⚪CELE MAI VECHI PICTURI RUPESTRE DIN EUROPA CENTRALĂ – PEŞTERA COLIBOAIA DIN MUNŢII BIHORULUI

Într-o peșteră cu nume de locuință primitivă sau adăpost provizoriu, respectiv COLIBOAIA (de la o „colibă” mai mare), aflată pe VALEA SIGHIȘTELULUI din Munții Bihorului, în anul 2010 o echipă de speologi formată din Tudor Rus (Clubul de speologie „Speodava Ștei”), Mihai Besesek, Valentin Alexandru Radu, Roxana Laura Țociu (Asociația de Speologie „Speowest Arad”) și Marius Kenesz (Speo Club Zarand Brad) au descoperit mai multe picturi ce pot fi încadrate ca aparținând unei perioade vechi a artei parietale (Gravettian sau Aurignacian), perioadă cuprinsă între 23.000 și 35.000 de ani. Este pentru prima dată când se atestă existența artei parietale așa de veche în zona Europei Centrale.

Aceste 14 picturi mai sunt numite și „picturi negre” și ele reprezintă animale specifice epocii respective, printre care un bizon, un cal, o felină, unul sau două capete de urs și doi rinoceri lânoși. Aici se găsesc de asemenea și câteva gravuri. Pe sol sunt răspândite oase de urs de peșteră (Ursus spelaeus). În timpul șederii în peșteră, urșii au zgâriat și au lustruit pereții peșterii peste picturi, confirmând astfel autenticitatea acestora. La invitația speologilor români, o echipă franceză, formată din speologii Marcel Meyssonnier și Valérie Plichon, un paleontolog specializat pe ursul de peșteră, Michel Philippe, preistoricul Françoise Prudhomme și doi specialiști în artă de peșteră, Jean Clottes și Bernard Gély, au ajuns la picturile de la Coliboaia pe 16 mai 2010 și au atestat autenticitatea acestora.

Stabilirea autenticităţii s-a făcut prin analiză comparativă a picturilor din Coliboaia cu alte picturi rupestre din peşterile Europei. „Este o estimare pe baza unei tipologii a desenului, în sensul că într-o anumită perioadă, de exemplu, capul de cal are o anumită formă”, explică Viorel Lascu, președintele Federației Române de Speologie. Jean Clottes a explicat că acest tip de examinare nu oferă data la care au fost realizate picturile, ci un răspuns la problema autenticităţii:

„Te uiţi cu atenţie la figuri ca să vezi dacă sunt greşeli, te uiţi la gradul de conservare al desenului, pentru că desenele făcute acum mii de ani au un aspect puţin alterat. În Coliboaia, unele dintre ele sunt zgâriate de urşii de peşteră, iar altele sunt zgâriate de lilieci. Acest lucru nu a fost făcut foarte recent, să spunem acum 50 de ani: urşii de peşteră au dispărut înainte de finalul ultimei glaciaţiuni (acum 15.000-20.000)”.

Datarea cu ajutorul C14 va fi făcută, cel mai probabil, de două-trei laboratoare, astfel încât să nu existe controverse legate de rezultatele obţinute. Referitor la oamenii preistorici care au făcut picturile, Clottes spune că este vorba de vântători-culegători, oameni care nu practicau agricultura sau creşterea animalelor. Una dintre primele teorii propuse de specialişti pentru a explica semnificaţiile picturilor rupestre a fost cea a lui Henri Breuil. El a interpretat picturile ca fiind scene de vânătoare ce aveau un scop magic. Astfel, oamenii preistorici le-ar fi vânat în mod simbolic pe pereţii peşterii, în credinţa că astfel vor vâna un număr cât mai mare de animale în realitate. Unul dintre cele mai importante argumente în favoarea acestei teorii era acela că unele figuri păreau să aibă îndreptate spre ele vârfuri de săgeţi. Jean Clottes, alături de alţi specialişti, a propus o altă explicaţie:

„Animalele pe care le desenau nu erau neapărat animalele pe care le vânau. De exemplu, în peştera Coliboaia sunt două reprezentări de rinoceri, iar acei oameni nu vânau rinoceri. Vânau cai, bizoni, reni şi urşi, dar nu rinoceri”.

Astfel, expertul francez consideră că picturile rupestre erau realizate în timpul ceremoniilor magice sau religioase:

„Aceste desene erau făcute adânc în interiorul peşterii, unde oamenii nu locuiau. Este acelaşi lucru ca şi în Franţa sau Spania. Sunt câteva peşteri în Franţa şi Spania în care mergeau unu, doi, trei kilometri în interiorul peşterii pentru a face desenele. Scopul lor era probabil de a fi folosite în ceremonii magice, religioase. Dar care era scopul exact al ceremoniei, nu putem şti”.

După picturile din Peștera Cuciulat – jud. Sălaj (vechime neolitic, peste 12.000 de ani), descoperite în 1978, este PENTRU A DOUA OARĂ când în Europa Centrală se atestă artă parietală așa de veche. Coliboaia este o peșteră activă, cu puncte mai dificile pe traseu, parcurgerea galeriei necesitând echipament speologic.

Lungimea totală a Peșterii Coliboaia este de 750 m. Zona cu picturi din Peștera Coliboaia nu este una accesibilă publicului larg și probabil va rămâne așa, având în vedere că se află într-o zonă cu sifoane inundate, care cere să se treacă pe sub apă. Cercetările ce au fost întreprinse aici au fost coordonate de către Viorel Lascu, președintele Federației Române de Speologie și de directorul Muzeului Țării Crișurilor, Aurel Chiriac.

„Acest sit arheologic este deosebit de valoros, comparabil cu Sarmisegetusa sau Cucuteni, de pildă”, a conchis Viorel Lascu. În prezent peștera se află sub protecție, fiind închisă vizitatorilor și având statut de rezervaţie arheologică accesibilă numai specialiştilor. Publicul larg nu va fi privat complet de a vedea aceste PICTURI UNICAT, deoarece Consiliul Judeţean Bihor intenţionează să amenajeze un lanţ de peşteri în care să aducă şi reproduceri ale picturilor din Coliboaia, cele mai vechi picturi rupestre din Europa Centrală.

Sursa: George V. Grigore
Adaptare: Carmen Pankau

💙💛❤️☀️ ROMÂNIA STRĂBUNĂ, ŢARA PELASGO-GEŢILOR FALNICI, ÎNCĂ ADORMITĂ ȘI SUB ASEDIU!

ROMÂNIA STRĂBUNĂ, O AUTO-SERVIRE?

Noi, Neamul nostru Pelasgo-Get, nu venim de niciunde! Noi ne-am născut AICI, unde locuim și astăzi, pe aceste meleaguri strămoșești binecuvântate și mult râvnite de toţi.
Noi NU am luat niciodată NIMIC de la nimeni! Toţi cei care s-au perindat pe tărâmul nostru, toţi cei ce ne-au ocupat, cu sau fără război, cu sau fără vărsare de sânge, ne-au furat bogăţiile! Toţi!

