est de Elam, pe platoul iranian) va aduce pietre preţioase să se agațe la piept. Din Magan bărcile vor aduce cupru, diorit piatra puternică, piatră pentru morminte, abanos care să-ți înfrumusețeze tronul puterii tale. Din ținuturile corturilor se aduce lână…, cetatea cu locuințe plăcute Dilmun, trebuie să fie cea mai minunată casă”. Încă un element important pentru aflarea locului mitic, ,,verdele coniferelor” carpatine, de unde au venit ei în ținutul călduros mărginit de Tigru și Euflat și cînd, după ce mureau, sufletele se întorceau în baștina din cetatea lui Anu sau Sîntu.

Mai multe inscripții de pe tăblițele de lut descoperite în Iraq arată faptul că strămoşii emeșilor/sumerienilor au venit din ținutul Dilmun pe malurile Tigrului și Eufratului, si că în vechea baștină, au învăţat arta de a scrie!!! Numele Dilmun din eme-gi este scris Tilmun în akkadiană și Tylos în greacă, dar numele complet pentru acest tărîm de legende și lumi neștiute din vechile mituri emeș era ,,kur.dilmun.na” sau ,,kur Dilmun na” unde cuvîntul kur din eme-gi poate fi înțeles și ca munte sau țară străină, ori a trăi. Iar cuvîntul Dilmun este compus din dil: catarg, vîrf, înălțime + mun: ascuns, sărat, greu de ajuns. Pentru cuvîntul na avem sensurile de om în viață, bărbat, femeie, stîncă, înălțime, apă, a curge. Dar avem în eme-gi cuvîntul tilmun care înseamnă cinste sau respect, iar tărîmul legendelor emeș mai este scris și Telmun. Toți căutătorii de istorii și istorioare adevărate, dar mai ales revelate fiindcă aici se bat rău apele marii minciuni, nu au reușit să găsească locul cu pricina, unii stabilindu-i niște destinații tare ciudate și imposibil de adus pe calea adevărului, alții mai atenți cu propriul obraz ne spun că numele mitologicului tărîm și munte ar fi fost în funcție de vremuri, în mai multe locuri, dar rup din legendă ,,nevinovații” tocmai caracteristica fundamentală – un ținut al vieții veșnice unde se duceau sufletele celor răposați și trona Dumnezeu.

Nemuțul nostru pripășit în Ki-en-gi avea un duh al scrisului căruia îi spuneau Me(cel ce proclamă, cel ce este înţelept) dar şi Sagi cu sensul de crainic sau prooroc, graţie divină. Era scribul divin în mitologia de început a religiei emeş, avînd însă sălaș în insula Dilmun unde se afla și raiul și unde zic tăblițele lor că au învățat taina scrisului. Pe tăbliţa de plumb 33 descoperită la Sinaia se spune că dage balo a trimis un sol la besii cei veseloşi cu ceva misage…! Să le amintesc o zicere care le va supăra rău clăpăugile: sciții din nordul Mării Negre aveau un trib numit SACI pe care emeșii l-au scris SA.KAS dar referindu-se la populația carpatină martu, condusă de lugal Marte!

Dar unde era această misterioasă și fabuloasă insulă Dilmun?

S-a pornit pe drumul căutărilor cu informațiile venite de la emeși și găsim pe o tăbliţă de lut de-a lor ce ne spune că templul Nin-Gal a trimis spre apus o corabie în insula Dilmun, călătorie care a durat 2 ani şi s-a întors cu aur, minereu de cupru, pietre preţioase şi piatră pentru realizarea statuilor şi vaselor.

