ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE POPORUL BULGAR (2/2)

- Urmare –

De ce am ţinut să relatăm atâtea evenimente scrise de cronicarii vremurilor, la mai multe secole de după exterminarea bulgarilor, este faptul că, încă de la înfiinţarea micilor state, din care face parte şi Bulgaria, dar mai ales după cel de al doilea război mondial, istoriografia bulgară, maghiară şi în special rusă, mistifică grosolan adevărul istoric.

Din Istorii universale editate de sovietici şi cărţi şi articole editate de bulgari, s-a inspirat şi regretatul Augustin Deac, când a scris cartea „Pagini din istoria adevărată a Bulgariei”. V-am relatat însă, şi ceea ce constatase şi el când a scris cartea, cum istoriografia străină a căutat să ne facă uitaţi în era noastră, din Spaţiul carpato-dunărean-pontic, atribuindu-ne apelativul de păstori itineranţi! Dar, enumerând o serie de conducători, aşa-zişi "bulgari", după nume erau români, Simion, Asan etc.

V-am relatat din cronicile vremii, adevărul despre poporul bulgar şi faptul că, numele de un ţar sau de un popor bulgar, după secolul al XI-lea nu mai este amintit în cronicile bizantine.

După anul 1396 turcii reuşesc să integreze întregul teritoriu de astăzi a Bulgariei, care devine provincie turcească, paşalâc cum îl numesc cuceritorii. Independenţa şi-o capătă doar în anul 1878 datorită intervenţiei armate ruseşti şi române, cât şi a voluntarilor români tribalieni aliaţi cu românii20

De unde provine însă, denumirea de Bulgaria a ţării de astăzi? O populaţie de agricultori şi păstori în marea majoritate, care în cei aproape 500 de ani sub ocupaţie turcă, a suportat opresiunea cuceritorului, deportări, tineret înrolat în armata de ieniceri turci, singura consolare rămânând religia, care şi-au păstrat-o ortodoxă şi limbajul bisericesc slavon care s-a imprimat populaţiei care dădea răspunsurile la liturghie, ca şi astăzi în mânăstiri doar cantorii. Veţi auzi şi astăzi la noi în ţară, la lipovenii din Delta Dunării şi câteva comune din Dobrogea, slujbele religioase, cam la fel ca cele din Bulgaria de astăzi.

Cu timpul, limba românească a populaţiei bulgare a început să se degradeze, şi cum copiii care participau la slujbele religioase învăţaseră pe de rost şi ei răspunsurile la liturghie, la mai toate cuvintele au început să stâlcească cuvintele dându-le terminaţii sau sonoritate după cuvintele bisericeşti slavone.

Au început către secolul al XVIII-lea conflicte între românii macedoneni şi tribali care-şi păstraseră limba veche românescă şi care trecuseră la slujba liturghiei ca în ţară în română, şi cei care, cu preoţii pregătiţi la Ohrida, voiau să menţină slujbele în slavonă.

După părerea noastră, panslavismul rusesc, iniţiat încă de pe vremea lui Petru cel Mare şi apoi al împărătesei Ecaterina II-a, şi-a vârât coada în sudul Dunării, pregătind terenul pentru ca ruşii să ajungă riverani la Marea Egee prin „bulgari” şi la Adriatică prin serbi! Aşa se explică, că în momentul când populaţia din sudul Dunării şi-a obţinut independenţa şi-a denumit ţara lor după numele provinciei pe care bizantinii o dăduseră bulgarilor, Bulgaria.

Lucrul acesta a fost destul de uşor, după o perioadă de deznaţionalizare turcă, iar cei care-i puteau ajuta din Principatele Române aveau şi ei destule probleme interne de rezolvat. De fapt, noi considerăm că a fost o slăbiciune, de fapt o trădare din partea Conducerii României, a noastră a tuturor românilor, lăsând o populaţie românească de mai multe milioane, pradă dezlănţuirii unei terori de deznaţionalizare acută din partea grecilor, serbilor şi aşa-zişilor bulgari.

Este dureros faptul să constatăm cum o populaţie românească să fie incapabilă să-şi menţină unitatea lor teritorială, măcar cea de pe vremea regilor Asăneşti din secolul al XIV-lea şi după cinci secole să lupte pentru un stindard bulgăresc care nu era al etniei lor!

Edificator este un lucru, semnalat de mai mulţi călători români din sec. XIX şi XX că, pe unde au circulat prin Bulgaria s-au descurcat vorbind româneşte şi la sate şi în oraşe. Avem mărturii clare în cele ce urmează.

Într-o scrisoare către Ion Ghica, la jumătatea sec. XIX, Nicolae Bălcescu21 arăta că ,,n-a întâlnit bulgari în Bulgaria”, iar Constantin Nicolaescu Plopşor spunea că a parcurs, în anii 1930, Bulgaria de la Dunăre la graniţa cu Grecia vorbind peste tot cu locuitorii în română.

Dr. Alexandru Şuga, în vol. „Din Istoria românilor. Probleme şi perspective”, Madrid, Ed. Carpaţii, 1982, p.33 scrie:

„În secolul trecut majoritatea populaţiei din sudul Dunării vorbea limba română”.

De curând şi Dl. Gabriel Gheorghe deplasându-se prin Bulgaria, ne-a mărturisit că n-a întâlnit nici-o figură mongoloidă în toată Bulgaria şi s-a descurcat peste tot vorbind româneşte!

Un aspect demn de remarcat este că, cei mai aprigi duşmani ai poporului nostru sunt aceşti români deznaţionalizaţi care, mai ales în perioada comunismului, denunţau pe cei care vorbeau româneşte sau se întreţineau cu turişti români în limba română, fiind urmăriţi şi persecutaţi de poliţie.

Ceea este scandalos şi contrar eticii adevărului istoric, am constatat-o într-o carte apărută în Franţa, excelent prezentată, cu titlul „Histoire de la BULGARIE de l’antiquité à nos jours, autoare Dimitrina Aslanian (cercetatore în cadrul Institutului Marie Curie din Paris!), Ediţia II-a-95/9946 Ed. „Association Trimontium, 11, allée des Gardes Royales, 78.000 Versailles, 2004. Pentru a scrie şi edita o astfel de carte, în afara regulilor etice şi a adevărului istoric este de-a dreptul scandalos! În perioada sec. VII – XI expune trei hărţi frumos colorate în care îşi permite să arate că Imperiul Bulgar se întindea şi peste toată România de azi, iar în sec.X cuprinzând şi Grecia şi o parte din Serbia de astăzi! Despre vecinii Bulgariei sau în interiorul ei, nici vorba de TRIBALI, VLAHI, sau ROMÂNI sud-dunăreni, în hărţi indicând ca vecini doar AVARS, BYSANCE, SERBES, MAGYARS, KHASARS, PETCHENEGUES!

Toţi ţarii care au condus luptele româno-bulgare contra grecilor bizantini până la ocupaţia turcă, toţi au fost bulgari get beget!

Ne punem întrebarea, cum se poate explica faptul că, toţi cronicarii bizantini care au scris cronicile lor, sau papii din vremea aceea au scris numai despre regii blahi (vlahi) şi NU de ţari bulgari?

Chiar şi după exterminarea lor din anul 1018, în cartea autoarei, NU se aminteşte de vlahi şi toţi regii români au nume bulgăreşti, ca şi când n-ar mai fi existat picior de român în Bulgaria de astăzi!

Ceea ce ne-a revoltat însă, în cea mai mare măsură în cartea sus amintită este şi faptul că nu s-a amintit nimic despre participarea României prin trupele sale, la eliberarea sud-dunărenilor români, bulgarii de astăzi, în anii 1877/78, alături de trupele ruseşti şi revoluţionarii români tribali.

De fapt, de ce să ne mai mirăm, chiar şi astăzi, şi încă la noi în ţară, în pliantele româneşti, aşa cum veţi constata la toate agenţiile de turism şi ghizii români explică turiştilor noştri, de… Cetatea Târnova, construită de ţarul bulgar Asen şi de mormintele ţarilor bulgari îngropaţi în această cetate (!), pentru a nu cita decât acestea.

Am citat mai înainte, din cronica franceză a martorului ocular a Cruciadei a IV-a, care nu amintea decât de Ioniţă Vlahul, toţi bulgarii fiind la acea dată, 1204-1205 în lumea celor drepţi (cum ne învaţă a zice, creştinismul), adică morƫi, de aproape două secole! De altfel, să nu vă miraţi când veţi consulta Larousse-ul, în cap. Bulgaria, la istorie NU se aminteşte decât că înaintea cuceririi romane a Moeziei, acolo locuiau „tracii“ (exonim al Geƫilor dat de greci – n.r. Carmen Pankau)!

Iar după cucerirea romană a aparţinut Imperiului Bizantin. Din secolul al VI-lea, acolo… se stabilesc slavii!

Altă „perlă“ al Larousse-ului, în continuare scrie că: din anul 680 bulgarii peuple d’origine turque (!) s’installent sur le Danube et fondent le prémier empire bulgare!
Toate datele istorice din Larousse corespund cărţii apărute în Franţa, citată mai sus.

Din momentul când în cărţile noastre de istorie nu se mai scrie decât de românii din actualele noastre frontiere, fără să citeze pe românii care ocupau în străvechime, teritoriile de pe vremea lui Burebista, să nu ne mirăm când: bulgarii ne vor cere teritoriile imperiului lor din sec. X-XI, ungurii Transilvania, iar moldovenii de peste Prut, întreaga Moldovă!

Nu înţelegem care-i rolul ataşaţilor culturali al Ambasadelor româneşti în străinătate cât şi al Institutelor culturale româneşti din străinătate, acolo unde există, când apar articole în ziare, expoziţii sau cărţi de istorie, enciclopedii în care se scriu erori despre trecutul poporului nostru.

Dar, de ce să ne mai mirăm, când şi la noi, în cărţile de istorie a poporului român, sau despre originea cuvintelor din limba noastră, dospesc de neadevăruri inimaginabile.

Cât despre originea poporului nostru, dăinuie încă „Basmul romanizării adevăraţilor noştri strămoşi” care ne-a condus la utopica teză a pierderii limbii noastre strămoşeşti, limbă, care-i de fapt limba primordială a europenilor!

