STINDARDUL GEȚILOR - INVOCATOR CULTIC DE SACRE ENERGII COSMICE 1/3

Din vechime pe însemnele reprezentative ale statelor independente existau simboluri distinctive ce individualizau specificul cultic, totemic, mitologic, majoritatea indicând energiile cosmice, telurice sub formă de păsări ale înălţimilor, de vehicule cosmice, de balauri, de monştri, vâlve etc.

În simbolurile mitologie sunt prezenţi Zmeii cu pene, cu multe capete ce varsă foc pe limbile mişcătoare. Pentru lumea geto-dacă BALAURUL ZBURĂTOR a devenit stindard şi e unic în istoria lumii, dăinuind mii de ani.

Istoricul A. Deac consemnează în „Istoria Adevărului Istoric „(pag. 201) că în judeţul Prahova la Vadu Săpat, comuna Fântânele, s-a descoperit în 1980 un fragment ceramic din sec IV î.H., pe care este incizat în pasta crudă stindardul getic cu dragon ce are coada penată. Iată că stindardul getic cu dragon este mai vechi cu 500 de ani decât consemnările istoricilor romani.

Unii istorici şi gânditori români numesc stindardul getic „Lupul dacic”. Mă voi opri asupra unor aspecte de fond cultic, ce contrazic această ipoteză. Lingvistic este doar o atingere între lup şi lucta, mai ales că filipii nu sunt lupi, ci tinerii iniţiaţi în tainele luctei – luptei, îndeletnicire a sedentarilor păstori - agricultori geto-daci. Lupul nu putea fi luat ca model de către getii sedentari care-şi apărau zona moştenită din moşi-strămoşi fiindcă e animal de pradă, atacă în haită şi e temut de păstori. Lupul singuratic, o raritate, nu putea fi luat ca model nici de vitejie, nici ca forţă pentru neamurile păstorilor.

Lycantropia - concepţie antică despre strălucire, luminozitate, nu se referă la lup, care nu-i nici pe departe luminos, chiar de ar fi pus pe lângă zâni. În latina veche (limba Getă – n.r. CarmenPankau) „Bollias” înseamnă strălucitor, luminos. Din bătrâni se pomeneşte despre MARELE LUP ALB, ca despre o realitate din vremuri de demult. S-a păstrat în acest sens expresia: "De când lupchii alghi".

LUPUL ALB este semnalat numai în preajma Marelui Preot ca Apollo, Zamolse, Sfântul Andrei şi Sfântul Petru pentru că este de fapt comandantul iniţiaţilor Filipi luctani, adică luptători. Aceste informaţii ne trimit la semnificaţii codate în sensul că iniţiaţii Filipi erau mereu în preajma marilor iniţiaţi şi purtau numai veşminte albe, ca toţi preoţii geţi, cavalerii minţilor strălucitoare ale celor de lângă Zamolse. Filipii sunt păstraţi în toponime în toate zonele geografice româneşti. În OLTENIA, Filipii sunt cel mai bine păstraţi. În vechiul calendar există toponime ce se păstrează şi în zilele noastre: Filipaşul de sus, Filipaşul de jos, dar şi Filitelnik, ce ne indică zonele în care trăiau şi anume pe Telul Nikăi, deci pe înălţimile de filieră sacră a zânei Nika făcătoarea cerului şi pământului, cu cele 8 megaenergii ale sale, măcinikele, din mitologia română.

Geto-dacii numeau lupul - vulpe sau fărcaş, denumiri păstrate în zilele noastre în Ardeal. La toate neamurile getice, de la Marea Baltică în nordul Africii, lupul era numit prin cuvântul VULPE. În pre-indo-europeană (getică – n. r. Carmen Pankau) era numit ULCUOS, în sanscrită vrca, în avestică vahrha, în iliră ulcudins, în gotică (getică) wulfs, în lituaniană vilcas, în letonă vilks aşa cum ni le aduce în atenţie Mihai Vinereanu în Dicţionarul etimologic al limbii române de indo-europenistică (2008). În Sudan trăieşte un lup despre care românii vor spune cu precizie că-i vulpe.

Aşa zisa Licantropie nu are nicio legătură cu lupul, ci cu strălucirea, în sensul că este luminat de ceva. Apollo este însoţit de lupul strălucitor şi e un cod cu sensul de luminat, luminător, ce nu-i totem.

Filipii geţi iniţiaţi în tainele de luptă, erau fiii luctei, cuvânt din proto-indo-europeană (getică- n.r. Carmen Pankau) păstrat în calendarul vechi geto-dac ca zile ale Filipilor, cărora li se dedică 7-8 zile şi de Sfântul Petru al lupilor de iarnă la 16 ,17 şi la 18 ianuarie şi de Gădineţ - lupul cel şchiop, dar şi de Lupul cel mare de la Ovidenie 21 noiembrie etc. În mod eronat etnologul I. Ghinoiu consideră că Filipii din calendarul geto-dac sunt personificări ale lupilor. În dicţionarul sub titlul „Panteonul geto-dac” îi numeşte şi Martinii de iarnă, ştiut fiind că Moş Martin este numit ursul la noi, la români. Lupta este cuvânt geto-dac cu originea în pre-indo-europeanul lucta (M. Vinereanu). Numai în Geƫia Carpatină nord dunăreană există cuvântul lup pentru acest animal de pradă, ce poate fi asemănat cu luctanii, luptătorii iniţiaţi în tainele luptei. În limba pre-indo-europeană (getică- n.r. Carmen Pankau) există cuvântul lucta cu sensul de a rupe, a sparge, din care lupta şi luptător. Lup, luptă, luptător semnifică tenacitatea celor ce izbândesc parcurgerea etapelor de iniţiere care erau încercărcări de temut pentru cei nechemaţi. Adevărat este că de multe ori luptătorii geto-români pedeştri îşi puneau piei de lup ca să alunge atacatorii călăreţi. Cabalinele simt mirosul lupului ca o primejdie şi nu mai ascultă călăreţul.

Pe vechile icoane cu Sfântul Gheorghe, capul balaurului este identic cu cel de pe stindardul geto-dac de acum 2000 de ani şi nu-i în niciun caz lup. V. Pârvan în Getica (pag 518) scrie că Balaurul „Dacic” e reprezentat pe Columna Traiană cu cap de lup, prelungit în chip de Şarpe, cu nişte fâşii de stofă, care la bătaia vântului se umflau şi formau o flamură serpentiformă orizontală. Acesta susţine că Trupul de şarpe e imaginea furtunii, divinitate cerească, cu origine în Asia anterioară, deci nu în „Dacia”, dar istoria antică îl contrazice, fiindcă Dragonul getic este Hieroglifă, nume pentru divinitate, pentru Dumnezeu, aşa cum argumentează L. Teleoacă în comentariile la Legenda Aureea, scrisă de Iacob Voragine după anul 1200 şi răspândită mai mult decât Biblia, care alterează grav semnificaţia religioasă a hieroglifei numită „Dragonul dacic”, semn tutelar al identităţii cu 1000 de ani î. H. ce-a pregătit calea mântuitorului pe Pământ. L. Teleoacă atrage atenţia asupra acestui fals uriaş prin care I. Voragine a distrus arhetipul religios al lumii Vechii Europe - localizată unde trăieşte azi poporul român de către savanta americană de origine lituaniană M. Gimbutas.

Pe caduceul patriarhului României doi şerpilieni afrontaţi comunică energiile celeste Yn şi Yang ale credinţei nemuritoate străveche a geƫilor. Sub acest semn benefic lumea a progresat neîntrerupt mii de ani din care 2500 sunt atestaţi din Persia până în Bretania. Am văzut în expoziţia de icoane de la Muntele meteorelor din Grecia o iconiţă în care Sf. Gheorghe ţinţeşte cu suliţa apa îndicând unitatea universului cosmic uman Precum în cer, aşa şi pe pământ, unde apa este oglinda cerului.

Dragonul Getic, invocatorul de energii sacre, este prezent şi în zilele noastre în bisericile creştine, pe obiectele de cult, dar şi pe veşmintele preoţeşti în muzeul de broderii al Mânăstirii Santa Maria de Guadalupe, ca dovadă că cercetătorul L. Teleoacă are dreptate că hieroglifa noastră sacră din strămoşi a fost calomniată şi i s-au adăugat însuşiri monstruase ce au dus la o biografie contrafăcută a Sf. Gheorghe, ştiut fiind că sfinţii au fost oameni normali ce s-au luptat cu păcatele omeneşti, care n-au atacat fiinţe supranaturale. În Legenda Aureea, dragonul este târât în mijlocul cetăţii unde este decapitatat atrăgând ura asupra acestei hieroglife sacre.

