MIGRAȚIA IONIENILOR ŞI DORIENILOR DIN SUDUL ROMÂNIEI SPRE ELADA

Zona carpato-danubiană a fost, de mii de ani, un izvor al migraţiei unor triburi, devenite apoi popoare distincte, antice sau cu existenţă actuală.
Fenomenul roirii tărtărienilor în Sumer, din Ardeal, cu staţionări periodice în Armenia de astăzi sau în alte zone situate de-a lungul intinerariului urmat în această roire, nu este singular.
Este suficient să amintim o roire asemănătoare a vorbitorilor de limbă sancrită (limba sfântă) din spaţiul Carpatic spre India, – fapt probat de peste cele 1500 de cuvinte şi de cele peste 1000 de toponime şi de hidronime, comune limbilor română şi sancrită.

“De peste 150 de ani dicţionarele limbii sanscrite şi ulterior cele de mitologie generală spun lumii întregi că valahii au fost sacralizaţi ca zeitate colectivă a înţelepciunii denumită Valac-Hilya în mitologia vedică. Cu toate acestea continuă în mod absurd să se afirme de către filologi că etnonimul „VALAC” ne-ar fost atribuit după mai mult de două milenii de la această atestare de către slavii, – chiar şi grecii, nepoţii noştri, se lăudă că ne-ar fi atribuit ei acest etnonim.”

La începutul mileniului III î.e.n., geţii aheii se vor stabili în Grecia, în timp ce alte ramuri getice, latini, umbri, troieni, dardani şi triburi cunoscute sub numele de “italice” vor migra până în vestul Italiei, la graniţa cu celţii, a căror limbă avea aproprieri semnificative cu limbile italice.
Această migraţie a aheilor, deja deveniţi populaţie patriarhală, războinică, în speţă, getică, din sudul României spre Elada este precedată de o altă migraţie pe aceeaşi rută, cu aproximativ un mileniu mai devreme, aceea a pelasgilor ionieni sau hiperboreilor din partea centrală, vestică şi sudică a României.

A. Jarde aduce o dovadă în plus : “Asupra istoriei primitive a regiunilor care vor forma Grecia, grecii înşisi nu ştiu nimic. Până în prezent, solul grec n-a scos la iveală nici o urmă materială a paleoliticului. Cei mai vechi locuitori din Grecia sunt GEȚII – PELASGII, aparţinând timpului neoliticului.” Aheii deveniseră deja geţi, în mileniul III, când au emigrat spre sud, până în Elada.

Dar, cea mai veche, cea mai avansată şi cea mai paşnică populaţie, ce a atins Elada, şi cu cele mai multe binefaceri pentru această ţară, rămân Pelasgii.
Nicolae Densuşianu ne spune ca Homer îi denumea Danai pe greci, etnonim ce semăna foarte bine cu altă denumire a geto/goţilor în dicţionarul celtic, aceea de Dani.
“Aceşti Danai sau Greci ne apar în timpurile cele primitive ale istoriei europene ca poporul, ce calcă imediat pe urmele Pelasgilor”, adică geţii, din care fac parte şi geto-daci, goţii sau danii. Despre roirea, atingerea şi “iluminarea” Eladei de către această populaţie pelasgică, numiţi mai târziu ionieni sau ioni în Elada, populaţie paşnică şi matriarhală, (încă, la vremea respectivă), avem foarte multe dovezi, fie ele descoperiri arheologice sau scrieri ale autorilor antici, printre care amintim pe Herodot, Strabon, Homer, Pindar, Clement Alexandrinul, Hesiod, etc.

Pelasgii sau Hiperboreii aveau centrul administrativ, politic şi religios în Munţii Carpaţi, de unde au roit spre restul continentului, în nordul Africii şi în Asia, atingând India şi China. Astfel, să începem cu Herodot, care ne transmite: “Pelasgii au fost primii locuitori ai Greciei şi Italiei, aparţinând rasei europene”, în continuare, precizează că masa cea mare a acestor populaţii se află în nordul Mării Negre şi a Istrului (Dunării).
Pelasgii etrusci de pe Tisa, în urma suprapopulării spaţiului Carpatic s-au îndreptat înspre sud-vest, spre peninsula Italică, marcând istoria acestor locuri cu civilizaţia lor înaintată.
Poetul grec Pindar afirma că Apollo, zeul Hiperborean, după ce a ridicat zidurile Troiei s-a întors în patria sa de pe Istru.

Marţial în “Epigramele” sale, destinate incursiunii lui Domiţian în Dacia scria: “Soldat Marcellinus, tu pleci acum să iei pe umerii tăi cerul Hiperboreean şi astrele Polului Getic”.
Strabon ne-a lăsat mărturie următoarele: “Cei de întâi care au descris diferitele părţi ale lumii, ne spun că Hiperboreii locuiau deasupra Pontului Euxin, a Istrului şi a Adriei.”
Nicolae Densuşianu afirmă că “Patria Hiperboreilor, şi anume în epoca aceea, când religiunea lor începe a avea o influenţă decisivă asupra vieţei greceşci, era, după cum ne spun cei mai însemnaţi autori, în părţile de nord ale Dunării de jos şi ale Mării Negre.” Tot dumnealui ne transmite: “După Pindar, (sec. VI a. Chr.), cel mai erudit poet al antichităţii greceşci, Hiperboreii erau locuitorii de pe ţărmurile Istrului sau ai Dunărei de jos... încă în antichitatea grecească Pelasgii au fost poporul, cărora tradiţiunile şi poeţii le-au atribuit numele de urieşi.”

“Încă în epoca lui Homer şi a lui Hesiod se păstrase în ţinuturile greceşci diferite legende despre patria cea fericită a Pelasgilor de la nordul Traciei, sau al Dunărei de jos, unde se aflau omenii cei mai juşti... diferitele triburi pelasge, cari în curs de mai multe sute de ani plecând din sânurile Carpaţilor se revărsară peste ţinuturile mai puţin fertile ale Greciei şi Asiei mici, păstrară încă până târziu memoria strămoşilor lor din Nordul Dunării de jos, şi totodată memoria acelei ţări, care se caracteriza prin o fertilitate exuberantă şi prin diferite alte avuţii naturale, şi unde moravurile şi sentimentele de justiţie ale omenilor devenise legendare.”

La coborârea lor din nordul Dunării, în mileniul III î.e.n., aheii au numit lelegi, cari şi pelasgi popoarele găsite în vechea Elada (Grecia de azi), unde se afla, în zona centrală, Pelasgiotida, teritoriu în care au continuat să existe pelasgii. Anticii mai amintesc şi de abii şi ionii, ultimii având ca părinte eponim pe ION, ca şi în limba română. S-a mai conservat şi numele Marea Ionică, pentru zona locuită de ioni/ionieni.

Marea migraţie a aheilor, din nordul Dunării spre Grecia de astăzi s-a produs la începutul epocii bronzului. Bronzul era realizat din combinarea aramei cu cositorul, folosind cărbunele pentru topirea acestor metale. Toate aceste elemente se găsesc şi astăzi în zona Olteniei. Aşa se explică existenţa multor cuvinte româneşti la Homeros şi în limba aheiană. Invazia aheiană a avut succes, deoarece populaţia pelasgă din sudul Dunării folosea numai arme confecţionate din aramă, care erau mai slabe decât cele lucrate din bronz.

Datorită migraţiei aheiene, o parte din pelasgi, mai ales ionii/ionienii, au fost obligaţi a-şi părăsi locurile natale, aşa cum în mileniul II î.e.n., invazia dorienilor cu arme de fier, tot din nordul Dunării, i-au obligat pe aheii cu arme de bronz să emigreze în Asia Mică, dând naştere la războiul troian (1272-1270 î.e.n.).
Atunci au plecat şi carienii, odată cu ionii/ionienii, de unde este posibil să se tragă numele de euskara (“limba bască”). Migraţia pelasgilor s-a produs în două direcţii: spre vest, în Iberia – bascii – şi spre est, în Iviria, având în vedere că ei erau şi foarte buni navigatori. Nu este exclus ca însuşi numele Iberia şi Iviria să fie de origine pelasgă, deoarece bascul ibir şi derivatele lui se referă la verbul a merge.