Și același lucru se întâmplă și în zilele noastre, ne sărăcim ţara, în timp ce noi devenim tot mai săraci, alţii devin tot mai bogaţi, cu avutul nostru, desigur!
Ce facem noi? Privim impasibili de parcă ar fi vorba de altcineva, de parcă ar fi un film! Trist este că asta se întâmplă cu acordul nostru, fără să clipim din ochi… fără să ne împotrivim…
Nu este incredibil?

Austriecii își încălzesc iernile, sobele, cu lemnul nostru românesc! Ei nu-și taie pădurile, au grijă de ele, le-au ocrotit prin lege, ei păstreză pădurile și se bucură de ele. Lemnul pentru încălzit, și altele, le iau aproape pe gratis, de la noi, din România, ajunsă ŢARA NIMĂNUI?!

Asta se întâmplă cu toate resursele noastre naturale, este binecunoscut, că România este cea mai bogată ţară, în ceea ce privește resursele naturale, cel puţin din Europa!
NOI, ce facem? Vindem TOT ce se poate și mai este de vândut, ieftin, la oricine, până la ultima surcea, uitând că NOI rămânem fără! Și culmea este că NOI nici NU ne implicăm să ne apărăm avutul, și facem ce este mai comod: ne tot văicărim de ceea ce ni se întâmplă nouă, mereu și mereu, dar NU facem NIMIC să împiedicăm! Dar NIMIC! Știţi cum e cu drobul de sare? “cade drobul, cade drobul!”, însă nimeni nu împiedică nimic, ba mai mult, dăm vina mereu tot pe alţii de ceea ce se întâmplă la NOI, ca nicăieri!
Unde în lume se întâmplă așa ceva? Și voi dormiţi în continuare, este mai plăcut și foaaaarte comod! Nu-i așa?

E JALE MARE ACASĂ!

Vă lăsaţi prostiţi, păcăliţi și dezbinaţi cu mare ușurinţă de toate partidele, care sunt de fapt aceleași, însă sub alt nume, nu sunt șmecheri?! Susţineţi partidele și politicienii de două parale, care nu dau nici o ceapă degerată pe voi, partide „plătite“, finanţate de străini, din străinătate!
În loc să vă susţineţi unul pe altul, Neamul nostru multimilenar, Ţara, voi susţineţi persoane suspecte, anti-române, culmea și pe cei ce au mai fost la cârma ţării și s-au dovedit a fi trădători, susţineţi partide dubioase cu nume mirifice, mioritice, înduioșătoare, de-ţi „dau lacrimile“, ca să pară cât mai „românești“, ceea ce NU sunt deloc!

Dacă sunteţi lași și nepăsători, de ce vă văicăriţi? E odios! Cu văicăreli, injurii și dând vina pe alţii, nu schimbăm nimic! Așa NU se schimbă NIMIC!

Treziţi-vă din letargie! 

Mă întreb unde sunt bărbaţii viteji de odinioară? Unde s-au ascuns? Femeile, au ajuns să fie, ca pe vremuri Străbunele noastre, Amazoanele, mai viteze, mai „bărbate“ decât bărbaţii, care se ocupă cu…(?) nu știu ce, numai cu apărarea Ţării, Neamului și Familiei, NU! Femeile iau poziţie, bărbaţii mai puţin… Să revenim la normal, să ne trezim din această „iluzie“ creată pentru noi, ca să nu vedem adevărul, ca să fim dezbinaţi, pentru a nu ne putea apăra!

NOI SUNTEM LA NOI ACASĂ

Să fim conștienţi că NOI SUNTEM LA NOI ACASĂ, ÎN ROMÂNIA, AICI UNDE A ÎNCEPUT TOTUL!

Să fim din nou mândri de faptul că aparţinem acestui Neam Primordial extraordinar, Neam de viteji și înţelepţi de odinioară, Neamul multimilenar al Pelasgo-Geţilor, vestit în întreaga Lume, cândva stăpânii Lumii!

Câţi dintre români îşi cunosc istoria Ţării şi Neamului românesc? 

Câţi ştiu că ISTORIA LUMII a început la gurile Dunării, AICI, pe Tărâmul Românesc, în Ţara Zeilor? Istoria noastră NU începe cu “Dacia”, ci a început CU MULTE MILENII ÎNAINTE!

Câţi ştiu că cea mai veche scriere din LUME s-a găsit la Tărtăria şi ne aparţine?

Câţî ştiu că teoria “latinităţii” noastre este falsă şi este răsturnată? Noi NU ne tragem din romani!

Câţi ştiu că limba latină este o limbă românească străveche? Aceste adevăruri sunt dezvăluite tocmai de savantul dr. Miceal Ledwith, fost consilier al papei Paul al II-lea. In Italia, aceste adevăruri sunt predate în şcoli. Câţi ştiu aceste lucruri?

Câţi dintre noi ştiu că noi suntem singurul popor care şi-a scris istoria în propriul nostru aur?

Dar de Cucuteni, Hamangia, Tărtăria, Vinca-Turdas, Gumelniţa, câţi au auzit?

De ce ni se ascunde istoria noastră străveche şi este înlocuită cu una mincinoasă?

De ce ni s-a furat mitologia (şi nu numai) de către greci, romani şi de alţii?

De ce ni s-au furat simbolurile noastre ancestrale (printre altele Crucea)? Toată omenirea le foloseşte fără să ştie că sunt ale noastre!

De ce zac în arhivele şi biblioteca Vaticanului documentele strict-secrete, ferecate sub cheie şi care (încă) nu au fost distruse, privind obârşia noastră pelasco-getică? Cu ce drept? De ce?

De ce a spus Papa Paul al II-lea despre România că este “Grădina Maicii Domnului”?

De ce a spus, tot Papa Paul al II-lea, că 
“TOŢI s-au temut, nu de Geţi, ci de Religia lor”?

De ce ni s-a furat/copiat (neîntrebat) Religia? Dacă s-ar cunoaşte începuturile creștinismului, s-ar zgudui toată lumea.

OARE DE CE LE ESTE LA TOŢI FRICĂ DE NOI? Pentru că suntem “NIMENI”? V-aţi pus vreodată întrebarea?

Să fim recunoscători că ne-am născut în această Ţară binecuvântată, pe aceste meleaguri multimilenare.

Să fim din nou demni de numele pe care îl purtăm, să fim mândri că NOI suntem Poporul ales, noi avem o misiune de îndeplinit pe acest Pământ, misiune pe care am îndeplinit-o deja, de mai multe ori, misiune pe care o vom îndeplini și în viitor, de câte ori va fi nevoie!

Totul este ciclic, se repetă, nu numai în natură, ci și în viată, aștept cu mare nerăbdare rotația completă a Pământului, inversarea polilor, aștept cu nerăbdare renașterea noastră, și cea spirituală! Timpul va veni, negreșit!