Deci, stindardul străvechi al geƫilor NU reprezintă, nici cel puţin stilizat, lupul. Capul la care se face trimitere e hieroglifa sacră din vechime, invocatoarea de energii cosmice. Convingătoare este statueta de la Constanţa numită Glycon, în care Şarpa Balaură are cap de cerb cu plete de lumină, ca eşarfele stindardului getic din vechime. Antichitatea este traversată de Cerberiţa cu picioare de bronz ce proteja Delta Dunării. Dorienii, Oreenii, Hiperboreenii erau cerbi, erau andros, codare cultică. Mitologia chineză prezintă dragonul împodobit şi expresiv, ondulând masiv, purtat de forţe multiple ca să nu atingă pământul, fiindcă el este simbolul cosmosului.

Balaurul Zburător al geto-dacilor este cilindric şi fusiform, unduind numai în mişcare în zbor, pe căi atmosferice. Este vizibil, sonor şi util pentru orientarea luptătorilor numai în mişcare, în aer. Are gura mai largă decât corpul, precum reptilele, care pe stindard reduce la minimum rezistenţa în contact cu aerul şi e uşor de purtat la înălţime. Produce sunete vibratorii ce se amplifică în iureşul bătăliei. Stindardul getic este un cilindru fusiform din materiale elastice şi uşoare ca să se poată face ghem. Pe corpul său tridimensional sunt solzi şi nici vorbă de blană. În vechime corpul stindardului getic numit „Draco” era din foi subţiri de ţesături, împletituri din plante apoi din fire şi mai târziu din bronz, ori din argint, prin care se amplificau vibraţiile aerului, din care s-a născut prima trompetă de luptă a omenirii, ce era purtată uşor de către draconar, care era subordonat lui Sabelio, comandantul armatei, cum ne informează Tăbliţele de la Sinaia. Zaballon înseamnă sanctuar din vârful muntelui. Bellerafon era imagine feminină ce călărea Pegasul – calul cosmic şi, bineînţeles, înaripat din cer.

Stindardul getic era piesă importantă din arsenalul militar getic şi prin specificul său unitar cu costumul de luptă al geƫilor, regăsit în armura de catafractari, acoperită cu plăcuţe metalice în formă de solzi lucitori şi pentru luptător şi pentru calul de luptă, spre deosebire de ale romanilor care erau plăcuţe dreptunghiulare. Călăreţii catafractari din bazinul Prutului şi Jijiei erau blindatele antichităţii,se menţionează în Enciclopedia Britanică, şi aveau prins de coiful similar căciulilor geto-dacilor, panglici, pe care le regăsim în stindardul getic până târziu d.H. Geƫii invocau Balaurul, numit şi Baal, lucitor, strălucitor ce poate fi asimilat numai cu forţele Luptătorului Alb, lucitor, păstrat în basmele românilor, unde caii năzdrăvani erau numai albi. La geto-români, apoi la români, de Bobotează, sunt binecuvântaţi cu aghiasmă mai întâi caii.

Baal este expresie a forţelor cosmice sacre, ca vehicul cosmic prin care pământenii geto-români invocau forţele mesagerilor cerului. Înţelepciunea fiilor cerului era înmagazinată în diverse moduri şi transmisă de către sacrii geţi, adică trăitorii de pe înălţimile ce ajungeau, spuneau ei, până la cer. Divinitatea cosmică la celţi se numea Esus, adică pe înălţimi, altfel cum să fi existat Kogaionul, cum să fi existat zânii munţilor şi rugile de pe munţii cei mari, unde era sălaşul Tatălui Nostru, numit la geto-români Tato Nipal, căci cine nu ştie că Nepalul, străveche vatră de cult a omenirii, este pe cel mai înalt munte de pe pământ? Sboruri, care aeriene sunt semnalate în India – Vimana, în Tibet - Caii zburători, în China – Dragonii Cereşti, deasupra Japoniei - Balansoare cereşti, Roţi înaripate în Babillon etc.

Dragonii sunt asociaţi Învăţătorilor din spaţiu, reprezentaţi prin oameni cu coadă şi cap şerpilian precum King – Kung, un monstru cu coarne de ţap şi trup de şarpe, care distruge un stâlp al cerului şi schimbă orientarea Pământului faţă de Cer, spune Rajmond Drake în lucrarea Pământul zeilor (pag. 90) unde se arată că Baal avea profeţi, printre care şi Ilie, prezent şi pe Tăbliţele de la Sinaia, care invoca focul din cer, vorbea cu îngerii, şi-a fost luat din faţa lui Eliseu de către un vifor de cerc luminos. Tubul Dragonului absoarbe şuvoaie de energii cosmice consemnate şi de Romulus şi de Enoch. Într-un papirus găsit în hărţile lui Albert Tulli de la Vatican este consemnată prezenţa unui Cerc de foc ce avea o răsuflare rău mirositoare, aluzie la arme extraterestre. Să nu uităm că în Antichitate legile, rânduielile, erau transmise de pe munte ca dovadă numeroasele toponime derivate de la Ora – Oranus, numele cerului.

-Va urma-

Sursa: Olimpia Cotan - Prună
Adaptare şi foto: Carmen Pankau

ZECI DE FOSILE DE MAMUT DESCOPERITE LA PERETU

În lunile iulie-august ale anului 2014 pe malul râului Vedea (cu sens de „Cel care vede – A”, adică „Noul Început ce va veni”) în dreptul comunei PERETU, din judeţul Teleorman, după retragerea apelor care au inundat zona, au ieşit la iveală numerose fosile de mamut. Mai exact măsele, oase femurale, un fildeş şi alte fragmente osoase. Tânărul Mădălin Almăjanu, care până acum era pasionat doar de numismatică, a trecut prin zonă și a descoperit peste 30 de fosile de mamut, toate conservate într-o stare foarte bună, ținând cont că acestea datează din ERA GLACIARĂ. Astfel tânărul descoperitor avea să simtă curând și fiorul studiului paleontologic și arheologic, încercând să afle ce a descoperit și cât de importantă este descoperirea sa. El s-a adresat forurilor competente în studiul unor astfel de fosile vechi de cel puțin câteva zeci de mii de ani, dar din păcate autorităţile locale abilitate NU AU DAT NICI UN RĂSPUNS ferm la solicitările acestui domn de a fi cercetată zona. Doar o singură publicație locală din Alexandria (ziarul Mara) a menționat într-un articol această descoperire, iar apoi blogspotul „Știința pentru toți”. Mădălin Almăjanu a postat și pe facebook un album cu pozele făcute fosilelor de mamut. O parte din fosile au ajuns la Şcoala Gimnazială din Peretu, care deţine şi ea acum, câteva fosile de mamut, în Muzeul Şcolar. O altă parte a fost expusă la Secția Numismatică din Alexandria, iar o altă parte se află acasă la descoperitorul lor.

Privim cu tristețe fotografiile și ne întrebăm: oare nici un muzeu din Teleorman, sau din România nu este interesat de astfel de fosile, spre a le prezenta în vitrinele sale?

Ca exemplu, un schelet aproape complet de Mammuthus Primigenius (mamut lânos) a fost vândut cu 240 de mii de euro în Marea Britanie, la o licitație. Mamutul, care a ajuns în posesia unui colecționar britanic, a avut o greutate de aproape șase tone. Scheletul avea o înălțime de 3,5 metri și o lungime de 5,5 metri (!) Se presupune că această specie a dispărut în urmă cu zece mii de ani. Strămoșii elefanților, mamuții aveau corpul acoperit cu blană și au populat zone întregi în perioada glaciară. Noi lăsăm – iată – la mâna hazardului o adevărată comoară paleontologică descoperită la Peretu, în județul Teleorman.

Sursa: George V. Grigore
Adaptare: Carmen Pankau

☀️CIVILIZAŢIA PELASGĂ sau PELASGO-GETICĂ, CEA MAI VECHE CIVILIZAŢIE A LUMII

Cât de bine cunoaștem trecutul îndepărtat al țării noastre? Nu atât de bine pe cât am crede. Rădăcinile noastre pe aceste meleaguri sunt mult, mult mai adânci decât am învățat la școală. Nenumărate dovezi arheologice atestă existența unei civilizații foarte vechi, în urmă cu mult mai mult de 10.000 de ani înaintea erei noastre, care își avea zona de origine pe pământurile actualei Românii.