- În vremuri mai îndepărtate, bascii, ionienii sau ionii pelasgi, după ce au fost alungaţi din Elada, ajungând până în Iberia, au format populaţia majoritară a acestei regiuni, timp de multe secole.
Pe baza unor studii . . . “D’ou viennent les Basques?”, arătăm că limba română şi limba bască au 270 etimoane comune din punct de vedere fonetic şi semantic (situaţie valabilă şi azi), care conduc la circa 2500 de derivate în limba română, dar pentru care dicţionarele noastre etimologice oferă etimologii necunoscute sau din limba altor popoare migrate de pe teritoriul Geţiei carpatine.

DEVA – de exemplu – o regăsim ca localitate lângă San Sebastian (Spania), în ţara Bascilor, apoi ca vale maritimă la 27 km est de San Sebastian, fluviu în Spania, râu şi vale în Britannia, etc. În ţara noastră există şi localităţi numite Bascov, Bascovete, Bascovelu, Başcov etc., care ne amintesc de basci, ca şi cuvântul bască, cu referire la bereta purtată specific de basci.
Convieţuirea bascilor cu strămoşii noştri mai este ilustrată şi prin comunitatea lexicală basco-sumeriano-română, cu atestări documentare din limba sumeriană, vorbitorii acesteia fiind plecaţi de la Tărtăria pe Mureş în mileniul V î.e.n.. 

Ca exemple putem cita:

 

---

Limba bască                  Limba sumeriană               Limba română
  ama                                 ama                                         mama
aita                                   ata                                             tata
agor                                  uguru                                         ogor
                       amarra                                marru                                 amar (adv.) şi Amara oraş
iskin                                 kin                                              chin
mami                               mami                                         mami
pa                                     ba                                                pa
ur                                     ur                                                 ud
                    zahar                              sahar                                           zahăr, a se zăhărisi
zu                                     zu                                                 tu

 

---

 

Mai putem adăuga aici şi toponimele: Simeria în România şi Sumeria în Asia.

Comunitatea lingvistică basco-sumeriano-română este o dovadă incontestabilă a înrudirii celor trei popoare menţionate, precum şi a marii lor vechimi în spaţiul carpato-dunărean.

Originea pelasgă a bascilor mai este consemnată şi prin existenţa în Ţara Bascilor a oraşului pelasg Uxama, menţionat într-o inscripţie latină din Lusitania: “Comelia . . . Uxame(n)sis Argelorum”.

În tradiţiile romane, există credinţa că întemeietorii Uxamei erau venţi din Răsăritul Europei. Alte tradiţii romane numesc pe locuitorii Uxamei argeli şi ambirodaci.
Comunitatea etnica basco-română mai rezidă şi în portul popular: opinci cu nojiţe, cusături populare. De asemenea. în modelul caselor ţărăneşti din zona subcarpatică, sculpturi şi cântece populare.

În stilul său plin de subtilitate, Homeros ne prezintă legăturile ancestrale dintre achei, ioni, eoli şi dorieni prin simbolul descendenţei comune a lui Aiolos, Doros şi Xuthos ca fii ai lui Hellenes.

Referitor la numele de “Sparta”, el ne aminteşte de “sparti”, războinicii născuţi din dinţii unui balaur şi plecaţi să cucerească Theba. “Sparti” este, deci, un cuvânt de origine getă, însemnând “răspândiţi” şi având în limba română corespondent pe “spart”, cu sensul de răspândit.

Din punct de vedere lingvistic, operele sale sunt foarte importante, deoarece ele conţin multe cuvinte geto-româneşti, cărora azi li se atribuie cele mai aberante origini.

Iată câteva exemple: aer “aer”, agros “agro”, aroo “a ara”, aratron “aratru”, au “s(au)”, bous “bou”, brahion “braţ”, keros “cerară”, kitara “ceteră”, kinos “câine – câinos -, kopto “a coace”, kome “coamă”, korde “coardă”, kraino “a conduce”, duo “doi”, farmakon “farmec”, fero ” a feri, fer”, fren “frână”, frigos “frig”, for “fur”, hortos “curte”,  ipos “iapă”, lego “a lega”, luke “a luci”, mantion “a minţi”, meli “miere”, mikros “mic”, meu “al meu”, noi “noi”, onoma “nume”, orfanos “orfan”, petre “piatră”, pugme “pumn”, roos “râu”, sals “sare”, seme “semn”, septa “şapte”, sudor ” apă, sudoare”, supo, supe “sub”, super “supra”, sex “şase”, taurios “taur”, tino “a ţine”, tremo “a tremura”, tris “trei”, veno “a veni”, etc.

Identitatea fonetică şi semantică a acestor cuvinte româno-homeriene este explicabilă prin originea nord-dunăreană a ionienilor, aheilor şi dorienilor. Iată cum, din nou, arheologia lingvistică ne conduce la originea autohtonă a multor cuvinte lăsate pe teritoriul ţării noastre de cei care ne-au părăsit.

Sursa: Paul Lazăr Tonciulescu

Adaptare şi foto: Carmen Pankau

☀️CETATEA GETICĂ COSTEȘTI – BLIDARU (JUD. HUNEDOARA)

Române, cunoaște-ţi, iubește-ţi și respectă-ţi Ţara și Neamul! (Carmen Pankau)

Cetatea getică Costești – Blidaru din judeţul Hunedoara este una dintre cele șase fortărețe geto-dacice din Munții Orăștiei care fac parte din patrimoniul mondial UNESCO din România. Cetatea a fost construită în secolul I î.Hr. cu scop de protecție împotriva cuceririi romane. Se găsește lângă satul Costești, comuna Orăștioara de Sus din județul Hunedoara. Situată pe culmea Blidarului (750 m), este cel mai puternic complex fortificat din această zonă, fiind întins pe un platou de aproape 6.000 mp.

Străjuind malul stâng al apei Grădiștei, la fel ca și cetatea Costești, fortificația de la Blidaru cuprinde de fapt două incinte, unite între ele, având împreună șase turnuri puternice. Prima cetate, ce ocupă platoul superior al dealului, are o formă trapezoidală, fiind prevăzută cu patru turnuri exterioare, plasate pe colțuri. Potrivit unei ingenioase rigori de arhitectonică militară, intrarea se făcea prin turnul I, astfel conceput încât să împiedice desfășurarea forțelor inamicului, silindu-l să cotească spre dreapta și să-și expună flancul loviturilor. În interior se păstrează urmele unui turn-locuință. Spre vest de prima cetate a fost construită apoi cetatea a doua, având formă pentagonală. Interesul pentru vestigiile de la Blidaru este relativ recent, în comparaţie cu atenţia îndelungată de care s-au bucurat alte situri geto-dacice din Munţii Orăştiei. La începutul secolului XX au apărut primele menţiuni despre obiecte geto-dacice, descoperite întâmplător în zonă, moment în care au fost amintite şi urme mai vechi ale căutătorilor de comori. D. M. Teodorescu a fost primul arheolog care a pus piciorul în cetatea de la Blidaru, în anul 1921, dar primele cercetări arheologice sistematice au început abia în 1953 și au fost coordonate de C. Daicoviciu. În urma campaniilor de săpături, care continuă şi în prezent, zidurile cetăţii au fost dezvelite aproape în totalitate.

