Cu ocazia năvălirilor popoarelor care au ajuns în primul mileniu al erei noastre în Europa, aceste mici grupări războinice şi-au făcut un renume prin cruzimea lor, destabilizând ordinea în Împeriul Bizantin, în Centrul şi Vestul Europei, prilej de atragerea atenţiei cronicarilor vremii, care au scris mai ales despre ei.
În a doua jumătate a primului mileniu, trei grupuri au rămas şi astăzi cu numele care li s-a dat de către cronicarii vremii: ungurii (hunii), serbii (servii) şi bulgarii (volgarii). Restul, fie că au plecat în alte părţi, alţii, având aceeaşi etnie ca şi băştinaşii, au fost asimimilaţi de aceştia. Toate aceste trei popoare cu numele de astăzi, au fost între două şi cinci sute de ani sub ocupaţie turcă, teritoriul lor fiind provincii ale imperiului otoman.
După obţinerea independenţei lor, interesul marilor puteri, a fost ca să le atragă în sfera lor de influenţă, sprijinindu-i politic şi militar. Partea cea mai dificilă a fost când aceste popoare au trebuit să-şi găsească originile, limba pe care o vorbeau primele grupuri ajunse în Europa etc. şi să-şi scrie „adevărata” lor istorie.
Aşi scrie istoria, cunoscând totuşi că, unii cronicari din timpul invaziei lor, au descris stadiul înapoiat de civilizaţie în care erau, nu i-au împiedecat să afirme că, ajungând acolo „au găsit locurile nelocuite sau doar păstori itineranţi“(!) Argumentul forte pe care s-au bazat în susţinerea tezei lor că ei, năvălitorii, apăreau în toate cronicile vremii citaţi mereu, a fost că: „ei erau populaţia preponderentă din acea zonă, sau că au găsit terenul vid, sau că băstinaşii erau păstori itineranţi“!
Cazul bulgarilor este cu totul aparte de celelte popoare invadatoare, ei au fost chemaţi de bizantini, pentru a înăbuşi revoltele autohtonilor români sud-dunăreni, considerati ca sclavi, sclavini (slavi), supuşi de grecii din Bizanţ la împovărate impozite.
Veniţi în număr restrâns, bulgarii prin luptele pe care le-au iniţiat, ca şi ungurii şi serbii, în căteva secole practic au dispărut ca popor, rămânându-le doar numele, poporul autohton fiind cel care a asigurat continuarea existenţei lor (ca nume doar) până în zilele noastre.
Un lucru pe care toţi românii de pretutindeni trebuie să-l cunoască: ca vatră a civilizaţiei europene şi leagăn străvechi etno-folcloric, Spaţiul Carpatic a dat Europei limba, agricultura, primele tehnologii, încă din neolitic (6000 – 2700 î.Hr.). Avansul cultural, de civilizaţie, între Spaţiul Carpatic şi restul Europei este de milenii, astfel că nu poate fi vorba de o civilizaţie mai veche decât cea Carpatică în Europa.
Pentru a vă ilustra acest adevăr, vă vom expune şi mărturiile unor autori străini privind Civilizaţia Europei din antichitate şi de la începutul erei noastre, şi cine sunt cei care au înfăptuit-o.
Prof. André Piganiol (Sorbona) scrie: Pentru Europa – în afară de Balcani – aproape tot ce precede cucerirea romană face parte din preistorie… iar mai departe precizează: Dar punctul de pornire al civilizaţiei tuturor acestor regiuni trebuie căutat la nordul Peninsulei balcanice.
Colin Renfrew (Univ. Southampton, Marea Britanie) din cercetările sale a ajuns la următoarele concluzii: În estul Europei noi ştim că uneltele de cupru – care au fost datate prin comparaţie cu cele găsite în Grecia pe la 2300 î.Hr. Autorul a şi înscris pe o hartă a Europei noile datări prin metoda C14 corectată, în comparaţie cu datele clasice: Piramidele (3000 î.Hr.), (Sumerul 3000 î.Hr.), (Creta (2000 î.Hr.), Micene (1600 î.Hr.) etc.
Dar cine au fost oamenii care au înfăptuit toate aceste civilizaţii din neolitic şi chiar mai înainte? Cum în istoriografia română nu se mai scrie decât de la Traian încoace, lăsând un mare gol al preistoriei poporului nostru, vă vom prezenta tot ce s-a scris despre înfăptuitorii acestor civilizaţii.