Patrimoniul românesc abundă de monumente, opere de artă, artefacte, documente vechi, care sunt mărturii ale unei EPOCI PLINE DE GLORIE, cu o civilizație foarte înaintată.
Majoritatea istoricilor consideră cu multă aroganƫa şi ignoranƫă, în pofida dovezilor existente, că primele civilizații de pe glob s-au născut în Mesopotamia, Egipt, valea Indusului, Shang (Valea fluviului Galben) și Mezoamerica și Anzii sud-americani. Însă CIVILIZAȚIA PELASGĂ, care s-a FORMAT ÎN JURUL BAZINULUI DUNĂRII, este cu mult anterioară tuturor civilizațiilor care au înflorit în aceste cinci zone geografice.

PELASGIA își are originea în zona bazinului fluviului Dunăre, expansionându-se și cuprinzând în aria sa ținuturi care aparțin în zilele noastre Ucrainei (cele din dreapta Niprului), Basarabiei (Moldovei dintre Prut şi Nistru), României, Bulgariei, Serbiei, Macedoniei, Muntenegrului, Herţegovinei şi Bosniei, Croaţiei, Sloveniei, Albaniei, Greciei, Turciei, Ungariei, Austriei, Cehiei, Slovaciei, Elveţiei (partea răsăriteană), Italiei, Germaniei (partea sud-estică), Poloniei, extremitatea sudică fiind marcată de insulele Sicilia, Creta, Cipru etc., dar şi de părţile anatoliano-egeiene, de la vestul Ankarei.

Vechea Civilizație Europeană este CEA MAI VECHE CIVILIZATIE A LUMII, ea este CIVILIZAŢIA PELASGĂ, sau PELASGO-GETICĂ. Ea a apărut între anii 10.000-8.000 î.Hr., și s-a întins de-a lungul mai multor milenii, până în anul 106 d.Hr., transformându-se ulterior în civilizaţia GETO-ROMÂNEASCĂ.

În anii 1970, Franklin Murphy, cancelarul Universităţii California din Los Angeles (UCLA), a avut inițiativa de a realiza un studiu asupra resturilor arheologice din mileniul V înaintea erei noastre, în toată Europa. A trimis-o în acest scop în Europa pe Marija Gimbutas, profesoară de arheologie la Universitatea din California. În mod surprinzător, investigațiile au arătat că în Spania, Franța, Anglia, Germania NU EXISTĂ resturi arheologice din mileniul V. Excepție făcea TERITORIULUI CARPATIC.
Concluzia transmisă la UCLA de Marija Gimbutas a fost că:

”Nu ne este clar de ce în Europa nu găsim nimic. E un deşert pur şi simplu în mileniul V înaintea erei noastre, dar în România am găsit peste 30.000 de statuete.”

Harta descrierii arealului arheologic din studiul Marijei Gimbutas indică foarte clar care este realitatea. Studiul publicat de doamna Gimbutas se numește “The Goddesses and Gods of Old Europe” și se referă la Europa Veche, Europa carpatică şi zonele pericarpatice. Datele obținute pe baza probelor arheologice arată că în mileniile V, IV, III înaintea erei noastre (deci acum mai mult de 6.000 ani) existau pe teritoriul carpatic culturile Cucuteni, Ariuşd, Vădastra, Boian, Gumelniţa, Hamangia, Petreşti, Turda, Vinca şamd.
Pe vremea aceea NU EXISTAU Franţa, Anglia, Germania, Marea Britanie, iar Roma a fost fondată abia cu multe milenii mai târziu, în anul 653 î.Hr.

În anul 1922 a apărut la Universitatea din Cambridge, Marea Britanie, o lucrare intitulată „The Cambridge History of India“. Lucrarea a apărut în contextul în care la începutul secolului XX englezii aveau colonii în Africa, în America de Nord și în Asia, care erau de regulă popoare inferioare lor din punct de vedere al dezvoltării sociale și culturale. Și totuși indienii le erau superiori din punct de vedere cultural. Atunci au vrut să știe ce este cu acești indieni: de unde vin, care le este istoria? A fost întreprinsă o cercetare pe baza cărților vedice (care sunt cele mai vechi monumente literare ale umanității) și s-a făcut observația elementară că în Vede nu există mențiuni despre fauna specific indiană actuală (lei, tigri, cămile, elefanți), însă există în schimb multe mențiuni despre fauna carpatică (urs, lup, vulpe).

Și atunci, pe baza acestor date dar și a altora, Universitatea din Cambridge a stabilit în volumul I pagina 68 (au apărut șase volume până în 1926) că nu există decât o singură arie în Europa de unde ar putea să provină indienii și anume aria mărginită la est de Carpați, la sud de Balcani, la vest de Alpii Austriei și la nord de munții care fac legătura cu Carpații. Adică TRANSILVANIA, care apărea astfel ca LEAGĂN AL CIVILIZAȚIEI de unde au plecat toate popoarele. Textual, la pagina 71, se afirmă clar:
”Din acest spațiu (Transilvania) au plecat indienii, persanii, grecii antici, latinii, celții, germanii și slavii.”

La un congres internațional de istorie ținut la Edinburgh, capitala Scoției, prin anii 1970, la care a participat și arheologul român, doctorul Vasile Boroneanț și profesorul Clyde Bolsal (de la Universitatea din Edinburgh) a fost stabilit UNDE au apărut cele mai vechi urme privind îndeletnicirea agriculturii. Determinarea s-a făcut pe baza cercetărilor a patru universități celebre: Oxford, Groningen, Berlin și Bohn. S-a concluzionat că în anul 7.800 î.Hr. exista agricultură la Porțile de Fier, România.
Iată date concrete de la care s-a putut pleca. Este important pentru că, așa cum spune scriitorul grec Diodorus Siculus: ”agricultura a fost cea care i-a scos pe oamenii din starea de sălbăticie”.

Să vedem ce mai spune Paul MacKendrick privitor la STATUETELE DE LA HAMANGIA, care sunt datate cu o vechime de peste 6.000 de ani. El observă, de exemplu la GÂNDITORUL, realismul arhaic și simplitatea liniei demnă de invidia oricărui sculptor modern, care denotă O DIMENSIUNE SPIRITUALĂ NEMAIÎNTÂLNITĂ ÎN ARTA DE PÂNĂ ATUNCI și rareori atinsă după aceea.

O spune cine? Paul MacKendrick, profesor de istoria artelor la Universitatea americană din Wisconsin, a scris o carte intitulată „Pietrele dacilor vorbesc“. Dar înainte de a publicarea acestei cărƫi, el a scris mai multe cărți din aceeași serie: Pietrele grecilor vorbesc, Pietrele romanilor vorbesc, Pietrele ibericilor vorbesc, Romanii perini șamd. Deci el cunoștea toate civilizațiile și vizitase mai ales vestigiile, construcțiile mari rămase de pe urma acestor civilizații.

Și iată ce spune, la pagina 8:
”Sarmisegetuza dacică, cetatea și locul sfânt al lui Decebal din creierii munților este una din cele mai impresionante așezări pe care le-am văzut până acum.” 

Deci văzuse tot ce e în Grecia, tot ce e în Roma, în Latium și în Italia, în Spania și așa mai departe.

Și la pagina 9 spune:
”Îmi consacru cartea acelor oameni ai antichității române și istoriei lor de peste șase milenii.”

Să cităm un mic paragraf din lucrarea sa ”PIETRELE DACILOR VORBESC”, la pagina 13:
”Sanctuarele cu acoperișurile în două ape, împodobite cu ornamente acretelia, prezintă pe coamă și la marginile frontonului un rafinament arhitectonic pe care templele grecești îl vor atinge după mai bine de o mie două sute de ani.”

Spuneam că TOATE POPULAȚIILE SUNT PLECATE DE AICI. Ei bine, grecii sunt plecați de aici. E hilar că unii vorbesc de influențe grecești în limba română. Cum să fie influențe grecești în limba română când ei au plecat cu limba română? EXISTĂ SUTE DE CUVINTE ROMÂNEȘTI ÎN GREACA VECHE.
Clement Alexandrinul, unul dintre părinții Bisericii greci, născut la Atena (nu era ”protocronist” român!) spune în „Stromatele“: ”Grecii au luat totul de la barbari.”