În însemnările cartografice din secolul l al erei noastre ajunse pînă la noi, între vărsările în Istru ale rîurilor Olt şi Vedea, fluviul se bifurca şi forma în acele vremuri pînă după 1900 o insulă pe care era cetatea Dimum. Cum cea mai veche scriere a fost descoperită la Tărtăria iar tăbliţele geţilor dovedesc fără tăgadă că pe toriştea strămoşească meşteşugul scrisului era foarte răspîndit, insula Dilmun din scrierile emeş este INSULA CU LOCALITATEA DIMUM unde s-au descoperit numeroase vestigii arheologice din mileniul lV î.e.n. Pentru că tot aici era şi RAIUL unde se retrăgeau sufletele celor vrednici pentru a se întîlni cu sufletele strămoșilor adică a Celor Mari cum apar în manuscrisele esene, emeşii de fapt păstrau în amintire locul de unde au migrat. Lăsîndu-ne informații că din acest loc aduceau aur, minereu de cupru, pietre preţioase şi piatră pentru realizarea statuilor şi vaselor înseamnă că această insulă era un teritoriu mult mai mare unde existau munţi cu exploatări miniere şi cu piatră bună pentru prelucrat, dar şi numeroase lăcaşe de cult şi de civilizaţie unde se scria vîrtos şi se venerau anumite duhuri. Dacă venim de pe Marea Neagră spre Galaţi, vedem aici că fluviul primeşte apele Prutului care curg din nord. Geografic, teritoriul locuit de strămoşii noştri se asemăna cu o mare insulă pentru că era înconjurat de ape: la nord şi vest era Tisa, la sud-vest, sud şi sud-est era Istru iar la est şi nord-est era Prutul. Prin generalizare INSULA DILMUN este LOCALITATEA DIMUM de pe malul drept al Istrului dar şi teritoriul locuit de strămoşii noştri unde reveneau la judecata de apoi sufletele celor răposaţi din îndepărtatul Ki-en-gi. Iar ȚARA DILMUN este întregul areal locuit de Neamul Ales de An/Sîntu din Carpații Păduroși pînă în Peloponez și de la Bug sau Nipru pînă la malurile Ariei! Legenda a fost cunoscută şi de greci, care ne amintesc în scrierile lor de insula fericiţilor undeva la gurile Dunării unde se duceau sufletele eroilor să se odihnească.

Geograful grec Dionisie Periegetul din Bitinia, care a trăit în timpul împăratului Domiţian(81-96) scrie: ,,Deasupra părţii din stînga Pontului Euxin, în drept cu Borystene se află în mare o insulă foarte renumită închinată eroilor şi care insulă este numită LEUCE, fiindcă fiarele sălbatice ce se află acolo sînt albe. După cum se spune, acolo în insulă se află sufletele lui ACHILE şi a altor eroi care umblă prin văile lipsite de oameni”. În Cosmografia de la Ravena din secolul Vll, este amintit oraşul Tilmun pe Dunăre, termen identic cu cel folosit de akkadieni și alți semiți, și evident o modificare în timp a numelui din Dilmun, în Dimum apoi Tilmun.

Hoțomanii iv§ri$ți, plăcîndu-le zicerea arimină, au primit de la Întunecimea Sa o revelație care zice că în ținutul Parvaim(pîrva: oaie cu lîna scurtă + im: pămînt) amintit în ll Cronici ll, era aur foarte mult de unde l-ar fi adus și Solomon pentru împodobirea templului său. Dar făcătura lor ne lasă să credem că în fapt este vorba de o regiune mitică care poate fi identificată cu raiul, pentru că aici este locul de sălășluire a lui Enoh sau Eno după tăblițele noastre. Legenda este asemănătoare cu cea a înțeleptului Ziusudra, numit Utnapiștim în textele akkadiene care așează locul șederii lui într-o insulă sau țară ,,la gurile sau malurile fluviului cel îndepărtat” cum zice epopeea lor Ghilgameș, în ,,locul de unde răsare și soarele”. În mitologia emeș/sumeriană Ziusudra locuia într-un tărîm îndepărtat, cunoscut drept țara Dilmun sau Bar-Bar(cetatea înțelepciunii)!!! SOLOMONARII noștri se instruiau în cetatea Babar de unde plecau în lume să-i lumineze pe alții cu lumina cerească primită de la Sîntu.

