În sud-estul Europei există o datină unică, veche de peste 8000 de ani, numită Mărţişor, dăinuind din vremea Marilor Preotese din epoca Matriarhală, ce punctează Calendarul anual străvechi al Babelor, cu cele două anotimpuri: vara şi iarna de pe Funia Anului, răsucită în lumină şi energie.
Datina Mărţişorului e criptată în codurile datinilor, obiceiurilor, trăirilor, sărbătorilor străvechi ce se înnoadă pe calea vremii existenţei omeneşti. Mărţişorul indică transformările climatice de pe Terra când iarna geroasă îşi înmoaie puterile sub lucirea timidă a razelor solare, din prima parte a verii, ştiută de primă-vară, când vremea vremuieşte, până când vara se instalează deplin.
Omul a testat vremea pentru a-şi jalona acivităţile din prima parte a verii, numită primă-vară, cu zile vântoase, cu ninsoare slabă, lapoviţă, dar şi cu zile călduroase de se dezleagă izvoarele ce curg pe coastele încălzite, atunci când se curăţă pomii de ramurile uscate, se greblează grădinile, se ard uscăturile. În lumea originilor păstoritului, important este urcatul pe munte al turmelor Dochiei, care împleteşte, înnoadă în sacralitate capetele Sforii Anului şi dispărând începuturile în infinitatea timpului. Ioan Marchiş demonstrează că împletitul, răsucitul, înnodatul firelor, în cazul nostru alb şi roşu, arată că nodul getic este sacru…capetele sforii se unesc şi dispare începutul. În același mod şi stindardul dacic e făcut din fire înnodate, multicolore.
În străvechimea valahă geto-dacă, Anul Nou începea la 1 Martie, cu Zilele Babelor, înţeleptele lumii matriarhale ce țineau până la 9 martie, urmate tot de 9 zile ale Moşilor-Sfinţi, cât dura o săptămână, după care urmează cei 40 de sfinţi măcinici, durata unei luni înscrisă pe Funia Anului, împletită de Dochia păstoriţa tot anul începând cu Mărţişor.
De mult de tot Mărţişorul era Cap de primăvară pe Funia Anului pe care se înnodau lunile, săptămânile, de când începea Prima Vară şi apoi Vara (vera – adevărată). Cumplita iarnă a fost zguduită de cele 10 mari glaciaţiuni prin forţa Megaenergiilor cosmice ce-au dezgheţat parţial Pământul. Soarele a fost creat în ultimile aşa zise zile ale genezei, scrie în Biblie.
Pământul îşi încălzeşte atmosfera treptat şi are nevoie de o perioadă de trecere în care se manifestă multe fenomene atmosferice-climatice. Iniţierile străvechi au păstrat codat aceste fenomene în legendele Mărţişorului, Anului Nou de la 1Martie, urmând semnele din bătrâni.
La Schela Cladovei, în Clisura Dunării, s-au descoperit pietricele albe şi roşii pe un fir vechi de 10.000 de ani, în plin Matriarhat, ca în legenda Dochiei, păstoriţă străbună, ce nu vrea să cedeze locul tinerei sale nurori, poruncindu-i să spele rufe pe gerul năpraznic, ba mai mult să-i aducă fragi roşii, dovezi că poate urca muntele cu mioarele la păşune, ca să înnoade timpul în care va dispărea.
Iordache Golescu avea o condică cu Pilde, povăţuiri, şi poveşti cu trebuincioase lămuriri în care scria despre Mărţişorul de la 1 Martie, despre Căluşari, Crăiţe etc. După 100 de ani, Simion Florea Marian scrie despre Mărţişor, Mărţiguş, Marţ consemnând îndemnul de a-l purta : Cine poartă mărţişoare/ Nu mai e pârlit de Soare./
În legendele Mărţişorului importante sunt Baba Dochia, nora sa, ce se întâlneşte cu Mărţişorul, Sfântul Petru şi Dumnezeu – ce veghează legile cosmice, până ce raza de soare aduce şi Sâmburul luminii de viaţă dătător, energiile, cum scrie Mihai Eminescu în poezia Rugăciunea unui dac, care în legendă e jarul din cofiţa tinerei nurori, ce coace fragii roşii.