Ei bine, ACEȘTI GRECI AU PLECAT DE AICI prin mileniul doi-trei. Referitor la aceasta, un mare elenist francez, Pierre Leveque, a publicat într-o carte, „L’AVENTURE GRECQUE“ (Aventura greacă), HARTA PLECĂRII GRECILOR DIN SPAȚIUL CARPATIC. 

Nu este spus de noi, ci o spune un mare elenist francez.

Să-l mai cităm și pe Collin Renfrew, unul dintre cei care au introdus DATAREA CU RADIOCARBON 14 (carbon radioactiv 14). NATIONAL GEOGRAPHIC i-a publicat în noiembrie 1977, un articol intitulat Europe changing past – EUROPA ÎȘI SCHIMBĂ TRECUTUL. În acest articol se arată că:
”Date radiocarbon revizuite relevă o metalurgie înfloritoare în lungul Dunării pe la 4.000 î.Hr. În estul Europei uneltele de cupru – care au fost datate în comparație cu cele găsite în Grecia pe la 2.300 î.Hr. – au fost făcute în ceea ce sunt azi România, Bulgaria, pe la 4.500 î.Hr..”

Iată deci că sunt mai mult de 6.000 de ani. Toată lumea este de acord că avem o civilizație de 6.000 de ani. Dar istoria oficială din România pornește de acum mai puƫin de 2.000 de ani, de la Traian și Decebal.

Să mai cităm și din GORDON EAST, GÉOGRAPHIE HISTORIQUE DE LʼEUROPE (Geografia istorică a Europei):
”Regiunea cuprinsă între Alpii austrieci la vest și Dobrogea la est forma O PROVINCIE DE CULTURĂ FOARTE AVANSATĂ al cărui centru teritorial era TRANSILVANIA.”

GEȚIA se întindea până la Marea Baltică și să îl cităm pe profesorul TRINKOVSKI, un mare istoric polonez, care spune:
”Noi, polonezii, suntem urmașii daco-geților care s-au întins până la Marea Baltică”. Acelaşi lucru o spun și alți profesori, care recunosc că STRĂMOȘII LOR SUNT GEȚII.

Revenim la GORDON EAST:
”Invaziile scyte, venite din sudul Rusiei, pe la 700 î.H. au pus brusc sfârșitul civilizației foarte dezvoltate a epocii Bronzului din țările carpato-danubiene.”
Niciun savant străin nu spune altceva.

Profesorul RALPH ROWLETT, profesor de antropologie la Universitatea din Missouri, Columbia, SUA a participat în decurs de 20 de ani la cercetări pe diverse situri arheologice din România. Și el spune:
”Pe teritoriul României pot afla prin intermediul arheologiei, informații despre cea mai mare parte a preistoriei europene. Teritoriul României, situat în centrul geometric al continentului, a servit deseori drept pod între Europa de Est și cea de Vest, Europa de Nord și cea de Sud. De aici, din spaţiul carpatic, respectivele culturi s-au răspândit înspre Europa de Vest, spre Marea Mediterană, Orientul Mijlociu şi Asia de sud”.

ANDRE PIGANIOL, profesor la SORBONA spune:
”Civilizaţia Europei este o civilizaţie târzie cu excepţia Balcanilor. Civilizaţia acestor țări din Europa trebuie căutată la nordul Peninsulei Balcanice.”

Să observăm, mai în glumă mai în serios, că toți aceşti istorici nu s-au vorbit între ei, ci spune fiecare ce a descoperit în cercetările făcute.
Foarte succint, și câteva aspecte despre limbă. Domnul GABRIEL GHEORGHE a publicat multe lucrări în care a prezentat dovezile că limba română veche este limba indo-europeană comună. Domnul Gheorghe afirmă că DIN EA SE TRAG TOATE LIMBILE EUROPENE. De ce? În primul rând pentru că NUMAI ROMÂNA ARE RĂDĂCINI PROPRII. Limba trebuie să aibă rădăcini proprii. Franceza nu are rădăcini, latina nu are rădăcini, germana nu are rădăcini. Că LIMBA ROMANĂ ESTE LIMBA PRIMORDIALĂ rezultă din foarte multe aspecte.
Iată câteva referiri la originile popoarelor, care așa cum spune profesorul Gabriel Gheorghe, au plecat din zona teritoriului vechii Geții:

ENGLEZII

Care este originea englezilor? La şcoală am învăţat că ei sunt anglo-saxoni care veneau de prin Danemarca. Însă există o CARTE DE ISTORIE ENGLEZĂ de 550 de pagini, scrisă în latină, care se numește „DE ANGLORUM GENTIS Origine Disceptatio“ (Cercetare asupra originii neamurilor englezeşti) și care a fost scrisă de profesorul ROBERT SHERINGHAM. În această carte se spune că:
”Strămoşii noştri sunt geţii” și că ”GEŢII sunt cei mai puternici, sunt civilizaţi, au obiceiuri vechi şamd.”
CARTEA ESTE UN IMN DE GLORIE ADRESAT GEŢILOR. Acest autor este o celebritate în epocă pentru că este citat şi de Carolus Lundius, precum şi de o serie de alţi autori.

Deci iată că STRĂMOŞII ENGLEZILOR SUNT GEŢII. În Londra există „Dacorum Campus“ (câmpul dacilor), apare pe hartă, este un oraş universitar.

În revista „People of all nations“ (nu a fost publicată în România) Florand Farboreaux scrie:
”În timp ce vechii britoni alergau sălbatici prin păduri cu corpurile vopsite, pradă celor mai degradate superstiţii, civilizația de pe teritoriul actualei Românii era una avansată, având ordine, disciplină şi cultură.”

GERMANII

GERMANUS înseamnă în latină FRATE BUN, din aceeași părinţi. Nu este o realitate etnică, este un GRAD DE RUDENIE, ei au fost numiți așa de către CEZAR, împăratul Romei. Probabil pentru că vorbeau aceeași limbă cu ei.

Iată o dovadă: În 1567 Heinrich Pantaleon publică în Elveția o carte numită „Cartea eroilor naţiunii germane“. Cine sunt eroii naţiunii germane? SE POATE VEDEA SCRIS NEGRU PE ALB: Dacus, Zamolxis, Dromihete, Burebista, Deceneu, Decebal şamd.

Deci ACUM 500 DE ANI, aceștia erau CONSIDERAȚI de Pantaleone, care era un mare savant german, EROII NAȚIUNII GERMANE!
În mod similar, în anul 1667 Laurentius Toppeltinus publică cartea (scrisă tot în latineşte): Despre originea şi căderea transilvănenilor, unde spune clar:
”STRĂMOŞII GERMANILOR SUNT DACII.”

Exact ca Strabon, care confirmă acest adevăr, ROMÂNII SUNT GEȚI, iar dacii sunt germanii de la izvoarele Dunării, și care acum 2000 de ani vorbeau o limbă comună.
Și LEIBNITZ, care a fost o glorie a umanităţii, în cartea sa “Collectanea Etymologica“ (publicată la Hanovra în anul 1717) spune și el că STRĂMOŞII GERMANILOR SUNT DACII ŞI GEŢII.

Profesorul Reynolds în anii după 1970, publică o carte „THE GEAT OF BEOWULF“. BEOWULF este cea mai veche epopee britanică, scrisă în sec IX, dar se referă la fapte şi din sec.VI.
Rezultatul cărţii: ”GEAŢII sunt GEŢII!”

Profesorul Reynold scrie: ”Geţii sunt desemnaţi în sursele latine ca fiind CEL MAI STRĂLUCIT POPOR DINTRE TOATE POPOARELE GERMANICE.”

SPANIOLII

Cine sunt strămoşii spaniolilor? Cronicile spaniolilor spun că nu puteai fi rege al Castiliei sau nobil castilian (Castiliza era zona care reprezenta Spania în vremea aceea) DACĂ NU DOVEDEAI CĂ TE TRAGI DIN GOŢI. Dar s-a făcut multă vreme confuzie cu acești aşa-zişi „goţi“. Ei bine, într-o carte celebră a istoricului Iordanes, „Despre originea şi faptele geţilor“, se arată foarte clar că GOȚII SUNT GEŢII. Şi peste 40 de autori sunt de acord că cei pe care înainte îi numeam geţi îi numim acum goți. Deci este o schimbare de vocală, NU ESTE UN ALT POPOR, nu avea de unde să apară.