Să facem o samă acestor ziceri ca să limpezim apele și mințile: Ziusudra a mers în rai la Anu/Dumnezeu undeva în apusul înnegurat și aici a fost binecuvîntat cu veșmînt de lumină pentru a trăi în slava cerească. Raiul este pe o insulă, un ținut mai întins sau un munte cum ne spun legendele lor și tot de aici au plecat ei în Ki-en-gi ducînd și obișnuința scrisului în noua patrie. Legenda ajunsă în cultura akkadiană spune că insula sau țara Dilmun/Tilmun se află ,,la gurile sau malurile fluviului celui îndepărtat… locul de unde răsare soarele”. Ori documentele din primele secole ale erei noastre amintesc de insula Dimum de pe cursul inferior al Istrului iar în secolul Vll este numită Tilmun, la fel ca în akkadiană. Iar tot ținutul sau țara Dilmun, adică întreg spațiul carpatin mioritic cu Ardealul în centru unde era cetatea lui Dumnezeu/Anu și RAIUL se află ,,pe malurile fluviului celui îndepărtat… sau la gurile lui”.

Dar mai avem un izvor ca să dovedim originea cetății lui Anu – Dilmun – sau a Raiului că se află în ținutul nostru. În Europa sînt acele monumente megalitice specifice din mileniile V-ll î.e.n. numite dolmen și care reprezintă un fel de masă formată dintr-o piatră plată așezată orizontal, sprijinită pe două sau mai multe picioare tot din piatră, fiind morminte colective făcute de comunitățile umane pentru a-și cinsti strămoșii. În limba celtă mormîntul se numea tolmen, apropiat de cuvîntul akkadian ,,tilmun” avînd același rol de loc închinat liniștii celor răposați.

În tăblițele de lut ale emeșilor țara Dilmun cu care ei făceau comerț, este menționată începînd cu anii 3200 și o fac pînă pe la 600 î.e.n. Pe o tăbliță descoperită în vechea cetate Lagash(cca. 2520 î.e.n.) sînt înregistrate: ,,corăbii din Dilmun și din alte țări străine care mi-a adus lemn/copaci din pădure”. Nu după mulți ani, lugal Urnanșe din Lagash a lăsat scris pe tăblițele de lut că a adus lemn în Ki-en-gi din țara Dilmun(cca. 2500 î.en.). Pe la anii 2100 î.e.n. lugal Urnammu din dinastia a treia a cetății Ur amintește în tăblițele comerciale că are cale liberă de negustorie cu țara Magan(Egiptul de Sus), de unde a adus cupru în Ki-en-gi. Comerțul cu țara Dilmun a înflorit în perioada Larsa(cca. 2000-1763 î.e.n), după care a decăzut, fiind reluat în perioada kașită, populație de neam arimin ce a stăpînit Ki-en-gi mai bine de 150 de ani pînă la începutul secolului XlV î.e.n. Amintesc aici doi conducători din Dilmun, poate coloniști rumuni ai Bahreinului: Rimun(cca 1460-1450 î.e.n.) și Illi Ibașra, care a fost guvernator kașit pe la anii 1340-1330 î.e.n. Grecii vechi spuneau despre fenicieni că ar fi venit din Tylos, adică Ki-en-gi sau Sumer ori Barhein cum a fost înțeles mai tîrziu.

Dar avem informații venite și de la akkadieni unde regele Sargon l(2242-2186 î.e.n.) din Akkad/Agade a lăsat mărturie prin tăblițele de lut că a reușit de trei ori să ajungă pînă la Marea de Sus(Marea Neagră) unde și-a spălat săbiile și a încercuit, capturînd cu mîna lui ținutul Tilmun. Poate că aici țara Tilmun este Canaanul, dar cine știe ce surprize ne pot da săpăturile arheologice? Pe la anii 1800 î.e.n. alte tăblițe de lut se referă la o expediţie comercială ,,către Dilmun pentru a cumpăra cupru de acolo”, iar Sargon ll al Asiriei în secolul Vlll î.e.n. se laudă că a ajuns cu granița imperiului său pe malul mării de sare(Marea Moartă) care era în margine cu țara Dilmun, adică Canaan.

Dilmun este amintit în perioada kasită a regelui Burnaburiaș(cca 1370 î.e.n.) unde un sol al acestui regat trimite scrisori către superiorul său din țara Dilmun/Tilmun. O inscripție asiriană de pe la 1250 î.e.n. spune că regele acestei țări urmează să i-a în stăpînire și țările Dilmun și Meluha/Egiptul de Jos, precum și Marea de Jos și Marea de Sus, pe care le putem identifica drept Marea Roșie și Marea Mediterană.