☀️NIASCHARIAN! Să renaștem!

Autor: Carmen Pankau

☀️CETATEA ADÂNCATA (JUD. CONSTANȚA), CEA MAI MARE DAVĂ GETICĂ A DOBROGEI

Cetatea getică ADÂNCATA din Dobrogea (jud. Constanța) are dimensiuni impresionante: 800 de metri lungime și peste 200 de metri lățime. Este cea mai mare aşezare fortificată a populaţiei locale de pe raza Dobrogei. Cetatea (punctul „Adâncata 1”) a funcționat cu siguranță între sec V – II î.Hr, dar alături de situl „Adâncata 2”, este posibil să fi avut perioade de locuire și între sec I î.Hr. și I d.Hr. 
Dava getică era o fortificație cu valuri de pământ și șanțuri adiacente, iar potrivit regretatului arheolog Mihai Irimia avea un sector principal de formă aproximativ patrulateră, cu laturi de 150 de metri. Acest centru al cetății era apărat, pe toate laturile, de ziduri masive de piatră. Nu știm ce REGI GEȚI au locuit în acest centru al orașului, dar putem vorbi despre conducători puternici ai unui trib numeros și bine organizat. Aici, la „Adâncata 1” au fost descoperite peste 60 de monede de argint și bronz, din diverse perioade, iar zece dintre acestea provin din vremurile regelui macedonean Filip II și al fiului său Marele Alexandru (ambii de origine getică - n.r. Carmen Pankau).

Cetatea este situată nu departe de Tropaeum Traiani, în apropierea satului Floriile din comuna Aliman,  Pe vremuri, în locul acestui sat se afla localitatea „Adâncata”, dispărută cu totul de pe harta Dobrogei. Comuna Aliman, cea pe raza teritorială pe care se află cetatea studiată, se află în județul Constanța, fiind formată din satele Aliman (reședința), Dunăreni, Floriile și Vlahii. Localitatea de reședință este situată la o distanță de 97 km de Constanța și la 30 km S de orașul Cernavodă. 

Satul ADÂNCATA (în trecut Polucci) de pe teritoriul comunei Aliman a fost DESFIINȚAT prin decret prezidențial în anul 1977. Localitatea Aliman se află situată în partea de sud-vest a judeţului Constanţa, în Podişul Oltinei, având ca vecinătăţi: la nord – comuna Raşova, la sud – comuna Ion Corvin, la est – comuna Adamclisi iar la vest – Fluviul Dunărea. Ca și obiective turistice cunoscute avem pe raza acestei commune Cetatea „Sacidava” – aşezare getodacică şi mai apoi castru roman fortificat din secolele II-VII e.n. 

Comuna Aliman apare pe hărțile istorice de peste 260 de ani, în acea perioadă activitatea de bază fiind păstoritul oilor, teritoriul comunei beneficiind de o mare suprafață de pășune naturală și păduri. În celebra poveste „LOSTRIŢA“, Vasile Voiculescu prezintă într-un timp legendar un personaj care se numeşte Aliman. Pe aici spun unii folcloriști că s-ar află și sursa acestui basm fantastic. Acest basm „deapănă” o poveste de dragoste dintre un om și o ființă fabuloasă. Această istorisire prezintă, într-un timp legendar, povestea unui pescar care-și face un ideal din prinderea demonului acvatic. În mod simbolic, pescarul Aliman este expresia căutătorului de absolut, ființa umană subjugată de puterea unui vis mai presus de fire, insul care tentează ieșirea din limită (a= fără, dincolo, iar liman = limită, predestinare). Faptul care i-ar justifica existența lui Aliman ar fi prinderea lostriței care ia când chip de fată, când chip de pește uriaș; în simbolistica textului, lostrița este un demon acvatic și reprezintă fascinația idealului, căruia eroul nu i se mai poate sustrage, ispita răului văzută ca o chemare din alt spațiu, imaginea feminității în toată splendoarea ei. Ca pește, lostrița ar putea motiva profesia lui Aliman, iar ca femeie ar putea însemna împlinirea erotică a ipostazei lui de om, echivalând cu sensul vieții. Aliman mai este cunoscut și cu sensul de „necaz, belea, primejdie”, dar și ca „port”, destinație („la liman”).

La ieşirea din Alinam, spre Cernavodă, pe marginea bălţii Vederoasa, care se întâlneşte cu panta dealului Vlahii, pe un perete stâncos, nişte misterioşi creştini din veacul al X-lea sau al XI-lea au ţinut să-şi mărturisească credinţa în Cruce şi Mântuitor, imortalizând în piatră câteva simboluri creştine care au rezistat până astăzi. Pe teritoriul comunei există cetatea Sacidava, o aşezare getică transformată apoi în castru roman, în secolele II-III d.Hr., iar satul Dunăreni, fost Mârleanu, din componenţa ei, este o aşezare care a continuat în timp vatra de locuire getică. Plasată simbolic între cetatea Sacidava, Dunăre şi Mănăstirea „Sfântul Apostol Andrei“, vechea aşezare Dunăreni este cunoscută în zonă prin sfinţenia cu care a păstrat culorile româneşti pe tot parcursul îndelungatei stăpâniri otomane.

Revenind la Cetatea getică Adâncata din Dobrogea, arheologul Mihai Irimia, într-un articol apărut în revista „Pontica” sublinia faptul că această aşezare era situată „pe platoul nordic al Dealului Dedibal, în punctul numit de localnici Dealul Cişmelei.” Numele de „Dedibal” poate veni de la „a dediá” cu sens de „a dedica, a hărăzi, a sacrifica, a destina” lui Bal (zeului Bal). În jurul fortificaţiei, erau şi două valuri de pământ. Arheologul Gabriel Talmaţchi spune că interesant la această aşezare este faptul că se întinde pe zeci de hectare: „Este o raritate, nu numai în spaţiul dobrogean, ci şi vis a vis de ceea ce se întâmplă la Nord de Dunăre, în Câmpia Munteniei. Aici, avem o zonă fortificată în mod natural, datorită reliefului, aşezarea situându-se pe un deal. Mai mult, respectă o formă tipică şi este specifică populaţiei getice. Aşezarea reprezenta fără discuţii un mare centru de putere înainte de sosirea romanilor în zonă şi putea să aparţină atât unei populaţii getice, cât şi uneia scitice.”
 
La începutul perioadei elenistice, oraşele vest pontice dobrogene greceşti (Histria, Callatis, Tomis, Dionysopolis) au bătut monede pentru regi sciţi (Kanites, Sariakes, Tanusa, Ailios, Charaspes). Aici putem avea o dovadă a faptului că SCIȚII erau de fapt o ramură a marelui POPOR GETIC (Geții de Aur primordiali), cu care grecii din cetățile pontice colaborau și care abordau un mod de viață nomad. Misterul legat de această aşezare este cu atât mai mare cu cât arheologii nu au aflat unde stăpâneau regii sciţi (dar dacă aceștia erau nomazi și abordau întreaga zonă nord pontică și chiar mai departe în Asia – n.a.).