LATINII

Mommsen, care scrie Istoria Romei în 7 mari volume (dintre care numai 4 sunt traduse în România) spune clar: „Nici vorbă de legenda lui Eneas de la Troia”. TROIENII SUNT PLECAŢI DIN CARPAŢI, LA FEL CA ŞI GRECII. A fost un război FRATRICID (războiul greco-troian). În concluzie ŞI LATINII SUNT PLECAŢI DIN CARPAŢI. O spune Mommsen clar. Au venit prin Europa, au mers prin Alpii Austriei şi au coborât către sud.

PIA LOZA ZAMBOTTI, o profesoară de la Universitatea din Milano, spune clar (într-o carte publicată în 1947): ”Din spaţiul carpatic au venit în Italia, traversând fie Marea Mediterană, fie prin Munţii Alpi coborând în sud şi AU DAT NAŞTERE LATINILOR.”

Sursa: Basarabia Literara
Adaptare şi foto: Carmen Pankau

ŞI PIETRELE VORBESC ADEVĂRUL…, DAR CINE SĂ LE ASCULTE?

Am fost atât de mult timp minƫiƫi, manipulaƫi, fără nici cel mai mic bun simƫ, fără remuşcări, ajunge!
Adevărul iese singur la Lumină, zilnic, precum uleiul stă deasupra apei.

Noi (încă) NU ne cunoaştem Istoria noastră bine ascunsă cu atâta sârguinƫă de „forƫele întunericului“ şi asta prin orice mijloc. Şi totuşi, avem foarte multe informaƫii, dovezi care ne ajută să ne re-scriem ISTORIA!

Mulƫi dintre noi au început să o cunoască, cu foarte mult interes şi dragoste…, alƫii nu vor nici în ruptul capului să o ştie, se bălăcesc încă în minciuni inventate, manipulări perfide, se simt încă „daci“ şi au rămas în întunericului „evului mediu“, nu doresc să ştie de nimic.

Una este să nu ştii, iar alta este să NU vrei să ştii, şi asta este GRAV!

Ei sunt cei care ne trag pe noi înapoi, ne ƫin în întuneric şi ne împiedică să evoluăm, să mergem mai departe, să ne recăpătăm din nou Libertatea şi Onoarea.

A venit timpul când se separă grâul de neghină! Noi mergem mai departe, cu sau fără voi!

Fie ca Lumina să vă scoată din întunericul vostru adânc!

☀️NIASCHARIAN! Să renaştem!

Autor: Carmen Pankau

CAZANUL SCITIC DE BRONZ DESCOPERIT LA CASTELU (JUD. CONSTANŢA)

Cazanul scitic de bronz studiat aparţine de secolul V î.Hr. şi a fost descoperit întâmplător pe raza localităţii Castelu din judeţul Constanţa. Acesta a făcut studiat îndeaproape şi prezentat de către regretatul arheolog Andrei Aricescu (1935 – 1991), în lucrarea „Studii şi cercetări de istorie veche şi arheologie”, apărut în anul 1965.

Cazanu “scitic” de bronz de la Castelu (jud. Constanţa) era folosit în ritualurile epocii. El are un „picior” de susţinere (tip „coloană” goală, spre a indica fragilitatea echilibrului planetar), în zona sa mediană şi „la gură” prezintă câte un „brâu” neîntrerupt. Între cele două „brâuri” scoase în evidenţă se află „sinusoida” ondulată a frecvenţei lumilor materiale, ce urcă spre Rai şi coboară spre Iad, precum un şarpe.

La partea superioară cazanul prezintă două „apucătoare” (toarte) decorate cu animale fantastice, gata de atac, aparţinătoare de Celălalt Tărâm. Scyţii erau acei geţi, din marea familie a GEŢILOR DE AUR PRIMORDIALI, ce refuzau aşezarea sedentarizată, aflându-se permanent în mişcare, spre a nu fi “surprinşi” de venirea Marelui Zeu. Ei, chiar dacă se aşezau undeva, după un timp incendiau în mod voit locaţia şi se mutau în altă parte. Pentru ei viaţa era o permanentă călătorie.

Comuna Castelu (ca loc de reşedinţă a conducătorul; „Casele lui T – Tatăl”) este situată în centrul judeţului Constanţa, la o distanţă de 30 km de Municipiul Constanţa şi șase kilometri de oraşul Medgidia. Din punct de vedere geografic, teritoriul comunei se încadrează în marea unitate geomorfologică şi structurală a Dobrogei de Sud, cu un relief reprezentat de o câmpie învălurată ce cuprinde patru unităţi geomorfologice. Comuna Castelu este alcătuită din trei sate, care sunt aşezate pe văile ce converg către Valea Carasu. Satul Castelu-reşedinţă de comună, este amplasat pe cursul Văii Chiostel, satul Cuza Vodă este situat pe cursul Văii Docuzol (Agi-Cabul), iar satul Nisipari pe vale cu acelaşi nume. Istoria comunei se încadrează în istoria provinciei dobrogene din care face parte.

Descoperirile arheologice de pe teritoriul comunei, dovedesc în mod cert existenţa unei civilizaţii locale anterioară erei noastre. De asemenea statuetele romane descoperite în satul Nisipari (fosta comună Caratai), arată CONTINUITATEA NEÎNTRERUPTĂ a populaţiei băştinaşe, gete, în această zonă.

Perioada feudalismului timpuriu este cunoscută deasemenea pe teritoriul comunei Castelu prin descoperirea întâmplătoare în anul 1957, în incinta SMA Castelu, a unui cimitir feudal timpuriu, care atestă existenţa unei aşezări omeneşti extinse între secolul al IX-lea şi al X-lea în această zonă. Din cele menţionate se desprinde faptul că actualele aşezări componente comunei s-au format pe locul unor vetre preexistente, dovedindu-se, astfel, continuitatea populării acestei regiuni. Comuna Castelu este aşezată pe şoseaua Constanţa – Cernavodă, ce face legătura între litoral şi restul ţării. Reţeaua feroviară este reprezentată prin linia ferată Constanţa-Bucureşti şi asigură transportul de marfă şi călători către portul Constanţa şi întreg teritoriul ţării. Ca urmare a existenţei Canalului Dunăre – Marea Neagră, se creează posibilitatea dezvoltării viitoare a transportului naval.

Aşezarea geografică, condiţiile pedoclimatice favorabile practicării agriculturii, existenţa sistemului de irigaţii Carasu, sunt doar câţiva factori care contribuie la dezvoltarea activităţii agricole pe teritoriul comunei.

Sciții (în bustrofedon „scit” este „Ics – T”, unde X este Omul, iar T este Tatăl (Adam și Dumnezeu)), cei cărora le este atribuit artefactul de către arheologi, sunt menționați de către Strabon ca fiind întreaga masa a popoarelor așă-zise “latine”, ca spațiu geografic („Lat” -„Lațiu”, sau „cei care s-au întins pe tot pământul”), de fapt este vorba de teritoriul geografic al GEȚILOR DE AUR PRIMORDIALI ce au COLONIZAT PĂMÂNTUL, după zidirea Lumii acesteia.

Cazanul scitic de bronz, cel ce aparţine de secolul V î.Hr., a fost descoperit întâmplător pe raza localităţii Castelu, dar crează premisele unei culturi preantice existente aici, acum peste 2.500 de ani.

Sursa: George V. Grigore   
Adaptare: Carmen Pankau

O CULTURĂ ÎNFLORITOARE DE ACUM ȘAPTE MILENII: „TURDAȘ – VINČA”

Înainte cu mii de ani de a se ridica piramidele în Egipt, undeva între mileniile V și III î.Hr., a fost o cultură europeană ce se întindea în jurul fluviului Dunărea, pe teritoriul României, Serbiei, Bulgariei și Macedoniei, dar urme evidente ale acesteia regăsindu-se în toată Peninsula Balcanică. Este vorba de cultura TURDAȘ – VINČA. Numele culturii vine de la localitatea Turdaș aflată în partea central estică a județului Hunedoara. Zsófia Torma, prima femeie arheolog din Transilvania, a descoperit aici în secolul al XIX-lea vestigii materiale ale culturii „Turdaș”, cunoascută mai apoi drept cultura Vinča, de la o suburbie a orașului Belgrad (este capitala și cel mai mare oraș al Serbiei; situat la confluența dintre râul Sava și fluviul Dunărea), unde în anul 1908 au fost descoperite primele artefacte ale acestei culturi, din Serbia. Arheologii iugoslavi și români au crezut inițial că această cultură a început în jurul anului 2700 î.Hr., dar apoi au avansat în preistorie cu noile descoperiri făcute.