Cercetările au vizat şi terasele amenajate în apropierea cetăţii, unde au fost identificate mai multe turnuri izolate (Poiana Perţii, Poiana Popii, Muchia Chişetoarei, Poiana lui Mihu, La Vămi), precum şi urmele unor temple (Pietroasa lui Solomon). Cetatea geto-dacică de la Blidaru se află pe un deal, legat de Muchia Faeragului printr-o şa şi amplasat între Apa Grădiştii şi valea Faeragului. Poziţia are o bună vizibilitate atât spre Valea Grădiştii, cât şi mai departe, spre Valea Mureşului, aflată la nord. Pentru construirea cetăţii, geţii carpatini au excavat şi au lărgit zona superioară a dealului, obţinând astfel o suprafaţă relativ plană de circa 6.000 m2 pe care au ridicat apoi structurile din piatră. Zidurile incintei fortificate sunt astăzi vizibile, trecând printr-un proces de conservare primară după încheierea săpăturilor arheologice.

Pe pantele dealului pe care se află cetatea, dar şi pe Muchia Faeragului au fost amenajate terase pe care au fost amplasate turnuri cu „PARTERUL” construit din blocuri de calcar, într-o tehnică asemănătoare zidurilor cetăţii. Turnurile au funcţionat, probabil, şi ca reşedinţe aristocratice, fiind totodată importante puncte de supraveghere a accesului spre cetate. Toate aceste construcţii scot în evidenţă caracterul preponderent militar al locuirii getice. Materialele descoperite în interiorul cetăţii au fost puţine, fiind vorba în special de fragmente ceramice provenind de la vase de provizii. De exemplu, câteva chiupuri întregi au fost descoperite în interiorul turnului din colţul de sud-vest al cetăţii. De dimensiuni relativ mari, lucrate la roata olarului, din pastă cărămizie, aceste vase de provizii au fost folosite pentru depozitarea apei sau a cerealelor.

În vecinătatea fortificației, în punctul „Pietroasa lui Solomon”, unde au fost identificate urmele unor temple, s-au găsit fragmente ceramice, o bucată semisferică de cositor de 7 kg, precum şi o statuetă din argint masiv reprezentând o leoaică, piesa fiind fixată într-o tijă de fier. Poate fi vorba despre o reprezentare a ZEIȚEI SARMIS – Forța Vieții, simbolizată de o leoaică. Așa numiții lei funerari reprezintă de fapt FORȚA VIEȚII, care ni se dă, dar ni se și ia, la un moment dat. Prezența acestei mici bijuterii getice antice în acea locație (punctul „Pietroasa lui Solomon” – ca un nume magic, legat de solomonari) unde apar și elemente unor posibile temple, se justifică prin adorația Zeiței Sarmis, acea energie specifică elementului viu, ce dă vigoare și amplitudine actului uman în tot ce întreprinde ființa superioară.

Ca și acces, la cetate se ajunge cel mai uşor din satul Costeşti (com. Orăștioara de Sus, jud. Hunedoara), care se află pe drumul judeţean (DJ) 705A, la 20 km de Orăştie. În apropierea cabanei turistice din Costeşti drumul asfaltat se termină, fiind înlocuit de un drum pietruit care continuă spre Grădiştea de Munte. În acelaşi loc se află o intersecţie de unde porneşte un drum pietruit spre platoul Luncani-Târsa, accesibil doar maşinilor de teren. Odată trecut podul peste Apa Grădiştii, din stânga drumului porneşte o cărare spre cetatea de la Blidaru. Durata urcuşului este de aproximativ 50 de minute, prima porţiune fiind cea mai dificilă.

Semeață și impunătoare, „Cetatea Costești-Blidaru” din Hunedoara este cetatea geţilor cu caracterul cel mai militar. Drumeția spre Blidaru este un traseu relativ ușor ca și dificultate și, uimitor în orice anotimp -datorită „PĂDURII FERMECATE” ce se întinde la baza cetății. Este escavată în întregime și poate cea mai bine întreținută cetate din zona REGIA.

Blidaru a fost construită în două mari etape: prima – înaintea războiului roman din 101-102, iar a doua – 105-106 înainte de războiul final, fortificarea fiind făcută mai alert datorită situației. Înaintea celebrelor războaie 101-102 și 105-106, cetatea a fost un fel de școală militară. Mai mult, unele surse susțin că aici geţii ar fi ascuns tezaurul Geţiei Carpatine. Ruinele vizibile astăzi ne arată în ce mod și-au fortificat geţii munții, spre a crea un baraj inepugnabil în calea năvălirii tăvălugului roman, ucigaș și distrugător.

Sursa: George V. Grigore
Adaptare și foto: Carmen Pankau

LEGENDELE „DESCĂLECATELOR”. SACRALITATEA INSTITUŢIEI VOIEVODALE ROMÂNEŞTI

CONSIDERAŢII PRELIMINARE

Geţia a fost centrul suprem al tradiţiei hiperboreano- pelasge în timpurile preistorice ale neoliticului. În perioada antichităţii clasice, sub regele erou Decebal, Geƫia Carpatină (denumită de cotropitorii romani „Dacia“ - n.r. Carmen Pankau) cade pradă romanilor, care o jefuiesc şi o spoliază de toate bunurile materiale, însă tradiţia rămâne aceeaşi, neschimbată. Aceasta graţie faptului că, în afara teritoriilor cucerite de romani (ce reprezentau circa 14% din teritoriul Geţiei lui - n.r. Carmen Pankau), spiritualitatea getică a continuat să subziste fără a fi perturbată de factorul roman! Dacă Muntele Sacru – KOGAIONUL din Bucegi – se afla sub atentă supraveghere romană, viaţa spirituală şi tradiţia s-a mutat în celălalt munte sacru al geƫilor – CEAHLĂUL. Datorită acestui fapt şi revenirii la Muntele Sfânt a tradiţiei imediat ce condiţiile politice si administrative au permis-o, tradiţia pelasgo-hiperboreano-getă a subzistat nealterată şi în timpul invaziilor popoarelor migratoare. Astfel, tradiţia pelasgo-hiperboreană ajunge în stare pură în posesia vlahilor sau românilor!

Observând cu atenţie transformările spirituale suferite de lumea antică, putem conchide că tradiţia pelasgo-getică a continuat să subziste, netulburată în afara istoriei care se petrecea în jurul său. Edificator pentru această afirmaţie este simbolismul legendei „poporale” Traian şi Dochia, unde Dochia atunci când este peţită de împăratul Traian roagă pe Zamolxe s-o transforme în stană de piatră. Dochia este Geƫia Carpatină cu tot ce implică ea în plan spiritual, iar transformarea ei în stâncă simbolizează însăşi ermetizarea tradiţiei getice în confruntarea cu politeismul roman şi, mai târziu, prozelitismul creştin.

Tocmai din această cauză, în secolele XIII-XIV, când se vor forma statele medievale româneşti, Moldova Valahia şi Transilvania, Geƫia Carpatină era neatinsă de istorie, în ceea ce priveşte tradiţia. Ea se găsea literalmente exact în aceeaşi stare în care era în timpul când domnea asupra sa primul rege-preot Zamolxe, acel „Ler Împărat“ al colindelor şi basmelor româneşti.

Întemeierea statelor româneşti medievale, căci asupra lor mă voi opri în cele ce urmează, nu a însemnat punctul de plecare al statalităţii în teritoriul Geţiei. Acesta a fost aici întotdeauna într-o stare embrionară care, atunci când a întâlnit condiţii prielnice, s-a concretizat în plan material. Încă de la începuturile istoriei, aici s-a închegat primul imperiu cunoscut al lumii vechi, IMPERIUL PELASG, apoi statalitatea a cunoscut noi culmi ale manifestării sale sub Burebista şi Decebal. Apoi în Evul Mediu…

Întemeietorii statelor medievale româneşti sunt înconjuraţi de mister şi acoperiţi de mit. Aceste mituri merită toată atenţia. Trebuie să atragem atenţia că toţi aceşti principi şi voievozi descălecători vin din Transilvania, vechiul centru al Geţiei pelasge. Trebuie să observăm că, sau ei sau pământurile în care îşi vor desfăşura activitatea, sunt denumite cu epitetul „NEGRU”, culoare ce face referire la simbolismul primordial pelasg.