„Până în momentul de faţă nu se cunoaşte exact unde au fost teritoriile acestor regi sciţi. Din punctul nostru de vedere, este posibil ca acest centru, situat în apropierea fostei localităţi Adâncata, să fi fost de fapt sediul central al regilor sciţi, cu o unică reşedinţă regală”, a declarat Gabriel Talmaţchi.

În urma cercetărilor de suprafaţă, specialiştii au cules din zona satului Floriile un bogat material arheologic constând în ceramică, piese de metal, de os etc. Studiul asupra materialul arheologic descoperit a fost publicat de regretatul Mihai Irimia şi în parte de către Gabriel Talmaţchi (partea de numismatică). Din cauza problemelor logistice, nu s-a putut deschide un şantier arheologic aici (distanţa foarte mare de o localitate, lipsa apei curente şi zona dificilă din punct de vedere al reliefului, fiind cauzele principale). Acolo sunt văi înguste, săpate de apă, pe unde se poate circula. O serie de documente şi informaţii ne certifică faptul că a existat o legătură pe apă cu Dunărea şi lacul Mârleanu. Arheologii sunt siguri că era o zonă navigabilă, iar Gabriel Talmaţchi a descoperit chiar un piron de câteva sute de ani vechime, prins în stâncă la aproximativ trei metri faţă de nivelul actual de călcare, piron metalic de care îşi legau în trecut oamenii bărcile.

Morminte de incinerație descoperite în apropierea cetății au reconfirmat teoria că această davă și-a trăit zilele de glorie între veacurile V și II î.Hr. Unii istoricii români care au cercetat acest sit consideră că el poate fi pus în legătură și cu un mare tezaur descoperit la șapte-opt kilometri depărtare, în zona comunei Ion Corvin (Cuzgun, vechiul nume). Descoperit în 1903, acest tezaur este compus din 2000 de monede de argint, din diverse orașe pontice, și din câțiva starteri de electron de tip Cyzic. Este foarte probabil ca această comoară să fi fost ascunsă în perioada 330-320 î.Hr., pe vremea când Dobrogea noastră a simțit greutatea falangelor macedonene trimise de Alexandru cel Mare sau conduse de către generalul Lisimah. Fiind o marea aşezare, bogată în descoperiri, are şi un mormânt tumular de mari dimensiuni. Se pare că acesta a fost un mormânt princiar getic, dar care a fost jefuit după anul 1990, fără a se da de urma răufăcătorilor sau a materialului arheologic extras din situl funerar. Arheologul Gabriel Talmaţchi spune că nu întâmplător a fost ales locul bătăliei de la Tropaeum Traiani, având în vedere că în zonă era o concentraţie mare de populaţie getică:

„Decebal s-a bazat pe populaţia găsită aici. Erau de ordinul miilor în zonă. Interesant este că după victoria din iarna lui 101-102, Traian a distrus toate aşezările getice din zonă, incendiindu-le. La fel s-a întâmplat şi la oraşul Tropaeum Traiani, care a fost construit pe o veche aşezare autohtonă getică pentru a le da inclusiv localnicilor o lecţie pentru viitor.”

Cercetările continuă la „Adâncata” și sunt multe întrebări care își caută răspunsuri. Cu siguranță însă marea davă getică de pe platoul nordic al DEALULUI DEDIBAL ne pregătește încă surprize și povești fără de seamăn…

Sursa: George V. Grigore
Adaptare și foto: Carmen Pankau

În fostul sat Adâncata nu mai există nici o urmă de casă… au mai rămas doar mănăstirea și cimitirul.

STATUI ȘI BUSTURI DE GETO-DACI JEFUITE DE ROMANI, EXPUSE ÎN MUZEE ȘI PARCURI DIN STRĂINĂTATE

Când am vizitat Muzeul Vaticanului la Roma, am admirat bustul denumit ,,Captivus Dacus”, crezând că sculptori romani, entuziasmați de demnitatea, prestanța şi privirea fermă a acestora, ar fi realizat aceste busturi. Adevărul însă, l-am aflat mult mai târziu, când am citit recenzia făcută de dl. Gabriel Gheorghe la manuscrisul tezei de doctorat, pe care a susţinut-o la Sorbonna dl. Leonard Velcescu, cu titlul Les «Barbares» (Daces) dans la sculpture romaine”/ «Barbarii » Dacii în sculptura romană. Meritul autorului cu acestă teză, este că a descoperit un număr impresionant de busturi şi statui în toate părţile lumii, lănsând ideea că acestea, ar reprezenta un “omagiu” adus de romani celor mai puternici dintre adversarii săi!

Au fost invocate numeroase argumente în susţinerea acestei afirmaţii: respectul, chiar admiraţia pe care Traian a avut-o faţă de războinicii geto-daci, despre care mărturiseşte şi numărul important de legiuni romane compuse exclusiv din soldaţi geto-daci. S-a intreprins şi un amplu studiu al principalelor materiale utilizate pentru sculpturile “barbarilor” geto-daci, pentru a permite pe de o parte, nu numai identificarea ariei geografice de provenienţa sculpturii în sine, dar şi pentru alegerea materialelor pentru restaurarea lor.
Până în prezent, nu se cunoaşte o altă lucrare, care să cuprindă inventarul cel mai complet al sculpturilor de geto-daci, fiind inventariate peste o sută (100) de exemplare. Descoperirea atâtor busturi mai ales, pune problema provenienţei lor, mai ales faptul că romanii nu aveau acest cult “AL PROSLĂVIRII CELOR MAI PUTERNICI ADVERSARI ÎNVINŞI”.

Autorul tezei de doctorat susţine faptul ca aceste statui ar fi fost făcute de sculptori latini după încheierea primei faze a războiului dintre latini şi geto-daci (Geţii carpatini – n. r. Carmen Pankau), la anul 106. În recenzia făcută acestei teze susţinută în lucrare, dl. Gabriel Gheorghe este de altă părere, că:  

niciodată, în istoria lumii, învingătorii nu i-au omagiat pe învinşi, şi nu se poate găsi nici un exemplu în acest sens, să omagiezi un învins că l-ai putut despuia de bunurile sale, oricât de mare ar fi fost jaful făcut asupra învinsului, şi nici să se omagieze şi să se complimenteze reciproc.

