MAREA TRADARE: 23 AUGUST 1944 – ZIUA ÎN CARE ARMATA ROMÂNĂ A FOST TRĂDATĂ!

Nu doresc să intru în culisele actului de la 23 august 1944, când Regele Mihai I a orchestrat o lovitură de stat împotriva conducătorului statului, Mareşalul Ion Antonescu. Detaliile conspiraţiei şi întoarcerii armelor la ordinul tânărului rege sunt arhicunoscute. Un grup minor de consilieri regali şi politicieni veroşi şi ambiţioşi au pus la cale o lovitură de stat prost gândită şi slab organizată. 

Regele Mihai I A ARUNCAT ROMÂNIA în braţele URSS fără să negocieze un armistiţiu, decât abia pe 12 septembrie 1944, prin comunistul Lucreţiu Pătrăşcanu, la Moscova. 

De la 23 august până la 12 septembrie 1944, România a fost practic o ŢARĂ OCUPATĂ ŞI FĂRĂ APĂRARE ÎN FAŢA TRUPELOR SOVIETICE.

În câteva zile ruşii au ajuns să defileze la Bucureşti, pregătindu-se să comunizeze ţara, cu aportul fostului suveran. Din punct de vedere istoric şi al diplomaţiei internaţionale, România a fost percepută ca o ţară ce trădează o alianţă şi bagă cuţitul pe la spate celui cu care a bătut palma pentru o înţelegere. Ieşirea din Axă nu a fost, paradoxal, bine văzută nici de către Aliaţi, care au refuzat României statutul de cobeligeranţă la Conferinţa de Pace de la Paris din 1946 şi a supus-o unor împovărătoare despăgubiri de război.

DE ATUNCI, ţara noastră e percepută în cancelariile lumii ca NAŢIUNEA CARE-ŞI TRĂDEAZĂ ALIATUL.

În perspectivă diplomatică şi al relaţiilor internaţionale o ţară care îşi respectă până la capăt angajamentele, chiar dacă e înfrântă în război, e percepută mai bine de opinia publică şi cancelarii. Vezi Germania după 1945, Polonia sau chiar Ungaria. O regulă de bază în dreptul internaţional este respectarea cuvântului dat şi loialitatea faţă de o înţelegere. Regele Mihai I A ÎNCĂLCAT ACEASTĂ CUTUMĂ DIPLOMATICĂ şi a dat o LOVITURĂ DE CUŢIT PE LA SPATE, chiar ARMATEI ROMÂNE, care lupta vitejeşte pe front şi care, în 1941, DEZROBISE Basarabia de sub ocupaţia sovietică.

La 23 August 1944 NU A FOST NICIO INSURECŢIE MILITARĂ, nici una POPULARĂ şi nici o REVOLUŢIE SOCIALĂ de eliberare cum ne-a îndoctrinat în anii 70-80 istoriografia comunistă, ci pur şi simplu O LOVITURĂ DE PALAT DATĂ DE REGELE MIHAI I, după modelul italian din 1943, prin care Conducătorul Statului Antonescu a fost destituit şi arestat, apoi predat unor persoane particulare cu carnet PCR, aflate în ilegalitate, ce l-au trimis la Moscova.

Istoricii EVITĂ să vorbească ce s-a întâmplat cu trupele române de pe front între 23 august şi 12 septembrie 1944. Sute de mii de soldaţi români au fost DEZAARMAŢI de ruşi şi duşi în SIBERIA. Majoritatea dintre ei au murit pe drum sau în lagărele de muncă îngheţate.

Regele Mihai I ARE PE CONŞTIINŢĂ moartea a SUTE DE MII DE TINERI SOLDAŢI ROMÂNI luaţi prizonieri datorită actului său imatur şi iresponsabil de la 23 august 1944. Se poate uita Regele Mihai I cu privirea senină în ochii familiilor şi urmaşilor a celor peste o sută de mii de schelete ale sodaţilor români răpuşi în Siberia?

Numărul prizonierilor de război români în Uniunea Sovietică din timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost ridicat, şi a crescut în special după anul 1943. Armata Roșie a luat prizonieri de război din Armata română după momentul 23 august 1944, procesul continuând până la semnarea armistițiului cu Aliații de pe 12 septembrie. Unii dintre prizonieri erau originari din BASARABIA și BUCOVINA de nord ocupate ca urmare a ultimatumului din 1940, dar cei mai mulți erau cetățeni români care nu fuseseră niciodată declarați cetățeni sovietici. 

În cazul celor dintâi, autoritățile sovietice i-au declarat de naționalitate „moldovenească”, fiind în general separați de prizonierii „români”, în lagărele de prizonieri, autoritățile sovietice ținând evidența în general pe „naționalități” și mai puțin pe țări de origine. În aprilie 1946, Viaceslav Molotov afirma că, în 1945, 61.662 de prizonieri români fuseseră repatriați, 20.411 participaseră la formarea fiviziilor de voluntari români din Diviziile „Tudor Vladimirescu” și „Horia, Cloșca și Crișan”, iar alți peste 50.000 de prizonieri români se mai aflau încă pe teritoriul sovietic.

În conformitate cu statisticile Marelui Stat Major Român de la sfârșitul războiului, numărul militarilor incluși în categoria „dispăruți” (din care cei mai mulți erau „prizonieri de război”) a fost de 367.976, din care 309.533 în luptele împotriva Uniunii Sovietice și 58.443 în vest, în luptele împotriva Germanirei Naziste și Ungariei Hortiste. Statistica nu a precizat dacă cei 309.533 de dispăruți „în est” cuprinde și pe militarii dezarmați de sovietici în după 23 august 1944. Într-o notă confidențială întocmită în martie 1945 de delegatia militară a Comisiei române pentru aplicarea armistițiului se afirmă că până la 23 august 1944 numărul dispăruților în luptă a fost de 163.015 militari, iar, începând cu 24 august, sovieticii au dezarmat și luat în prizonierat 97.732 de militari români.

Între 23 august şi 12 septembrie 1944, dată la care a fost semnat armistiţiul, armatele sovietice au făcut prizonieri între 130.000 – 160.000 de militari români şi AU SCOS DIN ŢARĂ BUNURI ÎN VALOARE DE 2 MILIARDE DE DOLARI AMERICANI. Această poziţie a fost consolidată din punct de vedere militar prin reducerea forţelor poliţiei române, la 2 octombrie 1944, de la 18.000 la 12.000 de oameni, iar la 26 octombrie şi a armatei române din interior, de la 13 divizii complete la 3 divizii cu efectiv redus, în total 10.000 de oameni.

De asemenea, efectivele de grăniceri şi jandarmi au fost reduse de la 74.086 la 58.018 oameni. În ansamblu, forţele armate române au fost reduse, de la 419.000 de oameni în mai 1945, la doar 136.000 de oameni în decembrie 1947. În schimb, numărul trupelor sovietice staţionate în România a crescut de la 80.000, la 8 mai 1945, la 615.000, la 1 martie 1946. Deşi, treptat, numărul lor a scăzut (400.000 la 1 iunie 1946 şi 240.000 la 1 noiembrie 1946), ele au reprezentat elementul esenţial în desfăşurarea evenimentelor politice şi de altă natură ce au avut loc în ţara noastră, conform documentelor istorice publicate.

Prin actul de la 23 august 1944, Regele Mihai I A TRĂDAT ARMATA ROMÂNĂ, care lupta pe front pentru apărarea graniţelor şi suveranităţii naţionale. Soldaţii români s-au trezit pe front, în urma acţiunii regale, dezarmaţi, umiliţi şi luaţi prizonieri de către ruşi.

La 23 august 1944 DRUMUL spre ocuparea ţării de către ruşi şi comunizarea României fusese DESCHIS cu nonşalanţă de către Regele Mihai I.

Pentru tot mai mulţi istorici români, actul de la 23 august 1944 e perceput ca o zi a trădării Armatei Române. O parte a generalilor Armatei Române şi-au dat seama de trădarea conducerii de la Bucureşti, care OFEREA ŢARA PE TAVĂ COMUNIŞTILOR RUŞI şi au dorit să fugă în iarna lui 1945 în liniile germane din Cehoslovacia şi să se pună în slujba Guvernului Naţional condus de Horia Sima la Viena. Generalul Avramescu a fost arestat şi ucis de ruşi, ceilalţi generali români au fost închişi de către comunişti până la decretul de eliberare din 1964.

LA TOŢI VETERANII DE RĂZBOI care au luptat pe frontul de est LI S-AU LUAT GRADELE şi NU au primit pensie până în anul 1990, cu câteva excepţii în vremea lui Nicolae Ceauşescu.

În acest context actul de la 23 August 1944 este din punct de vedere istoric O DRAMĂ MILITARĂ ŞI POLITICĂ pentru poporul român, de fapt începutul calvarului comunist de 40 de ani.

În această zi ar trebui COBORÂT în beznă Tricolorul în unităţile militare de pe cuprinsul patriei noastre.