Dochia îşi trimite nora să spele rufe şi să le frece până-s albe ca zăpada, ştiind că puţina apă dezgheţată ici-colo n-o va ajuta ci doar o va face să îngheţe şi astfel să scape de ea. Din senin apare un fecior care o aude plângând şi îi spune că e Mărţişor. O îndeamnă să spele rufele încă o dată, şi-i dăruieşte o floare roşie cu marginile albe, din nou albul-lumina lucitoare şi roşul energetic, ce-o pune pe cap, la ureche. Fata s-a înviorat şi îndemnată de tânărul Mare Or, spălă rufele, le puse-n desagă şi acasă văzu că erau albe ca zăpada, deci Troianul alb nu era biruit de energiile cosmice, că se manifesta cu putere.
Baba Dochia vede floarea şi crede că-i cald afară. Iată că vechiul nu înlesneşte apariţia noului decât prin forţe cosmice, că mesajul Mărţişorului indică sferele astrale. Feciorul este un Or-Orean, Arian, de pe Marele Ormeniş al începuturilor sacre, înzestrat cu energii speciale, cum spune Mihai Eminescu în poezia Călugărul şi chipul indicând-o pe Ea- care în legendă e tânăra noră a Dochiei, ce nu trebuie să piară că e capătul firului de aţă, care ne dă viaţă ce lunecă din strămoşi în urmaşi.
Funia Anului era împletită, înnodată, de Zâna Dochia când urca pe munte, dar timpul îi spune că trebuie înnoit şi înnodat, întărit prin nora sa care să împletească o nouă Funie a Anului cu care să înconjoare Pământul, cum scrie Ion Ghinoiu în Dicţionarul de obiceiuri populare de peste an. Și iată că ziditoarea Nika, ştiută mai târziu drept Baba Dokia, este prezentă în mitologia cosmică română, păstrată scriptic de culegătorii de obiceiuri şi datini din satele româneşti, despre care scrie şi Antonio Maria del Chiaro în lucrarea Revoluţiile Valahiei, din vremea lui Constantin Brâncoveanu.
Această Salbă a Anului este plină de noduri sacre codate străvechi în lumea geto-dacă, balcanică a vlahilor păstori, că Dochia este o prezenţă de păstoriţă străveche, de când e lumea lume şi are diverse nume precum: MartiNika, Marta, Marţolea, Matronallia, Dokia, Babele, Vântoasele etc, prezentă în Patriarhat ca MărţişOr, Mărţiguş, Marţ, Mâţişor, Marte-Zeu.
O altă povestire din alt timpul cristic zamolsian la geto-daci spune că Baba Dochia şi-a trimis nora să-i aducă fragi copţi, semn că se putea duce cu oile la păscut. Tânăra a făcut un foc, să se încălzească, după ce-a scotocit tufişuri, că nu ştia încotro s-o apuce. De ea se apropie doi bătrâni, ştiuţi drept Sfântul Petru şi Dumnezeu pe când umblau pe pământ, care-o sfătuiesc să pună câţiva cărbuni aprinşi în cofiţă, dar să nu ridice capacul până acasă. Când ajunge acasă fata descoperă cofițași vede că frăguţele sunt roşii. Iată că în lumea creştină străveche a vlahilor–geto-daci se ştia că totul se înfăptuieşte cu sprijinul Domnului energetic ce ocroteşte înnoirea, când îi vine vremea.
Interesant este că lumina lucitoare a Soarelui umplea văile, dar frigul nu dispărea. Sfântul Petru şi Dumnezeu indică fetei cărbunii aprinşi aceștia fiind purtători de energii pe care lumina nu le poseda deplin.
Mihai Eminescu, în Rugăciunea unui dac, surprinde energia cosmică ce: Din noian de ape, puteri ai dat scânteii din Sâmburul luminii de viaţă dătător.