Homer, în secolul al XII-lea î.Hr., în vremea războaielor troiene aminteşte de regele (Bazileul) Rhesos din Tracia (aproximativ Bulgaria de azi), venind în ajutorul neamurilor troiene (luviene n.n., -n.r. neam Getic - Carmen Pankau), cu armată numeroasă iar regele într-un car cu roţi de aur, care-i uimeşte pe eleni.
Filosoful Xenofon (430-355 î.Hr.) descrie despre tracii (geto-românii) sud-dunareni, unde trăiau diferite neamuri getice– geţi, odrizi, tribali, missi, moesi etc.
Sofocle (497-405 î.Hr.), într-o lucrare Triptolem, aminteşte de geţii sud dunăreni, peste care domnea regele Charnabon, ceea ce atestă existenţa unui stat cu structuri specifice.
Chiar Herodot (484-425 î.Hr.) consemnează pe geţii sud-dunăreni ca locuind între Dunăre şi Munţii Hæmus.
În continuare vă vom expune ce au scris cronicarii bizantini despre vlahi, românii mœzieni din sudul Dunării, în perioada premergătoare apariţiei bulgarilor în sudul Dunării.
Prezenţa românilor băştinaşi în ţinuturile româneşti din sudul Dunării este menţionată documentar pentru anul 587 atât de istoricul grec Theophilact Simocata, cât şi de Theophanus Confesor (Mărturisitorul–758-817), când ambii scriitori descriu un episod din confruntările armatei bizantine cu avarii, care se instalaseră în teritoriile sud-dunărene, aflate sub dominaţia Imperiului Bizantin. Armata imperiului se pregătea să atace hoarda hanului (conducătorului n.n.) avar. Unul dintre soldaţii armatei imperiale mergea înaintea animalului său de povară, căruia îi căzuse sarcina de pe spinare. Ceilalţi soldaţi, care văzuseră greutatea alunecând de pe spinarea catârului i-au strigat soldatului „în limba ţării”, cu foarte mare tulburare: „Retorna, retorna” după Simocata, şi „în limba băştinaşilor” „torna, torna fratre!” după Theophanus. Auzind strigătul de „Retorna, retorna” sau „torna, torna fratre!”, soldaţii din armata bizantină au intrat în panică, crezând că este vorba de un contra atac al avarilor, şi, întorcându-se în miezul nopţii, au luat-o la fugă. Cuvintele „retorna, retorna” sau „torna, torna, fratre”, subliniate de ambii scriitori ca fiind spuse „în limba ţării”, sau „în limba băştinaşilor”, ceea ce înseamna „întoarce-te, întoarce-te , frate”, ca şi faptul că soldaţii din detaşamentele armatei imperiale au înţeles sensul lor adevărat, dovedeşte că limba românească era, într-adevăr, limba neoficială a ţării, şi, mai mult, chiar corpurile de luptă erau formate din rândul românilor băştinaşi sud-dunăreni.
Toate aceste mărturii ale cronicarilor vremii, ne amintind nici de bulgari, nici de slavii la sudul Dunării, întăreşte faptul că o invazie slavă în sudul Dunării este o invenţie sovietică care a prins viaţă la noi românii în perioada comunistă, din traducerile din rusă a Istoriilor universale cât şi a cărţilor de istorie bulgare.
Nu există nicio dovadă, din toate descoperirile arheologice, de o prezenţă slavă în toată România de astăzi sau în sudul Dunării! Aşa-zişii «slavi» rezultă de la denumirea pe care cronicarii bizantini au dat-o poporului autohton din Imperiul Bizantin de răsărit, aproximativ întreaga populaţie din Peninsula Balcanică, de sclavi (ai imperiului, fără drepturi civice ca popor cucerit) denumire care cu timpul a devenit „sclavini” şi apoi „slavi”. Aceeaşi apelatiune s-a atribuit şi serbilor de astăzi care fiind o grupare de trupe auxiliare ale avarilor (servi, sclavi, sclavini)), în anul 623 s-au revoltat contra avarilor şi şi-au format un stat sub Samo, care s-a destrămat după 34 de ani, după care, nu s-a mai auzit nimic de ei!