În sprijinul celor scrise mai sus, se aduc argumentele unor scriitori recenţi şi din perioada războiului lui Traian cu geţii carpatini.  
Alexandru Busuioceanu în cartea ZAMOLXIS SAU MITUL DACIC ÎN ISTORIA ŞI LEGENDELE SPANIOLE, Ed. Meridiane, 1981 scrie despre confruntarea între romani şi geto-daci:

Războiul începe pe viaţă şi pe moarte. Şi lupta e grea. Romanii trebuie să cucerească acel pământ palmă cu palmă … pentru a lua munte cu munte şi a urca pe culmi, unde dacii se apără cu înverşunare în fortăreţele lor. Sculptorii (Columnei) n-au trecut cu vederea nici o cruzime, fie barbară, fie romană. Capetele înfipte în prăjini pe ziduri sunt elemente decorative ale acestui război. Într-o scenă, călăreţii romani intră într-un sat părăsit (de războinicii geto-daci n.n.). Numai bătrânii se apărau cu bâte. Soldaţii ard casele, pun foc la fiecare pas. Într-un alt relief, femei geto-dace ard prizonieri romani. Îngrozitoare ură, care umple pădurea de oroare… (p. 201). Duşmanii desemnaţi de destin nu pot fi aliaţi (p. 202).

Ura pe care autorul o evocă, urmărind câteva scene de pe Columnă, dar şi la alţi autori, nu lasă să se întrevadă nici o posibilă omagiere reciprocă, nici un fel de dulcegării de vreun fel.
După moartea lui Traian survenită în anul 117, departe de Roma şi curând după cucerirea unei frânturi din întreaga Geţie (numai 14% din suprafaţa Geţiei, potrivit calcului lui Gabriel Gheorghe – n. r. Carmen Pankau), el n-a mai avut cum să vadă consecințele dezastruoase ce le-a declanşat prin războiul contra geţilor şi îndeplinirea testamentului lăsat de Decebal întregului neam getic (vezi Iordanes, Getica, ediţie bilingvă latină/română, Fundaţia Gândirea, 2001, p. XVIII-XXXIV): cucerirea şi jefuirea Romei de către Alaric, căderea ei sub Odoacru (sfârșitul Imperiului roman de apus), instalarea unui rege get la Ravena etc.
Explicaţia existenţei atâtor statui şi busturi de geţi în străinătate o găsim şi la Cicero (În Verem): 

solii care ajungeau la Roma vedeau expuse în Forul roman (!!) statui luate din casele, din templele, din oraşele lor; solii se închinau în for la statuile zeilor ridicate din templele lor şi, recunoscând şi alte statui şi podoabe, se uitau la ele, în diferite locuri, cu ochii în lacrimi. … nimeni nu are un motiv să se îndoiască de pieirea aliaţilor şi prietenilor de vreme ce în forul roman, unde altădată erau acuzaţi şi condamnaţi cei ce săvârşiseră vreo nedreptate împotriva aliaţilor, sunt aşezate acum, în ochii tuturor, obiectele luate de la aliaţi şi prieteni. Unul din motivele pentru care romanii erau urâţi în provincii îl constituiau şi jafurile săvîrşite de soldaţii romani (Istoria literaturii latine, EDP, fără an, p. 425) s.aut. G.G.)

În continuare, vă arătăm ce au afirmat şi alţi scriitori despre jafurile romanilor în teritoriile cucerite. 

Caius Crispus Sallustius (86-34 î.Hr., în Epistula Mithridatis, 23, ap. Istoria României, 1960, vol.I, p. 346: romanii erau numiţi de populaţiile supuse latrones gentium (jefuitorii popoarelor).

În studiul lui Merle Severy din “National Geografic”, mai 1977, p. 607, găsim scris: Caesar now proceeded, in eight years of campaigns, to “pacify” Gaul, making the desert Roman called peace. The self-styled saviour of Rome fought some 30 battles, took more than 800 towns, killed by his own count 1.192.000 men, women and children. / În opt ani, Cezar a continuat să pacifice Galia, realizând pustiul roman numit pace. În stilul propriu de mântuitor al Romei, a dat circa 30 de bătălii, a cucerit peste 800 de oraşe şi a ucis pe seama sa 1.192.000 de bărbaţi, femei şi copii (pildă semnificativă despre cruzimea romanilor, fapt reluat de Traian mai târziu în războiul cu dacii n.n.).

Tacitus (către 55-către 120 d.Hr.), istoric roman, scrie în Anale, C.XV, § 44 : Roma e mocirla tuturor ticăloşiilor şi păcatelor.

Toate acestea, dar şi prin propriile sale constatări, l-au făcut pe logicianul şi filozoful Anton Dumitriu să scrie: Romanii nu aveau însă decât politica lor imperialistă drept ideal. Dacă grecii n-ar fi cucerit spiritual pe romani, Imperiul Roman ar fi fost pentru Europa ceea ce a fost, mai târziu, Imperiul Mongolic al lui Gingis Han. Numai că, de data aceasta, barbarii ar fi venit de la vest, şi nu de la est (Orient şi Occident, p. 26).

V-am expus toate aceste mărturii, pentru a vă convinge că, în nici-un caz STATUILE ŞI BUSTURILE dacilor N-AU FOST FĂURITE DE ROMANI ci de PROPRII NOŞTRI STRĂMOŞI SCULPTORI.
După cum se ştie, scrierile medicului Criton al lui Traian, prezent la campania lui Traian în Geto-Dacia, au dispărut complet. Ne-au mai rămas câteva fragmente de la Dio Cassius, care a fost în posesia acestor scrieri, dar care nu amintesc nimic de aceste statui. De aici, greutatea justificării adevărului istoric din scripte.
 
O sursă care nu poate fi neglijată, ar fi şi plăcile găsite la săpăturile pentru Castelul de la Sinaia, unde pe una din plăcile turnate în plumb se află un magnific castel al regilor geto-daci (placa cu nr. 21). În acest edificiu al regilor geţi nu puteau lipsi statui sau busturi ale regilor geţi, a clasei Sarabilor, din care se alegeau regii şi scerdoţii Geţilor (v. Iordanes, De origine actibusque Getarum, § 40), ale căror busturi şi statui împânzesc astăzi muzeele şi grădinile din străinătate.  
Traian şi Criton probabil, prezenţi la distrugerea palatelor şi sanctuarelor Sarmizegetusei, au considerat că aceste sculpturi reprezintă zeităţile neamului geto-dac şi odată cu dispariţia lor din Geţia Carpatină, va dispare şi forţa poporului get.

În antichitate, se credea că forţa şi puterea unui popor, a unei cetăţi, stă în forţa zeităţilor adorate de populaţiile respective, iar prin dispariţia lor se pierdea şi puterea poporului respectiv.
În cazul de faţă, statuile n-au fost zeităţi, ci nobili geţi, sau persoane importante, iar neamul nostru n-a dispărut, în schimb Roma împăraţilor romani, după mai bine de trei sute de ani, a încetat a mai fiinţa, datorită getului Odoacru, în anul 476.
Traian ar fi dispus implantarea tuturor statuilor şi busturilor în Forum. Este foarte probabil ca la dislocarea statuilor la Sarmizegetusa, să fi fost distruse anumite părţi, sau la transportul lor, fapt care a făcut ca, ajunse la Roma, să fie depozitate în vederea restaurării lor.
Faptul că se găsesc atâtea statui şi busturi în lume, nu se explică decât că, fie au fost furate cu ocazia jafurilor din timpul lui Alaric (c. 370-410), regele vizigoţilor (goţii au fost geţii sub altă denumire - n.r. Carmen Pankau) în anul 410, fie sustrase din depozitele unde erau încă ascunse sau nerestaurate. În subsolurile Vaticanului suntem mai mult ca siguri, că mai există busturi sau fragmente din statui getice.