Începând cu data de 24 februarie în calendar sunt multe sărbători ce punctează datini străbune pline de iniţieri străvechi. De la Dragobete în 28 februarie la Buna Vestire din 25 martie sunt pe Funia Anului Mărţişorul la 1 Martie, răsucit din fir roşu de energie împletit cu cel alb de lumină, 8 Martie, ziua mamei, a femeilor, 9 Martie, Maginikele, ziditoare de energii cosmice, Alexiile la 17 martie, ce indică slobozirea vietăţilor ce iernează în Pământ.
Dragobetele e o sărbătoare specială când primăvara reia ciclul naturii ce se reînnoieşte şi în viaţa oamenilor. În acestă zi se învestesc fetele cu calitatea de iubită, ce primesc pecetea-sărutul de DragoBete în faţa comunităţii, de ştie Tăt Natul că Dragobetele sărută fetele, aspect ce protejează feminitatea, gingăşia, fragilitatea, bogăţia energetică, luminată de curăţenia spirituală, în aşteptarea căsătoriei.
În calendarul Babelor, Mărţişorul e talismahul ce vesteşte Anul Nou în Hyperboreea, prima zonă de uscat dezvelită din gheţurile ancestrale, cea mai grandioasă lucrare cosmică, prin mijlocirea unor mesageri speciali aflați sub conducerea Domnului celui vechi numit Nike, Nika, cel ce se dăltuia pe stâlpii de la căpătâiul celor duşi şi, mai rar, pe crucile creştine. Încep Zilele Babelor – Marile Preotese ale Dochiei, după care patriarhii lumii creștine dau alte legi de a trăi.
La 8 Martie e ziua femeilor, a magiilor – megaenergiilor, asistentele Zânei Nika, personalitate cosmică prezentă în mitologia română ca fiind însoțită de Măcinike – măcinătoare, iar în scrierile patriarhale – măciniki.
O rugăciune știută de mine de la străbunica indică ziua de 9 Martie şi datina străbună:
Noua martie măcinikii / Câte opt la Joc Voinikii /
drept o misiune cosmică pe Terra sacră condusă de Noua. În această zi se fac nikolauri-măcinici, nişte colăcei în formă de 8, unşi cu miere şi presăraţi cu nucă pisată. În Oltenia se fac cerculeţe de cocă pe deget, care se răsucesc în opt, se usucă, apoi se fierb, îndicând Apele Primordiale de după dezgheţ în care se pune nucă pisată şi scorţişoară, de se dau de pomană în castronele sau căni cu lumânări – luminikă.
Ziua de 9 Martie e plină de cutremure când bărbaţii intră în curţi dansând în jurul ciomegelor pe care le bat în pământ strigând: Intră frig şi ieşi căldură / Să se facă vreme bună / Pe la noi pe bătătură.
Cu ani în urmă, în calitate de professor, am fost în excursie cu elevii în Bulgaria şi le-am dus mărţişoare celor de acolo. Ghidul s-a minunat de frumuseţea martinikilor – cum le spun ei. Elevii au strigat în cor că-s mărţişoare. Bulgarii au preluat legenda mărțișorului de la valahii – mocani prezenţi în toate ţinuturile dunărene unde legenda urmăririi Dochiei, sora lui Decebal, de către Traian era veche de cel puţin 1500 de ani. La bulgari se schimbă mărţişoarele-martinike între tineri, apoi se agață în copacii înfloriți. La aromâni Mărţişorul e numit Marţu ca şi la meglenoromânii și la istro-românii din Albania, Croaţia, Serbia, Macedonia.
Ştiam câte ceva despre Legenda Dochiei de la bunicii mei, mocani veniţi în Dobrogea după 1877 din Zona Făgăraşului. De la ceilalți bunici veniţi din sudul Moldovei, din Zona Covurlui –Tecuci, ştiam că Dochia a îngheţat pe Muntele Ceahlău, acolo unde-s Pietrele Doamnei, de unde curge un izvor la aşa mare înălţime.