LEGENDA ÎNTEMEIERII VALAHIEI

Conform legendei, Principatul Valahiei a fost întemeiat de către Negru-Vodă Basarab, nume asupra căruia vom avea ocazia să mai revenim. Aceeaşi legendă ne spune că NEGRU VODĂ a descins în Valahia din Transilvania, prin cheile munţilor Carpaţi, aşezându-şi capitala la CURTEA DE ARGEŞ unde a şi ctitorit o mănăstire cu acelaşi nume. De această mănăstire se leagă o altă legendă „LEGENDA MEŞTERULUI MANOLE”.

Legenda Meşterului Manole ne prezintă pe „Negru vodă” adresându-se unui arhitect anume „Meşterul Manole” şi „zidarilor” care-l însoţeau şi-l aveau ca şef. Meşterul începe lucrul dar iată ca tot ce făcea ziua se surpa noaptea. Urmează tulburarea care-i cuprinde pe zidari şi ameninţările lui Negru -Vodă. Manole , într-o noapte, avu un vis în care află că singura modalitate de a putea construi „biserica” era aducerea unui sacrificiu uman. Dimineaţă Manole povesteşte visul ajutoarelor sale după care se apucă de lucru, dar prima fiinţă umană care a apărut la orizont a fost chiar femeia lui, Ana. În zadar încercă Manole s-o scape, căci tovarăşii săi îl silesc să-şi îndeplinească jurământul. El începe s-o zidească pe Ana în zidurile bisericii. Femeia la început nu-şi dă prea bine seama ce se întâmplă până când simte strânsoarea zidului şi atunci începe a se văieta: „ Manole! Manole! Meştere Manole! Zidul rău mă strânge, Trupuşoru-mi frânge, Copilaşu-mi plânge”. Manole însă, îşi continuă lucrul neînduplecat terminând în cele din urmă lucrarea. Numai că Negru Vodă nu voia ca vreun alt prinţ să aibă o ctitorie asemenea lui, motiv pentru care atunci când meşterii spun că pot ridica o mănăstire şi mai frumoasă el ridică schelele şi-i lasă pe acoperiş. Pentru a coborî zidarii îşi fac aripi din şindrilă numai că acestea nu rezistă şi aceştia se prăbuşesc din înaltul cerului. Ultimul care moare este Manole. Fiecare zidar după moarte se transformă într-un izvor.

De remarcat este faptul ca zborul zidarilor este identic cu mitul elen, preluat de la pelasgi, a lui Icar şi al tatălui său Dedal. Pe altă parte, trebuie remarcat faptul că mitologia românească este plină de biserici asemănătoare Mănăstirii Argeşului care nu pot fi terminate decât dacă este jertfită prin zidire „ Fata Împăratului” sau adusă Pasărea Măiastră în clopotniţă. Dar găsirea acestora implică o căutare, o căutare care este foarte asemănătoare cu căutarea Sf Graal.

Legenda prezentată succint mai sus are evidente caracteristici hermeneutice. Este o parabolă a artei sacre a întemeierii statului. Pentru a-şi întemeia stăpânirea, Negru Vodă construieşte o biserică. Această biserică este simbolul Centrului, al Polului tradiţional, o imagine terestră a „Cetăţii Eterne. De altfel, Tabula Smaragdina ne spune: ”Ce e dedesubt este la fel cu ceea ce este deasupra; iar ce este deasupra e la fel cu ce este dedesubt, pentru a împlini miracolul unui singur lucru”. Acest Centru, Biserica construită de Negru Vodă, se legitimează astfel ca o „inimă a lumii”, o altă „imagine” a Centrului, „inimă” în jurul căreia se va constitui Marea Operă a Întemeierii Statului. Afirmaţiile acestea sunt susţinute şi de faptul că centrul cultului apollinic este marcat de o biserică, şi ea fără seamăn în lume, asemenea celei pe care şi-o dorea Negru Vodă, pe care folclorul românesc o numeşte „Biserica mare cu nouă altare”, situată în „al Mării Negre prund”.

Este vorba despre Insula Şerpilor şi Templul lui Apollo. Ciudată filiaţie între antichitatea hiperboreano-pelasgă şi întemeierea statului medieval Valahia, nu vi se pare?

Pentru a înălţa această măreaţă ctitorie, Mănăstirea Argeşului, Negru Vodă apelează la Meşterul Manole şi la „constructorii” săi. Aici, în ordine metafizică, Manole este Marele Arhitect Universal, iar Ana cea zidită în zid este Înţelepciunea divină care susţine toate lucrurile. Iată deci Principiul descompus în cele două polarităţi ale sale şi reunit apoi în Marea Operă a întemeierii statului şi a recunoaşterii voievodului! Mai mult, Manole este identic cu acel Manus/Manes al mitologiei romane (preluată din Mitologia Geƫiei Carpatine- n.r. Carmen Pankau), epitet sub care Saturn/ Zamolxe se legitimează ca şi stăpân al lumii de dincolo. Spuneam acesta întrucât mani în mitologia romană sunt sufletele strămoşilor care veghează asupra familiei. Pe de lată parte, însă, Ana, soţia lui Manole, este un nume derivat din IANA, aspectul feminin a lui IANUS, cel care deţine cheile misteriilor antice. De aici deducem că Manole/Manes/ Ianus sunt diferite ipostaze ale lui Zamolxe. Să nu uităm că Negru Vodă însuşi trece prin „cheile” munţilor pentru a ajunge în Valahia! Să fie oare doar o coincidenţă că celălalt întemeietor de ţară din Transilvania se numea Iancu (de Hunedoara), că în alt moment de afirmare a identităţii naţionale româneşti Avram Iancu se va afla la cârma destinelor poporului? De ce punem această întrebare? Pentru că este legitimă din prisma în care privim lucrurile, cu atât mai mult cu cât o derivaţie a numelui lui Ianus este Iancus, iar femininul acestui nume este Ianca, atestat şi ca toponim în teritoriul actual al României!

ÎNTEMEIEREA MOLDOVEI

Fondatorul Moldovei a fost legendarul voievod DRAGOŞ, care a descins în viitoarea Moldovă din Maramureş. A se observa că şi acesta, asemenea lui Negru Vodă, „descalecă” în Moldova prin cheile munţilor, anume prin Cheia/ Pasul Prislop. Drumul îi este arătat de către un sihastru pe nume Ioan. În drumul său, pe malul unui râu a întâlnit un bour. Dragoş a pornit să-l vâneze împreună cu căţeaua sa Molda. După câteva zile de urmărire, bourul a intrat în râu cu căţeaua Molda urmărindu-l, amândoi murind în unda râului. În amintirea căţelei se spune că Dragoş a numit Moldova, atât apa cât şi principatul căruia îi va pune bazele. Pe locul unde s-au petrecut lucrurile, spune legenda; Dragoş a ridicat cetatea BAIA, ce se va constitui în prima capitală a Moldovei. Amintirea bourului, a cărui vânătoare a dus la fundarea statului moldovean, a rămas drept STEMA MOLDOVEI.

Mitul prin toate elementele sale nu este decât o proiecţie exterioară a mitului zamolxian. Dragoş este iniţiatul zamolxian, delegat de păstrătorii tradiţiei hiperboreene cu centrul în Kogaion pentru a întemeia statul Moldovei în Ordine şi Legitimitate cu legea strămoşească. Argumentul forte stă chiar în numele voievodului: Dragoş= Drago(n)= Draco (stindardul de luptă al geƫilor, simbolizându-l pe Zamolxe). Uimitor este însă faptul că dragonul sau Şarpele Zburător, închipuindu-l pe Zamolxe, apare într-un loc neaşteptat exact cu aceleaşi caracteristici de zeu civilizator şi simbol al Înţelepciunii Creatoare.