Acestei culturi îi sunt atribuite celebrele „Tăblițele de la Tărtăria”, niște artefacte ce conțin însemne despre care se crede că ar putea fi cea mai veche formă de scriere din lume. Ipoteza rămâne însă controversată, iar majoritatea experților consideră Tăblițele de la Tărtăria a fi mai curând o mostră de protoscriere, decât un sistem de scriere propriu zisă. Cum a fost delimitată geografic și temporal acestă cultură? În cuprinsul ariei locuite mai înainte de triburile de cultura Criș apare în unele zone, în a doua jumătate a neoliticului vechi (aprox. 5.500-3.500 î.Hr.), o nouă cultură, denumită „cultura Vinca”, după localitatea aflată pe Dunăre, mai jos de Belgrad și care mai este cunoscută și sub numele de „Turdaș-Vinca”

(Turdaș se află pe Mureș, aproape de Orăștie. Cotidianul „Osservatorio Italiano” scrie despre acestă cultură următoarele:
„Ați putea să cădeți într-un adevărat labirint al paradoxurilor balcanice dacă veți încerca să înțelegeți care este cel mai vechi popor al Balcanilor. Fiecare ar dori să fie el primul prezentând pentru confirmare tratate, documente, manuscrise. Rezultatul este întotdeauna acela de a face din propriile origini istorice un fel de ideologie care să justifice dominarea unei rase peste altele. Aceasta ar fi de subliniat în mod obligatoriu, acum când se împlinesc 100 de ani de la descoperirea culturii Vinca, unde Dunărea se întâlnește cu Sava. În aceste locuri au fost descoperite repere arheologice datate ca având o vechime de 8.000 de ani, care mărturisesc existența de așezăminte umane în locul unde astăzi se găsește orașul Belgrad. Situată la 20 de km de acest oraș, pe un teren de circa 11,7 hectare se găsesc resturile celei mai importante culturi a Europei din perioada neolitică, datată între 5.200 și 4.200 de ani î.Hr. Zidurile anticei așezări au în diverse puncte înălțimea de 10,5 m, confirmând faptul că în acele locuri a existat o civilizație de-a lungul secolelor”.

„În urmă cu mai bine de 7000 de ani –, povestește profesorul universitar de la Universitatea din Belgrad, expert în civilizația Vinca, Nenad Tasic, – în Peninsula Balcanică, cultura a căpătat forma sa definitivă, așa cum am descoperit-o noi, fiind extinsă pe teritoriul Serbiei, României, Bulgariei, Macedoniei și Ungariei (teritoriu al Geților de Aur primordiali – n.a.), în timp ce avea raporturi și cu alte culturi îndepărtate. Plecând de la tipul de geam produs din pietre vulcanice, analizate la Universitatea Berkeley, am început să avem o imagine adevărată despre acest popor. Cunoșteau ceramica și tehnicile de decorare, trăiau în case de lemn, paie și pământ, dispuse de-a lungul unor străduțe, fără a avea grădini. Erau pescari, agricultori, vânători, păstori, minieri, tăietori în piatră. Casele lor erau ordonate și lucrau vase și farfurii de teracotă foarte frumoase. Erau chiar meșteșugari în metal, cum demonstrează diverse scule găsite. Din anumite minerale produceau vopsele, sulfatul de mercur, care era utilizat pentru a obține prețioasa vopsea ocru roșu, dar și medicamente. Aceiași culoare roșie se folosea la vopsirea țesăturilor din care se făceau haine. Fustele aveau formă conică cu motive liniare și pătrate. Erau iubitori a oricăror tipuri de bijuterii lucrate foarte frumos. Vopseau casele în culoarea purpurei în majoritatea cazurilor. Schimbau diferitele lor produse pe diferite cochilii. Nu au fost găsite nici un tip de arme, de aceea poporul Vinca nu este considerat un popor războinic. Nu se cunoaște destinul pe care l-a avut, dar după teoriile anumitor istorici se crede că a migrat spre sud, desigur după invazia altor popoare, unindu-se cu alte grupuri care s-au așezat în Balcani”.

Un alt mister lăsat de locuitorii Vinca sunt semnele incizate pe vasele de teracotă, care de ani buni îi împing pe experții sârbi și europeni să facă noi cercetări pentru a le descoperi semnificația. Profesorul și antropologul danez Kaj Birchet Smith a descoperit că cea mai vechie scriere datează din 4.000 î.Hr., aparținând culturii sumeriene din Ur, dar înaintea ei este cea care are 7.000 de ani, fiind datată cu 1.000 de ani mai devreme și aparținând culturii Vinca. Noi descoperiri arheologice au scos la lumină statuete realizate ca adevărate opere de artă ale perioadei neolitice. Există cel puțin 600 localități care demonstrează existența acestei civilizații, dar nici una dintre ele nu prezintă acest tip de teracotă, de la Vinca. Printre altele, în anii 7.200 î.Hr., Vinca era într-adevăr o metropolă europeană în adevăratul sens al cuvântului, un loc de top al culturii din acea epocă. Primele săpături la Vinca au început în anul 1908, și au fost făcute de profesorul de arheologie sârb Miloje Vasic, fiind continuate de Institutul Imperial Rus de la Moscova. După Primul Război Mondial, în anul 1934, au fost reluate de către Miloje Vasic. În anul 1998 a început să lucreze aici o echipă de arheologi sârbi formată din Milutin Garasanin, Nikola Tasic, Borislav Jovanovic, Milos Jevtic, Miodrag Sladisic și Sasa Todorovic. După Miljana Radivojevic, cercetătoare din cadrul Institului Arheologic al „University College of London”, prima revoluție industrială a fost în anul 7.000 î.Hr., făcută de către poporul Vinca, care a lăsat numeroase artefacte de aramă, a căror producere cerea o muncă de adevărat expert:

„Ceea ce s-a descoperit, a fost prezentat într-o expoziție și putem să zicem că rezultatele acestei cercetări se vor găsi în cărțile de istorie peste 5 sau 10 ani”. După spusele profesorului Colegiului Londonez, Tilo Reren, cultura Vinca a dezvoltat foarte bine artizanatul, tehnologia metalelor, și o scriere, probabil mai veche decât cea găsită în Orientul Mijlociu. „Nivelul industrializarii e așa de diferit de tot ce am descoperit până acum. Vinca era o mare cultură și avea cunoștințe de a crea și inventa independent, motiv pentru care se vorbește de o revoluție industrială.” explică Reren. Coordonatorul lucrărilor de la Vinca, Dusan Sljivar, confirmă faptul că cercetările au început în 1994 în colaborare cu institutul din Londra, apoi în 1998 alăturându-se și echipa arheologilor sârbi. „Belovode” și „Ploce” sunt cele mai mari așezăminte ale culturii Vinca, cu un grad înalt de cunoștințe, din moment ce au făcut din metalurgie o descoperire și apoi o operă de civilizație care a accelerat dezvoltarea culturii europene, cum confirma Sljivar. Cultura Vinca demonstrează că ar trebui să privim cu alți ochi vechile culturi neolitice din Balcani și Europa de Est, de o frumusețe rar întâlnită.

Luați de „firul poveștii” uităm că pentru prima dată această cultură a fost semnalată în România, la Turdaș (de la „Turul lui D”, cel ce închide o lume pătrată (ABCD – DeCeBA -L); de unde și Turda). Oricum ea face parte din marea cultură post deluviană a GEȚILOR DE AUR PRIMORDIALI, cei trecuți prin apa Marelui Potop planetar care a înecat o lume (Poedia). Dar, la Turdaș, prima femeie arheolog din Transilvania, Zsófia Torma, antropolog și paleontolog, scotea la lumină primele artefacte ale acestei culturi neolitice și le prezenta în cadrul sesiunilor științifice, la nivel european. Ea s-a născut într-o familie nobilă, ca fiică a unui baron. A studiat istoria în cadrul Universității din Cluj (actualmente, Universitatea Babeș-Bolyai) și a lucrat timp de mai mulți ani în Cluj, unde a avut un rol important în fondarea Muzeului Național de Istorie a Transilvaniei (MNIT).