Povestirea despre Mărţişor e ştiută în toate Vlăhiile din sudul Dunării, păstrată în memoria colectivă, aşa cum o ştim şi noi, românii. Pe Manuscrisele de la Marea Moartă din grotele de la Qumram e prezentă Zâna Nika (Ni-apă şi Ka-pământ), ziditoarea Cerului şi a Pământului din Hyperboreea, OraNika, Zâna măreţei Victorii, ştiută la geto-daci de Gaia – Dochia. În sudul Dunării invadatorii au preluat din ştiinţa veche pe Martinike, ca început de lume şi de datini, ştiut ca Mărţişor la noi, geto-dacii, solie de Mare Oran, cu rădăcini geto-dacice adânci. Aplecându-mă asupra acestui subiect am fost mândră să constat că ştiam de la bunica despre Nika, dăltuită rar pe crucile din cimitirile vechi, că e Dumnezeu ăl Bătrân.
Iată că MăciNikele – megaenergiile de sub orânda Zânei Nika, mesagerul înnoirii ce a pecetluit săcriile străbune ale Anului Nou, la 1 Martie, când Nike – Zeea Prometee, primul Om Zeu, prin acţiune Urieşească, a creat condiţiile existenţiale de pe Terra.
Toate datinile Anului Nou din zilele noastre se regăsesc în datinile de Mărţişor printre care: citirea semnelor primăverii, activităţile de păstorit, agricultură, pomicultură, încremenirea Anului vechi. Înnoirea timpului ce adaugă o verigă ca o mărgică pe Calea în Dar (calendar) de la Nika, legat de ştiinţa mişcării astrelor cu trimitere la mişcarea de rotaţie şi de revoluţie a Pământului în jurul Soarelui etc.
De la 1 Martie încep Zilele Babelor, Zânele înţelepte străvechi, care ţin până la 9 Martie. Această săptămână veche începe cu Baba Marta ştiută şi de Dochia, această Geae strămoaşă a păstoritului din arealul valaho-geto-dac. Zilele săptămânii au nume de zâne străvechi în toată lumea.
Dochia, cititoarea pe semne, e precaută că se îmbracă cu 9 cojoace pe care le scutură de ploile mocăneşti, de ninsoare. La români există zicătoarea că atunci când ninge după 1 Martie îşi scutură Dochia cojoacele. Zăpada cu fulgi mari pierind pe undele călduţe pe care zburdă mieii, iezii în feeria albă şi antrenează păstorii, copiii, glasul mioarelor, al câinilor că e Zăpada mieilor, cu reduse forţe ale gerului.
Dacă e cald urcând pe munte, Dochia leapădă câte un cojoc, nu-l dezbracă spre a-l refolosi, fiindcă se topește sub energiile primăverii. Femeile îşi aleg câte o zi pe care-o numesc Baba Mea, după care ştiu cum va fi viaţa lor în acel An. Aceste zile indicând cifrele între care a Noua este specială ca fiind cifra cea mare că de la 10 în sus sunt doar combinaţii între 1 și 9, la care târziu s-a adăugat Zero/ 0. În vechime, cifrele se scriau cu liniuţe verticale, așa cum făceau și plutaşii de pe Bistriţa. Dacă înmulţim lll.lll.lll cu lll.lll.lll, considerând că liniuţa verticală 1 e cifra 1, obţinem 12345678 – 9 – 87654321, numit de matematicieni Polindromul perfect prin simetrie.
Mărţişorul – împletire de energie şi lumină pe Funia Anului prezent cu alb-lumină şi roşu energie, este şi pe steagul căluşarilor şi pe bradul de nuntă şi pe stâlpul axiopolis al înnoirii şi cu fire albe şi negre, galbene şi roşii, albastre şi albe, ce exprimă dualismul lumină-întuneric, cer şi pământ, iarnă-vară, viaţă-moarte, bine-rău, frig-căldură etc, ce sunt citite pe semnele naturii, cum apar de sub zăpadă Omătuţele-Ghioceii, trimişi de Geea-Mama Pământ, ce deznoadă apele, dar şi laptele mânzărilor, când se coc fragii cei roşii, vin rândunelele, berzele, cântă cucul, se ară pământul etc.
Semnele că vara a biruit sunt: înflorirea trandafirului, cuvânt codat ca mai toate ce indică pe: Teea Ra în Dar pe Firul- Funia Anului, când înfloresc pomii, vin berzele şi cocorii…
La romani, Mărţişorul se numea Matronallia, anterioară Zeului Marte, când începeau Idele lui Marta. Matronallia romană străveche era patronată de zeul Marte în patriarhat, ştiut din vechime de la păstorii valahi-mocani veniţi în transhumanţă de pe Tisa, numiţi acolo tusci, că în toată lumea mediteraneană se vorbea getică străveche.
Prima lună din Anul Getic se numea Baba Marta. Toate lunile anului şi zilele săptămânilor ce au şi în zilele noastre nume de Mari Preotese, vechi de peste 8000 de ani, sunt opera Arienilor carpatici.
Anul getic al păstorilor – mocanii valahi, se împărţea în două perioade marcate de ziua Sfântului Gheorghe la 23 aprilie, când coborau cu oile la păşune în câmpie, până la Sfântul Dumitru la 26 octombrie, când se retrăgeau la iernat, spre a urca în primăvară pe munte, înţelepţire primită de la Dochia.
Mărţişorul străvechi era răsucit de fetele mari, de mamele pricepute, care înnodau la capătul şnurului câte un ciucure delicat, unul alb ca un ghiocel şi celălt roşu ca o frăguţă coaptă. Se purta înnodat la gât, la mână, la picior, la pălărie şi prins în piept, cu ciucuraşii ca nişte clopoţei, şi la gâtul mieilor, iezilor, mânjilor, viţeluşilor, căţeilor, pisicuţelor. În timp s-au legat pe mărţişor inimioare, gărgăriţe cusute ca purtătoare de veşti bune, simboluri de viaţă lungă, de sănătate, specifice pentru tineret, copii, mame, bunicuţe, feciori, taţi, bunici etc. Nelipsit era bănuţul de argint, chiar şi de aur, ce purta norocul soarelui aşezat pe marginea basmalei la aromânce, la gât şi la mânuţă pentru fete şi băieţi. Ţigăncuşele îl aninau în cosiţe şi-l purtau adăugând mereu și mereu câte unul, ori de câte ori primeau acest dar.
Şnurul mărţisor se purta 9 zile ori până înfloreau copacii, de care se aninau cu rugăciuni, cu dorinţe tainice. În Dobrogea noastră străbună urcam pe colţani când treceau stolurile de cocori şi gâşte sălbatice şi slobozeam mărţişorul pe aripile vântului, să ne poarte nădejdiile. Unele bătrâne înconjurau casa cu şnurul de mărţişor să fie protejată de rele.
Și astăzi parcă Dochia toarce firul vieţii din energia şi lumina Mărţişorului, şi-l înnoadă în infinitul existenţial.
Bibliografie:
• Eliade Mircea, Încercarea labirintului, Ed. Dacia,Cluj- Napoca, 1990;
• Ioan Marchiş, Nodul dacic, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2014;
• Ion Ghinoiu, Panteonul românesc – Dicţionar, Ed. Enciclopedică, București, 2001;
• Iordache Golescu, Pilde, povățuri și cuvinte adevărate și povești cu trebuincioase lămuriri, 1799;
• Mihai Eminescu, Versuri lirice, Editura Muzeului Literaturii Române, București, 2000;
• Nicolae Densuşianu, Dacia preistorică, Ed. Arhetip, Bucureşti, 2002;
• Teodor Pamfile, Mitologia românească, Ed. Socec, Bucureşti, 1916;
• Vasile Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Ed. Rosmarin, Bucureşti, 1994;
• Simion F. Marian, Sărbătorile la români, Studiu etnografic, Bucureşti, 1899;
• Simion F. Marian, Mitologie românească, Ed. Paideea, Bucureşti, 2000.
Sursa: Olimpia Cotan – Prună
Adaptare si foto: Carmen Pankau