Este vorba de America Latină şi de Şarpele cu Pene (Quetzalcoatl), divinitate venerată de vechii mayaşi. El este zeul creator şi civilizator prin excelenţă, aceeaşi caracteristică imprimată lui Dragoş, întemeietorul Ţării Moldovei. Apoi trebuie să atragem atenţia supra unei alte similitudini. Mithra vânează şi el taurul răpunându-l. Ciudat, nu? Mai ales că Mithra este identică cu Tiara, Coroana Sacerdotală, iar descompunerea acestui cuvânt rezervă surprize de proporţii. Tia/Tea/De(e)a/ Zea (zeiţa) +Ra(m) Zeul Soare, cele două polarităţi ale Dublului Zamolxe în manifestare şi care reunite, nu sunt altceva, simbolic vorbind, decât Caduceul lui Hermes, cu cei doi şerpi încolăciţi, care urmează a se contopi în vârful său dând Aurul alchimiştilor sau Piatra Filozofală!

Prin urmare vânătoarea bourului, cu ajutorul căţelei de către Dragoş, nu este altceva decât evoluţia contrariilor care tind a se reuni şi chiar se reunesc în vârful caduceului hermetic dând naştere noului stat Moldova. Iată Ordinea şi Legitimitatea zamolxiană instituită de iniţiatul Dragoş în noul principat de la răsărit de Carpaţi.

Bourul sau Taurul primordial este simbolul lui Saturn/Zamolxe, cel ce a rămas pană în secolul al XIX-lea emblema Moldovei. El este acel Bour Sur din colindele româneşti, epitetul „Sur“ fiind termenul predilect pentru a arăta măreţia şi strălucirea în aceste creaţii păstrate în memoria colectivă a poporului. Si tot el este Taurul/ Zeus venit s-o răpească pe Europa din mitul getic! Mai mult, în Moldova există credinţa că Bourul alb este strămoşul sau tatăl moldovenilor! În credinţele folclorice moldoveneşti se crede că acest Bour Alb trăieşte în Ceahlău şi se arată doar celor Aleşi! Trebuie să specificăm că înlocuirea epitetului Sur cu cel de alb, ca atribut al Zeului, este imperios necesară în cadrul manifestării. La început zeul desemnat prin epitetul sur este indefinit şi transcendent, apoi se descompune în cele două principii ce subzistă în el în stare latentă iar încoronarea manifestării este reunirea celor două principii în Aurul, Lumina Albă din vârful Caduceului Hermetic, manifestarea deplină a principiului reunit şi strălucitor. Aceasta este întregul simbolism ce se degajă din legenda „descălecatului” Moldovei. Şi cel mai important.

SARABA ŞI INIŢIAŢII „DESCĂLECĂTORI”

Din legendele „descălecatelor” descoperim o Artă Regală a întemeierii Statului. O manifestare în deplinătatea strălucirii ei a Marii Opere Alchimice închipuită de Caduceul lui Hermes. Dacă simbolismul acestor legende este unul hermetic atunci nu înseamnă că dincolo de aceasta nu există şi alte lucruri mai importante. În plan material, aceste întemeieri nu sunt altceva decât, după cum se poate vedea şi din explicaţiile de mai sus, o reînnoire a tradiţiei primordiale hiperboreano-pelasgo-getă.

Întemeietorul Valahiei se numea Negru Vodă Basarab, de unde se trage şi numele familiei domnitoare în acest voievodat. Dar ce să însemne oare acest Basarab? Numai că…Basarab(a) este un nume compus din Ban, cea mai mare demnitate a Valahiei şi Saraba, o denumire misterioasă asupra căreia vom stărui în cele ce urmează.

Iordanes ne spune că: „Primii dintre ei (geƫii- n.r. Carmen Pankau) erau acei sarabos tereos dintre care se consacrau regii şi preoţii”. Iată un exemplu de subzistenţă şi continuitate tradiţională: Basarab(a) sau mai corect Ba(n)sarab(a) este perpetuarea peste timp al acelei supra-caste getice prezervată în munţii sacri ai Daciei! Identitatea de castă aduce după sine identitatea de tradiţie. Atunci înseamnă ca întemeierea legendară a statelor româneşti este de fapt o revigorare a vechii tradiţii hiperboreano-gete la începuturile Evului Mediu, atât pe plan iniţiatic cât şi pe plan politic. O altă formă a lui saraba păstrată în limba română este arab/arap/arap= negru. Iată cum cercul se închide… de la hiperborei prin geto-daci la valahi al căror epitet a fost în întregul Ev Mediu acela de negri iar ţara lor se numea Valahia Neagră.

Să ne întoarcem acum puţin la Negru Vodă. El mai este cunoscut şi sub numele de Radu Negru. Întrucât cu acest nume sunt cunoscuţi mai mulţi voievozi, putem bănui că este vorba de fapt de un nume desemnând aceeaşi supra castă sacerdotal regală, care s-a îngrijit de perpetuarea tradiţiei zamolxiene de-a lungul întregului Ev Mediu. Aceste lucruri ne demonstrează un fapt şi anume că funcţionalitatea sacră a voievozilor români este mai importantă decât cea politică, deoarece semnifică în primul rând o revitalizare a vechilor mistere, o perpetuare şi readaptare a tradiţiei geto hiperboreene, impusă de legile ciclice ale manifestării, ceea ce i-a permis să rămână fundamental getică! De aici rezultă climatul de „creştinism păgânizat“ ca să spunem aşa şi păstrarea (şi transformarea – n.r. Carmen Pankau) marilor sărbători hiperboreene: Sântion, Paştele Blajinilor, Arminden (sărbătoarea lui Hermes), Ilionul sau sărbătoarea lui Helios, Sântă Mărie Mare şi Mică etc, ritualuri arhaice păstrate peste timp în satele neatinse de binecunoscuta „civilizaţie”, folosirea svasticii şi conştiinţa că aceasta este un simbol străvechi etc.

IO – O PARTICULĂ CIUDATĂ ÎN TITULATURA VOIEVOZILOR ROMÂNI

Toţi principii români, vlahi, moldoveni, munteni precum şi împăraţii din dinastia română a Imperiului Româno-Bulgar al Asăneştilor, au purtat înaintea titulaturii şi a numelui o particulă ciudată : IO.

Dacă în unele cazuri alăturarea acestei particule la numele şi titulatura voievodului ar putea avea sensul „eu”, în altele însă ea sună nefiresc, este altceva. Dacă în cazul IO Mircea Voievod, IO Mihai Voievod Viteazu particula aceasta pare a însemna într-adevăr „eu“, în cazurile următoare nu poate fi vorba de aşa ceva: aici odihneşte IO Ştefan Voievod, această biserică a fost ridicată de IO Radu Voievod !

De altfel niciodată această particulă ciudată NU a fost admisă pe deplin ca fiind echivalentă cu pronumele personal eu. Mai degrabă IO este prescurtarea numelui Ion. Mulţi istorici caută să afle de care voievod Ion se leagă voievozii români şi ce legatura îi leagă pe aceştia de numele lui, este pus înaintea titlului şi numelui de botez al ficaruia dintre ei.

Adevărul este altul! Acest ION de la care se trag voievozii români nu este un personaj istoric dar este un personaj care a marcat întreaga istorie a omenirii. El este ION SÂNTION care în tradiţia românească îl desemnează pe IANUS/ZAMOLXE! Primul rege al geţilor, născut din pământul negru şi care se transpune în persoana lui NEGRU VODĂ de la începutul Evului Mediu. El este Regele Lumii sub aspectul său de Rege al Cerului, cunoscut în tradiţia românească sub numele de CĂLIMAN şi din care se trag în succesiune directă prin intermediul lui Pelasg, cel născut din pământul negru, toţi voievozii români. El este Principiul întemeietorilor, atât în plan spiritual cât şi în plan material, într-unul prin Ianus/Ion Sântion, în altul prin Negru Vodă şi Dragoş. Motivul pentru care această particulă sacră apare înaintea titlului voievozilor este pentru a arăta că Ianus/Zamolxe este adevăratul Suveran al ţării, voievodul fiind doar reprezentatul său. În fapt IO Dragoş voievod înseamnă DRAGOŞ VOIEVOD locţiitorul lui IOAN.