Scrierile de pe tăblițele de lut arată limpede că, cel puțin la început, țările Magan/Makan şi Meluha au fost situate în aceeași direcție cu Dilmun, dar aceasta era mai departe – iar mai târziu, situația s-a menținut dovedind trăinicia legăturilor spirituale și de neam. În acest context Bahrainul a fost numai un contor al Ki-en-gi către aceste ținuturi îndepărtate așa cum dovedesc și săpăturile arheologice chiar dacă unii încearcă să strîmbe adevărul după interesul lor.

În Failaka din Barhein s-a descoperit un templu al lui Imzag, zeul din Dilmun care îi proteja pe negustorii ce făceau călătorii către acest ținut și texte scrise ce vorbesc despre cîștiguri și pierderi realizate în aceste drumuri lungi, dar unii s-au repezit să declare insula ca teritoriul legendar deși el era la numai 110 km de continent și nu se poate vorbi de lungi perioade de navigație.

În urma săpăturilor făcute în ruinele orașului vechi Uruk s-au descoperit pînă acum mai mult de 4000 de tăblițe de lut, cercetîndu-se numai o parte a incintei lăcașului de cult Eanna. Pe acestea sînt menționate atît topoare de luptă mînuite cu o mînă sau cu două mîini cît și unelte aduse din Dilmun. Dar listele tăblițelor mai precizează și baloți de țesături pentru îmbrăcăminte, dovedind că la sfîrșitul mileniului lV și începutul celui următor, între cetatea Uruk și țara Dilmun existau relații comerciale strînse, de ele ocupîndu-se un demnitar special. Însă tăblițele mai sugerează că numele de Dilmun este atribuit și unor țesături sau unelte și arme din metal, poate pentru a fi etalon calitativ în raport cu produse similare venite din alte regiuni.

În anul 711 î.e.n. Sargon a zdrobit o coaliție a micilor regate filistene sprijinite de Egipt și cred că inscripțiile se referă tocmai la aceste fapte unde filistenii sînt obligați să recunoască suveranitatea asirienilor. Tăblițele din arhiva regală ne spun că în anul 710 î.e.n. Sargon ,,a primit daruri din partea regelui din Dilmun, o ţară care se întinde ca un peşte, 60 de ore de mers călare, în mijlocul drumului pe mare către locul unde soarelui răsare”.

În timpul domniei regelui asirian Sargon(722-705 î.e.n.), Dilmun şi Magan sînt declarate a fi ,,pe mai departe parte a mării inferioare” şi există, de asemenea, o trimitere la ,,marea Magan”, aici fiind vorba mai mult de Canaan și Egiptul de Sus, regele Uperi din Dilmun, trimițînd tribut imperiului asirian. În 544 î.Hr., Dilmun dispare din scrierile mesopotamiene atunci când, în conformitate cu un document administrativ, Nabonidus, regele Babilonului, a avut un guvernator acolo.

În zorii mileniului lll î.e.n. se văd obiecte în Ki-en-gi care au proveniență sigură din CULTURILE ARIENE, adică TOT CARPATINE din Mohenjo-Daro și Harappa, comerț care se va dezvolta și va continua o perioadă lungă de timp, civilizația fiind cunoscută și sub numele de Sindhu Sarasvati, primită de la numele celor două rîuri care le-a fost leagăn timp de 1400 de ani. Odată cu secarea rîului Sarasvati pe la mijlocul secolului XVlll î.e.n. aceste civilizații s-au prăbușit. Aici arienii veniți din Carpați au dezvoltat o cultură uluitoare avînd legături strînse cu celălalt neam ce a migrat pe la mijlocul mileniului lV î.e.n. în Ki-en-gi/Sumer. De aici emeșii primeau lemn pentru construirea corăbiilor ce umblau pe mare, fiind un punct nodal în comerțul cu cele două ținuturi egiptene Magan și Meluha. Corăbiile care circulau pe fluviul Sindhu/Indus se numeau în sanscrită mohanna iar limba română veche mai păstrează cuvîntul MOHAN pentru omul urît și posac, și mohonie pentru femeie urîtă și mohorîtă.