Sursa: Ionuţ Ţene

Adaptare: Carmen Pankau

GETO-DACII ÎNVINGĂTORI DE PE ARCUL LUI GALERIU DIN SALONIC (2/2)

-Urmare-

Trec turiștii români prin Salonic (Grecia) și văd un monumental Arc de Triumf tocit de vremi și vremuri, văd o ciudată biserică rotundă și văd ruinele unui mare palat imperial, dar taina acestora nu o cunosc în totalitate. Toate acestea sunt legate de existența împăratului roman cu origini geto-dace Galeriu, cel care nu a uitat când a ajuns pe tronul imperial cine este cu adevărat și de unde a plecat pe lungul drum al vieții.

Profesorul și scriitorul Ion Coja avea să spună în lucrarea sa „Transilvania – invincibile argumentum”: „Acest Galeriu, care ar merita mult de la cunoștiința noastră românească, este un nume perfect necunoscut pentru elevii noștri și chiar și pentru mulți profesori de istorie”. Împăratul Galeriu, fost Cezar în perioada 293-305 și Augustus între anii 305-311, a comandat construcția acestor două structuri (Arcul și Rotonda) ca elemente ale unui ansamblu arhitectural imperial, legat de palatul său din Salonic, lângă care se afla și un mare hipodrom. Aceste trei structuri monumentale au fost conectate printr-un drum care trecea prin arc care se încrucișa cu drumului principal al orașului. Arcul lui Galeriu sau Kamara (fiind o structură acoperită, era asemănătoare cu o „cămară”), cum îi spun localnicii – din care se păstrază mai puțin de jumătate – se află pe ceea ce este acum strada Via Egnatia & Dimitrios Gounari, într-un vechi cartier al orașului Salonic (Săruna, cum îi spuneau geto-dacii, sau vlahii actuali). Magnificul monument a fost construit în perioada 298-299 d. Hr. și dedicat în 303-304 d.Hr., pentru a sărbători victoria tetrarhul Galerius asupra uriașei armate a perșilor sasanizi și capturarea căpeteniei lor, Ctesifon, în 297-298. Structura sa este de octopylon (opt-stâlpi; semn al octogonului), formând un arc triplu, care a fost construit cu un miez de zidărie și cu panouri de marmură împodobite sculptural. Interesant este faptul că pe Arcul de Triumf, în unele din scenele sculptate pe pilaștrii, soldații care îl însoțesc pe împăratul Galerius poartă steaguri dacice în formă de balaur.

Deschiderea centrală a arcului a fost de 9,7 m lățime și 12,5 m înălțime, iar deschiderile secundare de cealaltă parte, au fost de 4,8 m lățime și 6,5 m înălțime. Arcul central era calibrat pe partea din Via Egnatia (drumul roman primar, ce conducea de la Dyrrhacium, la Bizanț), care a trecut prin oraș ca un Decumanus (stradă mare, est-vest). Pilaștrii centrali, printre care trece Via Egnatia, susțineau o cupolă, iar pilaștrii laterali susțineau câte un arc. Deasupra pilaștrilor mari existau nișe arcuite în care erau amplasate statuile celor patru împărați ai Tetrarhiei: Dioclețian și Galerius în nișele dintre est și Maximilian și Constantin Chlorus în partea dinspre vest, fiecare dintre statui fiind orientată spre provincia guvernată de fiecare dintre împărați. În zilele noastre se mai pot vedea trei pilaștri: doi centrali și unul lateral, fiecare dintre pilaștrii păstrându-și încă decorațiunile sculptate. Exista un drum de legătură (alee cu porticuri) între Arcul de Triumf și Biserica Rotundă (125m nord-est) unindu-le cu complexul Palatului Regal și al Forumului (235m sud-vest), ce trecea prin arc de-a lungul axei sale lungi. Numai din partea de nord-vest, trei din cei opt piloni și părți ale miezurilor zidăriei de la arcade au mai supraviețuit. De exemplu, întreaga parte de est (patru piloni) și cea mai sudică – unul dintre pilonii occidentali – sunt pierduți. Există o consolidare extinsă, cu cărămidă modernă, care s-au efectuat pe miezurile de zidărie expuse, pentru a proteja monumentul. Cei doi piloni care flanchează coridorul boltit central păstrează dale de marmura sculptate, care descriu războaiele lui Galerius împotriva perșilor, în linii mari, ca un panegiric.

Dintre scenele păstrate putem aminti „Galerius (L) atacă Narses (R)”, „Familia imperială la jertfa de mulțumire” și „Tetrarhii îmbrăcați la unison cu o Victorie ce deține o coroană de flori la victoria Augustă”. Înțelegerea programului sculptural inițial al arcului este limitată de pierderea majorității panourilor de marmură, dar ce a rămas poate da o impresie de ansamblu. Patru registre de decor sculptat așezate vertical au fost realizate pe fiecare stâlp, fiecare separat de muluri elaborate (ca symbol al numărului 4, al celor 4 zări, al celor 4 colțuri ale Lumii). Ceea ce rămâne de constatat este că prezența arcului afirmă gloria tetrarhiei (al numărului 4) și proeminența lui Galerius în cadrul acestui sistem. Arcul sărbătorește Imperiul Roman, ca parte a victoriei lui Galerius asupra împăratului sasanid.

În 303-304 Senatul Romei dedică monumentul de care vorbeam pentru a glorifica victoria cezarului Galeriu împotriva perșilor din 297-298, în care corpul de armată de bază a fost format din compatrioții săi daci, luptători neînfricaţi şi posesori de arme redutabile. Metopele monumentului îi arată pe daci ca factor decisiv al victoriei, fapt recunoscut de toţi istoricii, începând cu danezul K.F. Kinch, autorul lucrării L’Arc de Triomphe de Thessalonique (Paris, 1890), piatră unghiulară pentru toţi ceilalţi istorici care au tratat subiectul. (Victor Stancu, L’Arc de Triomphe de Galere a Salonique et ses metopes representents des troupes des Daces, 1982). Apariția acestor daci sculptați în marmură la anul 300 este o dovadă în plus a existenței, încă, a poporului dac și a corpului de armată dac, ce putea face față unor asemenea încercări imperiale majore. Manualele de istorie din școlile românești nu pomenesc nimic despre acestea toate. Prima metopă reprezintă atacul cavaleriei dace în bătălia din ţara kurzilor. În fruntea cavaleriei se afla Cezarul însuşi. De altfel, dacii sunt prezenţi în toate bătăliile importante, în prima linie, dragonul dacic apărând totdeauna înaintea însemnelor legiunilor romane, absente complet din multe alte scene de bătălie. Ca un semn de continuitate, putem să menționăm Codexul Rohonczi care vorbește despre o țară, o armată și o religie a Blackilor – Vlahilor la anul 1100.

Să privim încă o dată către monumentalul Arc de Triumf aflat pe Calea Egnatia din Salonic. Profesorul emerit Niels Hannestad afirma în lucrarea sa „Monumente publice ale artei romane” (București, Editura Meridiane, 1989; traducere Mihai Gramatopol), că „…cel mai important dintre monumentele tetrarhice care s-au păstrat, este Arcul lui Galerius de la Salonic, orașul de reședință al împăratului”. Dacă cunoscuta Columnă a lui Traian de la Roma și Tropheumul Traiani din Dobrogea erau considerate monumente ale înfrângerii poporului geto-dac de către romani, acesta monumental Arc de Triumf din Salonic rămâne peste veacuri ca un însemn major al triumfului romano-geto-dac. Deși unii cercetători nu au dorit să cunoască acest magnific edificiu, el se impune totuși prin însăși existența sa. Fiind una dintre construcțiile reprezentative ale lui Galeriu, care s-a conservat în proporţie de aproximativ 50 la sută până în zilele noastre, Arcul de Triumf din Salonic, unul dintre centrele culturale religioase și politice ale traco-geților de peste 2500 de ani, stă în soarele amiezii și domină orașul.

Și acum în regiune se mai păstrează urme ale limbii, portului și obiceiurilor urmașilor vechilor traco-daco-geți, descendenți ai pelasgilor vechi, cei dintâi locuitori ai zonei. Câteva zeci de mii sau sute de mii de vorbitori de aromână și megleno-română își mai duc traiul încă prin văile și pe piscurile munților din apropiere, ca urmași vașnici ai Geților de Aur primordiali, nerecunoscuți de concetățenii greci și neajutați de România. Grecia – țară membru al UE, cunoscută ca locul unde a apărut pentru prima dată oficial democrația în antichitate și întâiul stat orthodox declarat oficial – prin însăși constituția sa, impune faptul că nu pot exista și alte neamuri, ci doar greci, pe teritoriul său. Desigur, alta era situația acum 1700 de ani, când la conducerea Imperiului Roman, deci a lumii de atunci, se aflau și strămoșii noștri traco-geto-daci. Acum, chiar dacă participăm la conducerea Europei bruxelleze, doar facem act de prezență… și de reverență!