Despre sacralitatea instituţiei voievodale româneşti glăsuieşte descoperirea sigiliului unui anume Radu Negru, domnind pe la anul 1128. Sigiliul său ne prezintă un om despuiat având învelite doar coapsele, bărbos, stând pe un tron şi arătând cu mâna în care ţine sceptrul cerul iar cu cealaltă pământul. Acesta este Omul primordial, Omul Gol care reuneşte în el toate potenţialităţile, puterile Cerului şi ale Pământului, stând pe Tronul Lumii. Acesta este Regele Lumii! Aceasta este Zamolxe. Principiul şi totodată Pelasg sau Zamolxe omul primordial! Subliniem Pelasg era născut din polaritatea celor doua principii reunite, iar legendele spun că s-a născut din pământul negru. Pe panglica care înconjoară sigiliul scrie şi titulatura „NIGRU PRIS(+)NS” adică PRINŢUL NEGRU ceea ce ne arată de unde emană această funcţiune a domnitorilor români.

Bibliografie:
1. V. Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Ed Rosmarin, Buc, 1996
2. R. Guenon, Simboluri ale ştiinţei sacre, ed Humanitas,1997
3. N. Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed Arhetip, 2002
4. Ghe I Brătianu, Tradiţia despre întemeierea statelor medievale româneşti, ed. Eminescu, 1980
5. Cristina Pănculescu, Taina Kogaionului,Muntele sacru al dacilor, ed, Ştefan, 2008

Sursa: zamolxe
Adaptare şi foto: Carmen Pankau

☀️🌿 ÎN PRAG DE AN NOU 2022. ROMÂNIA, singură acasă? NU, ROMÂNIA LA EA ACASĂ!

Un salut din inimă în jurul lumii!

Dragi prieteni consângeni, vizitatori ai paginii mele, membrii  Grupurilor noastre și ai Blog-ului nostru, precum și cei care citesc “clandestin” pe ascuns, fie de frică, fie că sunt în “exerciţiul funcţiunii”! 😉

Anul Nou bate la ușă, ne îndreptăm cu pași grăbiţi dar plini de speranţă și poate cu nerăbdare.

Unii vor trece pragul cu zâmbetul pe buze, alţii vor “sări” pragul cu nerăbdare, alţii vor “aluneca”, iar alţii se vor lăsa “duși” în virtutea inerţiei…

VĂ MULŢUMESC FRUMOS pentru că mă urmăriţi aici pe fb, că împărţiţi cu mine, cu noi, necazul, dar și multele bucurii precum și mândria de a aparţine acestui Neam strălucit al nostru, Neamul Pelasgo-Getic!

Mulţumesc de asemenea prietenilor străini de neamul nostru, care mă susţin, care iau şi ei parte activ la tot ce este legat de noi, care îmi apreciază articolele, temele precum și muzica noastră românească! Vă mulţumesc frumos!

Salutări, multă lumină și multă iubire NEAMULUI NOSTRU, fraţilor noștri de sânge pierduţi pe poteci străine, uitaţi, abandonaţi, despărţiţi de noi și dezbinaţi de istoria mincinoasă actuală. Nu sunteţi singuri! SĂ NE TRĂIŢI, FRAŢILOR! TRĂIASCĂ NAŢIA!

Vreau să cred că totul se va schimba în curând în BINE pentru noi, că vom fi din nou împreună, așa cum au fost, și așa cum au dorit și pentru care au luptat și au murit Străbunii noștri!

Puteţi să vă închipuiţi CUM AR FI dacă toţi Românii din toată lumea, toată Naţia noastră Pelasgo-Getică, s-ar UNI? Așa cum a fost în timpuri îndepărtate, dar neuitate, timpuri de Glorie și bunăstare a Strămoșilor noștri, timpuri în care am fost admiraţi și respectaţi până și de dușmanii noștri!

Puteţi să vă închipuiţi acest lucru? Eu pot să-mi închipui aceasta, chiar foarte clar!
EU AM UN VIS! Și nu este numai al meu…

Suntem un popor primordial, noi suntem poporul ales, un popor frumos, de o inteligenţă sclipitoare, cel mai înţelept și pașnic popor. Un popor drept, binevoitor, bun ca pâinea caldă, foarte iertător, cinstit, modest… atribute moștenite de la Străbunii noștri legendari, Pelasgo-Geţii.
Este atât de înălţător să fim urmașii lor!

Da, O LUĂM DIN NOU DE LA CAPĂT, asta o facem de zeci de milenii, și avem tot timpul din lume, pentru ca noi suntem NEMURITORI!

Iubiţi-vă Strămoșii, Glia, Ţara, Neamul și familia, asta este tot ce avem mai scump!

LA MULŢI ANI TUTUROR, vă doresc tot binele din lume! Vă îmbrăţișez pe toţi cu mult drag!

Sănătate, realizări, belșug, liniște sufletească, iubire și multă Lumină! PACE nouă!

Deschideţi-vă inimile, deschideţi Poarta SOARELUI nostru ancestral! Se va face Lumină!

Cum spun Strămoșii noștri: NIASCHARIAN - Să Renaștem!


☀️🍷LA MULŢI ANI, DRAGII MEI! La Mulţi Ani România de peste tot!

Autor: Carmen Pankau

🌲Crăciunul bate la ușă

Crăciunul bate la ușă

Lăsaţi telefoanele închise și sărbătoriţi şi petreceƫi timpul împreună cu familia și cu prietenii…

Luaţi-vă timp! Timpul nostru este scurt și nu se mai întoarce niciodată. Îmbrăţișaţi-vă mamele, taţii, bunicii, fraţii, familia, ascultaţii cu atenţie, spuneţi-le cât de mult îi iubiţi!

Savuraţi aceste momente de a fi împreună, momente de nepreţuit, acestea sunt cel mai mare cadou! Oamenii trebuie să fie fericiţi și nu sărbătorile.

Crăciunul este sărbătoarea Luminii și a iubirii!

Vă doresc Crăciun luminos împreună cu cei dragi!

☀️NIASCHARIAN! Să renaştem!

Carmen Pankau

PĂTRUNDEREA CREŞTINISMULUI ÎN “DACIA”, GEȚIA OCUPATĂ DE ROMANI

Pătrunderea creştinismului în “Dacia” ocupată de romani şi Geţia liberă s-a produs anevoios şi A DURAT PESTE UN MILENIU. Marile persecuţii ale celor ce credeau în Iisus, dinaintea Edictului de la Mediolan- Milano, din anul 313, constituie o dovadă în acest sens.

In timpul ocupării „Daciei“ de apus, (107-271) erau trei situaţii diferite privind religia: în Geţia liberă exista şi continua nestingherit Cultul Zalmoxian, pe care apostolii îl considerau un folclor liturgic laic sau profan, de rit necreştin, specific sectei ariene şi audine, deci păgân, refuzând să înţeleagă sensul profund al Ştiinţelor Naturii; în Geţia ocupată (numită de către romani „Dacia“- n.r. Carmen Pankau), regimul de religie ilicită sau de catacombă, prin jus italicum şi în imperiu la Roma, religia mitologică politeistă, care lupta din răsputeri împotriva pătrunderii monoteismului iudaic.

In sudul Dunării în anul 414, episcopul Niceta de Remesiana, azi Bela Palanka în Mediterraneea, a încercat instituţionalizarea doctrinei Bisericii Universale, pentru ai scăpa pe geto-daci de EREZIA ariană, care era răspândită în nordul şi sudul Dunării. NECETA DE REMESIANA, rămâne astfel, un APRIG LUPTĂTOR ÎMPOTRIVA CULTULUI NEMURIRII A LUI ZALMOXE, care deja în anul 370-381, renăscuse prin cei doi episcopi în marea capitală episcopală Zalmoxeiană, Singidunum: Ursacius (n 335 – 370) şi Secundianus (370-381). Astfel de episcopi arieni, scrie Ion Mălinaş în lucrarea sa despre Sarmisegetusa romană, au mai existat şi în alte scaune episcopale din nordul şi sudul Dunării, de pildă, Valens de Mursa (cca. 335-370). Dar de erezia ariană şi audină au fost contaminaţi şi o parte din goţii (a se citi geţii - sunt de fapt geţii sub alt nume - n. r. Carmen Pankau) încreştinaţi, care erau stabiliţi pe teritoriul României de azi.

O altă parte a goţilor/geţilor de aici au rămas păgâni (n.m. adică arieni şi audini ) şi-i persecutau atât pe confraţii lor creştinaţi cât şi pe geţii din fosta “Dacie” ocupată, cum a procedat de pildă şi bazileul lor Atanaric (378- 377). Din această cauză, însuşi episcopul got/get Ulfila (310- 383) a fost obligat să se refugieze în sudul Dunării, împreună cu alţi credincioşi de ai săi, printre care puteau să se găsească şi daco-romani (n.m. adică daci din fosta Dacie ocupată (deci Geƫia carpatină -n.r Carmen Pankau)).

IATĂ REZISTENŢA GEŢILOR în apărarea Cultului Nemuririi lui Zalmoxe!

După părăsirea celor trei provincii formate în timpul celor 150 de ani de ocupaţie: Dacia Porolissensis, Malvensis şi Apullensis, geţii s-au regrupat în EPISCOPATE unde AU CONTINUAT Cultul Nemuririi lui Zalmoxe. Dacă la Singidunum şi în alte părţi s-au înfiinţat episcopate, tot aşa şi în fosta capitală, Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmisegetusa, a luat fiinţă o episcopie, despre care încă nu avem decât mărturii arheologice. Acelaşi autor în lucrarea domniei sale relevă faptul că: tradiţia liturgică a Romei n-a avut nimic comun cu stră-românii (n. m. adică geţii). Mai degrabă au existat, s-au plămădit şi menţinut legăturile păgâne cu zeii imperiali şi panteonul lor din Roma, între care zeul Marte, care trebuie să fi jucat o importanţă considerabilă, după cum se dovedeşte prin urmele de la Densuş.

Aşa ar fi fost! Dar cercetările la această Bazilică dovedeşte O CU TOTUL ALTĂ REALITATE.

BASILICA REPREZINTĂ ULTIMUL LOCAŞ AL CULTULUI NEMURIRII, după DISTRUGEREA în 106-107 a Sanctuarelor de la Sarmisegetusa. Condiţiile grele de pe KOGAIONUL INCENDIAT ŞI SFĂRÂMAT DE ROMANI, nu mai putea oferi continuarea acestei credinţe. Sacerdoţii geţi, stră, strănepoţi ai lui Decebal şi Regalianus, au refăcut în anul 400 - 450 perimetrul sacru al Kogaionului din coloanele şi blocurile masive de calcar ale sanctuarelor distruse (murus dacicus este elocvent), pentru a-l proteja şi lăsa urmaşilor dovezi sfinte ale întemeietorului ZEU-REGE, ZALMOXE.

In anii următori, sub loviturile invaziilor barbare, alţi geto-daci s-au regrupat mai la sud în fosta capitală a Daciei romane şi zona actualului sat DENSUŞ, unde peste structura mausoleului-sanctuar al generalului roman Longinus au reclădit un nou sanctuar cu observator astronomic folosind şi de data aceasta, coloanele şi dalele Marelui Templu roman, distrus de năvălitori.
Dovada unui nou observator astronomic sunt cei patru stâlpi enormi care susţin în naos turla înaltă, prin care se putea privii şi ziua bolta cerească, fenomen binecunoscut din antichitate la săparea puţurilor largi şi adânci. Transformarea de către bizantini a noului sanctuar reclădit de Zalmoxeieni, după anul 450, în Bazilică paleocreştină, a fost O ÎNCERCARE A CONVERTIRII în această zonă a geto-românilor LA CREŞTINISM, la care a contribuit în mare măsură şi activitatea misionară a Sf. Neceta de Remesiana, dar şi apariţia unui nou centru de cultură creştină în oraşul Sirmius, devenit reşedinţă imperială a dinastiei Constantin şi Elena mamă, de origine getică. Cu toate acestea, spune pe bună dreptate autorul Ion Mălinaş, Zalmoxeianismul, pe care-l numeşte păgânism de la pagus -i = SAT, A CONTINUAT SĂ EXISTE.

Folclorul şi diferitele practici, ajunse până la noi sunt o dovadă a convieţuirii Cultului Nemuririi cu Creştinismul, în ciuda efortului făcut de împăraţii creştini, de a-l stârpii definitiv. Cu toate acestea, urmare şi a invaziei avarilor, creştinismul a prins din nou viaţă după secolul al VIII-lea în anul 733, când “Dacia”, nord şi sud Dunăreană, a ajuns sub jurisdicţia Patriarhului Ecumenic de Constantinopol.
Gheorghe Şincai în Hronica este de părere că românii au căzut în sfera de jurisdicţie bisericească bizantină, după anul 870. Adăogarea în secolul al XIII-lea a pronaosului şi a turlei, Basilici din Densuş, asemănător cu basilicile paleocreştine, dar şi picturile cu motive folclorice, fac ca acest locaş să fie cel mai reprezentativ element de tranziţie târzie de la Zalmoxianism la ritul bizantin în limba latină populară, adică PELASGĂ, PROTO-ROMÂNA.

Tranziţia a fost o perioadă lungă şi de mari frământării religioase care s-a prelungit în Carpaţi până în secolul al VIII-lea, chiar şi mai târziu, până în secolul al XIII-lea, printr-o dinastie de Decenei, cum scrie şi Mihail Sadoveanu în cartea sa, Creanga de Aur, ca dovadă stă BASILICA DE TRANZIŢIE DIN DENSUŞ. Creştinismul în primele secole d. C a câştigat teren treptat în “Dacia” şi anexând, a tradus şi interpretat Cultul Nemuririi din Legile Zalmoxeiene, ÎNLOCUINDU-SE spira brăţărilor şi a inelelor, GENERATOARE DE ENERGII – simbol al nemuririi, CU SIMBOLUL MORŢII, prin suferinţă. 
Credinţa în nemurire la geţi n-a fost o religie în sensul creştinismului, ci O ŞTIINŢĂ în care rădăcinile erau ancorate în forţele pământului şi cele cereşti de care depindea viaţa, respectiv viul în diversitatea lui.

Sursa: Dumitru Rădoi
Adaptare şi foto: Carmen Pankau

MARIA CEBOTARI – UNA DINTRE CELE MAI MARI SOPRANE DIN LUME

Maria Cebotari a fost una dintre cele mai mari soprane din lume în anii ’30 și ’40 ai secolului trecut. La numai 24 de ani, a fost distinsă cu cel mai înalt titlu onorific în arta dramatică din Germania și Austria, „Kammersängerin”, iar Richard Strauss a scris special pentru ea opera „Salomeea”. Poate când o ascultați să acordați gândului o șansă de a „călătorii” către sufletul acestui mare artist care a fost Maria Cebotari. Cunoscută și ca Cibotari, sau Cibotaru, aceasta s-a născut la 10 februarie 1910, la Chișinău (Imperiul Rus pe atunci) a fost o cântăreață de operă română, una dintre cele mai mari soprane din lume în anii ’30 și ’40 ai secolului trecut. Studiază la școala normală de fete Florica Niță și la Capela Metropolitană din Chișinău condusă de Mihail Berezovschi, după care urmează Conservatorul „Unirea” din Chișinău (1924-1929) cu Maria Zlatov Gavreorie.

După terminarea studiilor la conservatorul din orașul natal, a fost angajată ca actriță la Teatrul de Artă din Moscova. Marea cântăreață româncă a cântat o vreme la Moscova, fiind căsătorită cu un rus ce deținuse un rang nobiliar, contele Alexandr Virubobov. Dar nu a stat mult aici, pentru că în 1929 a plecat la Berlin, unde a luat lecții de canto. A debutat în 1931 la opera din Dresda în rolul lui Mimi din opera Boema de Giacomo Puccini. Era luna septembrie. Sala Operei din Dresda răsuna de aplauzele și ovațiile publicului înnebunit, fascinat, fermecat de vocea incredibilă și prezența scenică de neuitat a unei artiste debutante în rolul „Mimi” din opera „Boema” de Puccini.

Criticii o numesc „o frumusețe cu totul deosebită; vocea ei, ținuta scenică nu au asemănare” și anunță plini de încântare că: „o nouă stea a apărut pe firmamentul operei mondiale”. Era Maria Cebotari, cea care a devenit și a rămas una din cele mai mari soprane ale lumii lirice. Aici a și rămas ca solistă până în anul 1943. În perioada 1935 – 1943 a dat reprezentații și pe scena operei de stat din Berlin. Ulterior a fost angajată ca solistă permanentă a operei de stat din Viena, unde a rămas până la moarte (1949).

Foarte apreciate au fost reprezentațiile sale în operele lui Mozart și Richard Strauss (care a și scris pentru ea celebra operă „Salomeea”, în care aceasta și-a interpretat rolul inegalabil). A luat parte și la festivalurile muzicale din Salzburg la invitațiile lui Bruno Walter și Herbert von Karajan. A avut mare succes în rolul contesei din opera „Nunta lui Figaro” de Mozart. Cebotari a cântat sub bagheta unor mari dirijori ca Fritz Bush, Arturo Toscanini, Clemens Krauss, Karl Böhm, Wilhelm Furtwängler. La numai 24 de ani, Mariei Cebotari i-a fost conferit cel mai înalt titlu onorific (în arta dramatică) existent în Germania și Austria din acel timp: Kammersängerin. În România anului 1943, marea artistă a primit Steaua României în grad de comandor.

Maria Cebotari este cunoscută și pentru activitatea sa în cinematografie A jucat în mai multe filme turnate în Germania și Austria, alături de vedete ale cinematografului de atunci, inclusiv alături de cel de al doilea soț al ei, Gustav Diessl. Acesta era starul interbelic al cinema-ului german. A adorat-o, a luat-o de soție și a încurajat-o să facă mai mult film, având împreună doi copii. Astfel, Maria Cebotari a jucat în 9 dintre filmele perioadei, ca actriță.

Pentru români, cel mai cunoscut film având-o pe Cebotari în rolul principal este producția româno-italiană „Odesa în flăcări” („Odessa in fiamme”; 1942). Rolele de film din Basarabia au fost distruse de către sovietici, după reocuparea acestui străvechi pământ românesc, dar o copie a sa a supraviețuit, surprinzător, în Italia. Filmul se mai numea și „Cătușe roșii”.

Gustav Diessl a murit pe neașteptate de un atac de cord la 20 martie 1948. Atunci, după război, extraordinara soprană a fost diagnosticată cu o afecțiune cruntă, malignă, nevindecabilă. Doctorii i-au indicat să abandoneze scena, să nu mai cânte, dar ea a continuat. S-a prăbușit, pe scenă, la Viena, în vreme ce își interpreta rolul în opereta „Studentul cerșetor”, iar la data de 09.06.1949, artista ce se numărase printre cele mai mari soprane ale României și ale mapamondului avea să treacă la cele veșnice.

Cortegiul său funerar a fost format din aproximativ 100.000 de iubitori ai muzicii din Viena – urbe în care există și azi o stradă ce amintește de talentata basarabeancă. Sfârșitul a venit mult prea devreme pentru Maria Cebotari. La doar 39 de ani! Cei doi fii ai săi au rămas orfani, dar au fost adoptați de un bun prieten al sopranei, pianistul britanic Clifford Curzon și soția acestuia Lucille. Maria Cebotari este înmormântată în cimitirul Döblinger (Döblinger Friedhof) din Viena. În memoria sa, la 5 octombrie 2004, la Casa Cineaștilor din Chișinău (Republica Moldova), a avut loc premiera filmului „Aria”, regia artistică fiind semnată de Vlad Druck, iar scenariul de Dumitru Olărescu. Filmul are ca subiect viața și opera sopranei Maria Cebotari.

Pentru a cunoaște scurta, dar prolifica asensiune interpretativă a Mariei Cebotari trebuie să știm că aceasta a avut o discografie foarte bogată și anume: Mozart, Le Nozze di Figaro (Böhm, 1938, Ahlersmeyer, Teschemacher, Schöffler, Wessely, Böhme) Preiser; Puccini, Turandot (Keilberth, 1938, Hauss, Buchta, Hann, Eipperle, Harlan, Schupp, Kiefer), Koch-Schwann; Schoeck, Das Schloss Dürande (Heger, 1943, Anders, Berglund, Fuchs, Domgraf-Fassbaender, Greindl, Hüsch), Jecklin; R. Strauss, Salome (Krauss, 1947, Rothmüller, Höngen), Gebhardt; Recital – Maria Cebotari cântă arii (Mozart, J. Strauss, Gounod, Puccini and R. Strauss), Preiser – LV; Maria Cebotari – Arien, Duette, Szenen (Mozart, Bizet, Verdi, Puccini), Preiser; Recital – Maria Cebotari cântă: Richard Strauss (Salome, Feuersnot, Cavalerul rozelor, Daphne, Taillefer), Preiser; Maria Cebotari: Arias, Songs and in Film, Weltbild; Recital – Maria Cebotari singt Giuseppe Verdi (La Traviata, Rigoletto), Preiser; Four Famous Sopranos of the Past (Gitta Alpar, Jarmila Novotna and Esther Rethy), Preiser – LV; Bruno Walter Vol. 1, Symphony No 2 and No 4 (1948/50), LYS; Helge Rosvaenge in Szenen aus André Chénier und Rigoletto – Duets, Preiser; Helge Rosvaenge – Duets, Preiser – LV; Grosse Mozartsänger Vol. 1 1922 – 1942, Orfeo; Von der Königlichen Hofoper zur Staatsoper „Unter den Linden”, Preiser – LV.

Dirijorul austriac Herbert von Karajan a declarat, cu referire la Maria Cebotari și inegalabila sa voce, că era „cea mai bună soprană pe care am dirijat-o de-a lungul timpului, întrecând-o chiar și pe Maria Callas”. 

Deși a trăit, datorită carierei sale artistice, mai mult printre străini, soprana Maria Cebotari avea să declare: 

„Niciodată și în nicio împrejurare nu mi-a trecut prin cap să spun altceva decât că sunt româncă din Basarabia sau, pur și simplu, româncă.”

Marele regizor rus, Andrei Tarkovsky a avut mereu o apreciere aparte pentru Maria Cebotari, care după cum consideră el a fost una dintre cele mai mari soprane din lume. Despre aceasta a povestit scenaristul și publicistul, autorul filmului documentar „Aria”, Dumitru Olărescu: „A fost o provocare. Aflându-mă în Moscova, la cursurile de estetică și teatru de film, marele regizor Tarkovsky, auzind că sunt din Moldova, mi-a spus: „Ai o avere pe care nici măcar nu o conștientizezi, iar aceasta este Maria Cebotari!”. El a vizionat filme cu participarea artistei din Chișinău și a vrut să afle detalii despre biografia ei. Spre rușinea mea, știam foarte puțin despre ea, iar asta pentru că în acea perioadă se interzicea să vorbești despre Maria Cebotari”, a mai spus regizorul Dumitru Olărescu.

Maria Cebotari a fost una dintre cele mai mari soprane din lume în secolul XX, dar și o talentată actriță de film. Dispariția sa la vârsta în care putea să mai ofere atâtea și atâtea creații unice a lăsat un loc gol, un loc pe care cu greu îl vor mai umple doar amintirile…

Sursa: George V. Grigore
Adaptare şi foto: Carmen Pankau