În mitul sumerian Enki şi Ninhursag, care povestește despre epoca de început a civilizației emeș în Ki-en-gi, RAIUL este descris astfel: ,,cioara nu mai ţipă, fazanul nu mai strigă, leul nu mai ucide… omul nu spune: «E miezul nopții », ecourile vocii crainicului sau vestitorului sorții nu se mai rostogolesc, cîntăreața nu mai spune elelo, iar în afara orașului nu mai răsună strigăte”. Strigătul veghetorului de pe catargul mare își anunța sosirea în limbi indiene de pe coasta de vest este elelo! Noi avem alelei, cuvînt care exprimă mînie, amenințare, bucurie sau părere de rău.

În perioada stăpînirii akkadiene asupra Ki-en-gi(2350-2150 î.e.n.), unele sigilii ne înfăţişează o zeitate care ține de păr un hoț sau prizonier. Divinitate apare de asemenea, cu piciorul pe o căprioară, dar uneori pe un piedestal mic, purtînd o robă lungă sau un fel de fustă iar pe cap avea o frizură cu coarne sau o pălărie înaltă și cilindrică. El a fost identificat ca fiind zeul Amurru. În texte şi imaginile de pe cilindrii sigiliu numele lui este scris d / AN.MAR.TU sau d / MAR.TU(mar-tu: nomad, născut în căruță), şi anume, ,,Dumnezeul Occidentului” în akkadiană. El este de multe ori vag numit zeul Amoriţilor din cauza asocierii sale cu textele care scriu despre deşert şi stepă. El a devenit fiul lui Anu, zeul cerului şi a fost adesea asociat cu Sin zeul lunii, fiind menționat și ca zeu al războiului. Trebuie amintit că în două texte akkadiene se arată despre acești neliniștiți că ,,MAR-TU provin din ghicitori Dilmun”, sau ,,ghicitorii MAR-TU vin din țara Dilmun”. În textele descoperite la Ibla sau Ebla(oraș în sud-vestul Siriei la 55 km de Alep, azi numit Spune Mardikh, renumit pentru cele 20 000 de tăblițe cu scriere cuneiformă, datate în jurul anului 2250 î.e.n.) populația MAR-TU este menționată în principal în legătură cu pumnalele din metal şi prizonierii de război. La începutul mileniului ll î.e.n. apar mai multe dovezi epigrafice și arheologice, unde neamul martu este prezent în istorie, chiar dacă altora zicerea le este dureroasă și de mare supărare.

Lugal Susin din Ur pe la anii 2034 î.e.n., ridică un zid mare de apărare în partea de nord a Ki-en-gi pentru a-i opri pe nepoftiții martu care se învolburau ca un rîu în tumult peste ținuturile emeșilor. Scrierile numesc populația martu ca venind din Didanum, regiune situată astăzi în partea de nord-est a Siriei. Pe la noi se găsește numele de familie Didanu. În Facerea din Făcă-Tora, Dodanim este fiul lui Iavan și a avut ca urmași pe Elisa, Tarsus și Chitim, adica cetatea Troia cu geții dardani, Tarsus ca una din ținuturile ionilor sau pelasgilor de pe țărmurii de vest ai Asiei Mici iar Chitim sau Getaim cum apar în Vulgata sînt filistenii. În unele texte asiriene și din Ugarit, neamul martu mai este scris amurru – de unde li s-a mai spus și amorei sau amoriți – sau arrumu, cuvînt apropiat de arimoi folosit de Homer și Hesiod pentru o populație din nordul Istrului din ȚARA ARIMA.