Sursa: George V. Grigore
Adaptare: Carmen Pankau

GETO-DACII ÎNVINGĂTORI DE PE ARCUL LUI GALERIU DIN SALONIC (1/2)

Dacă Monumentul de la Adamclisi și Columna lui Traian sunt mărturii în piatră ale pierderii unor bătălii sau războaie de către geto-daci, există și un monument ce celebrează o victorie a acestei armate: Arcul de triumf al lui Galeriu din Salonic (Grecia). Salonicul, numit transliterat și Thessaloniki, în macedoneană și bulgară fiind numit Solun, în aromână Sărună, în meglenoromână Săruna, mai este denumit și Selânik (în turcă), Salonika sau Salonica, fiind al doilea oraș ca mărime din Grecia și principalul oraș din regiunea Macedonia (regiune traco-getă). Acest oraș are azi o populație de aproximativ 800.764 locuitori incluzând suburbiile. Oraşul a fost stăpânit de-a lungul istoriei sale zbuciumate de către romani, bizantini, veneţieni, otomani şi greci. Tesalonicul, Solun sau Săruna, este unul din locurile unde a propovăduit apostolul Pavel, dar şi un fel de capitală a unei regiuni în care s-au scris pagini importante din istoria păstorilor vlahi (români), urmași ai Geților de Aur primordiali.

Despre legenda numirii aromâne și megleno-române a acestui oraș, aceasta face trimitere la cuvântul „SARE”, ca sursa a numirii sale (referitor la ieșirea sa la mare). De menționat este faptul că specialiștii spun că numele este moștenit direct din latinescul Salona, pentru că noi – vlahii, aromânii, meglenoromânii, sau pur și simplu românii de pretutindeni – nu am avut cuvinte în limba noastră, așa cum nu prelucram nici aurul, nu aveam nici fortificații, nici nume de botez, ci așteptam la „MINUNEA ROMANĂ” să ne dea cuvinte și minte. Eu cred că de la ei, de la vlahii primordiali, ȘI NU DE LA GRECII care AU VENIT MAI TÂRZIU pe aceste meleaguri (este o regiune clară a vlahilor), AU PRELUAT denumirea bulgarii și grecii, care astăzi îi zic SOLUN. Numele actual al orașului a fost dat după frumoasa Thessalonica, soră a lui Alexandru cel Mare (tracul get) – cel care a fondat orașul – și soție a lui Cassandru. Ea a fost numită așa de tatăl ei Filip al II-lea, pentru că atunci când a auzit de nașterea ei, tocmai repurtase victoria asupra locuitorilor din Focida, cu ajutorul thessalilor (Tesalia-Nike).

După cucerirea romană (146 î.Hr.) a fost capitala provinciei Macedonia și era condusă de un praetor. Potrivit lui Strabon, Tesalonicul a fost înființat pe locul unei terme antice, fiind format din unirea a douăzeci și cinci de mici sate. Orașul antic a fost proiectat de către Hippodaminan, în blocuri rectangulare. Dezvoltarea saa fost încurajată de către existența portul său important și, în timpul perioadei romane, prin faptul că a fost numit capitală a Macedoniei. Când romanii au legat celebra Via Ignatia, drumul istoric ce unea Răsăritul și Apusul, de Salonic, orașul a devenit și mai prosper. Aici a fost exilat cunoscutul orator roman Cicero (58-57 î.Hr.). Sub Caesar Augustus, Salonicul a devenit cel mai important centru militar din Macedonia. Mai târziu, orașul a servit ca reședință lui Pompei și trupelor sale 49 î.Hr., când a trebuit să se refugieze aici de Iulius Caesar. Orașul a prosperat în continuare sub împărații Adrian, Traian și Dioclețian, îmbogățindu-se în temple și clădiri monumentale.

În secolul al III-lea d. Hr. (254) Salonicul avea să iasă învingător în confruntarea cu atacul goților (geţii - n.r. cp.). Împăratul Galeriu a trăit în acest oraș, după ce a devenit împărat al jumătății răsăritene a Imperiului Roman, sub conducerea lui DIOCLEȚIAN. GALERIU (de origine getă – n. r. cp.) a fost și cel care a instituit persecuții împotriva puternicei comunități creștine din Tesalonic, el fiind adept al vechii religii daco-traco-gete. Unul dintre martirii acelor timpuri a fost Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de Mir, devenit ulterior ocrotitorul orașului. Tetrarhia din care făcea parte și Galeriu (de la grecescul „tetra”, patru și „arhos”, șef; semn al numărului patru, al Iglisiei, al Vechii Biserici Valaho-Egiptene, al Tetrapilonului, al „Celor patru colțuri ale Lumii”, ca semn al fixării acestuia) era un sistem de guvernare și de administrare a „Imperiului Roman”, conceput de Dioclețian, în anul 293 (GAIUS AURELIUS VALERIUS DIOCLEȚIANUS („Gaius” de la Mama Gaya Vultureanca (era get, la origine, adept al acestei religii, ca și Galeriu de altfel); 244–311), cunoscut drept Dioclețian, a fost împărat roman de la 20 noiembrie 284 până la 1 mai 305). În acea vreme Imperiul a fost condus de doi auguști (Dioclețian la Nicomedia (azi Izmit, în Turcia) și Maximian (la Milano, în Italia)) și doi cezari (Galerius la Sirmium, în Panonia, și Constantin Chlorus, la Treviso). Însă, între aceștia, exista o ierarhie. Dioclețian îi domina pe colegii săi, și fiecare cezar trebuia să fie succesorul augustului său.

Dioclețian a crezut că astfel rezolvă dificultățile administrative și judiciare, pe care le crea un Imperiu devenit prea mare pentru un singur împărat și o singură administrație: tetrarhia îi părea ca o soluție sigură de a asigura permanența, eficiența și unitatea puterii imperiale. Sistemul său nu a supraviețuit; după abdicarea lui Dioclețian, în anul 305 d.Hr., el s-a deteriorat rapid, ducând la anarhie și războaie civile, care nu vor înceta decât în anul 312, o dată cu victoria lui Constantin asupra rivalilor săi. Odată cu împărțirea „Imperiului Roman” în „pars Orientis” și „pars Occidentis”, Salonicul se va afla inclus în viitorul „Imperiu Bizantin”. Sub împăratul Constantin cel Mare, construirea unui nou port artificial, cât și alte îmbunătățiri aduse celui vechi, dar și începerea construirii fortificațiilor orașului, au condus la considerarea acestuia drept cel mai important oraș aflat în nordul Greciei.

Totuși, fondarea orașului-capitală Constantinopol și concentrarea puterii politice și religioase în acest oraș va îndepărta Salonicul de rolul central la care putea să spere prin poziția sa geografică privilegiată. Teodosie cel Mare (379-395) s-a convertit la creștinism în acest oraș în timpul unei epidemii. Mai târziu acesta a emis EDICTUL DE LA TESALONIC (380) care a interzis cultul păgân. În anul 390 Teodosiu I a dispus masacrarea populației care se revoltase, atunci existând între șapte și zece mii de victime. Începând din secolul următor, Thessalonica a devenit capitala prefecturii Illyricum, vastă circumscripție a imperiului, care îngloba cvasitotalitatea Peninsulei Balcanice. Începând din secolul al VI-lea, numeroase triburi slave s-au instalat în regiunea Tessalonicăi. Mai multe atacuri au avut loc contra orașului de-a lungul întregului secol al VII-lea, iar imperiul, foarte angajat pe frontul oriental, intervine cu slăbiciune. În anul 904, Salonicul a fost asediat și ocupat de către saracini (pirații arabi), care au luat 22.000 din cetățenii săi ca sclavi.

Salonicul s-a aflat inclus în Imperiul Bizantin, până când a fost cucerit în Cruciada a IV-a (1204) și a devenit capitală a Regatului Cruciat al Salonicului. În ciuda invaziei a devenit cel mai mare fief al Imperiului Latin, care acoperea cea mai mare parte din nordul și centrul Greciei. Orașul a fost dat de împăratul Baldwin I, rivalului său Bonifaciu de Montferrat, fiind ocupat încă o dată de către despotul bizantin Theodor Comnen Dukas, conducătorul grec de Epir, în anul 1224. În 1235, țarul Ivan Asen al II-lea al Bulgariei a subjugat Despotatul de Epir și a făcut pe conducătorii Salonicului vasalii săi. Orașul a devenit subordonat Imperiului de la Niceea în 1241, fiind pe deplin anexat în 1246. La anul 1264, Salonicul este recuperat în totalitatea sa de către Imperiul Bizantin. Orașul a căzut apoi sub ocupația turcilor otomani în anul 1387, urmând câteva secolele de control turc.Aceștia au pierdut această cucerire în urma înfrângerii lor în Bătălia de la Ankara împotriva lui Tamerlan, în anul 1402, când turcii învinși au fost obligați să restituie un număr de teritorii bizantinilor. Neputând să se apere împotriva IMPERIULUI OTOMAN, aflat în permanentă expansiune, despotul bizantin Andronikos Palaeologus vinde orașul puternicii Veneții în anul 1423, cea care îl va păstra sub autoritatea sa până în anul 1430.