Iordanes (sec. VI) aminteşte de vlahii din Imperiul Bizantin ca fiind „latinii din ROMANIA” iar episcopul Ioan de Nichine, din Delta Dunării, care a trăit între 661-700, în cronica sa, Cetatea Salonicului, în anul 609 o menţionează cu numele de „Săruna Valahilor” care „a mai putut ţine piept cotropitorilor” migratori. Geograful anonim, un sfătuitor al fratelui regelui francez Filip al IV-lea, în tratatul său intitulat Descrierea Europei orientale, din anul 1308, aminteşte despre organizaţiile statale româneşti din Moesia (dintre Dunăre şi Munţii Hæmus) şi din Panonia. „Panonii din timpul invadării hunilor (sec. V) însă care locuiau pe atunci în Panonia, toţi erau păstori ai romanilor şi aveau în fruntea lor zece regi puternici în întreaga Moesie şi Panonie…„
„Scitul Vitalianus – scria Marcellinus în anul 514 – a adunat în numai trei zile o oştire mai mare de 60.000 călărime şi pedestrime”. Tot despre Vitalianus, (geto-român dobrogean din Sciţia Minor) se aminteşte că, pe vremea împăraţilor bizantini Anastasius I (491-518) şi Iustinus I (518-527), el dispunea de o organizare statală puternică „de un principat propriu” şi mergând contra Constantinopolului cu oşti numeroase, compuse din compatrioţii săi, silea pe împărat să-i dea magistraturile pe care el le poftea.
Că românii aveau chiar şi un cartier la Constantinopol, chiar şi o poartă la intrarea oraşului numită Blachernæ, adică a vlahilor, este consemnată în cronicile bizantine. Denumirea de Blachernæ provine, după istoricul Genesios, contemporan şi istoric al Curţii împăratului Porphirogenetul, de la Blachernos, numele unui duce schit, adică valah, român, omorât la Constantinopol, iar Blachernæ a coloniei române.
Bulgarii ajung în sudul Dunării la 679 d.Hr. şi au fost chemaţi şi folosiţi de Imperiul Bizantin ca armată de represiune împotriva populaţiei vlahe (române) care se revolta mereu împotriva rechiziţiilor şi fiscalităţii de nesuportat. Bulgarii, o populaţie mongoloidă care, pentru că a stat timp îndelungat pe Volga, i s-a spus Volgari sau Bulgari. În sudul Dunării, bulgarii erau trimişi în zonele în care vlahii se opuneau rechiziţiilor şi spolierii lor fără măsură şi ca urmare, băteau, schingiuiau, ucideau, iar bieţii localnici, vlahi, sărăciţi, se potoleau, pentru că n-aveau încotro.
Provinciile Imperiului Bizantin se numeau „teme“ şi purtau, de regulă, numele celor care asigurau „ordinea”, de aceea tema (provincia) din sudul Dunării, partea dinspre apus (Tribalia) s-a numit „Bulgaria”.
Aceasta provincie cuprindea şi regiunea timoceană de la Sirmiu până la Vidin, vechea ţară TRIBALIA, locuită numai de vlahi (români). Ea a fost alocată bulgarilor de către grecii bizantini, ca să nu mai atace Bizanţul, ca să trăiască sugând din bogăţiile băştinaşilor, românii sud-dunăreni.
În a doua jumătate a primului mileniu, trei grupuri au rămas şi astăzi cu numele care li s-a dat de către cronicarii vremii: ungurii (hunii), serbii (servii) şi bulgarii (volgarii). Restul, fie că au plecat în alte părţi, alţii, având aceeaşi etnie ca şi băştinaşii, au fost asimimilaţi de aceştia. Toate aceste trei popoare cu numele de astăzi, au fost între două şi cinci sute de ani sub ocupaţie turcă, teritoriul lor fiind provincii ale imperiului otoman.
După obţinerea independenţei lor, interesul marilor puteri, a fost ca să le atragă în sfera lor de influenţă, sprijinindu-i politic şi militar. Partea cea mai dificilă a fost când aceste popoare au trebuit să-şi găsească originile, limba pe care o vorbeau primele grupuri ajunse în Europa etc. şi să-şi scrie „adevărata” lor istorie.
Aşi scrie istoria, cunoscând totuşi că, unii cronicari din timpul invaziei lor, au descris stadiul înapoiat de civilizaţie în care erau, nu i-au împiedecat să afirme că, ajungând acolo „au găsit locurile nelocuite sau doar păstori itineranţi“(!) Argumentul forte pe care s-au bazat în susţinerea tezei lor că ei, năvălitorii, apăreau în toate cronicile vremii citaţi mereu, a fost că: „ei erau populaţia preponderentă din acea zonă, sau că au găsit terenul vid, sau că băstinaşii erau păstori itineranţi“!