Amoriţii(amurru sau arrumu) sînt amintiți și în Tora, la Facerea 10,16 ca locuind partea muntoasă din Canaanului, fiind descendenți din Ham după Deuteronom 3:11. Ei sînt descriși ca un popor puternic ,,de statura mare cum ar fi înălţimea cedrilor”, care au ocupat terenul la est şi la vest de Iordan, iar regele lor, Og(noi avea în nordul Maramureșului cetatea Ung, iar în Ki-en-gi avem orașul Unug semitizat în Uruk), fiind pomenit împreună cu neamul său, ca ultima ,,rămăşiţă a Refaiților”(Deuteronom 3:11). Dar ,,refaim” sînt populația din Canaan ce a ajuns în acele locuri plecînd de lîngă munții Refa, Rifa sau Ripha cum au scris latinii, adică spre lumina noastră și încrîncenarea întunecaților, MUNȚII CARPAȚI unde băștinașii geți din est se mai numeau carpi, și care ajungînd pînă în peninsula arabică, acolo s-au numit carbi. Folosind în Făcă-Tora lor numele de refa + imcare înseamnă pluralul, s-au dat de gol cînd și-au ticluit monstruoasa scriitură prin care au urmărit să se pună moțul neamului omenesc iar pe noi să ne scoată în afara istoriei. În secolele ll-l î.e.n. iv$ri$ții erau vorbitori de limbă greacă iar majoritatea covîrșitoare a populației nu mai cunoștea limba ivrită, atunci traducîndu-și ei textele sacre în limba adoptată ce le devenise limbă liturgică. Intrînd sub ocupație romană în anul 63 î.e.n. ei s-au pus pe învățat limba noilor stăpîni, așa se explică și denumirea latină a munților Carpați apărută în Făcă-Tora lor. Populațiile amoriţilor din textele iv$ri$te – mai corect refa, geta sau arrumu – par să fi ocupat iniţial regiunea se întindea de la vest, înălţimile Mări Moarte(Facerea 13,8 și 14,7) pînă la Hebron(Deuteronom 3,8; 4,46-48), îmbrăţişând Galaadul şi Basanul, cu valea Iordanului pe partea de est a râului, ţară a ,,doi împăraţi ai Amoriţilor”, Sihon şi Og, cele două stătulețe fiind independente. Dar neamul arrumu era și în Ierusalim, fiind numit în scrierile lor iebusiți. Partea sudică a muntilor din Iudeea este numită ,,muntele Amoreilor” după cum ne zice în Deuteronom 1,7,19,20. Dar tot prin ținuturile pomenite de scrierile vechi din regiune, ca fiind locuințele neamului martu, textele hitite spun că sălășluiau neamurile de păstori arimini, kabiru, amintiți de vechii greci în zeci de lucrări. În Gaza de azi avem orașul Abasan-al-Kabir, astfel înveșnicindu-și filistenii/khabirii amintirea pe acele locuri cu o istorie falsificată în totalitate de către pricepuții iv$ri$ți în antichitate și fioroșii ca$$z$a$ri în prezent.

În scrierile emeșilor, țara Amuru sau Arumu a fost scrisă numai Martu, și asta începînd aproximativ cu anii 2400 î.e.n., teritoriul fiind plasat totdeauna în vecinătate, către apus, aici incluzînd ținuturile Asiei Mici pînă al Marea Neagră și Marea Mediterană precum și cele ale Palestinei.

Vechimea neamului martu în informațiile venite de la emeși, apare la sfîrșitul mileniului lV î.e.n. cînd lugal Enmerkar ca fondator al cetății Unug/Uruk zice că a avut legături cu stăpînul din Aratta. Într-un alt text cunoscut sub numele de Lugalbanda şi pasărea Anzud, ne descrie cum neamul martu a apărut în ținuturile stăpînite de Enmerkar, scrierea fiind făcută la împlinirea celor 50 de ani de domnie neîntreruptă. Pentru oprirea năvălitorilor la granițele din nord, Enmerkar hotărăște construirea unui zid care să împiedice vizitele cetelor de prădători. Regele Naram-Sin ne lasă mărturie că i-a liniștit cu sabia pe acești răuleni pe la anii 2240 î.e.n. care își aveau sălașurile în nordul Siriei, iar urmașul său a dus lupte crîncene cu aceste populații de păstori transhumanți.

Amurru/Arrumu şi Martu sînt denumirile care apar în textele akkadiene și eme-gi/sumeriană, divinitatea supremă a acestei populații de păstori. El a fost zeul protector al orasului emeș Ninab, a cărui loc încă nu a fost descoperit, divinitatea fiind descrisă uneori ca un cioban și fiul al lui Anu, purtînd și numele de ,,stăpîn al muntelui” și ,,cel care locuiește pe muntele strălucitor”, întocmai cum era muntele sfînt al geților, Kogaion. La vechii umbri Jupiter mai era numit Ariminum sau Armunus, iar războinicul Marte, era invocat cu numele de Arimanus.