În acel an, sultanul turc Murad al II-lea, după un asediu de trei zile preia controlul asupra orașului. În toată această perioadă, în ciuda invaziilor intermitente, Salonicul a susținut o populație numeroasă și un comerț înfloritor, care rezultă și din efortul intelectual și artistic, care pot fi urmărite în numeroase biserici și fresce din epocă și de titlul de savanți și profesori existenți acolo, cum ar fi Thomas Magististos, Demetrios Triklinios, Nichifor Choumnos, Constantin Armenopoulos și Nil Kabasilas. Exemple de artă bizantină au supraviețuit în oraș, în special mozaicuri în unele dintre bisericile sale istorice, inclusiv în Bazilica Hagia Sofia și Biserica Sfântului Gheorghe.

În 1492, aproximativ 20.000 de iudei care au fost exilați din Spania, au repopulat orașul. În secolul al XVI-lea, evreii se spune că ar fi fost încă majoritari în oraș. Suleiman I Magnificul a efectuat reparații extinse și adăugiri cunoscutului Turn Alb (1430), care a fost la început parte a ansamblului de apărare din zona de coastă, iar mai târziu închisoare. În timpul primului război balcanic, Salonicul a fost eliberat de ocupația turcă, în anul 1912, orașul fiind cedat Greciei. Salonicul este orașul natal al lui Mustafa Kemal, cunoscut ulterior ca Ataturk, părintele Turciei moderne. Casa în care s-a născut este în prezent muzeu, fiind și sediul Consulatului Turciei la Salonic. În anul 1997 Salonicul a fost Capitală Europeană a Culturii. În Salonic se află în prezent cea mai importantă Universitate din Grecia, având mai mult de 60.000 de studenți. Monumentele paleocreștine și bizantine aflate în Salonic au fost înscrise în anul 1988 pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO. În localitățile din împrejurimile Salonicului locuiește și astăzi o importantă comunitate de aromâni și meglenoromâni (vlahi, români), cărora statul român ar trebui să le acorde o mai mare atenție, dar și cetățenie.

-Va urma-

Sursa: George V. Grigore
Adaptare: Carmen Pankau

Arcul lui Galeriu din Salonic

Luptători geto-daci pe Arcul lui Galerius

Arcul lui Galeriu din Salonic. Cele patru registre sculptate.

PEȘTERA BACHO KIRO, BULGARIA, PE ATUNCI PĂMÂNT GETIC-ROMÂNESC ȘI URMELE UMANE DE ACUM 45.000 DE ANI DESCOPERITE AICI

Peștera Bacho Kiro se află în apropiere de mănăstirea Dryanovo, de lângă orașul Veliko Târnovo, Bulgaria (pe atunci Pământ Getic-Românesc- n.r. Carmen Pankau).

Aici cercetările specialiștilor au dus la descoperirea unei prezențe umane destul de importante. Câteva fragmente osoase și un molar cu o vechime de aproximativ 45 000 de ani, descoperite în peștera Bacho Kiro din Bulgaria, demonstrează că Homo Sapiens a pătruns în Europa mai devreme decât se credea până acum. ADN-ul prelevat de la aceste fosile descoperite a arătat că aparțineau unor oameni moderni, Homo Sapiens, nu oamenilor de Neanderthal.

În peștera Bacho Kiro, situată la circa 30 de kilometri sud-vest de Veliko Târnovo, au fost descoperite o serie de artefacte remarcabile, printre care unelte din piatră din os și pandantive realizate din dinții urșilor de peșteră. Resturile umane descoperite în peșteră au o vechime ce variază între 43 000 și 46 000 de ani, în timp ce artefactele asociate datează din urmă cu până la 47 000 de ani, a precizat paleoantropologul Jean-Jacques Hublin, directorul Departamentului de Evoluție Umană de la Institutul Max Planck pentru Antropologie Evolutivă din Germania. Acest studiu dovedește că Homo Sapiens, specie care a apărut în Africa în urmă cu aproximativ 300.000 de ani și apoi s-a răspândit în restul lumii, a ajuns în Europa cu câteva mii de ani mai devreme decât se credea anterior. Până la acea dată, Europa era populată de neandertalieni, specie umană care trăia de câteva sute de mii de ani pe continent. Această descoperire arată că cele două specii umane au populat simultan Europa timp de 8.000 de ani înainte de dispariția neandertalienilor. Aceste descoperiri arată că neandertalienii au interacționat cu Homo Sapiens și chiar au împrumutat aspecte culturale de la aceștia din urmă.

O echipă internaţională din care fac parte şi doi cercetători români de la Institutul de Speologie „Emil Racoviţă” a secvenţiat în anul 2021 genomurile celor mai vechi oameni moderni din Europa, care au trăit cu circa 45.000 de ani în urmă în peştera Bacho Kiro din Bulgaria. Comparând aceste genomuri cu cele ale oamenilor care au trăit ulterior în Europa şi Asia, cercetătorii de la Institutul Max Planck pentru Antropologie Evoluţionară (Leipzig, Germania) au demonstrat că oamenii din Bacho Kiro au transmis genele urmaşilor, cu precădere celor din estul Asiei. Cercetătorii au identificat, de asemenea, secvenţe importante de ADN neanderthalian în genomul oamenilor de Bacho Kiro, demonstrând ca aceştia au avut strămoşi neandertalieni cu cinci-șapte generaţii înainte.

Descoperirile sugerează că încrucişarea dintre omul modern şi cel de Neanderthal nu era nicidecum o excepţie pentru primii oameni moderni ajunşi în Europa din Africa. Până în prezent, singurul om modern timpuriu despre care se demonstrase că a avut strămoşi neandertalieni era cel din Peştera cu Oase din România.

Peştera se află la doar 300 şi ceva de metri de mănăstirea Dryanovo. Primii turişti au intrat în această peşteră în anul 1938. Numele peșterii vine de la Bacho Kiro, așa cum era numit revoluționarul Kiro Petrov Zanev. Acesta era doar un învăţător, un om de litere, care s-a făcut cunoscut în cadrul Revoltei din Aprilie. Peştera are cca. 3.600 de metri, dar nu toate galeriile sunt deschise turiştilor. Unele mai periculoase sunt închise, unele sunt declarate rezervație, iar altele sunt în proces de consolidare.

Aceasta ar fi una dintre cele mai vizitate peşteri de pe teritoriul Bulgariei. Prima sală a fost cea mai „darnică” pentru speologi. Acolo s-au găsit urmele oamenilor ce datează încă din Paleolitic. La intrare poţi alege între 2 tipuri de bilete: pentru turul mai lung de peşteră, sau pentru cel scurt. Temperatura din interior este de 13 grade mereu, iar umiditatea este în jur de 90 la sută. Surprinzător este că au fost găsit urme care atestă coexistenţa omului cu animalele. În mare parte traseul este foarte bine luminat încât nu ai probleme în interior. Doar pe alocuri, când treci dintr-o „cameră” (sală) în altă trebuie să acorzi puţin mai multă atenţie pereţilor şi tavanului de care te poți lovi.

Cum drumul spre peşteră este, practic, prin curtea mănăstirii, se poate admira micul colţ de paradis de aici. Călugarii au amenajat o mică gradină zoologică, unde poți admira păuni, bibilici, ponei, iepuri şi tot felul de animaluţe. După ce ne-am plimbat puţin pe acolo, am pornit spre peşteră. Pentru vizita în peșteră se iese din curtea mănăstirii şi se traversează podul peste râul Dryanovska. Drumul trece prin fascinantele canioane ale râurilor Adara şi Dryanovska şi se termină undeva lângă o superbă cascadă. Peştera se află la capatul unor scări săpate în stâncă.

Din fericire sunt destul de late treptele, aşa că urcarea lor nu te pune în dificultate. Înainte de scări se află un alt indicator. În interior este puțin răcoare. Am înțeles că ar fi în jur de 12-13 grade înăuntru. Peştera este iluminată şi accesul se face cu ghid, dar mare atenţie pentru că este una din cele mai umede peşteri şi traseul este puţin mai dificil. Se spune că aici s-au descoperit cele mai vechi dovezi ale existenţei umane din Peninsula Balcanică, iar pentru aceasta la intrare a fost amenajată o zonă ce înfăţișează oameni ai peşterilor într-o posibilă tabără – așezământ.

Există două trasee prin peşteră. Unul scurt, pentru care am optat şi noi şi unul mai lung, dar care, din câte am înteles se face fără ghid, doar cu o torţă. Spre traseul lung se deschide poarta doar la cerere. Galeriile sistemului carstic se întind pe patru niveluri şi însumează undeva la 3.200 metri. Noi am vizitat doar primii 700 metri, acesta fiind traseul scurt. Posibil ca cercetările viitoare e vor avea loc în acest system carstic să ne aducă noi dovezi despre existența aici a omului preistoric și despre istoria evoluției sale în timp.

Sursa: George V. Grigore
Adaptare şi foto: Carmen Pankau

DE LA PAZVANTE CHIORUL LA TRAIAN BARCAGIUL…

Mulți au auzit de Pazvante Chiorul (Osman Pazvantoglu 1758-1809) dar puțini știu cum a jefuit el, cu pazvangiii lui, Țara Românească la începutul secolului al XIX-lea, întrecut fiind doar de eliberatorii sovietici cu „Sovromurile lor” și de administrațiile dâmbovițene postdecembriste conduse de: Petre Roman, Văcăroiu, Năstase, Boc, Ponta, care au propagat jafuri prin corupție în toată România sub oblăduirea lui Iliescu și Băsescu, depășind cu mult pazvangiii în șalvari cu iatagane.

După această frază despre pazvangii, niște mercenari musulmani plătiți să jefuiască și să omoare oameni pașnici, fără apărare, să coborâm trei secole în istoria rumânilor sub domniile fanarioților, care nu erau nimic altceva decât niște vătafi ai Porții Otomane în Țările Române pentru a-i asigura haraciul, din ce în ce mai mare, ceea ce în Oltenia a dus la o anarhie greu de stăpânit. Lucrurile s-au complicat când austriecii i-au bătut pe turci în 1717 și prin tratatul de pace, turcii le-au cedat habsburgilor Banatul, Serbia și Oltenia. Habsburgii au numit Oltenia „Kleine Walahei” și au vrut să introducă ordinea și administrația lor, dar nu le-a reușit, deloc, datorită revoltelor oltenilor ce au început să se adune în cete haiducești, culminând cu lovitura reușită dată de Pavel Haiducul caravanei habsburgice formată din douăzeci de care, cu pereți metalici, ce strângeau taxele pentru Viena. Isprava haiducului a zguduit finanțele Vienei în acel an. Oltenia a fost singura provincie imperială ce nu s-a supus ordinei și administrației habsburgice, așa că, în 1739 imperialii au fost bucuroși să se retragă, fără regrete, din „Kleine Walahei”. Domnul fanariot de la București și-a frecat mâinile de bucurie, gândindu-se la haraci și peșcheș, care nu era doar pentru Poarta Otomana, dar și pentru el și neamurile lui, cu care împânzise Țara Românească, punându-le în înalte dregătorii. Și le-a frecat degeaba, pentru că anarhia și haiducia oltenească a luat asemenea amploare încât nu a mai putut să o stăpânească, nici să adune averi cât ar fi vrut pentru el și Imperiul Otoman în declin, datorită corupției fără margini ce îl cuprinsese și ascensiunii Imperiului Habsburgic.

În acest moment istoric, undeva în Bosnia balcanică se naște Osman, ce devine Pazvantoglu, numit după bunicul său, gardian al închisorii din Sofia, fiindcă rămăsese orfan. Fiind dezghețat și ager, îndrăzneț fără pereche și bun mânuitor de arme, vrea să se impună, să domine și să fie bogat cu orice preț. Calea aleasă a fost cămătăria, ceea ce Coranul interzice musulmanilor. Infractorul religios este prins și după lege îl aștepta sfârșitul, dar în Balcanii otomanilor legile sunt doar în cărți, în realitatea de toate zilele deasupra tuturor legilor fiind banii, deci este ajutat să scape din închisoare și până la București nu se oprește, unde deasupra balcanismului otoman înflorise fanariotismul, cu ramuri groase de fățărnicie, ticăloșenie și înșelătorie. Acest oraș, parazitat la sânge de demnitari fanarioți, era mediul favorit, identic cu firea lui Osman Pazvantoglu, ce în scurt timp a ajuns cunoscut prin escrocarea unor boieri naivi. De formă se angajează mercenar în gărzile de arnăuți ale domnului fanariot Mavrogheni și subit e cuprins de ambiția de-ajunge șeful gărzii, ceea ce realizează, în doi ani de zile, prin pungi cu galbeni. În această poziție aria lui de pungășire se lărgește mult, făcând avere necinstită ceea în mediul fanariot al urbei este o fală, un mare blazon. Pazvante, cum îi spuneau rumânii, atinge apogeul fanariotic pe Dâmbovița în anturajul curții domnești, unde, pe neașteptate face o criză de amor total după o jupâniță de la curte care-l refuză cu dispreț, ceea ce îl doboară într-o depresie de zace la pat cu lunile. Își revine, urând de acum înainte femeile și intră într-un fanatism de grandoare uneltind cu alți fanarioți la mazilirea domnitorului Mavrogheni. Acesta află, îl prinde și încarcerează, ridicând eșafodul pe care vroia să-l decapiteze. Zilele lui Pazvante erau numărate, dar când Mavrogheni numără pungile de galbeni pentru eliberarea și exilarea lui Pazvante, uită de eșafod, ia galbenii și îi dă drumul lui Pazvante, care trece Dunărea înapoi de unde venise.

Liber din nou, și-a încropit o bandă de pazvangii și-a început să jefuiască prin Balcani, strângând o sumă mare de galbeni pe care o trimite sultanului Selim al III-lea pentru a-l numi și pe el agă, comandant de armată otomană, cu promisiunea că va dubla peșcheșul dacă îl va numi. Bineînțeles că a devenit agă, doar erau în lumea otomană. Bucuros, dar nu destul, acum vrea să devină pașă, adică guvernator de pașalâc, și surpriză, sultanul Selim nu mai răspunde la pungile lui de galbeni. Avea altceva în cap! Rezultatul, de necrezut și ne mai întâmplat în istoria Imperiului Otoman; Osman Pasvantoglu adună de peste tot o armată de pazvangii, mercenari și se răscoală împotriva sultanului! Este total dezlănțuit, se autointitulează pașă, își face un pașalâc propriu cu capitala la Vidin, unde bate monedă proprie, cu chipul lui pe avers și închisoarea din Sofia pe revers, fiind prima și ultima monedă din lume înfățișând o închisoare! Dar extraordinarul și inexplicabilul, după logica istorică, este ceea ce urmează. De ochii lumii și-al istoriei, sultanul trebuie să-l pedepsească pe răzvrătit și trimite împotriva lui o armată de 100.000 de oameni, condusă de aga Kukuc ce, surpriza, nu poate cuceri Vidinul care nu avea nici măcar 10.000 de pazvangii! Dar, surpriza surprizelor, vine din partea sultanului care se răzgândește în privința răzvrătitului; renunță să-i mai aducă capul pe tavă, ba mai mult, îl face pașa de Vidin! L-a costat foarte scump pe Osman Pazvantoglu răzgândire sultanului, pe lângă prețul plătit lui aga Kukuc să nu poată cuceri Vidinul! În istorie s-a scris că armata de 100.000 oșteni a lui aga Kukuc nu a putut cuceri Vidinul pentru că domnitorul fanariot Hangerli, al Țări Românești, nu a aprovizionat cum ar fi trebuit marea armată otomană și în consecință fanariotul Hangerli și-a pierdut capul, să fie un țap ispășitor. Așa e scris, dar, de multe ori, adevărul e ascuns printre rânduri.

Nici o pagubă-n domnitori fanarioți, se îngrămădeau pe capete la picioarele sultanului, căruia toate îi mergeau din plin, acum dându-i mână liberă și lui Pazvante să jefuiască Țara Românească și-n folosul lui. Astfel, în 1800 pazvangiii jefuiesc, omoară și dau foc Craiovei, din care mai scapă doar vreo 300 de case din cele 7.000 câte avusese înainte și jefuind ajung până la Târgu Jiu. Cronicile spun că din ordinul lui Pazvante, pazvangiii trebuiau să violeze toate femeile, drept răzbunare că jupânița valahă l-a refuzat, atunci, de mult. După jaful, violurile femeilor și omorârea bărbaților în Oltenia, în 1802 pazvangiii jefuitori pornesc spre București. Domnitorul fanariot MIHAIL ȘUȚU, aflând, o ia la sănătoasa, iar arnăuții lui albanezi în loc să apere cetatea de scaun se ceartă între ei și pazvangiii jefuitori intră liberi, fraternizând cu vagabonzii și cerșetorii bucureșteni, dintre care unul dintre ei ajunge să fie luat drept înlocuitor de domnitor. Fapt istoric; străinii, fanarioții și pazvangiii jefuitori au încrustat adânc apucăturile lor în firea bucureștenilor pentru vremurile ce vor veni.

Pașa din Vidin, recunoscut și de sultan de data aceasta, recunoștință ce o plătea cu vârf și îndesat, atinge zenitul său istoric, vorbindu-se despre el în fel și chip; de la aventurier la învățat, de la haimana și fanatic la diplomat și vizionar, când complexat și labil, când puternic și răzbunător. A fost doar un meteorit otoman.

Sfârșitul lui și-al pașalâcului său se trage de la iataganul celui mai mare haiduc oltean, Iancu Jianu. Întâi, într-o luptă directă, i-a scos un ochi, după care rumânii l-au numit Pazvante Chiorul! A doua oară, în 1809 IANCU JIANU, a răzbunat toate jafurile, violurile și omorurile pe care pazvangiii le-au pricinuit în Țara Românească, trecând Dunărea, împreună cu haiducii lui, câteva mii, ce au fost în stare să cucerească Vidinul pe care l-au prădat, au omorât și au pus foc, iar Pazvante Chiorul și-a găsit sfârșitul, așa cum i l-a prezis Iancu Jianu atunci când, prima dată i-a brăzdat fața cu iataganul scoțându-i un ochi.

Iancu Jianu nu este o legendă, este o FIGURĂ ISTORICĂ AUTENTICĂ ce a scăpat Țara Românească de Pazvante Chiorul și pazvangiii lui. Iancu Jianu cu haiducii săi a fost și alături de Tudor Vladimirescu în 1821, an după care am scăpat de domniile fanariote ce au sărăcit cele două voivodate românești timp de o sută cinci ani. Din mare nefericire, fanarioții greci și pazvangiii jefuitori au lăsat fățărnicia, ticăloșenia, înșelătoria lor adânc împământenite în firea multor oameni ai Țărilor Române. Din nefericire, străinii, de oriunde au venit, după fanarioți și pazvangii au fost și sunt ipocriți, infami și devastatori, cu excepții de numărat pe degete. Dar cea mai mare nenorocire pe capul românilor este că, nici Providența, nici Neamul Românesc nu a mai dat patrioți ca Iancu Jianu și Tudor Vladimirescu să-i izgonească din țară.

Din nou, România este dominată de interese străine, nu prin iatagane ci prin politologii și ideologii aberante, printr-o mass-media ce prezintă continuu măreț tot ce este străin, minimalizând și denigrând personalitățile autohtone ce s-au dăruit și jertfit pentru unitatea și propășirea acestei țări. E vremea altor pazvangii jefuitori nu doar de averi materiale ca acum trei secole, de data asta vor să ne distrugă, cu tot cu temelia, istoria, tradițiile, cultura, identitatea și unitatea națională milenară.

Odată cu decembrie 1989, la București au reapărut pazvangiii, precum ciupercile după ploaie, care l-au făcut agă și apoi pașă pe Ion Marcel Ilici Iliescu. Câtă asemănare istorică cu Pazvante de la curtea domnească fanariotă, care a vrut să-l înlăture pe domnitor și Iliescu de la curtea Ceaușescului, care chiar l-a înlăturat cu aprobare Înaltei Porți de la Moscova. De la Tel Aviv – Haifa i-a fost sugerat, prin Saul Brukner, ca prim-sfetnic Petre Roman – Neulander, bine educat în Franța, cu mari planuri pentru o nouă Românie. Întâi, a devastat industria românească, pe care în loc să o modernizeze rapid, a decretat că e învechită și a vândut-o străinilor ieftin, cu preț de fier vechi. Adio șase cincinale de trudă proletară. Apoi, cu bună știință, a declanșat cel mai mare genocid al embrionilor și feților din pântecul româncelor: un milion de avorturi în 1990! Nici un leu pentru susținerea demografiei raționale a țării, pentru o educație corect conceptivă, pentru o creșă sau un cămin. Familiile cu patru copii puteau primi gratuit apartamentele în care locuiau pentru că și așa au fost vândute și banii încasați s-au volatilizat. Începutul tâlhăriilor postdecembriste! Petre Roman – Neulander, va rămâne stigmatizat în istoria neamului romanesc ca liderul-pazvangiu care a început, în mod deliberat, descreșterea neamului românesc.

Mulți străini din țări, societăți, comunități și clanuri diferite au năvălit precum pazvangiii de odinioară în București, după decembrie 1989, cu aceleași gânduri și intenții de îmbogățire prin jefuire, cunoscând puternicul iz fanariot al capitalei – pe care otomanii au pus-o pe Dâmbovița, să le fie mai aproape când vroiau să-i mai osândească cu ceva pe valahi, să nu mai bată drumurile până la Târgoviștea lui Vlad Țepeș. Și la fel ca pazvangiii mahomedani de pe vremuri, străinii năvălitori de acum s-au repezit la devastarea țării, găsind la București destui citadini netrebnici cu care au fraternizat pentru a-și împlini scopurile infame și impostoare. Străinii erau versați, bucureștenii erau săraci, înfrigurați și derutați în incertitudini, astfel mulți dintre ei, pentru o mână de dolari, le-au devenit servi în tot felul de false investiții, asociații și ONG-uri antiromânești, în GDS-Soros și mai ales în mass-media.

Ion Marcel Ilici Iliescu și-a plătit, din visteria statului, mercenarii să-i asigure continuarea președinției. Unul dintre ei, cel mai nesătul și avid, Adrian Năstase, ipocrit și arogant, ajuns prim-pazvangiu, a devastat țara, adunând averi dar și oprobriul românilor obișnuiți și cinstiți. A călcat în picioare istoria ardelenilor români prin reamenajarea, la Arad, a monumentului celor 13 generali ai lui Kossuth ce au omorât zeci de mii de români în 1848-1849, pentru vrerea lor de a fi români liberi. Istoria românilor îl va așeza definitiv în rândul pazvangiilor fără de lege.

Se spune că, alegatorii au vrut să scape de greața aroganței lui Adrian Năstase și l-au ales pe bine dispusul Băsescu Traian, cu vechi state de pazvangiu încă de la Anvers, unde deja ciupea din flota comerciala a României, pe care a lichidat-o, împreună cu alți pazvangii de la Constanța, după decembrie 1989.

Noua tagmă a pazvangiilor, prin dezinformare și manipulare, dar și prin bani și șantaj, s-a cuibărit confortabil în Casa Poporului Român de unde, puși pe căpătuială prin devastarea țării, de la început, pentru siguranța lor, au dat lovituri mortale Justiției pe care, de ochii lumii, o țin pe life-suport controlat; cum vrea să-și revină, cum îi taie oxigenul ! Nu vor Ordine, nu vor Justiție, vor doar jaf la drumul mare și circ de pazvangii, la fel ca în Bucureștiul anului, de grație, 1802!! Acum, în plus de acele trecute vremuri, s-au dedat tâlhărește la banii învățământului general și profesional, la banii ce s-ar cuveni culturii și științei românești, nesocotesc total sănătatea, sportul și artele. Au vândut jumătate din pământul țării străinilor, rad munții de păduri.

Într-un sfert de secol, pazvangiii străini și autohtoni au dus Romania pe ultimul loc în Europa și printre primele țări în lume la pierderea prestigiului și identității naționale, pentru că, printre altele, românii nu au mai avut noroc de un Iancu Jianu.

Sursa: Corneliu Florea
Adaptare şi foto: Carmen Pankau

SEMNELE VIZIBILE ALE DECLANȘĂRII „RĂZBOIULUI INTERN”

 

În actualul context geopolitic, semnele vizibile ale declanșării „RĂZBOIULUI INTERN” sunt „polarizarea” societății și „ploaia” de partide politice.

a) „POLARIZAREA” SOCIETĂȚII

În momentul de față, românii n-au dușmani externi declarați, dar parcă se războiesc întruna, ei cu ei. I-a marcat atât de tare ce s-a întâmplat în decembrie 1989 încât, de atunci, nu mai reuşesc să încheie războiul cu ei înșiși. Voci timide și temătoare, dar și glasuri sonore și hotărâte s-au făcut auzite tot mai des, iar receptarea lor s-a făcut, de obicei, între „dileme vechi” și „dileme noi”.

În România s-au creat și dezvoltat ungherele unei polarizări tot mai găunoase și prăpăstioase a societăţii. Într-o formă sau alta, această polarizare a persistat pînă în zilele noastre, având astăzi condiții și tendințe de a căpăta forme grotești sau chiar macabre.

Polarizarea societății a fost însoțită de sintagme și lozinci culese din panoplia vocilor pițigăiate sau răgușite a celor care au rămas perpetuu „revolutionari de profesie”. Mai întâi s-au confruntat simbolic, iar uneori fizic, mai ales cu pumnii, „revoluționari” și „comuniști”, apoi „fesenişti” şi „antifesenişti”, după care au apărut în arenă „neocomuniştii” şi „democraţii”, care se războiau zi-lumină, dar și după lăsarea întunericului, prin vorbe, gesturi, dar și huiduieli sau înjurături și chiar îmbrânceli. De departe, în acele vremuri de romantism politic, s-au evidențiat și au rămas în memoria socială susţinătorii fervenţi ai lui Ion Iliescu – care scandau „Iliescu-apare, soarele răsare!” -, dar și contestatarii săi, care strigau: „Nu mai vrem, nici un pic, preşedinte bolşevic!”. Apoi a urmat torentul zguduitor al „mineriadelor”, care au turnat gaz și paie pe focul mocnit, iar lozinca „Noi muncim, nu gîndim!” a sintetizat conflictul între intelectuali – divizați în mod pervers de către ideologii – şi „oamenii muncii” – al căror număr și putere socială se micșorau de la an la an, privind mânioși, dar neputincioși la distrugerea economiei naționale, devenită doar „economie de piață”. În viața politică de atunci, asupra unui singur subiect a existat consens: integrarea europeană, decisă politic într-o întâlnire de la Snagov, la care au participat repezentanţii tuturor partidelor parlamentare.

Între timp, România a intrat în N.A.T.O. şi în Uniunea Europeană, dar dihonia pătrunsă între români s-a răspîndit în ţesutul social, generând o nouă polarizare politică, între susţinătorii şi adversarii unor președinți, prim-miniștri, partide politice sau creatori ori propovăduitori de opinie publică.

b) „PLOAIA” DE PARTIDE POLITICE

Potrivit DEX, partid politic semnifică o organizație al cărei scop este câștigarea controlului asupra aparatului de conducere. După „revoluție” la Tribunalul Muncipal București au fost înregistrate multe zeci de partide politice. Unele au dispărut, altele și-au modificat denumirea, altele s-au comasat prin absorbție, altele au fost radiate. În mai 2015, Legea Partidelor Politice, în vigoare din anul 2003, a fost modificată (simplificând cerinţele legate de numărul minim de membri, care a coborât de la 25.000 de membri la 3 membri!). Astfel, pe „scena politică” s-a înregistrat o adevărată avalanşă de partide politice, cu ideologii definite sau neclar definite, dar toate cu pretenții de a urca pe scara politică și de a ajunge la resursele de putere, recum și la actul de decizie politico-statală.

Potrivit Registrului Partidelor Politice, în România există astăzi aproape 100 de așa-zis „PARTIDE POLITICE”, care se împart în: partide parlamentare, partide neparlamentare, formațiuni ale minorităților (neînregistrate în registrul partidelor politice, dar cu drept de reprezentare politică la toate nivelurile), partide desființate (asimilate). De la nașterea democrației în România, Tribunalul Municipal Bucureşti a respins cererea de înființare a unor partide „neagreate” politico-juridic, precum: Partidul Comuniştilor, Partidul Comunist Român, Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Revoluţiei a III-a Forţă, Partidul Vâlcenilor, Partidul Transilvania Democratică, Partidul Forţa Pensionarilor, Partidul Noua Revoluţie, Partidul Naţional Ţărănesc Maniu-Mihalache, Uniunea pentru Rădăuţi, Partidul Alternativa Civilă, Mişcarea pentru Medgidia, Partidul Naţional Român din Alba Iulia, Partidul Naţional Agrar.

În momentul de față, alți indivizi guralivi și inventivi, plini de dorul gloriei pământene stau la poarta Tribunalului, încercând să impună îndeosebi prin gălăgie politică partide care au exclus din titulatură cuvântul „național”, nu-s capabile să prezinte vreun program de guvernare folositor celor din „talpa țării” și configurează în jurul nucleului conducător ale „găști” sau „haite politice”.

Precum se observă, în acest plan se desfășoară fără pauze și cu toate pânzele sus, un „RĂZBOI INFORMAȚIONAL”, cu varianta sa impusă și dirijată de centrele de putere, numit război de comandă-control. Puzderia de partide politice existente în România CONFIRMĂ zdrențuirea națiunii române și OFERĂ TERENUL și MATERIA PRIMĂ necesare reluării „RĂZBOIULUI ROMÂNO-ROMÂN” de pe alte trambuline politico-ideologice. În „centrele de putere” externe și interne, de obicei necunoscute „mulțimii”, unde se reclădește și se livrează pe piața consumatorilor de senzațional democrația dâmbovițeană, PRIMEAZĂ INTERESUL CELOR „ALEȘI” și NU nevoile sociale ale mulțimii, numite „POPOR” doar atunci când este chemată la vot. Acești corifei ai „noii ordini” cunosc de la dascălii lor comunitariști că un popor este cu atât mai ușor de condus, de dominat și de stors de resurse existențiale, cu cât este mai ZDRENȚUIT în grupări sau grupuri care-și spun „partide politice” și împart mulțimile în „bazine electorale”. Cine are interes să mențină în România o PUZDERIE de partide politice?

Cui folosește?

ELEMENTE DE STRATEGIE FOLOSITE DE „GĂȘTI” ȘI „HAITE” POLITICE
În „războiul intern”, inamicul intern utilizează ELEMENTE ale războiului informațional, VECHI DE CÂND E LUMEA. Aceasta se desfășoară prin utilizarea, în funcție de „câmpul tactic”, a ideilor generalului chinez Sun Tzu, părinte al ştiinţei militare (secolul IV î.Chr.), regrupate în „arta războiului”. Acestea au ca scop ÎNFRÂNGEREA INAMICULUI, prin înşelătorie, fără luptă, prin fapte, precum:
– arătarea generozității în promisiuni şi recompense pentru informaţii;
– bazarea pe trădătorii aflați în rândurile „inamicului”;
– convingerea inamicului să creadă în posibilitatea salvării de la pieire;
– discreditarea a tot ceea ce merge bine în „tabăra inamicului”, începând cu „luminătorii de conştiinţă”;
– implicarea elitelor „taberei inamice” în afaceri dubioase, distrugerea reputaţiei și supunerea lor dispreţului propriilor aderenți;
– inducerea în eroare a inamicului, spre a-i diminua avântul și a deveni neglijent, apoi lovirea lui prin surprindere;
– infiltrarea peste tot a spionilor;
– livrarea de fete tinere (pe vremea lui Sun Tzî, și băieți!), „pentru a-i lua minţile” inamicului:
– oferirea de bani și aur (pe vremea lui Sun Tzî „jad şi mătase”!) pentru a-i zgândări inamicului ambiţiile;
– perturbarea, prin orice mijloace, a funcţionării armatei inamicului;
– răspândirea discordiei şi conflictelor între „cetăţenii taberei ostile”, dar mai ales ÎNTĂRÂTAREA tinerilor CONTRA bătrânilor;
– ridiculizarea tradiţiilor adversarilor;
– slăbirea voinţei „luptătorilor inamici” prin cântece persuasive (pe vremea lui Sun Tzî „cântece şi melodii senzuale”);
– utilizarea „creaturilor cele mai ticăloase şi mai abjecte”.
După utilizarea acestor căi de agresiune, urmează LOVITURA DECISIVĂ.

Scopul acestor acțiuni este preluarea intactă a tot ceea ce se află pe pământ din mâinile inamicului înfrânt. În acest fel „trupele” proprii vor rămâne intacte și odihnite, iar victoria va fi totală.

TĂRIA FRONTULUI CIVIC INTERN

Pentru a PREVENI o asemenea formă de război, cu grave consecințe sociale, națiunea, prin popor, trebuie să contrapună în mod eficient organizații socio-politice și etno-spirituale ale societății civile. Acestea sunt datoare, prin menire și rol social, să sprijine în mod activ instituțiile statului național pentru apărarea valorilor, intereselor și nevoilor aflate sub agresiunea informațională a unui inamic intern sau extern.
Din Frontul civic intern pot face parte, în funcție de caracteristicile provocatului „război româno-român”:

– oamenii cu competenţe profesionale şi socializante, știut fiind că „omul politic” este sursa erorilor decizionale;
– organizaţiile publice şi private cu funcţii explicite (economice, culturale, politice);
importante sunt organizaţiile cu funcţii productive (producerea sau generarea de resurse), organizaţii cu funcţii gestionare (cu rolul de a regla raporturile dintre organizaţii şi dintre oameni şi organizaţii), organizaţii cu funcţii socializante (organizaţiile cetăţeneşti – de tipul familiei, asociaţiilor şi fundaţiilor, precum și organizaţii profesionale), organizaţii cu funcţii integratoare (de tipul organizațiilor politice, culturale);
– statul național – care asigură gestionarea publică a valorilor, intereselor și nevoilor națiunii, prin oameni cu competenţe sociale, specializaţi în organizarea şi conducerea „treburilor obștești”.

Cum se poate construi, întreține și utiliza Frontul civic intern? Cazuistica în materie arată că demersul va cădea în sarcina generațiilor viitoare, întrucât în zilele noastre în spatele simpozioanelor despre „democrație”, viitorii oligarhi își văd în tăcere de „tragerea sforilor”, de „afaceri” și de vizite inopinate în așa-numitele „paradisuri fiscale”. FENOMENUL cel mai grav și pervers, care a început în urmă cu 28 de ani și se petrece și astăzi, este „PRIVATIZAREA INTERESULUI NAȚIONAL”. Fiecare partid, fiecare grup de interese și chiar fiecare mică gașcă fac din interesele proprii o flamură pe care o agită ca „interes național”.

Astfel, pe nesimțite, ideea s-a banalizat, fiind nevoie de dascăli energici, tenaci și patrioți, care să ia totul de la capăt, în mod deosebit în privința educației naționale și patriotice a tinerei generații. Datorită acestui război pervers, miracolul „solidarității românilor cu ei înșiși” – așa cum a fost în zilele care au urmat după prăbușirea fostului regim -, este alterat și întunecat de „neîncredere”, „singurătăți”, dar mai ales de „egoisme”.

Sursa: Aurel V. David
Adaptare și foto: Carmen Pankau

CETĂȚENI, LOCUL DE ÎNSCĂUNARE A DOMNITORILOR CASTEI „IO“

In „Dacia hyperboreana”, Vasile Lovinescu scrie ca „intemeierea tarilor romane a fost facuta de initiati in vechile mistere, mostenite de la daci, care si ei le-au luat de mai devreme”.
Cetateni este o dovada in acest sens. Centru sacru de pe vremea uriasilor si a legendarului Negru Voda, Cetateni a fost un puternic centru geto-dac si al voievozilor din Casta IO.

Maica Mare vestea cutremurele
La peste 700 de metri, spre schit, se afla Maica Mare, simbolul zeitei primordiale, „mama a zeilor si a oamenilor”, cea care, spun legendele sumeriene, a ramas acolo unde a locuit inainte de Potopul cel Mare. Sotul ei era Enki, cel de pe Dealul Chipuriei din Cetateni, sau „Uriasul” de pe Calea Zeilor ce urca la schit. Maica Mare avea burta de femeie insarcinata, simbolizand fertilitatea, dar oameni cu minti nebune i-au sfartecat pantecul cu picamerele, retezandu-i „pruncul”. Capul Maicii este o piatra oscilanta de cateva tone. Cand se inclina, spun oamenii, e semn rau, semn de cutremur si de vremuri dramatice. In urma cu doua saptamani, Maica Mare isi tinea capul drept, ca o regina.

Calea aurului si a mirului
In anii 1960, enigmaticul profesor peruan Daniel Ruzo a vizitat complexul megalitic de la Cetateni si pe cel din Bucegi-Omu. A fost incredintat ca aici s-a faurit lumea de inceput, antediluviana. Ruzo (1900-1991) – doctor, arhitect, filosof, istoric, frate al unui ordin international, si-a dedicat viata descifrarii mesajelor incifrate in piatra ale civilizatiei de dinainte de Potop.
El a semnalat cercetatorilor romani, orientandu-se dupa sculpturile megalitice stravechi, ca Romania ascunde in muntii sai dovezi nepretuite a civilizatiei pe care el o numeste Masma – cea mai veche de pe glob, care s-a dezvoltat si a inflorit cu peste 50.000 de ani in urma.
„Aceste monumente megalitice de o uimitoare expresivitate, presarate pe tot globul pamantesc au fost facute de aceeasi civilizatie”, scria Daniel Ruzo.

„Tehnica sculpturii in roca la nivelul la care a fost aplicata pentru aceste monumente nu a mai fost repetata ulterior. Linia comuna care uneste toate monumentele acestei civilizatii stravechi este amplasarea lor pe munti sacri, temple ale unei omeniri pierite, dar amplasate astfel incat sa nu dea voie urmasilor sa o uite si poate aceste puncte de geografie sacra vor salva candva samburii umanitatii de cine stie ce cataclism major, cum a fost in trecut Potopul”.

Aceste repere eterne constituie, conform demonstratiilor arhitectului peruan, si o „cale a aurului si a mirului”, ascunse in retelele de grote si tuneluri subterane. Iar la Cetateni multe comori au fost gasite si multe vor fi inca nedescoperite.

Cavalerii lui Mitra
Istoria Pesterii Mosului spune ca insusi Zamolxis se retragea pe aceste meleaguri, pazite de schimnici geƫi, unde-i invata pe sacerdoti „tainele cerului si pamantului”, cum avea sa faca si Marele Preot, Deceneu, dupa cum scria Iordanes. Aici se initiau regii-preoti din Casta IO. Aici era loc de pelerinaj pentru Cavalerii solarului Mitra.

Pe o stanca in spatele cetatii Negru Voda este sapata silueta unui cavaler trac al lui Mitra, de la care incep sa urce doua randuri de pasi mari, imprimati in piatra nespecifica zonei sau, dupa unii cercetatori, un ciment special facut pentru a arata calea sacra. Legendele locului povestesc ca ar apartine legendarului Negru Voda, eroul de o statura impresionanta, caruia ii sunt dedicate tronurile de pe culmi. Despre Negru Voda se spune ca avea un cal inaripat, cu care supraveghea intreaga zona, ca ridica stavilare pe Dimbovita ca sa inunde valea, in calea dusmanilor, ca ridica fortarete in locuri inaccesibile.

Inscaunarea domnitorilor Castei IO
Istoria „oficiala” incepe dupa 1310, cind boierii tarii il aleg domn pe Basarab I, ce-si declina obarsia din Negru Voda. Basarabii constituiau o casta, nu o familie, dupa cum a lasat marturie Iordanes: „Primii dintre getii pileati – nobili – erau Sarabos Tereos, dintre care se consacrau regi si preoti!”

Ba.Sarabos insemna „stralucitii sarabi”. Acestia se constituiau intr-o casta, IO, formata din zece familii nobiliare. Basarabii se aratau apartinatori de aceasta casta, tragandu-se din Negru Voda, dupa cum dovedeste titulatura lui Nicolae Alexandru Basarab:
„I0 Niculai Alixandru voievod, feciorul batranului, raposatului I0 Basarab Voievod, nepotul raposatului I0 Negru Radu Voda”.

Actul e consemnat in anul 6860, dupa stiinta initiatilor voievozi. Adica, anul 1351!
La Cetateni, era loc de inscaunare a voievozilor, dupa cum lasase taina Negru Voda, cu ale sale tronuri uriase de piatra. Numai la Alunis, Bozioru, scaunul lui Negru Voda poarta si numele de „Scaunul lui Dumnezeu”. Langa aceste tronuri se aflau urmele de talpi, in piatra, si blocuri scobite cu sant de prea-plin, pentru ritualuri sacre, asa cum gasim la Cetateni, pe platoul – gavan de la Alunis si pe platoul – gavan de la Varful lui Dragomir. Aici isi ascundeau comorile voievozii la vreme de rastriste, iar Basarabii aveau ce ascunde, erau „printii aurului”, dupa cum ii numeau turcii. Aici a ascuns si Mihai Viteazul o parte a tezaurului dupa batalia de la Calugareni. Si el facea parte tot din Casta IO, dupa cum ne semnaleaza cercetatoarea Domnita Ratiu, din Brasov: „In Catastiful – protocol al bisericii Sf. Nicolae din Scheii Brasovului (rescris la 1665) este inscris in limba slavona pomelnicul:
„Pomeneste Doamne pe IO Mihail Voievod si doamna sa Stanca, IO Nicolae Voievod si sora sa Florica”. Acesta este inscris pe dosul filei cu pomelnicul Voievodului Nicolae Patrascu, tatal lui Mihai.

”Voievodul n-a mai apucat sa scoata tezaurul de il ascunsese. Si capitanii care stiau unde se afla comoara n-au vrut sau n-au mai trait ca sa o ridice. Ea fost gasita in zilele noastre de un pastor si insusita de un localnic, care a fost pana la urma descoperit de politie. O parte a comorii o ascunsese in latrina, crezand ca nimeni nu va controla acolo.

Tainele incoronarii, preluate de britanici
Deloc de mirare, aceleasi taine de incoronare le regasim si la britanici. In „Religiile pagane ale Insulelor Britanice”, de Ronald Hutton, este scris ca piatra de incoronare a regilor britanici, „Piatra virtutii”, a fost adusa in sud-vestul Scotiei de colonisti cimerieni veniti in 330 i.C dinspre Marea Neagra. Piatra a fost folosita la incoronarea mai intai a regilor irlandezi din Tara, intr-o zona deluroasa sacra, numita Argyll, ce se remarca prin megaliti, urme de picior imprimate in piatra, langa un bazin scobit in piatra, folosit ca baie ritualica in ceremonialul de incoronare. In fata urmei de picior era pusa „piatra de incoronare”, astfel ca, atunci cand era incoronat, regele statea pe Piatra Virtutii, cu piciorul pe urma sacra, privind monumentele megalitice. Obiceiul de a pune talpa intr-o urma de piatra dateaza de pe vremea cand aceste urme erau facute de uriasi. In mitologia romaneasca se spune ca, cine se scalda in apa ce umplea urma unui picior de urias capata puteri miraculoase.

Sursa: Adina Mutar
Compilare şi adaptare: Carmen Pankau

Maica Mare de la Cetățeni a suferit o „cezariană” cu picamerul, din motive neștiute

Maica Mare fara burta

„Sfinxul” Negru Voda, cu urme de palme uriase sapate in stanca

Palma de urias, care abunda pe stancile de la Cetateni

Urme de pasi la Cetateni

IO Mircea

Locul de inscaunare a regilor din Argyll, copiate dupa cel de la Cetateni