Cazul bulgarilor este cu totul aparte de celelte popoare invadatoare, ei au fost chemaţi de bizantini, pentru a înăbuşi revoltele autohtonilor români sud-dunăreni, considerati ca sclavi, sclavini (slavi), supuşi de grecii din Bizanţ la împovărate impozite.
Veniţi în număr restrâns, bulgarii prin luptele pe care le-au iniţiat, ca şi ungurii şi serbii, în căteva secole practic au dispărut ca popor, rămânându-le doar numele, poporul autohton fiind cel care a asigurat continuarea existenţei lor (ca nume doar) până în zilele noastre.
Un lucru pe care toţi românii de pretutindeni trebuie să-l cunoască: ca vatră a civilizaţiei europene şi leagăn străvechi etno-folcloric, Spaţiul Carpatic a dat Europei limba, agricultura, primele tehnologii, încă din neolitic (6000 – 2700 î.Hr.). Avansul cultural, de civilizaţie, între Spaţiul Carpatic şi restul Europei este de milenii, astfel că nu poate fi vorba de o civilizaţie mai veche decât cea Carpatică în Europa.
Pentru a vă ilustra acest adevăr, vă vom expune şi mărturiile unor autori străini privind Civilizaţia Europei din antichitate şi de la începutul erei noastre, şi cine sunt cei care au înfăptuit-o.
Prof. André Piganiol (Sorbona) scrie: Pentru Europa – în afară de Balcani – aproape tot ce precede cucerirea romană face parte din preistorie… iar mai departe precizează: Dar punctul de pornire al civilizaţiei tuturor acestor regiuni trebuie căutat la nordul Peninsulei balcanice.
Colin Renfrew (Univ. Southampton, Marea Britanie) din cercetările sale a ajuns la următoarele concluzii: În estul Europei noi ştim că uneltele de cupru – care au fost datate prin comparaţie cu cele găsite în Grecia pe la 2300 î.Hr. Autorul a şi înscris pe o hartă a Europei noile datări prin metoda C14 corectată, în comparaţie cu datele clasice: Piramidele (3000 î.Hr.), (Sumerul 3000 î.Hr.), (Creta (2000 î.Hr.), Micene (1600 î.Hr.) etc.
Dar cine au fost oamenii care au înfăptuit toate aceste civilizaţii din neolitic şi chiar mai înainte? Cum în istoriografia română nu se mai scrie decât de la Traian încoace, lăsând un mare gol al preistoriei poporului nostru, vă vom prezenta tot ce s-a scris despre înfăptuitorii acestor civilizaţii.
Homer, în secolul al XII-lea î.Hr., în vremea războaielor troiene aminteşte de regele (Bazileul) Rhesos din Tracia (aproximativ Bulgaria de azi), venind în ajutorul neamurilor troiene (luviene n.n., -n.r. neam Getic - Carmen Pankau), cu armată numeroasă iar regele într-un car cu roţi de aur, care-i uimeşte pe eleni.
Filosoful Xenofon (430-355 î.Hr.) descrie despre tracii (geto-românii) sud-dunareni, unde trăiau diferite neamuri getice– geţi, odrizi, tribali, missi, moesi etc.
Sofocle (497-405 î.Hr.), într-o lucrare Triptolem, aminteşte de geţii sud dunăreni, peste care domnea regele Charnabon, ceea ce atestă existenţa unui stat cu structuri specifice.
Chiar Herodot (484-425 î.Hr.) consemnează pe geţii sud-dunăreni ca locuind între Dunăre şi Munţii Hæmus.
În continuare vă vom expune ce au scris cronicarii bizantini despre vlahi, românii mœzieni din sudul Dunării, în perioada premergătoare apariţiei bulgarilor în sudul Dunării.