Dar nu totdeauna relațiile dintre emeși și neamul care locuia în țara Martu erau încordate și lecuite numai de ghioagă, fiindcă unele tăblițe de lut spun că neamul martu, era un popor ales de Anu iar în vremea cînd oamenii și duhurile cerului trăiau în armonie, îngerii umblînd pe pămînt venind din ceruri, au observat cu jind că fiicele pămîntenilor sînt foc de frumoase și rău le dă ghes la inimă! Zăpăciți rău de dogoarea soarelui și a ofului pentru mîndrețele de fete, s-au lăsat în păcat luîndu-le de soții, inclusiv căpetenia lor care se numea Marta sau Martuiar din această încrucișare s-a născut un neam de oameni mai înalți și mai isteți, numiți urieși/giganți.

Odată pătrunși în lumea emeșilor, populațiile martu sau arrumu, s-au lăsat de rele și s-au apucat de negustorie așa cum arată mai multe texte, numindu-i ,,alik Dilmun” fiindcă schimbul lor de mărfuri se făcea în special cu această țară foarte îndepărtată. În limba română veche cuvîntul alic înseamnă pietricică, cu referire la practicile din acele vremuri cînd greutățile de măsură și cîntărit erau pietre de forme speciale, iar cele din Dilmun fiind considerate demne de încredere pentru schimburile făcute. Scrierile cu caracter economic venite din perioada Ur lll și care cuprind secolele XXl-XX î.e.n. arată că populația martu făcea comerț intens cu ținutul DILMUN. Este o certitudine istorică dovedită de scrierile emeș că populația martu era legată de Dilmun, iar eu arăt că în fapt neamul martu, erau o parte a neamului mioritic ce a migrat în Asia Mică în prima parte a mileniului lll î.e.n. sau chiar mai devreme, de unde ajungea ușor atît în Ki-en-gi în sud cît și în baștina carpatină din nord-vest.

Dar scrierile care amintesc de ținutul Dilmun pe o perioadă istorică de peste 1600 de ani, modifică locația acestui loc mitologic unde se duceau sufletele pentru viața veșnică și care era și baștina emeșilor, ajungînd în timp numele să reprezinte etaloane calitative de marfă sau alte locuri unde corăbiile aveau opriri pentru a cumpăra aceste bunuri. Teritoriul Dilmun a fost menționat în majoritatea scrierilor ca fiind un ținut foarte îndepărtat de unde ei aduceau anumite bunuri.

Amintirea neamului martu, acești răuleni arimini plini de șotii și cu dor de ducă se păstrează în limba română veche, prin cuvintele mardi: a trage cuiva o bătaie zdravănă, a bate, a lovi; mardeală: bătaie; mardeiaș: bătăuș; mardei: bani; martac: stîlp la bordei și martă: catarg. Romanii și-au pus în vechea lor mitologie, călăfătuită după cea dusă de ceata ausonilor carpatini în peninsula italică, pe Marte ca zeu al războiului, care își avea baștina în Getia, iar povestea au scris-o chiar ei!

În timpul domniei lui Gudea(2164-2144 î.e.n.) din Lagaș, Kazallu, era un oraș situat la apus de Ki-en-gi, undeva în țara Martu. Marda este un oraș în Cisiordania de azi, iar în Gaza este al-Kahabir, o amintire de netăgăduit a neamurilor de păstori arimini pe care întunecaƫii încă nu au reușit să o șteargă din mentalul colectiv local. În româna veche cuvîntul MARDA înseamnă rest sau rămășiță, adică în Canaan erau numai puțini din acești MARTU, dar și-au întemeiat un cămin al lor numindu-l după cum își spuneau ei între ei și după țara pe care au părăsit-o. Încă o ,,rămășiță” a NEAMULUI ARIMIN pripășit prin acele locuri, este amintită în scrierea mo$zaică Ioşua, care zice că viteazul lor scos din vîrful îndrăcitei pene, a trecut Iordanul și a luat la măcelărit pe băștinași printre care și ,,12,16 împăratul Macheda” poate un vrednic urmaș al lui Macedon, fiul lui User/Osiris sau a macedonilor din nordul Ahaiei, adică acolo unde istoria miroase îngrozitor de atîta făcătură.

Sursa- Olariu Arimin
Compilare, adaptare şi foto: Carmen Pankau