În prezent o colecție cu obiectele descoperite de ea există în cadrul acestui muzeu, alături de celebrele „TĂBLIȚE DE LA TĂRTĂRIA”, vechi de peste 7.000 de ani. Torma a fost autodidactă și a corespondat cu renumiți arheologici din Stuttgart, Paris, Praga, Mainz, Budapesta, Hamburg, Berlin, București și Sibiu, cu care a purtat discuții despre descoperirile sale din zona Turdaș, de lângă Alba Iulia. Acolo a semnalat pentru prima dată, în 1874, existența unei „scrieri” preistorice în sud-estul Europei. Săpăturile întreprinse de Torma au avut ca rezultate concrete descoperirea de obiecte ceramice, figurine inscripționate, care au fost apoi distribuite muzeelor din Berlin, Mainz, München și Cluj. A descoperit în Turdaș locuințe neolitice și a găsit mai multe materiale ceramice, unelte, piese de cult și podoabe. Torma și-a desfășurat cea mai mare parte a activității la Orăștie, unde a și creat un muzeu de arheologie și etnografie. Materialele și notițele Zsófiei Torma s-au păstrat la MNIT. Ea și-a donat colecția de manuscrise muzeului din Cluj, iar această donație a stat la baza formării acestuia, fiind una dintre cele mai importante colecții ale instituției. Zsófia Torma a fost prima femeie care a primit titlul de Doctor Honoris Causa la Universitatea din Cluj, fiind totodată și prima femeie arheolog din Transilvania. Descoperirile ei au apărut în importante publicații internaționale, aceasta participând, în 1876, la Congresul de Arheologie de la Budapesta, iar, apoi, la Congresul de la Berlin. La Berlin s-a întâlnit cu arheologul german Heinrich Schliemann, descoperitorul Troiei, care a fost impresionat de descoperirile de la Turdaș.

Încă credem ce spun cărțile de istorie, respectiv faptul că acești „primitivi” trăiau foarte puțin și stăteau ascunși prin peșteri, speriați de fenomenele meteo pe care nu și le explicau. Privind artefactele culturii Turdaș – Vinca de acum 7000 – 8000 de ani, ne dăm seama că aceștia aveau un nivel de dezvoltare destul de ridicat. Deși trăiau în așa numita epocă de piatră, ei accesau totuși metalul. Erau îmbrăcați în haine țesute și cusute. Aveau în case obiecte casnice frumos create și pictate. Aveau bijuterii și foloseau decorațiuni, aplice etc. Ridicau orașe cu case din lemn, lut și piatră. Erau pașnici. Aveau ritualuri, aveau obiceiuri și tradiții. Și – ceea ce este foarte important – aveau amintirea fostei civilizații antedeluviene distruse de cataclismul planetar prin care au trecut. De aceea se spune că „roata lumii se învârtește”, iar ceea ce trăim noi, într-un anumit fel, a mai fost trăit. Omul a fost om din momentul în care a fost „coborât” în materie, iar experiența acestor transformări planetare periodice l-a făcut să caute cauza acestora și modalitatea în care poate fi minimalizat efectul lor devastator. De aceea acești „oameni primitivi” au creat o astfel de cultură, și-au creat o societate în care viața decurgea pașnic și liniștit, poate mult mai benefică pentru om decât întunecatul Ev Mediu ce va urma.

Sursa: George V. Grigore
Adaptare: Carmen Pankau

☀️STRĂBUNII NOŞTRI, PELASGII. ÎNCEPUTURILE POPORULUI PELASG

1. VECHIMEA RASEI PELASGE

Înca înaintea de imigratiunea grecilor, celtilor si a germanilor în tinuturile Europei, cea mai mare parte a acestui continent era ocupata de o rasa de oameni veniti din Asia, pe cari autorii grecesti îi numeau, în general, PELASGI si TURSENI.

Acesti pelasgi formase, în timpurile anteelene, cel mai intins, mai puternic si mai remarcabil popor, o natiune, care din punct de vedere moral si material a schimbat faţa Europei arhaice.

Pelasgii ne apar în fruntea tuturur traditiunilor istorice, nu numai în Elada si în Italia, dar si în regiunile din nordul Dunarii si ale Marii Negre, în Asia Mica, în Asyria si în Egipt. Ei reprezinta tipul originar al popoarelor asa-numite arice, care a introdus în Europa cele dintîi beneficii ale civilizatiunii.

Urmele extensiunii lor etnografice, precum si ale activitatii lor industriale, le mai aflam si astazi pe cele trei continente ale lumii vechi; începînd din muntii Norvegiei pîna în pustiurile Saharei, de la izvoarele rîurilor Araxe si Oxus pîna la Oceanul Atlantic.

Însa istoria lor politica si istoria civilizatiunii lor sint acoperite de întunerecul vechimii. Puƫinele date, ce ne-au ramas asupra pelasgilor, ne înfatiseaza pe acest mare si admirabil popor numai în ultimul period al istoriei sale, atunci cind independenta sa politica era distrusa aproape peste tot locul si cand numele sau începe sa dispara. Din nefericire insa, chiar si aceste putine date, fragmentare, ce ne-au ramas despre pelasgi, ne sînt transmise de cei cari i-au cucerit, i-au distrus, i-au persecutat, i-au împrastiat si, în urma, i-au calumniat. Astfel ca istoria epocei lor de înflorire, de putere si extensiune teritoriala în Europa, Asia si Africa, istoria imperiilor si institutiunilor sale, a artelor si industriei lor, a ramas înmormantata. Cu deosebire, istoria politica a pelasgilor meridionali se incheie cu caderea Troiei. De aici încolo tot ce mai aflam despre acesti pelasgi din jurul Marii Egee sînt numai simple amintiri de resturi mici si împrastiate, silite de inamicii lor sa emigreze din o tara în alta, spre a-si cauta o noua patrie.

Pentru poporul grecesc, pelasgii erau cei mai vechi oameni de pe pamînt. Rasa lor li se parea atît de arhaica, atît de superioara în conceptiuni, puternica în vointa si în fapte, atît de nobila în moravuri, încît traditiunile si poemele grecesti atribuiau tuturor pelasgilor epitetul de „divini”, adeca oameni cu calitati supranaturale, asemenea zeilor, un nume, ce ei întru adevar l-au meritat prin darurile lor fizice si morale.

Grecii îsi perduse de mult traditiunea, cînd, si de unde au venit ei în ţinuturile Eladei; insa, ei aveau o traditiune că înainte de dînsii a domnit peste pamîntul ocupat de ei un alt popor, care a desecat mlastinile, a scurs lacurile, a dat cursuri noi rîurilor; a taiat muntii, a împreunat. marile, a arat şesurile, a întemeiat orase, sate si cetati, a avut o religiune înaltatoare, a ridicat altare si temple zeilor si ca acestia au fost pelasgii.

Dupa vechile traditiuni grecesti, pelasgii locuise în partile Greciei inca inainte de cele doua diluvii legendare ce se varsase peste Attica, Beotia si Thessalia, unul în timpul regelui Ogyges si altul în timpurile lui Deucalion. Ei domnise asadar peste continentul grecesc inca înainte de timpurile lui Noe.

Un ram al poporului pelasg, arcazii, ce locuiau pe culmile si vaile din centrul Peloponesului, aveau traditiunea ca dînsii au fost pe pamînt înca înainte ca luna să fi aparut pe ceriu. Cu privire la aceasta importanta traditiune, scoliastul lui Apolloniu Rhodiu se exprima astfel:

„Se pare ca arcazii au existat înca înainte de luna, dupa cum scrie Eudoxus în scrierea sa. Iar Theodor scrie ca luna a aparut pe ceriu cu putin înainte de razboiul lui Hercule cu Gigantii. Tot astfel ne spun Aristo din Chios si Dionysiu din Chalcida în cartile lor despre Origini” .

In fine, Ephor, unul din scrutatorii cei mai diligenti ai anticitatii si istoric iubitoriu de adevar, care traise în seculul al IV-lea î.e.n. scrie :

„Traditiunea ne spune ca pelasgii au fost cei mai stravechi cari au domnit peste Grecia” .

2. CIVILIZATIUNEA PREISTORICA A RASEI PELASGE

Cînd pelasgii aparura pentru prima oara pe pamîntul Eladei, ei nu aflara aci, dupa cum ne spun traditiunile, decît o populatiune rara si salbatica, risipita prin munti si paduri, traind în caverne, fara societate, fara legi, fära religiune si fara cunostinte utile.

Arcazii, popor pastoral si viteaz, cei mai vechi locuitori în Elada, povesteau, dupa cum ne spune Pausania, ca cel dintîi om nascut pe pamînt a fost Pelasg, un barbat, care se distingea prin marimea, prin puterea si frumusetea figurei sale si care întrecea pe toti ceilalti muritori prin facultatile spiritului sau; ca acest Pelasg, dupa ce a început sa domneasca, a fost cel dintîi care a învatat pe oameni sa-si construiasca colibe, spre a se apara de incomoditatile frigului, ale ploilor si caldurilor; ca el a învatat pe oameni sa-si faca haine din piei de oaie, le-a interzis ca sa se nutreasca si mai departe cu frunze, cu buruieni si radacini, din cari unele erau periculoase sanatatii; ca el a învatat pe oameni ca sa nu mai manînce tot feliul de ghinda, ci numai ghinda de fag. Iar vechiul poet epic Asiu scrie despre acest Pelasg ca el a fost nascut din „pamîntul cel negru”, pe culmile cele înalte ale muntilor; ca sa fie începatoriu genului muritoriu .

Un alt reprezentant al vechii civilizatiuni pelasge a fost divinul Prometheu, fiul lui Iapet, fiul Gaeei. Poetul Eschyl, în una din cele mai frumoase lucrari ale sale, ne înfatiseaza pe Prometheu expunînd singur beneficiile ce le-a adus dînsul omenimii.

„Acesti oameni”, zice Prometheu, ,,nu cunosteau nici arta cum sa construiasca case de caramizi la lumina soarelui, nici modul cum sa lucreze lemnele, ci locuiau pe sub pamînt în ascunsurile cele întunecoase ale cavernelor; întocmai ca furnicile cele agile; ei nu aveau nici un semn sigur ca sa cunoasca cind are sa fie iarna, cînd are sa soseasca primavara, anutimpul florilor, cînd are sa fie vara, anutimpul fructelor, ci duceau o viata de pe o zi pe alta, lipsiti cu desavîrsire de orice cunostinte, pîna cînd eu i-am învatat sa cunoasca rasaritul stelelor si apusul lor, lucruri de altmintrelea greu de însemnat. Afara de acestea, eu i-am învatat sistemul tuturor stiintelor utile; eu am aflat modul de scriere si cum oamenii pot sa tina în minte toate stiintele; eu cel dintîi am prins în jug animalele, ce pot servi la transporturi. Nime altul decît eu singur am inventat corabiile cu pînze, ca oamenii sa poata trece peste mare… Mai inainte, daca se întîmpla ca cineva sa se bolnaveasca, el murea din lipsa mijloacelor de vindecare, pîna cînd eu le-am aratat cum au sa compuna medicamentele si cum se pot vindeca de toate boalele; eu am introdus diferite moduri de a cunoaste viitoriul. ... si, în fine, cine poate sa afirme ca ar fi aflat mai înainte de mine lucrurile cele folositoare ascunse sub pamînt, cum sînt arama, ferul, argintul si aurul ?”.

Pelasg si Prometheu sînt personificarea vechii culturi pelasge si tot ce ne spune traditiunile ca a inventat, ori creat spiritul lor, apartine geniului întregului popor. De asemenea, exista în Creta o veche traditiune ca dactylii si corybantii, triburi pelasge, au fost cei dintîi în aceasta insula, cari au învatat pe oameni sa formeze turme de oi, sa domesticeasca si alte genuri de animale, porci, capre, vite, cai; ca ei au învatat pe oameni maiestria de a arunca cu lancea (arma nationala pelasga) si de a trai în societate comuna; ca ei, cu deosebire, au fost autorii bunei întelegeri, a vietii regulate si cumpatate.

Datele, ce le aveau despre istoria veche a pelasgilor, corespund pe deplin cu faptele ce ni le procura arheologia din epoca neolitica.

Pelasgii ne apar dupa vechile traditiuni istorice ca una si aceeasi populatiune cu neoliticii, cari introduc în Europa cele dintîi elemente ale civilizatiunii, animalele domestice, cultura cerealelor si o arta industriala mai progresata. Chiar si olaria neolitica poarta semne de ornamentatiune si simboale mistice pelasge.

Tot astfel traditiunile grecesti atribuie pelasgilor cel dintîi cult al zeilor în Europa. Cu deosebire, se spunea despre arcazi ca dînsii au fost cei dintîi cari au facut sacrificii si ceremonii religioase zeilor.

Grecii, de alta parte, dupa cum stim, împrumutase principalele lor divinitati de la pelasgi. Joe cel vechi al romanilor purta în mîna o peatra în loc de fulgere si pe acest Jupiter Lapis, romanii faceau cele mai obligatoare si mai solemne juraminte ale lor. Chiar si în ritul juramintelor, romanii pastrara pîna tarziu uzul petrilor sfinte de silex.

Din punct de vedere istoric asadar faptul este pozitiv: Inainte de civilizatiunea greaca si egipteana, o civilizatiune mult mai veche se revarsase asupra Europei. Aceasta a fost civilizatiunea morala si materiala a rasei pelasge si care a deschis un vast cîmp de activitate genului omenesc.
Influentele acestei culturi pelasge au fost decisive pentru soartea muritorilor pe acest pamînt.
Pelasgii au fost adevaratii fundatori ai starii noastre actuale.
Text din: “Dacia Preistorica” a lui Nicolae Densuşianu  

CULTURA PELASGICĂ – Spre exemplu, N. Densuşianu şi-a expus teoria privind expansiunea rapidă a pelasgilor în spaƫiul carpato-danubian şi în afara „frontierelor” acestuia, direct pâna în Norvegia şi Sahara. Ce au lasat în urmă, ca dovadă a existenƫei culturii lor şi a raspândirii acesteia cu o asemenea velocitate?

Cultura pelasgica – Câteva tăbliƫe cu scrieri, care se aseamănă celor de tip cuneiform şi sanscrit, tinând cont de faptul că această populaƫie proto-"indo-europeana" ar fi genezat-o şi pe cea vedică, care la rându-i ar fi contribuit la apariƫia altor mari culturi mondiale, precum au fost şi sunt încă: cea iudaica, cea egipteană, cea elină şi cea sabină.

Mai mult, aceşti străbuni pelasgi, conform izvoarelor folclorice orale şi scrise vedice, si-au întemeiat colonii în spaƫiul indian, însă nedorind vreun amestec culturalo-genetic cu populaƫia negroida indigenă (lemuriană, de fapt), si-ar fi creat o casta autonomă şi autocefală, respectiv pe cea a brahmanilor (n.a. vedică, brahma = stapân), împarƫindu-i pe ceilalƫi în alte cinci asemenea caste, respectiv: ksatryia (n.a. vedica ksatryia = razboinic), vaysias (n.a.vedica vaysias = negustor, taran) şi sudras (n.a.vedica sudras = sclav, muncitor).

Însa, pâna la formarea culturii vedice, pelasgii înşişi sunt o populaƫie cu origini „stranii”, după cum apreciază majoritatea cercetătorilor transdisciplinari, care au încercat prin diferite metode să le localizeze, din punct de vedere folcloric, emergenta istorica, detaşându-se, în ultima instanƫă, de mitologie, oarecum.

Pâna la ora actuală, nu s-a concluzionat decât faptul ca pelasgii ar fi urmaşii lui Pelasg, primul om al Terrei (de remarcat, în folclorul get, pe filiera folcloristică nordică: Embla şi Ask – ulm şi cenuşă; primii oameni rezultaƫi din cooperarea Zeilor fraƫi: Odin, Ve şi Vili, care după ce au creat „cele nouă lumi”, au descoperit, în timp ce se plimbau pe ƫărmul mării Pamântului-de-Mijloc, n.a Midgard, doi buşteni, pe care i-au antropomorfizat, rezultând primii doi oameni).

În ceea ce priveşte simbolistica pelasgă, în genere, s-au scris tomuri întregi, iar cercetătoarea Helena P. Blavatsky (1831 – 1891) a fost una dintre acele figuri proeminente, care s-au ocupat, pe cât a fost posibil, cu descifrarea acestui segment aproape complet ignorat, dat fiind faptul ca tot ceea ce se cunoştea era din izvoare mitologice, nu istorice.

Astfel, în lucrarea d-sale “Doctrina secretă” (1897), menƫionează „arienii puri”, pe care şi dr. Schlieman îi menƫiona, de altfel, odată cu descoperirea presupuselor ruine ale Troiei, în Turcia contemporana, la Isarlîk.

Că noi, românii, suntem urmaşii direcƫi ai Pelasgilor, este un fapt confirmat şi de Paleogenetică (Carmen Pankau).

☀️NIASCHARIAN! Să renaştem!

Surse: Basarabia Literara, Nicolae Densuşianu (Dacia preistorică)
Adaptare şi foto: Carmen Pankau