Prezenţa românilor băştinaşi în ţinuturile româneşti din sudul Dunării este menţionată documentar pentru anul 587 atât de istoricul grec Theophilact Simocata, cât şi de Theophanus Confesor (Mărturisitorul–758-817), când ambii scriitori descriu un episod din confruntările armatei bizantine cu avarii, care se instalaseră în teritoriile sud-dunărene, aflate sub dominaţia Imperiului Bizantin. Armata imperiului se pregătea să atace hoarda hanului (conducătorului n.n.) avar. Unul dintre soldaţii armatei imperiale mergea înaintea animalului său de povară, căruia îi căzuse sarcina de pe spinare. Ceilalţi soldaţi, care văzuseră greutatea alunecând de pe spinarea catârului i-au strigat soldatului „în limba ţării”, cu foarte mare tulburare: „Retorna, retorna” după Simocata, şi „în limba băştinaşilor” „torna, torna fratre!” după Theophanus. Auzind strigătul de „Retorna, retorna” sau „torna, torna fratre!”, soldaţii din armata bizantină au intrat în panică, crezând că este vorba de un contra atac al avarilor, şi, întorcându-se în miezul nopţii, au luat-o la fugă. Cuvintele „retorna, retorna” sau „torna, torna, fratre”, subliniate de ambii scriitori ca fiind spuse „în limba ţării”, sau „în limba băştinaşilor”, ceea ce înseamna „întoarce-te, întoarce-te , frate”, ca şi faptul că soldaţii din detaşamentele armatei imperiale au înţeles sensul lor adevărat, dovedeşte că limba românească era, într-adevăr, limba neoficială a ţării, şi, mai mult, chiar corpurile de luptă erau formate din rândul românilor băştinaşi sud-dunăreni.
Toate aceste mărturii ale cronicarilor vremii, ne amintind nici de bulgari, nici de slavii la sudul Dunării, întăreşte faptul că o invazie slavă în sudul Dunării este o invenţie sovietică care a prins viaţă la noi românii în perioada comunistă, din traducerile din rusă a Istoriilor universale cât şi a cărţilor de istorie bulgare.
Nu există nicio dovadă, din toate descoperirile arheologice, de o prezenţă slavă în toată România de astăzi sau în sudul Dunării! Aşa-zişii «slavi» rezultă de la denumirea pe care cronicarii bizantini au dat-o poporului autohton din Imperiul Bizantin de răsărit, aproximativ întreaga populaţie din Peninsula Balcanică, de sclavi (ai imperiului, fără drepturi civice ca popor cucerit) denumire care cu timpul a devenit „sclavini” şi apoi „slavi”. Aceeaşi apelatiune s-a atribuit şi serbilor de astăzi care fiind o grupare de trupe auxiliare ale avarilor (servi, sclavi, sclavini)), în anul 623 s-au revoltat contra avarilor şi şi-au format un stat sub Samo, care s-a destrămat după 34 de ani, după care, nu s-a mai auzit nimic de ei!
Iordanes (sec. VI) aminteşte de vlahii din Imperiul Bizantin ca fiind „latinii din ROMANIA” iar episcopul Ioan de Nichine, din Delta Dunării, care a trăit între 661-700, în cronica sa, Cetatea Salonicului, în anul 609 o menţionează cu numele de „Săruna Valahilor” care „a mai putut ţine piept cotropitorilor” migratori. Geograful anonim, un sfătuitor al fratelui regelui francez Filip al IV-lea, în tratatul său intitulat Descrierea Europei orientale, din anul 1308, aminteşte despre organizaţiile statale româneşti din Moesia (dintre Dunăre şi Munţii Hæmus) şi din Panonia. „Panonii din timpul invadării hunilor (sec. V) însă care locuiau pe atunci în Panonia, toţi erau păstori ai romanilor şi aveau în fruntea lor zece regi puternici în întreaga Moesie şi Panonie…„
„Scitul Vitalianus – scria Marcellinus în anul 514 – a adunat în numai trei zile o oştire mai mare de 60.000 călărime şi pedestrime”. Tot despre Vitalianus, (geto-român dobrogean din Sciţia Minor) se aminteşte că, pe vremea împăraţilor bizantini Anastasius I (491-518) şi Iustinus I (518-527), el dispunea de o organizare statală puternică „de un principat propriu” şi mergând contra Constantinopolului cu oşti numeroase, compuse din compatrioţii săi, silea pe împărat să-i dea magistraturile pe care el le poftea.
Că românii aveau chiar şi un cartier la Constantinopol, chiar şi o poartă la intrarea oraşului numită Blachernæ, adică a vlahilor, este consemnată în cronicile bizantine. Denumirea de Blachernæ provine, după istoricul Genesios, contemporan şi istoric al Curţii împăratului Porphirogenetul, de la Blachernos, numele unui duce schit, adică valah, român, omorât la Constantinopol, iar Blachernæ a coloniei române.
Bulgarii ajung în sudul Dunării la 679 d.Hr. şi au fost chemaţi şi folosiţi de Imperiul Bizantin ca armată de represiune împotriva populaţiei vlahe (române) care se revolta mereu împotriva rechiziţiilor şi fiscalităţii de nesuportat. Bulgarii, o populaţie mongoloidă care, pentru că a stat timp îndelungat pe Volga, i s-a spus Volgari sau Bulgari. În sudul Dunării, bulgarii erau trimişi în zonele în care vlahii se opuneau rechiziţiilor şi spolierii lor fără măsură şi ca urmare, băteau, schingiuiau, ucideau, iar bieţii localnici, vlahi, sărăciţi, se potoleau, pentru că n-aveau încotro.