Cât priveşte limba bulgară de astăzi, este limba veche a românilor sud-dunăreni, cu cuvinte care au fost modelate după limbajul cultic slavon, cuvintele bulgare neavând nici-o legătură cu cuvinte de provenienţă rusă (slavă). Gramatica bulgară are aceleaşi reguli ca şi în limba română!22

Patriotul român Ion de la Vidin a scris cartea La Triballie sub pseodonimul Nicopole Passarowitz-Didonia Svistu, în franceză, în 199123, carte imprimată în Italia, editată de curând şi în româneşte. În această carte, autorul îşi exprima cu tristeţe tot ce a îndurat în trecut şi chiar în perioada comunistă poporul român din regiunea Tribalia cu capitala la Vidin şi din partea aşa-zişilor „bulgari“ şi din partea serbilor care-şi disputau hegemonia Tribaliei între ei. Apoi toată politica de deznaţionalizare a acestor români, apreciat de autor la cca. 2 milioane de suflete! Găsim în această carte toate schimbările de nume de persoane, râuri, dealuri, munţi, localităţi, toate au fost bulgarizate (slavizate).

Călătorind prin Bulgaria, noi românii nu ne puteam descurca la citirea firmelor, plăcilor indicative de localităţi etc., toate indicațiile sunt scrise cu litere chirilice!

Cu intrarea Bulgariei în U.E. situaţia s-a mai îmbunătăţit, ea trebuind să se conformeze normelor impuse de UE. Această îmbunătăţire este numai pentru indicaţiile rutiere în alfabet latin, dar nu şi la toate magazinele sau instituţiile publice!

Din păcate, se continuă în Bulgaria şi astăzi, politică de deznaţionalizare a populaţiei româneşti, nu sunt alocate ore de limba română în şcolile din localităţile din fosta regiune Tribalia, existând doar la Sofia un liceu de limbă română.

Ne punem întrebarea CUM ungurii şi saşii din România au reuşit să ne impună în localităţile din Secuime şi în satele unde mai există astăzi câţiva saşi, să se scrie pe plăcile de intrare şi ieşire din aceste localităţi şi fosta denumire efemeră în limbile lor!

- Sfârşit -

Sursa: Valeriu D. Popovici – Ursu
Adaptare: Carmen Pankau

ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE POPORUL BULGAR (1/2)

Cu ocazia năvălirilor popoarelor care au ajuns în primul mileniu al erei noastre în Europa, aceste mici grupări războinice şi-au făcut un renume prin cruzimea lor, destabilizând ordinea în Împeriul Bizantin, în Centrul şi Vestul Europei, prilej de atragerea atenţiei cronicarilor vremii, care au scris mai ales despre ei.

În a doua jumătate a primului mileniu, trei grupuri au rămas şi astăzi cu numele care li s-a dat de către cronicarii vremii: ungurii (hunii), serbii (servii) şi bulgarii (volgarii). Restul, fie că au plecat în alte părţi, alţii, având aceeaşi etnie ca şi băştinaşii, au fost asimimilaţi de aceştia. Toate aceste trei popoare cu numele de astăzi, au fost între două şi cinci sute de ani sub ocupaţie turcă, teritoriul lor fiind provincii ale imperiului otoman.

După obţinerea independenţei lor, interesul marilor puteri, a fost ca să le atragă în sfera lor de influenţă, sprijinindu-i politic şi militar. Partea cea mai dificilă a fost când aceste popoare au trebuit să-şi găsească originile, limba pe care o vorbeau primele grupuri ajunse în Europa etc. şi să-şi scrie „adevărata” lor istorie.

Aşi scrie istoria, cunoscând totuşi că, unii cronicari din timpul invaziei lor, au descris stadiul înapoiat de civilizaţie în care erau, nu i-au împiedecat să afirme că, ajungând acolo „au găsit locurile nelocuite sau doar păstori itineranţi“(!) Argumentul forte pe care s-au bazat în susţinerea tezei lor că ei, năvălitorii, apăreau în toate cronicile vremii citaţi mereu, a fost că: „ei erau populaţia preponderentă din acea zonă, sau că au găsit terenul vid, sau că băstinaşii erau păstori itineranţi“!

Cazul bulgarilor este cu totul aparte de celelte popoare invadatoare, ei au fost chemaţi de bizantini, pentru a înăbuşi revoltele autohtonilor români sud-dunăreni, considerati ca sclavi, sclavini (slavi), supuşi de grecii din Bizanţ la împovărate impozite.
Veniţi în număr restrâns, bulgarii prin luptele pe care le-au iniţiat, ca şi ungurii şi serbii, în căteva secole practic au dispărut ca popor, rămânându-le doar numele, poporul autohton fiind cel care a asigurat continuarea existenţei lor (ca nume doar) până în zilele noastre.

Un lucru pe care toţi românii de pretutindeni trebuie să-l cunoască: ca vatră a civilizaţiei europene şi leagăn străvechi etno-folcloric, Spaţiul Carpatic a dat Europei limba, agricultura, primele tehnologii, încă din neolitic (6000 – 2700 î.Hr.). Avansul cultural, de civilizaţie, între Spaţiul Carpatic şi restul Europei este de milenii, astfel că nu poate fi vorba de o civilizaţie mai veche decât cea Carpatică în Europa.

Pentru a vă ilustra acest adevăr, vă vom expune şi mărturiile unor autori străini privind Civilizaţia Europei din antichitate şi de la începutul erei noastre, şi cine sunt cei care au înfăptuit-o.

Prof. André Piganiol (Sorbona) scrie: Pentru Europa – în afară de Balcani – aproape tot ce precede cucerirea romană face parte din preistorie… iar mai departe precizează: Dar punctul de pornire al civilizaţiei tuturor acestor regiuni trebuie căutat la nordul Peninsulei balcanice.

Colin Renfrew (Univ. Southampton, Marea Britanie) din cercetările sale a ajuns la următoarele concluzii: În estul Europei noi ştim că uneltele de cupru – care au fost datate prin comparaţie cu cele găsite în Grecia pe la 2300 î.Hr. Autorul a şi înscris pe o hartă a Europei noile datări prin metoda C14 corectată, în comparaţie cu datele clasice: Piramidele (3000 î.Hr.), (Sumerul 3000 î.Hr.), (Creta (2000 î.Hr.), Micene (1600 î.Hr.) etc.

Dar cine au fost oamenii care au înfăptuit toate aceste civilizaţii din neolitic şi chiar mai înainte? Cum în istoriografia română nu se mai scrie decât de la Traian încoace, lăsând un mare gol al preistoriei poporului nostru, vă vom prezenta tot ce s-a scris despre înfăptuitorii acestor civilizaţii.

Homer, în secolul al XII-lea î.Hr., în vremea războaielor troiene aminteşte de regele (Bazileul) Rhesos din Tracia (aproximativ Bulgaria de azi), venind în ajutorul neamurilor troiene (luviene n.n., -n.r. neam Getic - Carmen Pankau), cu armată numeroasă iar regele într-un car cu roţi de aur, care-i uimeşte pe eleni.

Filosoful Xenofon (430-355 î.Hr.) descrie despre tracii (geto-românii) sud-dunareni, unde trăiau diferite neamuri getice– geţi, odrizi, tribali, missi, moesi etc.
Sofocle (497-405 î.Hr.), într-o lucrare Triptolem, aminteşte de geţii sud dunăreni, peste care domnea regele Charnabon, ceea ce atestă existenţa unui stat cu structuri specifice.
Chiar Herodot (484-425 î.Hr.) consemnează pe geţii sud-dunăreni ca locuind între Dunăre şi Munţii Hæmus.

În continuare vă vom expune ce au scris cronicarii bizantini despre vlahi, românii mœzieni din sudul Dunării, în perioada premergătoare apariţiei bulgarilor în sudul Dunării.

Prezenţa românilor băştinaşi în ţinuturile româneşti din sudul Dunării este menţionată documentar pentru anul 587 atât de istoricul grec Theophilact Simocata, cât şi de Theophanus Confesor (Mărturisitorul–758-817), când ambii scriitori descriu un episod din confruntările armatei bizantine cu avarii, care se instalaseră în teritoriile sud-dunărene, aflate sub dominaţia Imperiului Bizantin. Armata imperiului se pregătea să atace hoarda hanului (conducătorului n.n.) avar. Unul dintre soldaţii armatei imperiale mergea înaintea animalului său de povară, căruia îi căzuse sarcina de pe spinare. Ceilalţi soldaţi, care văzuseră greutatea alunecând de pe spinarea catârului i-au strigat soldatului „în limba ţării”, cu foarte mare tulburare: „Retorna, retorna” după Simocata, şi „în limba băştinaşilor” „torna, torna fratre!” după Theophanus. Auzind strigătul de „Retorna, retorna” sau „torna, torna fratre!”, soldaţii din armata bizantină au intrat în panică, crezând că este vorba de un contra atac al avarilor, şi, întorcându-se în miezul nopţii, au luat-o la fugă. Cuvintele „retorna, retorna” sau „torna, torna, fratre”, subliniate de ambii scriitori ca fiind spuse „în limba ţării”, sau „în limba băştinaşilor”, ceea ce înseamna „întoarce-te, întoarce-te , frate”, ca şi faptul că soldaţii din detaşamentele armatei imperiale au înţeles sensul lor adevărat, dovedeşte că limba românească era, într-adevăr, limba neoficială a ţării, şi, mai mult, chiar corpurile de luptă erau formate din rândul românilor băştinaşi sud-dunăreni.

Toate aceste mărturii ale cronicarilor vremii, ne amintind nici de bulgari, nici de slavii la sudul Dunării, întăreşte faptul că o invazie slavă în sudul Dunării este o invenţie sovietică care a prins viaţă la noi românii în perioada comunistă, din traducerile din rusă a Istoriilor universale cât şi a cărţilor de istorie bulgare.

Nu există nicio dovadă, din toate descoperirile arheologice, de o prezenţă slavă în toată România de astăzi sau în sudul Dunării! Aşa-zişii «slavi» rezultă de la denumirea pe care cronicarii bizantini au dat-o poporului autohton din Imperiul Bizantin de răsărit, aproximativ întreaga populaţie din Peninsula Balcanică, de sclavi (ai imperiului, fără drepturi civice ca popor cucerit) denumire care cu timpul a devenit „sclavini” şi apoi „slavi”. Aceeaşi apelatiune s-a atribuit şi serbilor de astăzi care fiind o grupare de trupe auxiliare ale avarilor (servi, sclavi, sclavini)), în anul 623 s-au revoltat contra avarilor şi şi-au format un stat sub Samo, care s-a destrămat după 34 de ani, după care, nu s-a mai auzit nimic de ei!

Iordanes (sec. VI) aminteşte de vlahii din Imperiul Bizantin ca fiind „latinii din ROMANIA” iar episcopul Ioan de Nichine, din Delta Dunării, care a trăit între 661-700, în cronica sa, Cetatea Salonicului, în anul 609 o menţionează cu numele de „Săruna Valahilor” care „a mai putut ţine piept cotropitorilor” migratori. Geograful anonim, un sfătuitor al fratelui regelui francez Filip al IV-lea, în tratatul său intitulat Descrierea Europei orientale, din anul 1308, aminteşte despre organizaţiile statale româneşti din Moesia (dintre Dunăre şi Munţii Hæmus) şi din Panonia. „Panonii din timpul invadării hunilor (sec. V) însă care locuiau pe atunci în Panonia, toţi erau păstori ai romanilor şi aveau în fruntea lor zece regi puternici în întreaga Moesie şi Panonie…„
„Scitul Vitalianus – scria Marcellinus în anul 514 – a adunat în numai trei zile o oştire mai mare de 60.000 călărime şi pedestrime”. Tot despre Vitalianus, (geto-român dobrogean din Sciţia Minor) se aminteşte că, pe vremea împăraţilor bizantini Anastasius I (491-518) şi Iustinus I (518-527), el dispunea de o organizare statală puternică „de un principat propriu” şi mergând contra Constantinopolului cu oşti numeroase, compuse din compatrioţii săi, silea pe împărat să-i dea magistraturile pe care el le poftea.

Că românii aveau chiar şi un cartier la Constantinopol, chiar şi o poartă la intrarea oraşului numită Blachernæ, adică a vlahilor, este consemnată în cronicile bizantine. Denumirea de Blachernæ provine, după istoricul Genesios, contemporan şi istoric al Curţii împăratului Porphirogenetul, de la Blachernos, numele unui duce schit, adică valah, român, omorât la Constantinopol, iar Blachernæ a coloniei române.

Bulgarii ajung în sudul Dunării la 679 d.Hr. şi au fost chemaţi şi folosiţi de Imperiul Bizantin ca armată de represiune împotriva populaţiei vlahe (române) care se revolta mereu împotriva rechiziţiilor şi fiscalităţii de nesuportat. Bulgarii, o populaţie mongoloidă care, pentru că a stat timp îndelungat pe Volga, i s-a spus Volgari sau Bulgari. În sudul Dunării, bulgarii erau trimişi în zonele în care vlahii se opuneau rechiziţiilor şi spolierii lor fără măsură şi ca urmare, băteau, schingiuiau, ucideau, iar bieţii localnici, vlahi, sărăciţi, se potoleau, pentru că n-aveau încotro.

Provinciile Imperiului Bizantin se numeau „teme“ şi purtau, de regulă, numele celor care asigurau „ordinea”, de aceea tema (provincia) din sudul Dunării, partea dinspre apus (Tribalia) s-a numit „Bulgaria”.

Aceasta provincie cuprindea şi regiunea timoceană de la Sirmiu până la Vidin, vechea ţară TRIBALIA, locuită numai de vlahi (români). Ea a fost alocată bulgarilor de către grecii bizantini, ca să nu mai atace Bizanţul, ca să trăiască sugând din bogăţiile băştinaşilor, românii sud-dunăreni. 

De la un timp, mereu nemultumiţi că nu mai aveau ce să mai sugă din sărăcia băştinaşilor, dându-şi seama că liniştea Imperiului, în tema lor depinde de ei, bulgarii s-au revoltat de mai multe ori, încercând chiar să pună un împărat bulgar la Constantinopol. Din aceste confruntări, chiar şi un împărat bizantin îşi găseşte sfârşitul.

În organizarea provinciilor din sudul Dunării, bizantinii au denumit partea răsăriteană a provinciei (temei) Patristion, cu capitala la Silistra, care a rămas sub dominaţie bizantină grecească.

În timpul împăratului Leon al VI-lea, Cel Înţelept (887-912), bulgarii se revoltă din nou, iar bizantinii – cu trupele lor se găseau departe de capitală, în Irakul de azi, ţinând piept turcilor seleucizi, care înaintau spre Europa – fac apel la unguri, care se găseau în Atelkuz (ţara dintre două râuri în nordul Mării Negre) să-i atace pe bulgarii răzvrătiţi.

Din confruntarea lor, cronicile spun că 20.000 de bulgari au pierit, nespecificând pierderile ungurilor… dar părerea noastră este că cifra era exagerată, dar şi de cealaltă parte, la unguri pierderea considerăm că ar fi fost egală cu cea a adversarilor.16

Acest episod, care a avut ca urmări îndepărtate şi dispariţia aproape totală a ungurilor mongoloizi, se găseşte la cronicarii bizantini, la Cedrenus, Fontes III, p. 135,§21 şi la austriacul Robert Rösler, în Romänische Studien.

Ultima revoltă a bulgarilor are loc în vremea împăratului bizantin Vasile al II-lea (976-1025), sub Condomeniul româno-bulgar al lui Samuel (după nume, român n.n.). Au fost antrenaţi în această revoltă şi numeroşi vlahi, populaţia cea mai numeroasă a temei. Cronicarii bizantini scriu că, după bătălia de la Belaşiţa din anul 1014, în care Samuel a fost înfrânt, la 14.000 de vlahi li s-au scos ochii, dar pe bulgari, cu figuri mongoloide, de neconfundat, i-au urmărit şi i-au lichidat cu totul.

Am insistat şi ne-am şi repetat cu acest episod de exterminare a bulgarilor mongoloizi, ca nimeni să nu mai pretindă să afirme de existenţa acestui popor şi chiar denumire a unei populaţii. Dar, din păcate altfel se scrie istoria!
Episodul lichidării bulgarilor este menţionat de mai mulţi cronicari bizantini:

Nichifor Gregoras (1290-cca 1361), p.497,499, Theodor Skutariates (sec. XIII), p. 435, 437, (1217-1282), p. 399. etc.

Ioan Zonaras (sec. XII) scrie: „Câţi au ajuns în mâinile lui Kegen, unii au fost trecuţi prin sabie, alţii au fost vânduţi, ca sclavi, pe bani. Iar mulţimea rămasă acasă s-a socotit că va fi de folos romeilor (grecilor din Bizanţ n.n.), dacă, după ce va fi lipsită de arme, va fi colonizată în ţara bulgarilor, care era pustie în cea mai mare parte a ei, deoarece neamul acela fusese de curând nimicit” (p. 223). Numerele de pagini sunt din vol.III Fontes historiae Daco-Romane.

Odată cu exterminarea totală a bulgarilor în toamna anului 1018, urmaşul regelui Samuilă, Ioan Vladislavul, român şi el ca şi Samuilă, luptând în continuare contra grecilor bizantini, cu trupele sale de români sud dunăreni, este învins şi moare pe câmpul de luptă. Astfel se încheie definitiv existenţa Condomeniului româno-bulgar, pe care istoricii bulgari şi ruşi de astăzi, îl numiseră „Bulgaria” după numele dat temei (provinciei), de către bizantini!

În anul 1021, prin cucerirea Sremului de pe Dunăre, Bizanţul reuşi să sfarme ultimele rămăşiţe ale rezistenţei din ambele ei părţi componente – răsăriteană şi apuseană – a românilor sud-dunăreni şi care au căzut sub jugul greco-bizantin, cu funcţionari şi cler grecesc, fiind împovărată cu obligaţii materiale. După lichidarea bulgarilor mongoloizi şi de neconfundat cu vlahii, populaţia locală de fapt, cronicile timpului nu-i mai amintesc pe bulgari.

Vă vom prezenta şi alte dovezi care probează dispariţia bulgarilor după anul 1018.

Între anii 1185 – 1186, se produce răscoala vlahilor sub conducerea fraţilor Petru şi Asan, Revoltele ulterioare, la care se scrie că au luat parte „bulgarii”, sunt a locuitorilor împotriva abuzurilor bizantine şi se întemeiază ţaratul vlahilor.

În continuare, vă vom expune părerea d-lui Gabriel Gheorghe despre unii scriitori care mai amintesc despre ţaratul bulgar după exterminarea bulgarilor. „Este de mirare de unde şi pe ce considerente unii istorici numesc acest ţarat fie bulgar, fie vlaho-bulgar, deoarece, la acest moment istoric, picior de bulgar nu mai putea fi găsit la sudul Dunării, ca de altfel în nici o zonă din Europa”.

Şi în continuare, autorul citează câţiva cronicari bizantini. Leon Diaconul, scrie despre evenimentele care au avut loc între 959 şi 976 şi la care şi el a fost martor, la reprimarea de către Vasile II împăratul Bizanţului a revoltei antibizantine a ţarului Samuil la 986, când a început acţiunea de lichidare a bulgarilor mongoloizi, din Peninsula Balcanică.
Cronicarul (L.D.) numeşte Bulgaria Ţara Moesilor.
De asemenea, Ana Comnena (1083 – după 1148) a scris o cronică a lui Alexie I Comnenul, tatăl ei, dar nu menţionează nici-o luptă cu aşa-zişii bulgari. Împăraţii bizantini posteriori lui Vasile II, au purtat războaie cu sciţii (ruşii, pecenegii, cumanii), cu misii (vlahii), cu sarmaţii, cu celţii (normanzii), cu misii (vlahii), cu hunii (ungurii), dar niciodată cu bulgarii care au fost exterminaţi între 986 şi 1018.

- Va urma! –

Sursa: Valeriu D. Popovici - Ursu
Adaptare: Carmen Pankau

🎥🌻INTERVIU CU MARIA TĂNASE- REGINA CÂNTECULUI POPULAR ROMÂNESC

🌻

🌻MARIA TĂNASE- REGINA CÂNTECULUI POPULAR ROMÂNESC

Maria Tănase este cel dintâi autentic rapsod al acestui pământ. Când o aud pe Maria, glasul şi cântecele ei le intuiesc venind din străfundul milenarei plămade getice. Mă regăsesc cu tot ce e mai bun în mine, în stihurile şi melodiile interpretate de ea. (Mihail Sadoveanu).

Din aburul pământului străbun, răsfirat ca din pâinea fierbinte în prag de sărbătoare, sub adierea dimineţilor însorite peste care picură mireasma sfântă a acestui Neam Geto-Român, multimilenar şi arhi-binecuvântat, Dumnezeu luă rotunjimea horei, legănarea apei, tremurul căprioarei, îmbrăţişarea dorului, tulnicul doinei Oltului, surâsul soarelui, cutezanţa ierbii, broderia florilor, murmurul baladei Jiului, bocetul codrului, firul legendei Dunării, zborul pescăruşilor, semeţia haiducului, zurgălăii Colindului, neastâmpărul codobaturei, zbuciumul Nistrului, vârtejul vântului, splendoarea dansului, nestatornicia cucului, sfiala fecioarei, nectarul mierii, sprâncenele spicului bălai, minunăţia albinei, văpaia focului, iuţeala gândului, caierul norilor, borangicul stelelor, majestatea păunului, trilul ciocârliei, voroneţul liliacului, lacrima smirnei, mustul ciorchinelui, gingăşia ghiocelului, verdele temerar al bradului, madrigalul rândunelelor în sulemeneala zorilor îmbujoraţi, candelabrul de nard al salcâmului, Iia curcubeului, jertfa mieilor, rapsodia pădurii, chiotul nunţii, iureşul izbânzilor gete, dârzenia de granit a Dochiei, îngemănarea Gliei-Auroră a omenirii cu Crucea Învierii Domnului, psalmul ascetului, filocalia Cuvântului divin în mirajul grăirii de taină.

Apoi, împletindu-le în dumnezeiasca Sa rugăciune a inimii … făcu CÂNTECUL POPULAR ROMÂNESC, din care a odrăslit deodată Măria Sa, ŢĂRANUL!

Falnic ca un Poem sublim…
Iar din susurul lui de azur, s-a ridicat în văzduh, Pasărea măiastră a Geţiei regale, MARIA TĂNASE!

După ce Atotcreatorul a zămislit Folclorul divin străbun şi Rapsozii lui de aur, a zâmbit şi a fredonat pe vioara sufletului românesc dumnezeiasca Sa Cântarea.
Între puţinele clipe când nu era pe scenă şi în care îi cântă doar sufletul, Maria broda amintirile îmbujorate de mugurii copilăriei, cu impresiile, emoţiile, trăirile de copil care au fascinat-o:
– Ceea ce m-a impresionat prima oară şi m-a făcut să-mi dau seama de viaţă a fost o zi de primăvară, în care ieşind din casă, am văzut pământul răsturnat al grădinii scoţând aburi… Îmi mai amintesc că, să tot fi avut cinci ani, mă duceam cu servitorii din mahala la un teatru de păpuşi care avea baraca pe cheiul Dâmboviţei. Fiind mică, ţăranii mă duceau în braţe. Ţin minte că păpuşile erau îmbrăcate naţional. În aceeaşi măsură, ca şi respiraţia pământului, mă impresiona felul cum oamenii de la ţară explicau pe loc şi cu glas ridicat, ceea ce vedeau acolo. Fiecare scenă o comparau cu o întâmplare din satul lor.
-Copilăria mi-a crescut printre astfel de oameni, printre ţărani, de la care am învăţat să şi cânt, în grădină, la tata. (Gaby Michailescu-Maria cea fără de moarte. Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2003, p. 12)

Maria a fost croită din verticalitatea Bradului temerar, înveşmântat în legendele străbunilor păstori, ctitori de neam şi de ţară, în doinele Fecioarelor amazoane, care au zidit cu iscusinţa jertfei lor neclintitele hotare, în baladele ce-şi freamătă sângele atâtor viteji, în vechile hrisoave voievodale în care s-a aşezat Neamul, în cazaniile Schiturilor care ne-au brodat dreapta credinţă, în stejăristul datinilor şi obiceiurilor în care a odrăslit ghinda regală a Vlăstarelor gete.
Bradul acela permanent verde, în care îşi are culcuş Colindul Naşterii, ce-şi reazimă fruntea de veşnicie, aruncându-şi privirile hăt, departe în zenitul istoriei, îmbrățișând Glia cu braţele sale vânjoase şi cucernice.

Maria Tănase, spune prietenul şi impresarul ei de o viaţă Gaby Michailescu, este o Leliţă semeaţă cu garoafe albe în deschizătura sânilor. Legănându-şi umerii ca la râu, cântă cu ochii închişi, smulgând fiecărei note alba petală lăsată să alunece printre degete pe dâra melodioasă… Sparge tonurile, îşi apropie o clipă mângâierea dulcei armonii, ca apoi să fremete codrul… Modulaţiile aduc ecoul pădurilor… Doinitoarea are colnice, vâlcele şi soare în glas. (ibid. p. 11) Prelinsă din roua florilor şi crescută în mărgăritarul precumpănitor al destinului, Maria rămâne o încântătoare primăvară îndrăgostită de Neam şi de cântec. Întrupată în cântec, cântecul a odrăslit în ea înmiresmând-o.

Rugată să spună trăirea cântecului românesc, Maria cântă, mărturisindu-şi poezia cântării:
-Interpretându-l, e cea mai mare satisfacţie pe care am trăit-o în lume. E sensul dăruirii mele neamului drag. (ibid.18)
CÂNTECUL NOSTRU STRĂMOŞESC, în cântecul ei este ca UN ZBOR CERESC SPRE VEŞNICIA NEAMULUI, spre dumnezeiasca Iubire. Este un freamăt sublim al Dorului sfânt. Inima ei se zbate pe sub streaşina soarelui savurându-i lumina. Sufletul i se atârnă de Coloana Infinitului, acest Şir permanent de preoţi şi poeţi, dascăli şi mame, artişti şi rapsozi, fecioare şi eroi, bunici şi martiri, voievozi şi vlădici, monahi şi ţărani, sfinţi şi mărturisitori.

Adevăratul cântec românesc, remarcă biograful-impresar, al ei, continuă peste ţară, perpetuând iubirea de neam… Nu se poate mai mare şi mai sus… Apariţia ei pe aceste tărâmuri a limpezit mersul firii demiurgic. Numai ea a simţit-o, că fusese sortită să ardă pe rugul dăruirii sale într-o cumplită întraripare… Primăvara roiau razele de soare în zumzetul albinelor şi se topea lumina în trilurile de privighetori, în livada lui Ion Corneliu Tănase, cea cu duzi. Cădelniţa floarea de salcâm puritate, în vreme ce brazdele pământului proaspăt întors abureau, duh sfânt al bunilor străbunilor noştri, în margine de oraş, sub turlele Văcăreştilor… De pe-atunci, de-abuşilea, iubită de gâze şi flori, Maria urca în lumină ca un miracol, supusă chemării cerurilor înalte, ascultând poveştile adâncului gliei strămoşeşti. Între pământ şi cer, mai târziu, va doini tulburător, făcând risipă de sânge cu fiecare cântec, arzând făclie la ambele capete pentru neamul care a dat-o şi ea i s-a dat! Aleanul muzicii s-a tupilat în ea, ca să se crucifice mesianic în armonii nebănuite pentru adevăratul cântec românesc al ei, unicul. Tragismul trecutului, cu ale sale vitregii, avea să sune în vocea ei doină, bocet, ciuleandră, dând de furcă adversităţilor de neam, lacome, blestemate, înfiorând zările întinse şi pârâind în străfunduri oasele străbunilor… Nemurirea Mariei trebuieşte apărată lângă Eminescu, în azurul veşniciei româneşti. Toate astea mi le-a şoptit fiecare adiere de ram, fiecare pală de vânt, fiecare troiţă răstignită pe drum de ţară. (ibid. p. 19, 21)

Riscurile gândurilor sale le-a măcinat în făina curată a vorbirii, pe care a dospit-o în aluatul plăcut mirositor al cântecului ce ne cuminecă inimile şi sufletele încântundu-ne de frumuseţe, har, rugă, dor, poezie şi dragoste.
Maria s-a întrupat în cântec şi dăruire, stăpânind zenitul cu mireasma chemării ei. Ne-a redat nouă înşine. Ne-a împletit în Noi. Vocea ei a ţesut Marama frumuseţii acestui Neam binecuvântat, brodându-i chipul ca într-o Icoană sfântă.
Maria, continuă acelaşi trăitor de folclor, s-a născut neînfricată şi şi-a cântat viaţa după un cântec propriu-însuşi cântecul românesc… Lumina solară din ochii ei, părul cu reflexe albastre, legănările de trestie în furtună, fără să cedeze, cei o mie de dinţi, precumpănitori, pietricele din Prundul Bârgăului, în claritatea apelor vijelioase de munte… Vocea întregindu-i intemperiile lăuntrice, sufleteşti, ieşite din fire, ca la toţi cei mari. (ibid. p. 23)
În soarele privirilor ei a răsărit toată cântarea noastră românească. Maria a pus lumină în cântec, apoi l-a tors în ghergheful trăirilor sacre, străbune. Fervoarea simţirii ei româneşte era puritate şi provocare a sentimentului ce se îmbrăţişează cu armonia. Spiritul ei smulgea zâmbetul senin de pe cer plămădind cântecul într-o prietenie divină, într-o frumuseţe-canon.

Maria nu s-a despărţit nicicând de o persoană cu care vorbise, subliniez pentru prima oară, fără s-o sărute. Dărnicia excesivă şi această firească apropiere sufletească i-au fost superbele atuuri ale scurtei sale existenţe. Nu s-a înciudat nicicând, fiind limpede ca o noapte de Înviere, în care lumina Mântuitorului binecuvintează şi oameni, şi gâze, şi flori. (ibid. p. 53)

Înrudită cu divinitatea Ţărânei străbune, Maria a cerut Neamului să-i împrumute cântecul încântându-ne! Timbrul ei este expresia unei Taine binecuvântate, a unui moment miraculos al omenirii, care a conceput-o veselă doinitoare, încântătoare, dăruitoare, nemuritoare privighetoare.

Maria va rămâne pe vecie, spre norocul neamului, eterna pasăre măiastră a milenarului cântec românesc, Maria Tănase! (ibid. p. 65)

Fiecare mişcare, fiecare pas, fiecare privire, fiecare surâs, fiecare căutare, fiecare cântec, fiecare întâlnire, fiecare trăire, fiecare dor, fiecare doină, fiecare dăruire, fiecare rugă, fiecare bocet, fiecare cântare erau împletite în fiinţa ei ca nişte mărgăritare ale miracolului.
Cântatul ei la ceruri, la scenă, la crâşmă este nădejdea, permanenta ei înfrăţire cu cântecul românesc, cu veacurile… Cu obârşia! Şi mai ales cu dumnezeirea, care, încă ne mai ţine!!! (ibid. p. 92)
Toţi Munţii noştri poartă în pântecele lor, plămada sfintelor şi mucenicelor Altare.
Toate câmpiile noastre poartă în sânurile lor busuiocul sfintelor moaşte ale biruitorilor neamului nostru.
Toate văile şi vâlcelele noastre şi-au ţesut covoarele verzi din vinul jertfei falnicilor flăcăi ai Neamului.
Toate Apele creaţiei, poartă în scutecele lor cristaline, şoaptele şi murmurul Doinelor nepieritoare.
În clopotul inimii Mariei dangăne tot plânsul, întreaga sărăcia, nefasta urgie, ruşinoasa înstrăinare, zborul frânt al nădejdii, norul lăcustelor pustiitoare, prăpădul păgân, care clocoteşte în inimile vrăjmaşilor şi se revarsă peste sângele Neamului creştin şi sfânt.

De la Nistru pân-la Tisa /Tot românul plâsu-mi-s-a /Că nu mai poate străbate /De-atâta străinătate. /Din Hotin şi pân-la Mare /Vin Muscalii de-a călare, /De la Mare la Hotin /Mereu calea ne-o aţin; /Din Boian la Vatra-Dornii /Au umplut omida cornii /Şi străinul te tot paşte /De nu te mai poţi cunoaşte; /Sus la munte, jos pe vale, /Şi-au făcut duşmanii cale, /Din Sătmar pân-în Săcele /Numai vaduri ca acele, /Vai de biet român săracul, /Îndărăt tot dă ca racul, /Nici îi merge, nici se-ndeamnă /Nici îi este toamna toamnă, /Nici e vară vara lui /Şi-i străin în ţara lui.
De la Turnu-n Dorohoi /Curg duşmanii în puhoi /Şi se-aşează pe la noi; /Şi cum vin cu drum de fier, /Toate cântecele pier, /Zboară păsările toate /De neagra străinătate. /Numai umbra spinului /La uşa creştinului. /Îşi dezbracă ţara sânul, /Codru frate cu românul /De săcure se tot pleacă/Şi izvoarele îi seacă /Sărac în ţară săracă!
Cine-au îndrăgit străinii /Mânca-i-ar inima câinii, /Mânca-i-ar casa pustia /Şi neamul nemernicia!
Ştefane, Măria Ta, /Tu la Putna nu mai sta, /Las-Arhimandritului /Toată grija schitului, /Lasă grija sfinţilor, /În sama părinţilor, /Clopotele să se tragă /Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă, /Doar s-a-ndura Dumnezeu /Ca să-ţi mântui neamul tău!
Tu te-nalţă din mormânt /Să te-aud din corn sunând /Şi Moldova adunând! /De-i suna din corn odată /Ai s-aduni Moldova toată, /De-i suna de două ori /Îţi vin codrii-n ajutor, /De-i suna a treia oară /Toţi duşmanii ori să piară, /Din hotară în hotară /Îndrăgi-i-ar ciorile /Şi spânzurătorile!
(Mihai Eminescu, Pagini Alese, Ed. Regis, Bucureşti, p. 173)

Într-o pagină din amintirile sale, scriitorul Alexandru Hodoş unul din apropiaţii poetului Octavian Goga, povesteşte:
-Era spre sfârşitul unei zile de vară (1937) în casa albă de la Ciucea a lui Octavian Goga. Prin ferestrele deschise se auzea murmurul Crişului, şoptind pădurii povestea lui milenară. Mâna gazdei a întors butonul cutiei de sunete vrăjite şi în odaia de lucru a meşterului a răsunat glasul adânc al lui George Folescu. Un haiduc al câmpiei româneşti de altă dată îşi cânta aleanul lui de pribegie: „Îngheţată-i Dunărea…”
-Nu ştiu un alt artist al nostru, a spus Octavian Goga după ce se făcu tăcere, care să de-a viaţă cu atâta putere evocatoare, baladei populare munteneşti. Mă gândesc la cântecele Transilvaniei şi îmi pare rău că George Folescu nu s-a născut undeva pe Mureş sau pe Târnave. Avea argint în glas Traian Grozăvescu, dar n-a venit de la Lugoj cu vreo melodie bănăţeană. Radames nu cânta doine. Mereu aştept să se ivească un rapsod popular al Transilvaniei. Nu l-am întâlnit încă.
-A sosit vremea şi acum este! am răspuns glumind meşterului. Acest rapsod există, dar nu-i un cântăreţ, ci o cântăreaţă. O cheamă Maria Tănase. Nu vocalizează după note şi n-a studiat la Conservator pe Amneris; dar a cutreierat toate ţinuturile ţării, de sub poalele Ceahlăului până în Munţii Apuseni şi şi-a cules melodiile de-a dreptul de la izvorul lor. Apă limpede într-un pocal de cristal! Duioşie, umor, tristeţe, voie-bună, toată poezia sufletului popular vibrează în glasul ei cald şi pătrunzător. Nu-i o interpretă a cântecului; e cântecul însuşi! Aş dori s-o ascultaţi într-o zi… Câteva seri mai târziu, am auzit la radio, împreună, o suită de cântece populare din repertoriul Mariei Tănase. Ca şi cum ar fi ghicit că o ascultă poetul „Oltului”, Maria Tănase alesese cântece din Transilvania: „Nici acela nu-i ficior…”; „Oraţia de nuntă”, „Pe Mureş şi pe Târnave” ş.a.
Octavian Goga a fost cucerit de la început. I-a plăcut vocea plină de culoare, frazarea inteligentă, sinceritatea simţirii, dar i-a surprins mai ales stilul autentic al cântecului popular, proaspăt şi nealterat, ca un fruct cules de-a dreptul de pe ramura lui. „Strigă în horă ca un flăcău din Ţara Oaşului, mi-a şoptit la ureche. E, într-adevăr uimitoare! Transilvăneancă?” m-a întrebat.
-Nu, i-am răspuns râzând. E dintr-o mahala a Bucureştilor.
-E la ea acasă în toată ţara, ca orice artist adevărat. Mi-ar face plăcere s-o privesc cântând… (Petre Ghiaţă /Clery Sachelarie, Maria Tănase şi Cântecul Românesc. Ed. Muzicală a Uniunii Compozitorilor din R. S. R., 1965, p.56)

Aşa cum Oltul îşi adună afluenţii, fii şi nepoţi, ca un Păstor grijuliu turmele sale, mânându-i spre Dunărea albastră, învolburând Marea cea mare, cu răzvrătirea neatârnării, aşa cântecul Mariei şi-a adunat mlădiţele mângâind cerul şi-nseninând pământul

Vremea iscusiţilor Conducători ai Neamului a înfrăţit în clipa milostivă durerile cu bucuria, dimineaţa cu nunta, visurile cu curcubeiele, lacrimile cu fecioarele, dorul cu jalea, legea cu sărbătorile, azurul cu poveştile, rugile sacre cu răzvrătirile sfinte, codrii cu feciorii, apele cu cântecele lor, Oltul cu Nistrul, Mureşul cu Cerna, Crişul cu Jiul, Târnavele cu Prutul, Argeşul cu Siretul, Ialomiţa cu Bistriţa, Dunărea cu Marea, Glia cu Crucea, Răstignirea cu Învierea, Jertfa cu mântuirea:

Mult iscusita vremii slovă /Nu spune clipa milostivă /ce ne-a-nfrăţit pe veci necazul /şi veselia deopotrivă… Mărită fie dimineaţa /Ce-a săvârşit a noastră nuntă, / Bătrâne Olt!- cu buza arsă /Îţi sărutăm unda căruntă.
În cetăţuia ta de apă /Dorm cântecele noastre toate /Şi fierbe tăinuita jale /A visurilor sfărâmate. /Tu împleteşti în curcubeie /Comoara lacrimilor noastre, /Şi cel mai scump nisip tu-l duci /În vadul Dunării albastre.
La sânul tău vin în amurguri, /Sfioase fetele fecioare, /Şi dimineaţa vin neveste /Cu şorţul prins în cingătoare-/Şi vin păstori cu glugă albă, /Din fluier povestindu-şi dorul-/Şi câte cântece şi lacrimi /Nu duce valul, călătorul… /Drumeţ, bătut de gânduri multe, /Ne laşi atât de greu pe noi, /Îmbrăţişându-ne câmpia, /Te uiţi adesea înapoi. /Aşa domol te poartă firea, /Căci duce unda-ţi gânditoare: /Durerea unui neam ce-aşteaptă /De mult o dreaptă sărbătoare.
Demult, în vremi mai mari la suflet /Erai şi tu haiduc, moşnege, /Când domni vicleni jurau pe spadă /Să sfarme sfânta noastră lege; /Tu, frate plânsetelor noastre /Şi răzvrătirii noastre frate, /Urlai ţărilor amarul /Mâniei tale-nfricoşate.
Cum tresăreau încremenite, /În jocurile lor buiestre, /Oştiri cu coifuri de aramă /Şi roibi cu aur pe căpestre /Când la strângerea ta de tată /Grăbeau din codri la poiene, /Strângând săcuri la subţioară, /Feciorii mândrei Cosânzene.
Zdrobită-n praf, murea arama, /Şi codrul chiotea, viteazul; /Iar tu, frăţine, mare meşter, /Biruitor frângeai zăgazul /Şi-nbujorându-te la faţă, /Treceai prin văile afunde, /Înconvoindu-ţi îndărătnic /Măreţul tău grumaz de unde.
Slăvite fărmituri a vremii, /De mult v-am îngropat văleatul… /Neputincios pari şi tu astăzi- /Te-a-ncins cu lanţuri împăratul /Ca unda ta strivită, gemem /Şi noi, tovarăşii tăi buni, /Dar de ne-om prăbuşi cu toţii, /Tu, Oltule, să ne răzbuni!
Să verşi păgân potop de apă /Pe şesul holdelor de aur; /Să piară glia care poartă /Înstrăinatul nost’ tezaur; /Ţărâna trupurilor noastre /S-o scurmi de unde ne îngroapă /Şi să-ţi aduni apele toate-/Să ne mutăm în altă ţară! (Octavian Goga, Poezii /Publicistică. Editura Floarea Darurilor, Bucureşti, 2002, p. 22)

În arta populară se aprinde, ca în Icoană, sufletul Neamului cu toată bogăţia sa sufletească şi veşnică. Numai în arta lui irumpe din străfunduri milenare seninătatea sa de geniu. Folclorul este sufletul acestui Neam ales, care-i pulsează în inimă dreapta credinţă. Împreună, folclorul şi credinţa străbună se răsfrâng integral în toată complexitatea trăirii Dorului.
În fiecare strună de vioară, în fiecare suspin de fluier, în fiecare joc, în fiecare chimir, în fiecare Iie, în fiecare ştergar, în fiecare scoarţă, în fiecare catrinţă, în fiecare chilim, în fiecare mărgea, în fiecare maramă se află SUFLETUL CÂTE UNUI ROMÂN, HOTĂRÂT SĂ RĂMÂNĂ PESTE VEACURI. Toate acestea transpuse în plan istoric, viu, capătă dimensiunea spirituală a demnităţii şi continuităţii, primenind sinteza tuturor răzvrătirilor sfinte.

În vers sau viers, în rugă ori poezie, în cântec şi dans sau strigătură se împleteşte întreaga suflare şi mărturisire a sufletului creştin.

Arta populară este mărturisirea publică, permanentă şi colectivă a Neamului nostru întreg.

Ciudat duhovnic,-această artă populară! mărturiseşte Patriarhul pătimirii noastre, poetul Radu Gyr. Ea primeşte spovedania unui neam întreg, în tot ce spovedania cuprinde mai curat şi mai adânc ca trăire internă, şi primind-o, o împleteşte cu argint, o topeşte în flăcări mari de curcubeu, şi o aruncă apoi în lume ca pe o pasăre măiastră, ieşită golaşe dintr-un fund de suflet şi suflată cu azur şi pene de foc de către buzele cereşti ale Artei.
O, dacă aţi şti câte bogăţii rupe dintr-un suflet, cât zbucium, cât vis, cât fior sau cât uriaş cântec interior, stau concentrate, ascunse, sintetizate, într-un singur chenar de chilim românesc, în singura unduire a liniei unei anfore, într-un singur stih de doină legănată, în singura înflorire a troiţelor noastre, pe drum prăfuit de ţară!…
Cine ştie dacă nu chiar acesta fusese şi intenţia olarului popular: să cânte în lut îmbrăţişarea îndrăgostitului şi s-o dăruiască lumii, ascunsă în rotunjimea, aproape umană, a unui braţ de urcior…
Cine ştie câte taine nu îngroapă mâinile meşterului anonim în smălţuirea unei guri de oală, a unui stih pribeag, ori în zugrăvirea ochilor unei vechi icoane pe zidurile bisericilor rurale…
Dar nu numai sufletul fiecărui meşter popular, luat în parte, îşi cântă adâncurile în frântura de artă pe care o migăleşte, ci umbre şi luminişuri din sufletul unui neam întreg irump în misterul artei naţionale, o colorează, îi suflă duh, o învieţuiesc, imprimându-i totodată, un specific etnic şi altul spiritual.
Să luăm, de pildă, sufletul oltenesc în arta populară. Veacurile l-au răsfrânt, lumină şi vis, în scoarţe şi chilimuri, i-au unduit neliniştile în doină, l-au izbucnit în vechea arhitectură, l-au înălţat pe la răspântii, în braţele de rugă ale troiţelor.
Peceţile lui în arta populară sunt: volbură şi visătorie, năvală şi alean, vigoare şi tângă, freamăt şi leneşe melancolie, îngândurare şi răzvrătire…
Clătinând azururi între izbucnirea ca o spinare de mistreţ şi cântecul limpede cu tristeţi domoale, acest specific sufletesc sudează, într-o valoare nouă,-de conţinut intern şi de relief-într-un inedit plin de încântare, luminişurile cu sobrietatea, energiile dinamice cu dorul şi visul, elanul cu melancoliile, decorativul cu substanţa spirituală.
Acest specific sufletesc oltean, luat însă pe plan istoric, a avut o minunată sinteză în răscoala lui Tudor.
Pandurii n-au fost numai o răzvrătire şi o dinamică, ci şi un freamăt de largă poezie. O sinteză de eroică şi vis. Un cântec şi o vitejie.
La fel, în romantica Jianului şi a haiducilor olteni…
Pe plan estetic, cea mai măiastră sinteză a specificului sufletesc oltean e Doina. Doina de pe Olt sau de pe Jiu. (Revista „Gândirea”, Anul XVII, nr. 4, Aprilie 1938)

Şi cine a doinit atât de cutremurător şi de neînţeles de sensibil, fiind suflet în sufletul Neamului său, altcineva decât Maria Tănase?!

Genialul şi inegalabilul poet Radu Gyr a tors din fiinţa sa fascinantă şi prigonită, din fiinţa sa poetică şi mărturisitoare, din fiinţa plină de iubire şi suferinţă şi un şirag de nestemate Balade. O parte închinate României, Loviştei, Bucegilor, Maramureşului, Basarabiei, Dobrogei, Dacului, Voievozilor Dragoş, Ţepeş, Ştefan, Basarab I, Ioan Vodă, Tudor, alta mănăstirilor Arnota,Tismana, Cozia, Frăsinei, dintr-un lemn, Sfântului Gheorghe, marilor boieri Eminescu şi Bălcescu, dar Doina pandurului Gheorghe şi a răzeşului Ion este admirabilă, fără egal:

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine, /Nu pentru pătule, nu pentru pogoane, /Ci pentru văzduhul tău liber de mâine /Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri, /Pentru cântecul tău, ţintuit în piroane, /Pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri, /Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Nu pentru mânia scrâşnită-n măsele, /Ci ca să aduni chiuind pe tăpşane /O claie de zări şi-o căciulă de stele, /Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Aşa ca să bei libertatea din ciuturi /Şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane /Şi zarzării ei peste tine să-i scuturi, /Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Şi ca să-ţi pui tot sărutul fierbinte /Pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane, /Peste toate ce slobode-ţi ies înainte, /Ridică-te Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii, /Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane, /Sus pe lumina din urmă-a furtunii, /Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
(Radu Gyr, Anotimpul Umbrelor, Ed. Vremea, Bucureşti, 1993, p.6)

Maria, cea care renăspea PE MARILE SCENE ALE LUMII dar şi ÎN PRIDVORUL ŢĂRANULUI strămutat în mahala, a trăit inegalabil şi total aceeaşi metaforă a poetului: Tresaltă-n mine milioane /Cu viitoru-n ei răsfrânt /Şi-n iureşul eternei goane /Cum sunt ce-am fost voi fi ce sînt.

Sunt mulţi „cutezători calici ,, , astăzi, ca şi ieri, unii zice-se chiar rapsozi ca Leşe, care se pot ridica la înălţimea, lumina, demnitatea, trăirea, jertfa, muzica, versul, bucuria împlinirii şi dăruirii complete Neamului şi lui Dumnezeu întru veşnicie doar atunci când se privesc pe sine în oglindă !

🌻Maria Tănase, Măiastra din Carpaţi, îşi are locul pe veşnicie în sufletul Neamului său şi în istoria cea adevărată a cântecului românesc, fapt ce nu a depins niciodată de părerea celor ce, încercând să urce artistic, reuşesc să coboare ca oameni, neputinţa fiind uneori greu de învins!

Sursa: Gheorghe Constantin Nistoroiu
Adaptare și foto: Carmen Pankau

🌻IIA ROMÂNEASCĂ MULTIMILENARĂ, CAPODOPERĂ A ARTEI POPULARE, MULT COPIATĂ ÎN ÎNTREAGA LUME

Iia este o cămaşă femeiască tradiƫională pur românească şi este considerată a fi cea mai importantă piesă a costumului nostru popular. Frumusețea, curăƫenia şi nobleƫea portului nostru popular, ne reprezintă ca Neam!

Iia este confecționată din pânză albă de bumbac, de in sau de borangic şi este ornată la gât, pe piept şi la mâneci cu cusături alese, simboluri ancestrale sau cu mărgele.
Arta cusutului, a tradiƫiei iiei s-a moştenit din generaƫie în generaƫie până în zilele noastre. Iia are proprietăƫi magice. Fiecare împunsătură de ac, fiecare semn este cusut cu multă grijă şi au menirea de a proteja pe purtătoarea iiei de spiritele rele, de vrăji sau de o viaƫă rea.
Motivele şi culorile broderiei diferă în funcƫie de statutul social și vârsta femeii, precum şi tradiƫiile şi ocazia la care se purtau.

Cea mai răspândită iie este „cămaşa cu aliƫă“, zone ornamentale, cum ar fi pe piept, pe guler şi pe mânecă, denumite „altiƫă“ (partea de broderie care acoperă umărul), încreƫul, o fâșie ornamentală în ton deschis, care urmează imediat după altiță), râurile sau rândurile de pe mânecă (care acoperă drept sau oblic în fâșii mâneca) și brețara.
Cămaşa cu altiƫă este întâlnită în Bucovina, Moldova, Oltenia, Muntenia, în zona Branului şi a Covasnei.

„Cămașa cu tăblie“, pe care o întâlnim în zona Hunedoarei, a Pădurenilor, precum şi în împrejurimile Aradului, aduce eliminarea încrețului și acoperirea mânecii cu un ornament bogat, fără pânză în desfășurare, de la locul de unde începe altița pe umăr până în dreptul încheieturii mâinii

„Cămașa cu lăncez“ întâlnită în sudul și estul Transilvaniei, în Valea Bistriței, partea nordică a zonei Neamț și în Bucovina, se caracterizează prin apariția sub gulerul iiei a unei fâșii ornamentale, ca un galon, denumit fodore, a cărui încrețitură este acoperită cu un lăncez, identic cu cel de sub guler.

„Cămașa cu platcă“ se întâlnește în Maramureș și Bihor şi prezintă un mod aparte al motivelor ornamentale, ce urmează linia de unire a foilor trupului cu platca.

„Cămașa de Oaș“, unde predomină culoarea galbenă, și „cămașa de Maramureș“, la care predomină culoarea verde, ambele având ornamentul de pe umăr din crățele, un fel de fagure.

„Iia cu umăr“ este întâlnită în sudul Transilvaniei, zona Sibiului și Făgărașului şi aduce, în locul altiței, o fâșie îngustă ornamentală, care acoperă umărul, denumită umeraș sau umăr, dar şi o fâșie similară în dreptul cotului, care se numeşte „pisti cot”. De asemenea, gulerul iei, denumit "obzincă", este cusut cu multă finețe, iar pe mânecă, există brețara.

„Iia cu ciocănele“ sau „iia de Săliște“, este o degenerare ornamentală și stilistică a iiei cu umăr, broderia fiind înlocuită cu panglici negre cusute cu mașina, pe mânecă şi piept, iar ornamentația policromă de pe guler, umăr, fâșia de „pisti cot” și brețara devin monocrome, având culoarea neagră, înviorată de urme de roșu, galben, albastru sau fir de aur.

„Cămașa cu chiept“ sau „ciupag“ prezintă pe întreaga zonă a încrețiturii pieptului o bogată și masivă ornamentație geometrică, broderie pe muchie, iar Cămașa încărcată are pieptul și umerii acoperiți în întregime de broderie, cu bumbac, mătase sau chiar mărgele.

Punctele în care se lucrează broderiile iilor și cămășilor tradiționale românești sunt numeroase, variate și au utilități distincte. Ceea ce deosebeşte cusăturile româneşti de cusăturile de la porturile populare ale vecinilor este alternarea câmpurilor brodate cu cele nebrodate, pentru a obţine un echilibru între diferitele câmpuri.
Firele cu care se lucrează broderiile sunt: arniciul, înlocuit treptat cu moulineul, mătasea nerăsucită și ibrişimul, bumbăcelul, cotonul perle, mătasea vegetală, lânica, beteala şi firele aurii sau argintii. Firul de aur şi de argint nu este foarte vechi, iar fluturii sunt mai noi, fiind un material strălucitor care se punea împreună cu mărgelele pentru a separa anumite zone de broderie de altele.

Din punct de vedere al culorilor, cele mai obişnuite sunt roşu, violet, galben ca lămâia, portocaliu, verde, negru, mai rar albastru, alb, brun.
Firul era vopsit chiar în gospodăriile din zonele rurale, după reţete străvechi, pe care fiica le primea de la mamă şi le transmitea mai departe copiilor ei. Culorile erau de origine vegetală, preparate cu grijă şi răbdare din plante, buruieni, arbori fructiferi sau sălbatici.

Cele mai vechi iii sunt în general de pânză de in sau de cânepă, brodate cu lână sau cu mătase.

Iia s-a născut din necesitate şi simţ practic şi a primit o valoare artistică şi sentimentală, din clipa în care femeia a creat-o şi a înzestrat-o cu propriile credinţe, simţ estetic şi sentimente. Iia se impune din ce în ce mai mult în conştiinţa europeană şi mondială, ca un format vestimentar tradiţional pur românesc de o frumuseţe unică şi originală.

IE sau IIE ? Cum se scrie corect?
Varianta corectă este IIE, deci cu doi „i“.

O mare eroare s-a trecurat din păcate în scrierea acestui cuvânt, scris „ie“ cu un singur „i“, scriere falsă, care este preluată şi de DEX. 

O greşeală incalificabilă! 

Toată lumea pronunƫă iie, însă este totuşi scris „ie“! Cine a gândit şi denumit acest obiect vestimentar, nu s-a gândit la verbul „a lua“ (ia), ci la o bluză cu farmecul Zeiƫelor, Zânelor, Ielelor, a „Iiei“! 

Limba română este o limbă naturală, ea se scrie aşa cum se pronunƫă, deci IIE sau IIA şi nu altfel! 

Iată câteva exemple despre felul cum este scris cuvântul IIE în scrierile vechi:

1909, Doamna Elena C. Cornescu – foloseşte "iia" în introducerea albumului său.

1906, Domnul Al. Tzigara Samurcas – folosește, în "Muzeul Neamului Romanesc", la pag. 22: "poale de ie" ... iar la pag. 31: "cămașe sau ie" și "alesăturile ielor".

1920, Domnul Gh. Oprescu folosește "cămăși" "ii" ba chiar şi "rufe" dar doar plural.

1940 Doamna Eliza Bratianu foloseste "iie" la pag 41 și pag 87 în "Albumul de Cusături".


1956 Domnul F.B. Florescu foloseşte, în Caietele de Arta Populara: "iia" și "iie" în studiile despre Muscel (citat în imagine) şi Moldova de Nord: "prin iie se înțelege în mod exclusiv cămașă femeiască"

IIA ROMÂNEASCĂ, pictată de Henri Matisse

Henri Matisse, pictorul francez a făcut celebră ia românească, LA BLOUSE ROUMAINE. Era aprilie 1940, când cel mai important colorist al secolului al XX-lea, Henri Matisse, dădea tuşa finală unei picturi care avea să devină simbolul unei mişcări artistice universale. Pânza de dimensiuni 92 x 73 centimetri avea fundalul roşu, pe care se odihnea o tânără cu chip curat, ce purta o fusta albastră învoalată şi o bluză albă cu însemne populare de o neasemuită frumuseţe. Este Iia românească.

„LA BLOUSE ROUMAINE“ avea să-şi intituleze artistul francez lucrarea pe care a început-o la Paris şi a terminat-o la Nisa, oraşul unde se stabilise. Când a văzut tabloul, probabil Matisse a zâmbit gândindu-se la reacţia faimoaselor sale prietene românce din Franţa, care îl inspiraseră: Elvira Popescu, Elena Văcărescu, Anna de Noailles şi Martha Bibescu.

Tabloul acestei II romanești, care reprezintă sufletul românesc, poate fi admirat la Muzeul Naţional de Artă Modernă din Paris.

IIA NOASTRĂ A CUCERIT LUMEA

IIA noastră multimilenară a cucerit lumea, este copiată şi răs-copiată de marile Case de modă, şi nu numai de ele. Ea are un succes enorm în rândul femeilor, fapt care a dus la înfiinƫarea unei Zi a Iiei, 

„ZIUA INTERNAȚIONALĂ A IIEI“, 

eveniment care este sărbătorit anual începând din anul 2013 pe data de 24 iunie, de Sânziene, şi asta la nivel planetar.

IIa noastră ancestrală, să o purtăm cu mult drag şi mândrie naƫională!

Sursă informaƫională: Răzvan Moceanu
Autor: Carmen Pankau

Tabloul „LA BLOUSE ROUMAINE“, 

IIA ROMÂNEASCĂ, pictat de Henri Matisse, 

poate fi admirat la 

Muzeul Naţional de Artă Modernă din Paris

⏳CÂT MAI DUREAZĂ?

Tot ce este fals şi denigrator este la „moda“ (?)
Minciuna şi manipularea sunt la mare cinste.

Ştirile false, Fake News, sunt la mare „trecere“, sunt foarte apreciate şi distribuite de marea „masă“.

Trădătorii sunt susƫinuƫi de marea masă de oiƫe teleghidate, masă „adormită“ şi departe de realitate, care se „devorează“ reciproc pe Grupuri, susƫinând un „program“ care NU ESTE al lor şi susƫinându-şi „partidul preferat“.

ADEVĂRUL dovedit, este ignorat şi pus la colƫul Istoriei.

Cât mai durează până când începeƫi să pricepeƫi că sunteƫi manipulaƫi şi transformaƫi în „oiƫe“ fidele altor „interese“?

Cât mai durează până când începeƫi să pricepeƫi că sunteƫi învrăjbiƫi unul împotriva celuilalt, împotriva propriului Neam?

Când aveƫi de gând să vă informaƫi şi să acceptaƫi ADEVĂRUL?

Când aveƫi de gând să vă treziƫi?

Mai durează mult?

Autor: Carmen Pankau

🔺DIN ISTORIA ATLANȚILOR: TABLIȚELE DE SMARALD ALE LUI THOTH, ATLANTUL (3)

– Urmare –

TĂBLIȚA 2

SĂLILE DIN AMENTI

Adânc în inima pământului se găsesc Sălile din Amenti,
cu mult sub insulele scufundatei Atlantida,
Salile Morƫilor şi ale celor vii,
scăldate în focul infinitului TOT.
Într-un timp foarte îndepărtat, pierdut în spaƫiu-timp,
Copiii Luminii au privit în jos către lume.
Văzând copiii omului în sclavie legaƫi de forƫa care venea de dedesubt
Au ştiut că doar eliberându-se din această sclavie
va putea omul să se ridice de pe Pământ spre Soare.

Pe Pământ coborât-au şi şi-au creat corpuri,
asemănătoare celor ale oamenilor.
Maeştrii au spus după această transformare:

„Suntem cei formați din praf din spațiu, luând parte la viaƫa din
infinitul TOT;
trăim în lume ca și copiii omului, și totuși diferit.”

Apoi pentru a locui, adânc sub scoarƫa Pământului,
au săpat spaƫii mari cu ajutorul puterii lor,
spaƫii diferite de cele ale copiilor omului.
Le-au înconjurat apoi cu forƫe şi puteri, pentru a apăra Sălile Morƫilor.
Unul lângă altul au aşezat apoi alte spaƫii, le-au umplut cu Viaƫă şi cu
lumină de deasupra.
Construit-au apoi Sălile din Amenti, pentru a putea locui acolo de-a pururi
să trăiască plini de viaƫă până la sfârşitul eternităƫii.

Treizeci şi doi de copiii erau,
Fii ai Luminilor care coborâseră între oameni,
Căutand să elibereze din sclavia întunericului
Pe cei ƫintuiƫi de forƫa ce venea de dedesubt.
Adânc în Sălile din Amenti crescu o floare, arzătoare, ce se mărea,
alungând noaptea.
Aşezată în centru, o rază puternică, dătătoare
de Viaƫă, de Lumină, umplându-i de putere pe cei ce se apropiau de ea.
Aşezat-au tronuri în jurul ei, treizeci şi două,
locuri pentru fiecare Copil al Luminii,
aşezate astfel ca să fie scăldaƫi de ceea ce radia din floare, Viaƫa din
eterna Lumină.

Acolo îşi aşezau de fiecare dată primele corpuri create
pentru ca acestea să fie umplute cu Spiritul Vieƫii.
O sută de ani din fiecare, o mie trebuia
ca Lumina dătătoare de Viaƫă să le lumineze corpurile.
Grăbind, trezind Spiritul Vieƫii.
Acolo în acel cerc, din eon în eon, stau Marii Maeştri,
ducând o viaƫă necunoscută oamenilor.
Acolo în Sălile Vieƫii dorm ei,
liber curge Sufletul lor prin corpurile oamenilor.
La diferite intervale, în timp ce corpurile lor rămân adormite,
ei se incarnează în corpurile oamenilor.
Îi invaƫă cum să iasă din intuneric şi îi indrumă spre lumină.

Acolo în Sala Vieƫii, plină de înƫelepciunea lor,
necunoscuƫi raselor de oameni, trăind dintotdeauna sub recele
foc al vieƫii, stau Copiii Luminii.
Exista momente când se trezesc,
şi se ridică din adâncuri pentru a fi lumini călăuzitoare între oameni,
infiniƫi printre oamenii limitaƫi.
Cel ce progresând a ieşit din intuneric, s-a ridicat din noapte spre lumina,
este eliberat de Sălile din Amenti, este eliberat de Floarea Luminii şi a
Vieƫii.
Îndrumat atunci de înƫelepciune şi cunoştinƫele acumulate,
va trece dintre oameni între Maeştrii Vieƫii.
Acolo poate locui la fel ca şi ceilalƫi Maeştri, eliberat din sclavia
întunericului nopƫii.

Aşezaƫi în interiorul florii ce radiază, stau şapte
Maeştri din Spaƫiu-Timpurile de deasupra noastră,
ajutând şi călăuzind prin infinita Înƫelepciune, calea prin timp a
copiilor omului.
Preaputernici şi stranii sunt, învăluiƫi în puterea lor,
tăcuƫi, atoateştiutori, atrăgând spre ei forƫa Vieƫii,
diferiƫi şi totuşi una cu copiii omului.
Da, diferiƫi, şi totusi Una cu Copiii Luminii.
Păstrători şi păzitori ai forƫei ce înrobeşte omul,
pregătiƫi să o slăbească, dacă lumina a fost atinsă.

Primul şi cel mai puternic, este Entitatea Ascunsă, Maestrul Maeştrilor,
infinitul Noua, deasupra celorlalƫi de la fiecare Maestru al Ciclurilor;
Trei, Patru, Cinci şi Şase, Şapte, Opt,
fiecare având o misiune, fiecare cu forƫele proprii,
călăuzind, îndrumând destinul omului.
Acolo stau, preaputernici, eliberaƫi de orice timp şi spaƫiu.
Nu aparƫin acestei lumi şi totuşi înrudiƫi cu ea,
Fraƫi Mai Mari, ai copiilor omului.

Judecând şi cântărind, cu ajutorul înƫelepciunii lor,
urmăresc înaintarea Luminii printre oameni.

Acolo, înaintea lor, am fost condus de către Locuitor,
şi l-am privit cum devine Una cu cel de deasupra.
Apoi din EL se auzi o voce spunând:

„Măreƫ eşti tu, Thoth, între copiii omului.
liber eşti de-acum de Sălile din Amenti,
Maestru al Vieƫii între copiii omului.
Nu vei mai gusta moartea decât dacă vei voi,
vei sorbi doar Viaƫa până la capătul eternităƫii,
De-acum ƫi-e Viaƫa
de-a pururi la îndemână.
De-acum veni-va Moartea doar la chemarea ta.
Poƫi locui sau pleca de aici după cum ƫi-e vrerea,
Liber este Amenti pentru Soarele omului.
Bucură-te de Viaƫă în orice formă voieşti,
Copil al Luminii crescut între oameni.
Alege ce vrei sa faci, căci toți trebuie sa trudească,
Sa nu te eliberezi niciodata de calea Luminii.
Un pas doar ai făcut pe lungul drum spre înălƫimi,
infinit este acum muntele Luminii.
Cu fiecare pas pe care-l faci, muntele se-nalƫă;
înaintarea ta nu face decât să-ndepărteze scopul.

Apropie-te întotdeauna de infinita Înƫelepciune,
şi ca-nainte, scopul se va îndepărta.

Eliberat eşti acum de Sălile din Amenti
spre a merge alături de Maeştrii lumii,
către acelaşi scop, lucrând împreună,
pentru a aduce Lumina copiilor omului.”

Apoi dinspre tronul său veni unul dintre Maeştri,
mă luă de mână şi mă conduse înainte,
prin toate Sălile adânc ascunsului tărâm.
Mă conduse prin Sălile din Amenti,
dezvăluindu-mi secretele necunoscute omului.
Prin coridoru-ntunecat, mă conduse în jos,
spre Sala unde sta întunecata Moarte.
Uriaşă se-ntindea în faƫa mea măreaƫa Sală,
înconjurată de-ntuneric, dar totuşi plină de Lumină.

În faƫa mea se ridica un tron întunecat,
Învaluită sedea pe el o siluetă a nopƫii.
Mai neagră decât noaptea, statea acolo,
De-un negru ce-al nopƫii nu era.
În faƫa ei s-opri Maestrul, rostind
Cuvântul ce produce Viaƫă:

„o, maestre al întunericului,
călăuza pe drumul ce duce dinspre Viaƫă spre Viaƫă,
în faƫa ta aduc un Soare al dimineƫii.
Să nu-l atingi vreodată cu puterea nopƫii.
Să nu-i chemi flacăra spre întunericul nopƫii.
Cunoaşte-l şi priveşte-l, e fratele nostru
ce s-a ridicat din întuneric spre Lumină.
Elibereaza-i flacăra din robie,
Ca liberă să ardă în întunericul nopƫii.”

O mână ridică atunci silueta,
şi o flacară apăru, devenind din ce în ce mai strălucitoare.
cu repeziciune dând cortina de-ntuneric la o parte,
scoƫând Sala din bezna nopƫii.
În spaƫiul mare din faƫa mea, apărură,
luminiƫe după luminiƫe, de după valul nopƫii.
Nenumărate milioane ƫopăiau în faƫa mea,
unele arzând ca nişte flori de foc.
Altele aruncau o lumină slabă, ce abia se zărea din noapte.
Lumina unora scădea cu repeziciune;
a altora creştea doar dintr-o scânteie de lumină.
Fiecare era inconjurată de un palid val de întuneric,
dar totuşi ardea cu o flacără ce nu putea fi niciodată stinsă.
Zburând de colo-colo precum licuricii primăvara,
umpleau spaƫiul cu Lumină şi cu Viaƫă.

Atunci se auzi o voce, puternică şi solemnă, zicând:

„Acestea sunt lumini ce suflete sunt între oameni,
crescând sau slăbind în intensitate, existând de-a pururi,
schimbandu-se, dar fiind vii, în moarte spre viată.
După ce îmbobocesc ca nişte flori,
şi ating punctul final al creşterii în viaƫă,
repede trimit atunci valul întunericului,
învăluindu-le şi schimbându-le în noi forme de viaƫă.
Constant de-a lungul epocilor, crescând, devenind o altă flacără,
luminând întunericul cu şi mai mare forƫă,
stinsă şi totuşi nestinsă de către valul nopƫii.
Astfel creşte sufletul omului de-a pururi
Distrus, dar totuşi nedistrus de întunericul nopƫii.
Eu, Moartea, vin dar nu ramân,
Căci viaƫa există dintotdeauna în TOTUL;
Doar un obstacol, sunt eu, pe drum,
Obstacol trecut cu repeziciune cu ajutorul luminii infinite.
Trezeşte-te, O flacără ce arzi de-a pururi în interior,
Străluce şi înfrânge valul nopƫii.”

Apoi în mijlocul văpăilor în întuneric, crescu una ce
alungă noaptea, crescând, mărindu-se
devenind şi mai strălucitoare, până când nu mai fu decât lumină.
Atunci vorbi călăuza mea, vocea maestrului:

Priveşte-ƫi propriul suflet cum creşte în lumină,
eliberat acum de-a pururi de Maestrul nopƫii.
Prin multe spaƫii mă duse-apoi spaƫii unde se aflau secretele Copiilor
Luminii;
secrete pe care omul nu le va afla poate niciodată, până când
nu va deveni şi el un Soare al Luminii.

Mă conduse înapoi spre Lumină
Din Sala Luminii.
Ingenuncheat-am acolo în faƫa marilor Maeştri,
Maeştri a TOATE.

Atunci vorbi EL, rostind cuvinte impresionante:

Ai fost eliberat de Sălile din Amenti.
Alege ce vrei să faci între copiii omului.

Am vorbit şi eu apoi:

O, mare maestru, permite-mi să fiu învăƫător de oameni,
să le arăt calea până vor deveni şi ei lumini între oameni;
eliberaƫi de valul nopƫii care îi înconjura, arzând şi luminând între oameni.

Imi vorbi apoi vocea:

Mergi şi aşa să fie după cum ƫi-e voia.
Stăpân al propriului destin îƫi eşti acum,
liber să accepƫi sau să refuzi.
Preia-ƫi puterea, preia-ƫi înƫelepciunea.
Ca o lumină străluce între copiii omului.

În sus mă conduse apoi Locuitorul.
Şi am trăit din nou între copiii omului,
învăƫăndu-i şi arătându-le câte ceva din înƫelepciunea mea;
Soare al Luminii, un foc între oameni.
Acum păşesc din nou pe calea ce duce în jos, cautând lumina în întunericul
nopƫii.
Păstraƫi-mi documentele, căci călauză vor fi pentru copiii omului.

- Va urma –

Toate drepturile asupra traducerii sunt rezervate ©Robertino Bezman 2003

Carmen Pankau