De exemplu, dacă priviţi statuile care ornează Grădina Borgheze din Roma, după reconstituirile Forului lui Traian făcute de către italieni şi, ceva mai recent de americani, se pare că la origine, statuile au fost în jur de o sută (100). Aceste statui se găseau în curtea principală a acestui for, cam în dreptul a fiecărei coloane care susţinea porticul. Statuile din porfir roşu-vişiniu se pare că au făcut parte din faimosul portic din porfir al forului, portic menţionat de mai multe ori în antichitate.
Poate că toate complexurile monumentale din Roma au fost "JEFUITE", materialele au fost descompletate, luate şi reutilizate la construcţii, mai ales în timpul Renaşterii. Aşa se explică de ce porticul care orna Forul a dispărut complet, fiind din porfir roşu, material căutat în Renaştere şi Baroc. Că acest portic ar fi existat cu adevărat este faptul că au fost găsite cinci statui din porfir roşu-vişiniu, două la Luvru, trei la Florenţa iar câteva fragmente în rezervele Forului lui Traian. Nu este exclus ca porticul să fi fost demontat şi transportat de Traian la Roma, fragmentat, odată cu statuile. Argumentul în sprijinul acestei teze, provine din admiraţia pe care Paul MacKendrick a avut-o, vizitând urmele Sanctuarului de la Căscioarele – aparținând Culturii Gumelniţa (A2), (datate în carte între 2700-2000 î.Hr., în realitate 3600-3400 î.Hr.) şi alte descoperiri arheologice, în cartea "Pietrele dacilor vorbesc", Ed. Stiinţifică şi enciclopedică-Buc.1978, la pag.13 scrie :

,,Sanctuarele cu acoperişurile în două ape, împodobite cu ornamente (acreteria) pe coamă şi la marginile frontonului, prezintă un rafinament arhitectonic pe care templele greceşti (de unde romanii s-au inspirat mult mai tîrziu n.n.) îl vor atinge după mai bine de o mie două sute de ani (2100 de ani n.n.)”

Dar Roma şi Florenţa nu sunt singurele care ascund aceste comori aparținând patrimoniului naţional al românilor. Alte statui se găsesc şi la Napoli. În afara Italiei privirile strămoşilor noştri le găsim şi în multe muzee şi colecţii private: la Oxford, Berlin, la Paris (Luvru), Madrid, la Praga, la Toulouse, Bruxelles, Sankt Petersburg (Ermitaj), Copenhaga, Smyrna, Atena, la New York, în Israël, pentru a nu cita decât acestea.

Nu pretindem astăzi Romei aurul, podoabele, vitele şi grânele luate cu japca în perioada ocupaţiei romane. Dar ceea ce face parte din PATRIMONIUL NOSTRU NAŢIONAL, trebuie să ne revină din nou în ţară.
Rolul guvernanţilor din ţară le revine responsabilitatea de a începe cu inventarierea tuturor acestor statui şi busturi, studierea texturilor lor, pentru a proba că sunt din materiale unde stăpâneau geţii carpatini teritorii în antichitate, cu mult înainte de Burebista. A nu se pleca de la premiza că statuile au fost făcute din cariere din Italia şi alte părţi ale lumii, ci din teritoriile geţilor ante-Burebista.
 
Cu regret constatăm că, premizele de la care dl. L. Velcescu a plecat în teza sa, susținând că latinii au realizat statuile, a căutat texturile din care au fost făurite NU ŞI ÎN SPAŢIUL CARPATIC (!), posibil şi nici din cel grecesc unde se găseau o parte din strămoşii noştri. Ne fiind în posesia tezei domniei sale s-ar putea să ne înşelăm, dar credem că avem dreptate.
A nu se uita că, lucrările de apărare, sanctuarele şi poate chiar palatele de la Sarmizegetusa s-au făurit cu mult ÎNAINTEA lui BUREBISTA … pe terasa IX-a a Complexului s-au găsit seminţe de grâne datate din mileniul al III-lea î.Hr.! Şi chiar statuile să fi fost făurite de SCULPTORI AUTOHTONI mult mai ÎNAINTE de domnia regilor Burebista şi Decebal.

În Grecia şi întreaga coastă anatoliană admirăm statuile care ne-au mai rămas din antichitate. Admirăm zeităţile grecilor care au barbă ca strămoşii noştri, cunoscând faptul că grecii nu mai purtau barbă şi epoca lui Pericle a excelat prin sculpturi în care bărbaţii erau fără barbă. Oare acest aspect nu trebuie să ne dea de gândit?
Faptul că strămoşii noştri sculptau statui din marmură, încă dinaintea epocii troiane, ne-o evocă Pliniu (61-114), citat de N. Densuşianu în Dacia preistorică ed. Arhetip, Bucureşti, 2002, în care la pag. 98 scrie :

Din o insulă a Mării Negre (este vorba de insula din lacul Letea n.n.), numită APOLONIA, situată spre sud de gurile Istrului, Romanii luară una din cele mai venerate imagini a zeului Apollo, o statuie colosală înaltă de 30 de colţi (cca. 20 m.) şi o aşezară în Capitoliu sub numele de Apollo Capitolinus. Cheltuielile acestei antice şi magnifice opere de sculptură au fost, după cum ne spune Pliniu, de 500 de talanţi … adică mai mult decât adunase Grecii (300 de talanţi) pentru reconstruirea templului din Delphi, incendiat în a. 548.

Tot N. Densuşianu, la p. 101 ne relatează următoarele privind cercetările arheologice din insula Leuce (Letea):

În mijlocul platoului acestei insule s-au găsit în anul 1823 ruinele unui templu de o întindere extraordinar de mare. În unele locuri zidurile acestei clădiri (Templul lui Apollo) mai aveau încă o înălţime de o archină şi jumătate (1 m 661/2 cm.).

Construirea acestui templu, după cum ne spune Koehler (în Memoires sur les îles et la course consacrée à l’Achille, în Mémoires de l’Académie de St. Petersbourg, Tome X, 1825, p.604), se reduce la epoca arhitecturii primitive sau ciclopice. (s.n.)
Avem deci dovezi clare, în primul rând că strămoşii noştri sculptau în marmură statui de mari dimensiuni enorme încă din mileniul II î. Hr. (epoca troiană) şi poate chiar mai înainte şi, în al doilea rând se adevereşte faptul, consemnat şi de Cicero (106-43 î.Hr.), că romanii demontau statuile zeităţilor şi le transportau la Roma, prin aceasta crezând că popoarele cucerite îşi pierd forţa şi mândria rămânând supuse imperiului roman.
Nu este exclus ca cele patru statui de TARABOSTES care ornează Arcul lui Constantin de la Roma să fi fost jefuite de Traian, expuse şi ele în Forul roman şi apoi, Constantin să-şi împodobească Arcul cu ele.

Sursa: Valeriu D. Popovici - Ursu
Adaptare şi foto: Carmen Pankau

BUMERANGUL BRÂNCUŞI…

Cea mai mare pedeapsă pentru România a venit din partea Comisiei internaționale care NU A APROBAT ca Ansamblul sculptural de la Târgu-Jiu SĂ ÎNTRE în Patrimoniul UNESCO. Sigur, această veste tristă a venit acum câteva luni, dar oficialii de la Bucureşti au făcut-o abia acum publică. 

Oare de ce? De ruşine? 

Dar eu cred că pe oameni ca alde Strămbulescu, arztizanii întocmirii defecte a dosarului, nu-i afectează în nici un fel. De unde ruşine la clasa de superpuşi a unei ţări în care pensia unei persoane care a muncit 40 de ani neîntrerupt este de 200 de dolari?!
Nu mai vorbesc de idioţii care se bucură. Da, este o mare ruşine pentru România. România nu înseamnă parlamentarii şi guvernanţii de azi, vremelnici, care se lăfăie pe ceea ce a creat de-a lungul timpului un popor întreg, ci înseamnă valorile ei, singurele care îi pot oferi, în competiţii internaţionale, prestigiu.  

BRÂNCUŞI a fost mare în America cât a trăit, fiindcă avea suportul Franţei, avea PRIETENI de talia unor DUCHAMP, MATISSE ŞI PICASSO, iar el a ştiut ca nimeni altul să-şi promoveze opera.
A fost unul dintre CEI MAI MARI mesageri pe care i-a avut ARTA LUMII. Dovadă sunt zecile şi sutele de expoziţii pe care i le-au organizat americanii atâta timp cât el a trăit. Apoi, treptat, totul s-a stins, ca azi să nu mai fie pomenit aproape deloc. Am propus guvernului şi ICR să marcheze centenarul debutului lui Brâncuşi la New York. N-au făcut-o. 
Au făcut-o tot americanii, muzeele şi galeriile unde Brâncuşi a expus odinioară. Opera lui Brâncuşi e vândută. Mai apare pe la Sotheby’s câte o veste despre el când cineva vrea să-şi vândă achiziţia. Dar în marea realitate a artei americane de azi, noile generaţii de artişti sau de colecţionari nici nu-l mai iau în calcul.
Îl iau pe un sculptor că Isamu Noguchi, de pildă, care a fost ELEVUL lui Brâncuşi la Paris. Şi Noguchi a ajuns să aibă un fantastic muzeu la New York, iar operele lui să fie amplasate pretutindeni. Brâncuşi visa şi el ca operele sale să fie amplasate în parcuri, „SĂ SE JOACE COPIII PESTE ELE”. Dar nu sunt. Sunt ale altora. 

Recent, Metropolitan Museum of Art i-a plasat lui Noguchi o operă chiar în faţă, la marginea lui Central Park. Ea se numeşte Unidentified Object şi este minunată, foarte potrivită pentru acest loc. Şi Brâncuşi visa să ridice o Coloană a infinitului în Central Park. Nu s-a putut. 
Nu l-a ajutat ţara. La fel cum ţara nu e în stare să-i ridice LUI EMINESCU STATUIA, al cărei LOC ESTE APROBAT de primăria NEW YORK-ului DE PESTE 30 DE ANI!
 
De când Brâncuşi s-a dus, din 1957, ROMÂNIA nu a făcut NIMIC pentru el. De fapt, pentru ea. Fiindcă a face ceva pentru o valoare a ţării, înseamnă a o face pentru ţară. Un artist face tot ce poate cât trăieşte, apoi opera lui aparţine ţării în care s-a născut. Şi ţara ar trebui să preia muncă de promovare. Dar Brâncuşi este un caz alarmant, începând cu momentul când ROMÂNIA I-A RESPINS DONAŢIA, atelierul sau parizian.
 
Ca nenorocirea să culmineze azi cu respingerea UNESCO. 
Acesta este cel mai mare VOT DE BLAM internaţional CARE I SE DĂ ROMÂNIEI!

Dar pe oameni ca alde Johannis îi doare în cot. De altfel, cui îi pasă cu adevărat de Brâncuşi într-o ţară în care milioane de oameni se luptă cu subzistenţa?! România nu poate aspira să între în rândul ţărilor civilizate cu nedreptăţi atât de mari sau cu „valori” ca vanghelie, udrea, băsescu, ponta, tăriceanu et co. Însă diriguitorii României de azi nu se gândesc la ţară, la viitorul ei, se gândesc numai la ei, la prezentul lor hulpav.

Vă rog, uitaţi-vă la acest Catalog de artă, cuprinzând peste 5. 000 de pictori celebri şi 100 000 de tablouri intrate în tezaurul picturii universale: LES PLUS BEAUX PEINTURES DU MONDE!  
Este cel mai complex muzeu virtual (http://www.mystudios.com/artgallery/). Şi căutaţi dacă există vreun pictor român. Eu nu l-am găsit decât pe Ştefan Luchian. Poate mai există vreunul, printre cei peste 5. 000. Mare păcat, fiindcă avem pictori mai buni decât mulţi dintre cei selectaţi. Nu se poate să lipsească Aman, Grigorescu, Tonitza şi alţi artişti români clasici sau moderni! 
Dar iată că se poate.
Încă o dată se verifică faptul că ţara nu face nimic pentru artişti. Străinii nu sunt obligaţi să promoveze pictorii români! REGULA este ca ŢARA SĂ-ŞI PROMOVEZE VALORILE. Nu trebuie să mai scriu, am scris de sute de ori ce au făcut ţări că Franţa, Italia, Germania sau Irlanda pentru valorile lor. 

Criteriul pentru care a fost respins Ansamblul de la Târgu-Jiu, de a intra în Patrimoniul UNESCO, a fost acela că nu e cunoscut locul! 

Păi cum să fie cunoscut acel loc dacă nu este promovat? Ca de obicei, românii aşteaptă SĂ PICE MINUNI DIN CER. Şi nu pică. Şi nu vor mai pica. Decât să-şi tot mărească lefurile, demnitarii ar fi trebuit să investească în promovarea lui Brâncuşi. Dar nu, ei investesc în alde Patapievici şi în clanul lor. Cine a reuşit prin geniul său, e urât. Dar nimeni nu se întreabă ce s-ar fi ales din Brâncuşi dacă rămânea în ţară?

E un caz alarmant, repet. Numai Brâncuşi a făcut pentru România, şi a făcut enorm!, în schimb ţara nu a făcut nimic pentru el. Dimpotrivă, l-a tot compromis. Cum este şi ridicolul efort al unor culturnici de a-l deshuma din Montparnasse, deşi el este îngropat aici ca cetăţean francez. 

Astfel de fapte nedemne, ce dovedesc incompetenţa, nu afectează însă imaginea lui Brâncuşi, ci a României. Notorietatea lui Brâncuşi a devenit un bumerang pentru ţară. Dovadă în ce DEGRINGOLADA a intrat GUVERNUL când a trebuit să achiziţioneze lucrarea CUMINŢENIA PAMÂNTULUI. Şi-a arătat complet neputinţa! 

Este marele semnal de alarmă privind imaginea ţării prin cea mai importantă opera de artă de pe teritoriul sau: Ansamblul cultural de la Tg. Jiu, care se va tot degrada, până se va alege praful. Deja simbolurile brâncuşiene apar în reclame CEC sau ponta-prezidenţiale! În loc ca românii să lege opera lui Brâncuşi de spiritualitatea românească, o înstrăinează. Iar UNESCO ar fi investit tocmai în conservarea acestui tezaur.
Îmi pare tare rău, dar dacă continuă să meargă pe această cale, România nu are viitor. Adică are unul, dar e în ceaţă, deloc potrivit pentru o lume normală, să nu spun fericită.
 
Sursa: Grid Modorcea
Adaptare și foto: Carmen Pankau

Lucrarea marelui nostru Constantin Brâncuși: ,Muza adormită"

ALEXANDRU IOAN CUZA ÎN VIZIUNEA LUI MIHAIL EMINESCU

Poetul, filosoful, profetul MIHAIL EMINESCU l-a cunoscut direct pe ALEXANDRU IOAN CUZA la Dobling-Viena, în ultima zi a anului 1869, pe când era la studii universitare în Austria. Prin cumnatul lui Cuza, Theodor Rosetti, Eminescu ştia tot ce intenţiona Domnul, diplomaţia sa şi tot ce se năpustea asupra lui din lăuntru şi din afară: înverşunarea roşilor-liberali, ostilitatea Marilor Puteri, care nu-i puteau ierta faptul că Domnitorul român şi boierii săi i-au învins, alegându-l Domn, contrar prevederilor lor, chiar a doua zi după finalizarea TRATATULUI DE LA PARIS şi mai ales obţinerea suveranităţii absolute în relaţiile interne, dreptul dinastic ereditar ş.a. (E. A., XI, p. 20). Clarvăzătorul vremurilor Eminescu, îl considera pe Domnul Cuza, una dintre marile personalităţi emblematice voievodale ale românilor, preţuindu-i măsura domniei:

 „istoriceşte cea mai însemnată de la fanarioţi încoace”…, care prin „actele de suveranitate au adus imense foloase materiale şi morale statului.”(E. A., IX, p. 343)

Micile fapte, ispite omeneşti inerente, nu l-au tras în jos spre cădere pe Cuza Vodă, ci faptele copleşitoare ale înfăptuirilor sale privind modernizarea societăţii româneşti, prin numeroasele sale reforme în: armată, justiţie, administraţie, economie, sănătate, învăţământ, finanţe, presă, împropietărirea a 40.000 de ţărani, Constituţia-Statutul Organic, legea instrucţiunii publice, prin care învăţământul primar devenea pentru prima oară gratuit şi obligatoriu, organizarea Curţii de Conturi, propăşirea culturii, extirparea corupţiei, secularizarea averilor bisericeşti străine neamului românesc, recâştigarea autonomiei Bisericii Naţionale, impunerea unei rafinate diplomaţii în plan extern, înfinţarea unei şcoli în Bucureşti pentru Românii din Macedonia şi Pind, intensificarea acţiunii de a înlătura jurisdicţia consulară, sancţionarea politicianismului corupt, laş şi perfid a liberalismului roşu antiromânesc.

Alexandru Ioan Cuza a privilegiat neamul nostru cu înfiinţarea la IAŞI a PRIMEI UNIVERSITĂŢI ROMÂNEŞTI. În Octombrie 1860, spre slava lui şi a românilor.
Profetul Mihail Eminescu care, s-a născut, a crescut, s-a întărit în lupta demnităţii şi a jertfirii pentru binele poporului său, a văzut în Cuza pe marele Bărbat de Stat, înzestrat cu voinţă, răbdare, inteligenţă, curaj, fermitate, excelent organizator, credinţă, onoare, jertfă, dragoste. Scuturând din temelii moşierimea, Cuza a înlesnit promovarea celei mai numeroase, celei mai reprezentative, celei mai jertfitoare pături a naţiunii, ţărănimea-forţa naţională cea mai productivă.

Marele gânditor şi înţeleptul publicist Mihail Eminescu şi-a folosit TIMPUL în sprijinul Vremii domniei naţionale a lui Cuza, acuzând însă dur pătura „roşilor”-liberali care boicotau reformele, nesocoteau eforturile de aşezare a stabilizării sociale (cesiunile, desele schimbări de guvern), subminau drepturile Domnului, obligându-l astfel să-şi impună lovitura de stat:

„ [… ] este dat a vă rosti dacă ţara trebuie să fie şi în viitor lăsată pradă agitaţiunilor deşerte care de mai mult de 5 ani desconsideră naţiunea, compromite securitatea ei şi împiedică orice progres, [vă este dat-n.n.] de a hotărî dacă naţiunea română este demnă de libertăţile publice cu care am voit şi voiesc a o înzestra şi pe care o majoritate privilegiată i le refuză.” (Monitorul oficial-2 Mai/ 1864).

Cu spiritul său profund, cu erudiţia sa ce trece dincolo de lucruri, în chipul evidenţei, Gazetarul de Aur-Eminescu nu se aventurează în polemica politică, ci face o distincţie netă între autoritarismul naţional a lui Cuza şi absolutismul liberal al lui Ion C. Brătianu-Vizirul:

„Absolutismul nu este pururea şi pretutindenea o nenorocire […] absolutismul sincer, întemeiat ca atare pe dreptul public al poporului, absolutismul nu se ruşinează de sine însuşi şi care crede că, prin o birocraţie energică, cu învăţătură de carte şi incoruptibilă, se poate produce mai mult bine decât prin discuţiile adese sterpe ale unor parlamente inculte. Dar a avea un absolutism bazat pe minciuna parlamentară însemnează a avea o companie de esploatare în capul ţării, care, păzind cu ipocrizie formele esterioare ale parlamentarismului, e despotică nu în folosul statului şi a populaţiunilor, ci în folosul [a] o mână de oameni lacomi de avere şi moraliceşte putrezi.” (E. A., XIII, p. 190)

Sursa: Gheorghe Constantin Nistoroiu
Adaptare și foto: Carmen Pankau