Provinciile Imperiului Bizantin se numeau „teme“ şi purtau, de regulă, numele celor care asigurau „ordinea”, de aceea tema (provincia) din sudul Dunării, partea dinspre apus (Tribalia) s-a numit „Bulgaria”.
Aceasta provincie cuprindea şi regiunea timoceană de la Sirmiu până la Vidin, vechea ţară TRIBALIA, locuită numai de vlahi (români). Ea a fost alocată bulgarilor de către grecii bizantini, ca să nu mai atace Bizanţul, ca să trăiască sugând din bogăţiile băştinaşilor, românii sud-dunăreni.
De la un timp, mereu nemultumiţi că nu mai aveau ce să mai sugă din sărăcia băştinaşilor, dându-şi seama că liniştea Imperiului, în tema lor depinde de ei, bulgarii s-au revoltat de mai multe ori, încercând chiar să pună un împărat bulgar la Constantinopol. Din aceste confruntări, chiar şi un împărat bizantin îşi găseşte sfârşitul.
În organizarea provinciilor din sudul Dunării, bizantinii au denumit partea răsăriteană a provinciei (temei) Patristion, cu capitala la Silistra, care a rămas sub dominaţie bizantină grecească.
În timpul împăratului Leon al VI-lea, Cel Înţelept (887-912), bulgarii se revoltă din nou, iar bizantinii – cu trupele lor se găseau departe de capitală, în Irakul de azi, ţinând piept turcilor seleucizi, care înaintau spre Europa – fac apel la unguri, care se găseau în Atelkuz (ţara dintre două râuri în nordul Mării Negre) să-i atace pe bulgarii răzvrătiţi.
Din confruntarea lor, cronicile spun că 20.000 de bulgari au pierit, nespecificând pierderile ungurilor… dar părerea noastră este că cifra era exagerată, dar şi de cealaltă parte, la unguri pierderea considerăm că ar fi fost egală cu cea a adversarilor.16
Acest episod, care a avut ca urmări îndepărtate şi dispariţia aproape totală a ungurilor mongoloizi, se găseşte la cronicarii bizantini, la Cedrenus, Fontes III, p. 135,§21 şi la austriacul Robert Rösler, în Romänische Studien.
Ultima revoltă a bulgarilor are loc în vremea împăratului bizantin Vasile al II-lea (976-1025), sub Condomeniul româno-bulgar al lui Samuel (după nume, român n.n.). Au fost antrenaţi în această revoltă şi numeroşi vlahi, populaţia cea mai numeroasă a temei. Cronicarii bizantini scriu că, după bătălia de la Belaşiţa din anul 1014, în care Samuel a fost înfrânt, la 14.000 de vlahi li s-au scos ochii, dar pe bulgari, cu figuri mongoloide, de neconfundat, i-au urmărit şi i-au lichidat cu totul.
Am insistat şi ne-am şi repetat cu acest episod de exterminare a bulgarilor mongoloizi, ca nimeni să nu mai pretindă să afirme de existenţa acestui popor şi chiar denumire a unei populaţii. Dar, din păcate altfel se scrie istoria!
Episodul lichidării bulgarilor este menţionat de mai mulţi cronicari bizantini:
Nichifor Gregoras (1290-cca 1361), p.497,499, Theodor Skutariates (sec. XIII), p. 435, 437, (1217-1282), p. 399. etc.
Ioan Zonaras (sec. XII) scrie: „Câţi au ajuns în mâinile lui Kegen, unii au fost trecuţi prin sabie, alţii au fost vânduţi, ca sclavi, pe bani. Iar mulţimea rămasă acasă s-a socotit că va fi de folos romeilor (grecilor din Bizanţ n.n.), dacă, după ce va fi lipsită de arme, va fi colonizată în ţara bulgarilor, care era pustie în cea mai mare parte a ei, deoarece neamul acela fusese de curând nimicit” (p. 223). Numerele de pagini sunt din vol.III Fontes historiae Daco-Romane.
Odată cu exterminarea totală a bulgarilor în toamna anului 1018, urmaşul regelui Samuilă, Ioan Vladislavul, român şi el ca şi Samuilă, luptând în continuare contra grecilor bizantini, cu trupele sale de români sud dunăreni, este învins şi moare pe câmpul de luptă. Astfel se încheie definitiv existenţa Condomeniului româno-bulgar, pe care istoricii bulgari şi ruşi de astăzi, îl numiseră „Bulgaria” după numele dat temei (provinciei), de către bizantini!
În anul 1021, prin cucerirea Sremului de pe Dunăre, Bizanţul reuşi să sfarme ultimele rămăşiţe ale rezistenţei din ambele ei părţi componente – răsăriteană şi apuseană – a românilor sud-dunăreni şi care au căzut sub jugul greco-bizantin, cu funcţionari şi cler grecesc, fiind împovărată cu obligaţii materiale. După lichidarea bulgarilor mongoloizi şi de neconfundat cu vlahii, populaţia locală de fapt, cronicile timpului nu-i mai amintesc pe bulgari.
Vă vom prezenta şi alte dovezi care probează dispariţia bulgarilor după anul 1018.
Între anii 1185 – 1186, se produce răscoala vlahilor sub conducerea fraţilor Petru şi Asan, Revoltele ulterioare, la care se scrie că au luat parte „bulgarii”, sunt a locuitorilor împotriva abuzurilor bizantine şi se întemeiază ţaratul vlahilor.
În continuare, vă vom expune părerea d-lui Gabriel Gheorghe despre unii scriitori care mai amintesc despre ţaratul bulgar după exterminarea bulgarilor. „Este de mirare de unde şi pe ce considerente unii istorici numesc acest ţarat fie bulgar, fie vlaho-bulgar, deoarece, la acest moment istoric, picior de bulgar nu mai putea fi găsit la sudul Dunării, ca de altfel în nici o zonă din Europa”.
Şi în continuare, autorul citează câţiva cronicari bizantini. Leon Diaconul, scrie despre evenimentele care au avut loc între 959 şi 976 şi la care şi el a fost martor, la reprimarea de către Vasile II împăratul Bizanţului a revoltei antibizantine a ţarului Samuil la 986, când a început acţiunea de lichidare a bulgarilor mongoloizi, din Peninsula Balcanică.
Cronicarul (L.D.) numeşte Bulgaria Ţara Moesilor.
De asemenea, Ana Comnena (1083 – după 1148) a scris o cronică a lui Alexie I Comnenul, tatăl ei, dar nu menţionează nici-o luptă cu aşa-zişii bulgari. Împăraţii bizantini posteriori lui Vasile II, au purtat războaie cu sciţii (ruşii, pecenegii, cumanii), cu misii (vlahii), cu sarmaţii, cu celţii (normanzii), cu misii (vlahii), cu hunii (ungurii), dar niciodată cu bulgarii care au fost exterminaţi între 986 şi 1018.
- Va urma! –
Sursa: Valeriu D. Popovici - Ursu
Adaptare: Carmen Pankau
În organizarea provinciilor din sudul Dunării, bizantinii au denumit partea răsăriteană a provinciei (temei) Patristion, cu capitala la Silistra, care a rămas sub dominaţie bizantină grecească.
În timpul împăratului Leon al VI-lea, Cel Înţelept (887-912), bulgarii se revoltă din nou, iar bizantinii – cu trupele lor se găseau departe de capitală, în Irakul de azi, ţinând piept turcilor seleucizi, care înaintau spre Europa – fac apel la unguri, care se găseau în Atelkuz (ţara dintre două râuri în nordul Mării Negre) să-i atace pe bulgarii răzvrătiţi.
Din confruntarea lor, cronicile spun că 20.000 de bulgari au pierit, nespecificând pierderile ungurilor… dar părerea noastră este că cifra era exagerată, dar şi de cealaltă parte, la unguri pierderea considerăm că ar fi fost egală cu cea a adversarilor.16
Acest episod, care a avut ca urmări îndepărtate şi dispariţia aproape totală a ungurilor mongoloizi, se găseşte la cronicarii bizantini, la Cedrenus, Fontes III, p. 135,§21 şi la austriacul Robert Rösler, în Romänische Studien.
Ultima revoltă a bulgarilor are loc în vremea împăratului bizantin Vasile al II-lea (976-1025), sub Condomeniul româno-bulgar al lui Samuel (după nume, român n.n.). Au fost antrenaţi în această revoltă şi numeroşi vlahi, populaţia cea mai numeroasă a temei. Cronicarii bizantini scriu că, după bătălia de la Belaşiţa din anul 1014, în care Samuel a fost înfrânt, la 14.000 de vlahi li s-au scos ochii, dar pe bulgari, cu figuri mongoloide, de neconfundat, i-au urmărit şi i-au lichidat cu totul.
Am insistat şi ne-am şi repetat cu acest episod de exterminare a bulgarilor mongoloizi, ca nimeni să nu mai pretindă să afirme de existenţa acestui popor şi chiar denumire a unei populaţii. Dar, din păcate altfel se scrie istoria!
Episodul lichidării bulgarilor este menţionat de mai mulţi cronicari bizantini:
Nichifor Gregoras (1290-cca 1361), p.497,499, Theodor Skutariates (sec. XIII), p. 435, 437, (1217-1282), p. 399. etc.
Ioan Zonaras (sec. XII) scrie: „Câţi au ajuns în mâinile lui Kegen, unii au fost trecuţi prin sabie, alţii au fost vânduţi, ca sclavi, pe bani. Iar mulţimea rămasă acasă s-a socotit că va fi de folos romeilor (grecilor din Bizanţ n.n.), dacă, după ce va fi lipsită de arme, va fi colonizată în ţara bulgarilor, care era pustie în cea mai mare parte a ei, deoarece neamul acela fusese de curând nimicit” (p. 223). Numerele de pagini sunt din vol.III Fontes historiae Daco-Romane.
Odată cu exterminarea totală a bulgarilor în toamna anului 1018, urmaşul regelui Samuilă, Ioan Vladislavul, român şi el ca şi Samuilă, luptând în continuare contra grecilor bizantini, cu trupele sale de români sud dunăreni, este învins şi moare pe câmpul de luptă. Astfel se încheie definitiv existenţa Condomeniului româno-bulgar, pe care istoricii bulgari şi ruşi de astăzi, îl numiseră „Bulgaria” după numele dat temei (provinciei), de către bizantini!
În anul 1021, prin cucerirea Sremului de pe Dunăre, Bizanţul reuşi să sfarme ultimele rămăşiţe ale rezistenţei din ambele ei părţi componente – răsăriteană şi apuseană – a românilor sud-dunăreni şi care au căzut sub jugul greco-bizantin, cu funcţionari şi cler grecesc, fiind împovărată cu obligaţii materiale. După lichidarea bulgarilor mongoloizi şi de neconfundat cu vlahii, populaţia locală de fapt, cronicile timpului nu-i mai amintesc pe bulgari.
Vă vom prezenta şi alte dovezi care probează dispariţia bulgarilor după anul 1018.
Între anii 1185 – 1186, se produce răscoala vlahilor sub conducerea fraţilor Petru şi Asan, Revoltele ulterioare, la care se scrie că au luat parte „bulgarii”, sunt a locuitorilor împotriva abuzurilor bizantine şi se întemeiază ţaratul vlahilor.
În continuare, vă vom expune părerea d-lui Gabriel Gheorghe despre unii scriitori care mai amintesc despre ţaratul bulgar după exterminarea bulgarilor. „Este de mirare de unde şi pe ce considerente unii istorici numesc acest ţarat fie bulgar, fie vlaho-bulgar, deoarece, la acest moment istoric, picior de bulgar nu mai putea fi găsit la sudul Dunării, ca de altfel în nici o zonă din Europa”.
Şi în continuare, autorul citează câţiva cronicari bizantini. Leon Diaconul, scrie despre evenimentele care au avut loc între 959 şi 976 şi la care şi el a fost martor, la reprimarea de către Vasile II împăratul Bizanţului a revoltei antibizantine a ţarului Samuil la 986, când a început acţiunea de lichidare a bulgarilor mongoloizi, din Peninsula Balcanică.
Cronicarul (L.D.) numeşte Bulgaria Ţara Moesilor.
De asemenea, Ana Comnena (1083 – după 1148) a scris o cronică a lui Alexie I Comnenul, tatăl ei, dar nu menţionează nici-o luptă cu aşa-zişii bulgari. Împăraţii bizantini posteriori lui Vasile II, au purtat războaie cu sciţii (ruşii, pecenegii, cumanii), cu misii (vlahii), cu sarmaţii, cu celţii (normanzii), cu misii (vlahii), cu hunii (ungurii), dar niciodată cu bulgarii care au fost exterminaţi între 986 şi 1018.
- Va urma! –
Sursa: Valeriu D. Popovici - Ursu
Adaptare: Carmen Pankau
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu