Când am vizitat Muzeul Vaticanului la Roma, am admirat bustul denumit
,,Captivus Dacus”, crezând că sculptori romani, entuziasmați de
demnitatea, prestanța şi privirea fermă a acestora, ar fi realizat
aceste busturi. Adevărul însă, l-am aflat mult mai târziu, când am citit
recenzia făcută de dl. Gabriel Gheorghe la manuscrisul tezei de
doctorat, pe care a susţinut-o la Sorbonna dl. Leonard Velcescu, cu
titlul Les «Barbares» (Daces) dans la sculpture romaine”/ «Barbarii »
Dacii în sculptura romană. Meritul autorului cu acestă teză, este că a
descoperit un număr impresionant de busturi şi statui în toate părţile
lumii, lănsând ideea că acestea, ar reprezenta un “omagiu” adus de
romani celor mai puternici dintre adversarii săi!
Au fost invocate numeroase argumente în susţinerea acestei afirmaţii: respectul, chiar admiraţia pe care Traian a avut-o faţă de războinicii geto-daci, despre care mărturiseşte şi numărul important de legiuni romane compuse exclusiv din soldaţi geto-daci. S-a intreprins şi un amplu studiu al principalelor materiale utilizate pentru sculpturile “barbarilor” geto-daci, pentru a permite pe de o parte, nu numai identificarea ariei geografice de provenienţa sculpturii în sine, dar şi pentru alegerea materialelor pentru restaurarea lor.
Până în prezent, nu se cunoaşte o altă lucrare, care să cuprindă inventarul cel mai complet al sculpturilor de geto-daci, fiind inventariate peste o sută (100) de exemplare. Descoperirea atâtor busturi mai ales, pune problema provenienţei lor, mai ales faptul că romanii nu aveau acest cult “AL PROSLĂVIRII CELOR MAI PUTERNICI ADVERSARI ÎNVINŞI”.
Autorul tezei de doctorat susţine faptul ca aceste statui ar fi fost făcute de sculptori latini după încheierea primei faze a războiului dintre latini şi geto-daci (Geţii carpatini – n. r. Carmen Pankau), la anul 106. În recenzia făcută acestei teze susţinută în lucrare, dl. Gabriel Gheorghe este de altă părere, că:
niciodată, în istoria lumii, învingătorii nu i-au omagiat pe învinşi, şi nu se poate găsi nici un exemplu în acest sens, să omagiezi un învins că l-ai putut despuia de bunurile sale, oricât de mare ar fi fost jaful făcut asupra învinsului, şi nici să se omagieze şi să se complimenteze reciproc.
În sprijinul celor scrise mai sus, se aduc argumentele unor scriitori recenţi şi din perioada războiului lui Traian cu geţii carpatini.
Alexandru Busuioceanu în cartea ZAMOLXIS SAU MITUL DACIC ÎN ISTORIA ŞI LEGENDELE SPANIOLE, Ed. Meridiane, 1981 scrie despre confruntarea între romani şi geto-daci:
După moartea lui Traian survenită în anul 117, departe de Roma şi curând după cucerirea unei frânturi din întreaga Geţie (numai 14% din suprafaţa Geţiei, potrivit calcului lui Gabriel Gheorghe – n. r. Carmen Pankau), el n-a mai avut cum să vadă consecințele dezastruoase ce le-a declanşat prin războiul contra geţilor şi îndeplinirea testamentului lăsat de Decebal întregului neam getic (vezi Iordanes, Getica, ediţie bilingvă latină/română, Fundaţia Gândirea, 2001, p. XVIII-XXXIV): cucerirea şi jefuirea Romei de către Alaric, căderea ei sub Odoacru (sfârșitul Imperiului roman de apus), instalarea unui rege get la Ravena etc.
Explicaţia existenţei atâtor statui şi busturi de geţi în străinătate o găsim şi la Cicero (În Verem):
Au fost invocate numeroase argumente în susţinerea acestei afirmaţii: respectul, chiar admiraţia pe care Traian a avut-o faţă de războinicii geto-daci, despre care mărturiseşte şi numărul important de legiuni romane compuse exclusiv din soldaţi geto-daci. S-a intreprins şi un amplu studiu al principalelor materiale utilizate pentru sculpturile “barbarilor” geto-daci, pentru a permite pe de o parte, nu numai identificarea ariei geografice de provenienţa sculpturii în sine, dar şi pentru alegerea materialelor pentru restaurarea lor.
Până în prezent, nu se cunoaşte o altă lucrare, care să cuprindă inventarul cel mai complet al sculpturilor de geto-daci, fiind inventariate peste o sută (100) de exemplare. Descoperirea atâtor busturi mai ales, pune problema provenienţei lor, mai ales faptul că romanii nu aveau acest cult “AL PROSLĂVIRII CELOR MAI PUTERNICI ADVERSARI ÎNVINŞI”.
Autorul tezei de doctorat susţine faptul ca aceste statui ar fi fost făcute de sculptori latini după încheierea primei faze a războiului dintre latini şi geto-daci (Geţii carpatini – n. r. Carmen Pankau), la anul 106. În recenzia făcută acestei teze susţinută în lucrare, dl. Gabriel Gheorghe este de altă părere, că:
niciodată, în istoria lumii, învingătorii nu i-au omagiat pe învinşi, şi nu se poate găsi nici un exemplu în acest sens, să omagiezi un învins că l-ai putut despuia de bunurile sale, oricât de mare ar fi fost jaful făcut asupra învinsului, şi nici să se omagieze şi să se complimenteze reciproc.
În sprijinul celor scrise mai sus, se aduc argumentele unor scriitori recenţi şi din perioada războiului lui Traian cu geţii carpatini.
Alexandru Busuioceanu în cartea ZAMOLXIS SAU MITUL DACIC ÎN ISTORIA ŞI LEGENDELE SPANIOLE, Ed. Meridiane, 1981 scrie despre confruntarea între romani şi geto-daci:
Războiul începe pe viaţă şi pe moarte. Şi lupta e grea. Romanii trebuie să cucerească acel pământ palmă cu palmă … pentru a lua munte cu munte şi a urca pe culmi, unde dacii se apără cu înverşunare în fortăreţele lor. Sculptorii (Columnei) n-au trecut cu vederea nici o cruzime, fie barbară, fie romană. Capetele înfipte în prăjini pe ziduri sunt elemente decorative ale acestui război. Într-o scenă, călăreţii romani intră într-un sat părăsit (de războinicii geto-daci n.n.). Numai bătrânii se apărau cu bâte. Soldaţii ard casele, pun foc la fiecare pas. Într-un alt relief, femei geto-dace ard prizonieri romani. Îngrozitoare ură, care umple pădurea de oroare… (p. 201). Duşmanii desemnaţi de destin nu pot fi aliaţi (p. 202).Ura pe care autorul o evocă, urmărind câteva scene de pe Columnă, dar şi la alţi autori, nu lasă să se întrevadă nici o posibilă omagiere reciprocă, nici un fel de dulcegării de vreun fel.
După moartea lui Traian survenită în anul 117, departe de Roma şi curând după cucerirea unei frânturi din întreaga Geţie (numai 14% din suprafaţa Geţiei, potrivit calcului lui Gabriel Gheorghe – n. r. Carmen Pankau), el n-a mai avut cum să vadă consecințele dezastruoase ce le-a declanşat prin războiul contra geţilor şi îndeplinirea testamentului lăsat de Decebal întregului neam getic (vezi Iordanes, Getica, ediţie bilingvă latină/română, Fundaţia Gândirea, 2001, p. XVIII-XXXIV): cucerirea şi jefuirea Romei de către Alaric, căderea ei sub Odoacru (sfârșitul Imperiului roman de apus), instalarea unui rege get la Ravena etc.
Explicaţia existenţei atâtor statui şi busturi de geţi în străinătate o găsim şi la Cicero (În Verem):
solii care ajungeau la Roma vedeau expuse în Forul roman (!!) statui luate din casele, din templele, din oraşele lor; solii se închinau în for la statuile zeilor ridicate din templele lor şi, recunoscând şi alte statui şi podoabe, se uitau la ele, în diferite locuri, cu ochii în lacrimi. … nimeni nu are un motiv să se îndoiască de pieirea aliaţilor şi prietenilor de vreme ce în forul roman, unde altădată erau acuzaţi şi condamnaţi cei ce săvârşiseră vreo nedreptate împotriva aliaţilor, sunt aşezate acum, în ochii tuturor, obiectele luate de la aliaţi şi prieteni. Unul din motivele pentru care romanii erau urâţi în provincii îl constituiau şi jafurile săvîrşite de soldaţii romani (Istoria literaturii latine, EDP, fără an, p. 425) s.aut. G.G.)În continuare, vă arătăm ce au afirmat şi alţi scriitori despre jafurile romanilor în teritoriile cucerite.
Caius Crispus Sallustius (86-34 î.Hr., în Epistula Mithridatis, 23, ap.
Istoria României, 1960, vol.I, p. 346: romanii erau numiţi de
populaţiile supuse latrones gentium (jefuitorii popoarelor).
În studiul lui Merle Severy din “National Geografic”, mai 1977, p. 607, găsim scris: Caesar now proceeded, in eight years of campaigns, to “pacify” Gaul, making the desert Roman called peace. The self-styled saviour of Rome fought some 30 battles, took more than 800 towns, killed by his own count 1.192.000 men, women and children. / În opt ani, Cezar a continuat să pacifice Galia, realizând pustiul roman numit pace. În stilul propriu de mântuitor al Romei, a dat circa 30 de bătălii, a cucerit peste 800 de oraşe şi a ucis pe seama sa 1.192.000 de bărbaţi, femei şi copii (pildă semnificativă despre cruzimea romanilor, fapt reluat de Traian mai târziu în războiul cu dacii n.n.).
Tacitus (către 55-către 120 d.Hr.), istoric roman, scrie în Anale, C.XV, § 44 : Roma e mocirla tuturor ticăloşiilor şi păcatelor.
Toate acestea, dar şi prin propriile sale constatări, l-au făcut pe logicianul şi filozoful Anton Dumitriu să scrie: Romanii nu aveau însă decât politica lor imperialistă drept ideal. Dacă grecii n-ar fi cucerit spiritual pe romani, Imperiul Roman ar fi fost pentru Europa ceea ce a fost, mai târziu, Imperiul Mongolic al lui Gingis Han. Numai că, de data aceasta, barbarii ar fi venit de la vest, şi nu de la est (Orient şi Occident, p. 26).
V-am expus toate aceste mărturii, pentru a vă convinge că, în nici-un caz STATUILE ŞI BUSTURILE dacilor N-AU FOST FĂURITE DE ROMANI ci de PROPRII NOŞTRI STRĂMOŞI SCULPTORI.
După cum se ştie, scrierile medicului Criton al lui Traian, prezent la campania lui Traian în Geto-Dacia, au dispărut complet. Ne-au mai rămas câteva fragmente de la Dio Cassius, care a fost în posesia acestor scrieri, dar care nu amintesc nimic de aceste statui. De aici, greutatea justificării adevărului istoric din scripte.
O sursă care nu poate fi neglijată, ar fi şi plăcile găsite la săpăturile pentru Castelul de la Sinaia, unde pe una din plăcile turnate în plumb se află un magnific castel al regilor geto-daci (placa cu nr. 21). În acest edificiu al regilor geţi nu puteau lipsi statui sau busturi ale regilor geţi, a clasei Sarabilor, din care se alegeau regii şi scerdoţii Geţilor (v. Iordanes, De origine actibusque Getarum, § 40), ale căror busturi şi statui împânzesc astăzi muzeele şi grădinile din străinătate.
Traian şi Criton probabil, prezenţi la distrugerea palatelor şi sanctuarelor Sarmizegetusei, au considerat că aceste sculpturi reprezintă zeităţile neamului geto-dac şi odată cu dispariţia lor din Geţia Carpatină, va dispare şi forţa poporului get.
În antichitate, se credea că forţa şi puterea unui popor, a unei cetăţi, stă în forţa zeităţilor adorate de populaţiile respective, iar prin dispariţia lor se pierdea şi puterea poporului respectiv.
În cazul de faţă, statuile n-au fost zeităţi, ci nobili geţi, sau persoane importante, iar neamul nostru n-a dispărut, în schimb Roma împăraţilor romani, după mai bine de trei sute de ani, a încetat a mai fiinţa, datorită getului Odoacru, în anul 476.
Traian ar fi dispus implantarea tuturor statuilor şi busturilor în Forum. Este foarte probabil ca la dislocarea statuilor la Sarmizegetusa, să fi fost distruse anumite părţi, sau la transportul lor, fapt care a făcut ca, ajunse la Roma, să fie depozitate în vederea restaurării lor.
Faptul că se găsesc atâtea statui şi busturi în lume, nu se explică decât că, fie au fost furate cu ocazia jafurilor din timpul lui Alaric (c. 370-410), regele vizigoţilor (goţii au fost geţii sub altă denumire - n.r. Carmen Pankau) în anul 410, fie sustrase din depozitele unde erau încă ascunse sau nerestaurate. În subsolurile Vaticanului suntem mai mult ca siguri, că mai există busturi sau fragmente din statui getice.
De exemplu, dacă priviţi statuile care ornează
Grădina Borgheze din Roma, după reconstituirile Forului lui Traian
făcute de către italieni şi, ceva mai recent de americani, se pare că la
origine, statuile au fost în jur de o sută (100). Aceste statui se
găseau în curtea principală a acestui for, cam în dreptul a fiecărei
coloane care susţinea porticul. Statuile din porfir roşu-vişiniu se pare
că au făcut parte din faimosul portic din porfir al forului, portic
menţionat de mai multe ori în antichitate.
Poate că toate complexurile monumentale din Roma au fost "JEFUITE", materialele au fost descompletate, luate şi reutilizate la construcţii, mai ales în timpul Renaşterii. Aşa se explică de ce porticul care orna Forul a dispărut complet, fiind din porfir roşu, material căutat în Renaştere şi Baroc. Că acest portic ar fi existat cu adevărat este faptul că au fost găsite cinci statui din porfir roşu-vişiniu, două la Luvru, trei la Florenţa iar câteva fragmente în rezervele Forului lui Traian. Nu este exclus ca porticul să fi fost demontat şi transportat de Traian la Roma, fragmentat, odată cu statuile. Argumentul în sprijinul acestei teze, provine din admiraţia pe care Paul MacKendrick a avut-o, vizitând urmele Sanctuarului de la Căscioarele – aparținând Culturii Gumelniţa (A2), (datate în carte între 2700-2000 î.Hr., în realitate 3600-3400 î.Hr.) şi alte descoperiri arheologice, în cartea "Pietrele dacilor vorbesc", Ed. Stiinţifică şi enciclopedică-Buc.1978, la pag.13 scrie :
Poate că toate complexurile monumentale din Roma au fost "JEFUITE", materialele au fost descompletate, luate şi reutilizate la construcţii, mai ales în timpul Renaşterii. Aşa se explică de ce porticul care orna Forul a dispărut complet, fiind din porfir roşu, material căutat în Renaştere şi Baroc. Că acest portic ar fi existat cu adevărat este faptul că au fost găsite cinci statui din porfir roşu-vişiniu, două la Luvru, trei la Florenţa iar câteva fragmente în rezervele Forului lui Traian. Nu este exclus ca porticul să fi fost demontat şi transportat de Traian la Roma, fragmentat, odată cu statuile. Argumentul în sprijinul acestei teze, provine din admiraţia pe care Paul MacKendrick a avut-o, vizitând urmele Sanctuarului de la Căscioarele – aparținând Culturii Gumelniţa (A2), (datate în carte între 2700-2000 î.Hr., în realitate 3600-3400 î.Hr.) şi alte descoperiri arheologice, în cartea "Pietrele dacilor vorbesc", Ed. Stiinţifică şi enciclopedică-Buc.1978, la pag.13 scrie :
,,Sanctuarele cu acoperişurile în două ape, împodobite cu ornamente (acreteria) pe coamă şi la marginile frontonului, prezintă un rafinament arhitectonic pe care templele greceşti (de unde romanii s-au inspirat mult mai tîrziu n.n.) îl vor atinge după mai bine de o mie două sute de ani (2100 de ani n.n.)”Dar Roma şi Florenţa nu sunt singurele care ascund aceste comori aparținând patrimoniului naţional al românilor. Alte statui se găsesc şi la Napoli. În afara Italiei privirile strămoşilor noştri le găsim şi în multe muzee şi colecţii private: la Oxford, Berlin, la Paris (Luvru), Madrid, la Praga, la Toulouse, Bruxelles, Sankt Petersburg (Ermitaj), Copenhaga, Smyrna, Atena, la New York, în Israël, pentru a nu cita decât acestea.
Nu
pretindem astăzi Romei aurul, podoabele, vitele şi grânele luate cu
japca în perioada ocupaţiei romane. Dar ceea ce face parte din
PATRIMONIUL NOSTRU NAŢIONAL, trebuie să ne revină din nou în ţară.
Rolul guvernanţilor din ţară le revine responsabilitatea de a începe cu inventarierea tuturor acestor statui şi busturi, studierea texturilor lor, pentru a proba că sunt din materiale unde stăpâneau geţii carpatini teritorii în antichitate, cu mult înainte de Burebista. A nu se pleca de la premiza că statuile au fost făcute din cariere din Italia şi alte părţi ale lumii, ci din teritoriile geţilor ante-Burebista.
Cu regret constatăm că, premizele de la care dl. L. Velcescu a plecat în teza sa, susținând că latinii au realizat statuile, a căutat texturile din care au fost făurite NU ŞI ÎN SPAŢIUL CARPATIC (!), posibil şi nici din cel grecesc unde se găseau o parte din strămoşii noştri. Ne fiind în posesia tezei domniei sale s-ar putea să ne înşelăm, dar credem că avem dreptate.
A nu se uita că, lucrările de apărare, sanctuarele şi poate chiar palatele de la Sarmizegetusa s-au făurit cu mult ÎNAINTEA lui BUREBISTA … pe terasa IX-a a Complexului s-au găsit seminţe de grâne datate din mileniul al III-lea î.Hr.! Şi chiar statuile să fi fost făurite de SCULPTORI AUTOHTONI mult mai ÎNAINTE de domnia regilor Burebista şi Decebal.
În Grecia şi întreaga coastă anatoliană admirăm statuile care ne-au mai rămas din antichitate. Admirăm zeităţile grecilor care au barbă ca strămoşii noştri, cunoscând faptul că grecii nu mai purtau barbă şi epoca lui Pericle a excelat prin sculpturi în care bărbaţii erau fără barbă. Oare acest aspect nu trebuie să ne dea de gândit?
Faptul că strămoşii noştri sculptau statui din marmură, încă dinaintea epocii troiane, ne-o evocă Pliniu (61-114), citat de N. Densuşianu în Dacia preistorică ed. Arhetip, Bucureşti, 2002, în care la pag. 98 scrie :
Avem deci dovezi clare, în primul rând că strămoşii noştri sculptau în marmură statui de mari dimensiuni enorme încă din mileniul II î. Hr. (epoca troiană) şi poate chiar mai înainte şi, în al doilea rând se adevereşte faptul, consemnat şi de Cicero (106-43 î.Hr.), că romanii demontau statuile zeităţilor şi le transportau la Roma, prin aceasta crezând că popoarele cucerite îşi pierd forţa şi mândria rămânând supuse imperiului roman.
Nu este exclus ca cele patru statui de TARABOSTES care ornează Arcul lui Constantin de la Roma să fi fost jefuite de Traian, expuse şi ele în Forul roman şi apoi, Constantin să-şi împodobească Arcul cu ele.
Sursa: Valeriu D. Popovici - Ursu
Adaptare şi foto: Carmen Pankau
Rolul guvernanţilor din ţară le revine responsabilitatea de a începe cu inventarierea tuturor acestor statui şi busturi, studierea texturilor lor, pentru a proba că sunt din materiale unde stăpâneau geţii carpatini teritorii în antichitate, cu mult înainte de Burebista. A nu se pleca de la premiza că statuile au fost făcute din cariere din Italia şi alte părţi ale lumii, ci din teritoriile geţilor ante-Burebista.
Cu regret constatăm că, premizele de la care dl. L. Velcescu a plecat în teza sa, susținând că latinii au realizat statuile, a căutat texturile din care au fost făurite NU ŞI ÎN SPAŢIUL CARPATIC (!), posibil şi nici din cel grecesc unde se găseau o parte din strămoşii noştri. Ne fiind în posesia tezei domniei sale s-ar putea să ne înşelăm, dar credem că avem dreptate.
A nu se uita că, lucrările de apărare, sanctuarele şi poate chiar palatele de la Sarmizegetusa s-au făurit cu mult ÎNAINTEA lui BUREBISTA … pe terasa IX-a a Complexului s-au găsit seminţe de grâne datate din mileniul al III-lea î.Hr.! Şi chiar statuile să fi fost făurite de SCULPTORI AUTOHTONI mult mai ÎNAINTE de domnia regilor Burebista şi Decebal.
În Grecia şi întreaga coastă anatoliană admirăm statuile care ne-au mai rămas din antichitate. Admirăm zeităţile grecilor care au barbă ca strămoşii noştri, cunoscând faptul că grecii nu mai purtau barbă şi epoca lui Pericle a excelat prin sculpturi în care bărbaţii erau fără barbă. Oare acest aspect nu trebuie să ne dea de gândit?
Faptul că strămoşii noştri sculptau statui din marmură, încă dinaintea epocii troiane, ne-o evocă Pliniu (61-114), citat de N. Densuşianu în Dacia preistorică ed. Arhetip, Bucureşti, 2002, în care la pag. 98 scrie :
Din o insulă a Mării Negre (este vorba de insula din lacul Letea n.n.), numită APOLONIA, situată spre sud de gurile Istrului, Romanii luară una din cele mai venerate imagini a zeului Apollo, o statuie colosală înaltă de 30 de colţi (cca. 20 m.) şi o aşezară în Capitoliu sub numele de Apollo Capitolinus. Cheltuielile acestei antice şi magnifice opere de sculptură au fost, după cum ne spune Pliniu, de 500 de talanţi … adică mai mult decât adunase Grecii (300 de talanţi) pentru reconstruirea templului din Delphi, incendiat în a. 548.Tot N. Densuşianu, la p. 101 ne relatează următoarele privind cercetările arheologice din insula Leuce (Letea):
În mijlocul platoului acestei insule s-au găsit în anul 1823 ruinele unui templu de o întindere extraordinar de mare. În unele locuri zidurile acestei clădiri (Templul lui Apollo) mai aveau încă o înălţime de o archină şi jumătate (1 m 661/2 cm.).Construirea acestui templu, după cum ne spune Koehler (în Memoires sur les îles et la course consacrée à l’Achille, în Mémoires de l’Académie de St. Petersbourg, Tome X, 1825, p.604), se reduce la epoca arhitecturii primitive sau ciclopice. (s.n.)
Avem deci dovezi clare, în primul rând că strămoşii noştri sculptau în marmură statui de mari dimensiuni enorme încă din mileniul II î. Hr. (epoca troiană) şi poate chiar mai înainte şi, în al doilea rând se adevereşte faptul, consemnat şi de Cicero (106-43 î.Hr.), că romanii demontau statuile zeităţilor şi le transportau la Roma, prin aceasta crezând că popoarele cucerite îşi pierd forţa şi mândria rămânând supuse imperiului roman.
Nu este exclus ca cele patru statui de TARABOSTES care ornează Arcul lui Constantin de la Roma să fi fost jefuite de Traian, expuse şi ele în Forul roman şi apoi, Constantin să-şi împodobească Arcul cu ele.
Sursa: Valeriu D. Popovici - Ursu
Adaptare şi foto: Carmen Pankau
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu