POVESTEA DIN „ILIADA”, MAI VECHE CU 1000 DE ANI DECÂT SE CREDEA! (partea 1 din 3)

Încet, încet, apar dovezi care susțin că tematica descrisă în nemuritoarele cărți ale antichității s-a „petrecut” cu mult timp ÎNAINTE DE PERIOADA în care erau consemnate de către istorici, făcând parte integrantă din istoria unui alt popor antic (PELASGII; GEȚII DE AUR PRIMORDIALI). „Singer a Tales”, este o carte de Albert Bates Lord, profesor la Harvard University (1912 – 1991), care aduce din nou în discuție tradiția orală ca o teorie a compoziției literare, dar și aplicațiile sale homerice și epic medievale (Cambridge, MA: Harvard University Press, 1960).

Subiectul cărții a fost reluat recent de către Adam Nicholson, scriitor englez, absolvent al prestigioasei Cambridge University, cel care semnalează faptul că referirile la Homer nu trebuiesc făcute ca trimitere la o singură persoană, ci doar ca la un simplu intermediar al operelor populare ce erau transmise timp de sute de ani, de la o generație la alta. 

„Iliada nu a fost scrisă de un om pe nume Homer.”

Numele de Homer pe care îl folosesc istoricii, face de fapt referire la UN GRUP de povestitori, care au trăit cu 1000 ani mai devreme decât se credea inițial. Reluând această temă deloc nouă, Adam Nicolson spune că opera lui Homer este ca o culegere de legende, dar povestită de un singur om. Cunoscutul poetul antic HOMER NU A FOST O SINGURĂ PERSOANĂ, ci de fapt o întreagă cultură culeasă cu grijă, povestită, trecută (fixată) în scris a fost ATRIBUITĂ UNUI ISTORIC sau povestitor.

Adam Nicolson, autor și istoric, care l-a studiat pe Homer, consideră poemele epice „Iliada” și „Odiseea”, ca având adevăratele origini în perioada 2.000 – 1.000 î.Hr. , chiar pe baza descoperirilor arheologice existente, mai devreme cu mult timp decât cel care a trăit și se consideră că le-a scris. În schimb, el susține că poveștile menționate au evoluat ca o legendă, fiind transmise în forma orală, și au fost împărtășite și rafinate ca poezii vorbite în timp de sute de ani. Se cunosc puține date concrete despre Homer. Vorbind într-un interviu acordat „NATIONAL GEOGRAPHIC”, Nicolson, care este și al cincilea Baron Carnock pe linie directă, a declarat că ideea de Homer ca autor singular a apărut ca urmare a unei „obsesii de existență a unui autor”. Și pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, istoricii greci i-au spus Homer. Nicolson a mai spus: „Cred că este o greșeală să ne gândim la Homer ca la o persoană. Homer nu este un „el”, ci o „tradiție”.” În cartea „The Mighty Dead – Why Homer Matters” (Harper Collins Publishers, London, 2014), carte scrisă de Adam Nicolson, despre ceea ce ne poate spune Homer despre viață în lumea modernă, se menționează: „O întreagă cultură ar veni cu moduri tot mai rafinate și tot mai multă înțelegere și grija de a spune povestiri importante pentru ea.”

Ne este foarte puțin cunoscut exact CINE a fost Homer, dar se crede că dintre grecii antici, ar fi fost primul mare poet epic. Unele surse susțin că a trăit undeva între anii 1.102 – 850 î.Hr. O breaslă de cântăreți – povestitorii sau rapsozii de mai târziu – au devenit cunoscuți sub numele de „Homeridae” și existența acestora i-a convins pe unii să susțină că Homer a fost de fapt, o figură mitică al cărui nume a fost derivat din sunetele acestor rapsozi. Unele dintre cele mai timpurii lucrări scrise și atribuite lui Homer au fost găsite împreună cu rămășițele mumificate ale egiptenilor din anii 150-200 î.Hr.

Cel mai vechi manuscris complet „ILIADA” descoperit până în prezent, se găsește în BIBLIOTECA DOGILOR din Veneția și este datat pe la 900 d.Hr.. Nicolson, care locuiește în Kent, a declarat referitor la acest manuscris (care a fost creat în Constantinopol – Bizanț) că oferă unele indicii cu privire la ceea ce ar fi putut fi la origine „Iliada”:

„Unul dintre lucrurile interesante care rezultă este faptul că, la începuturi se pare că nu a existat nici o astfel de lucrare ca un tot. Iliada, nu era un text fix, iar această tradiție întâmplătoare și variabilă de povești, cu multe versiuni diferite în diverse părți ale Mediteranei, interacționează la nesfârșit cu ea însăși, ca un torent venind din munți.”

Nicolson a mai spus, că a devenit prima oară interesat de Homer în urmă cu aproximativ zece ani, când a început să citească „ODISEEA”, și în timp ce aștepta ca iahtul său să fie reparat, după ce a fost deteriorat într-o furtună în timp ce naviga în sus pe coasta de vest a Marii Britanii. El descrie lectura Odiseei astfel:

„Să-mi spui cum e să fi în viață pe Pământ” (mesaj deosebit de important, care se potrivește cu doctrina strămoșească post-apocaliptică A GEȚILOR DE AUR PRIMORDIALI). Relatările timpurii scrise ale Iliadei, spun că această carte din sec. V-VI d.Hr. de la Biblioteca Ambrosiana din Milano, este foarte rară și poveștile cuprinse în ea se crede că au fost transmise oral de povestitori timp de sute de ani. Adam Nicolson crede că ULISE este de fapt o „metaforă pentru toate viețile noastre”.

Legenda antică a lui Iason și căutarea Argonauților săi a lânii de aur, poate să fi fost bazată pe o expediție reală printr-un regat antic la Marea Neagră. Povestea se crede că a fost în circulație, chiar pe timpul lui Homer și a fost considerată a fi fost un mit. Cu toate acestea, geologii au descoperit unele dovezi dintr-o zonă muntoasă din Svaneti, din nord-estul Mării Getice, în ceea ce este acum nord-vestul Georgiei, despre o țară „bogată în aur”, descrisă în legendă. Ei susțin că sătenii, care au fost parte a Regatului bogat Colchis și care a existat din al VI-lea până în primele secole î.Hr, au folosit PIELEA DE OAIE pentru a capta aurul de la izvoarele din munți. Lâna a fost folosită scufundând-o în izvoare prin nisip, ca o sită-capcană pentru particulele mici de aur, care se formau acolo. Tehnica este o variantă de spălat nisip aurifer utilizată și în alte părți ale lumii. Acest lucru, spun ei, ar fi condus la imprimarea pieilor de oaie cu fulgi de aur și ar fi putut inspira povestea lânii de aur. Nicolson crede că, 

„…multe dintre poemele atribuite lui Homer aveau începuturile lor de prin jurul anilor 2.000 î.Hr., precum și că porțiuni din Iliada, de exemplu, sunt comune cu povești găsite în India, Germania și Islanda. Iliada îi pictează mai degrabă pe greci ca războinici violenți și fără-de-lege, decât a devenit societatea civilizată de mai târziu. Această imagine a grecilor nu are nici un sens, mai târziu de 1.800-1.700 î.Hr.. După aceea, grecii au ajuns în Marea Mediterană și au început să creeze o societate civilă. Înainte de asta, ei au fost triburi din stepele dintre Marea Neagră și Marea Caspică, nomade și dominate de bărbați violenți.”

Această teorie nu este deloc nouă – dar istoricii noștri nu se mai apleacă asupra ei – precum că Homer a fost doar un rapsod, iar la rândul lui doar o verigă care a transmis într-un lung șir al tradiției orale legendele extraordinare ale Iliadei și Odiseei, și de asemenea poate la rândul său a fost și poet care și-a adăugat măiestria sa, la celebrele opere.

Cartea „The Singer a Tales”, de Albert Bates Lord, este împărțită în două părți. În primul rând, autorul se concentrează pe teoria compoziției oral-stereotipe și implicațiile sale pentru barzii care ar recita poezii epice și eventualele texte literare care convertesc materialul oral în formă scrisă. Dezvoltarea teoriei sale este bine cunoscută și din studiile etnografilor români, care culeg în principal formule orale, cântecele și doinele tradiționale care alcătuiesc folclorul românesc.

Primele producții ale literaturii populare românești au fost publicate de către poetul Vasile Alecsandri în culegerea „POEZII POPULARE. BALADE: (Cântece bătrânești)” din 1852, al cărui motto a devenit celebru: „ROMÂNUL E NĂSCUT POET”, despre care bardul de la Mircești afirma că este „înzestrat de natură cu o închipuire strălucită și cu o inimă simțitoare”.

Iliada și Odiseea atribuite lui Homer, puteau să aibe aceeași soartă precum baladele mioritice, dar fiind preluate de această dată de cultura elenă, fixate în scris și transmise lumii CA APARȚINÂND acestui popor. Ele au avut un cu totul ALT TRASEU cultural și istoric. De ce să nu căutăm și să regăsim rădăcinile acestor legende ZISE ELENE chiar pe stâncile nepieritoare ale Carpaţilor?

Există surse care plasează Caucazul mitic (Kaukasos, de la Căucă – Kukă (Kukaion), „Căciulă a munților” sau „Kuk – singuraticul (singur cuc)”; ca vârf montan), mult mai acasă decât știam noi, chiar ÎN CURBURA MUNŢILOR NOȘTRI românești. Nu sunt puțini cei care spun că acest Caucaz nu era altul decât tărâmul de piatră al caucilor, TRIB GETIC, viteaz şi puternic, ca tot neamul lor uriaș, cel întins peste Europa și Asia. Acolo, ţintuit de stânca muntelui, eroul PROMETEU care oferise omenirii șansa de a trăi civilizat, primea „VIZITA” crudă a vulturului cosmic (MAMA GAYA VULTUREANCA) care se înfrupta din ficatul său (singurul organ uman care se regenerează; de unde și vorba la supărare „Mi-ai mâncat ficații!”), zi după zi, până când eroul HERCULE avea să-l scoată de sub pedeapsa zeilor.

Pe VÂRFUL OMU al Bucegilor stau mărturie grupul statuar al MEGALIȚILOR MILENARI ce reprezintă această legendă antică. Întreaga poveste se rezumă la faptul că planeta noastră are două perioade istorice importante (sau ere): perioada când stăpân (de fapt „administrator”) este omul (Timpul Omului, fața monedei cu chipul uman – Avers) și perioada când va fi stăpână Marea Pasăre Cosmică Gaya Vultureanca (Timpul păsării de pradă, fața monedei cu chipul păsării – Revers, Vulturul fiind PLANETA însăși, care apare văzută din spațiu ca o mare pasăre cu aripile desfăcute pentru zbor, cu cele două protuberanțe ale Centurii de radiații Van Allen întinse în spațiu (un tor dublu, format din particule de energie (plasmă), aflate în jurul Pământului și reținute de câmpul magnetic al acestuia); perioada acesta de metamorfozare generală a planetei este cunoscută și sub numele de Apocalipsă (A – POCAL – LIPSĂ, sau „Lipsa pocalului”, lipsă a „Vasului Graalului” mult căutat, al spațiului terestru care mai poate fi locuit – ARIA GETICĂ DE AUR PRIMORDIALĂ). În timpul acesta al schimbărilor planetare, omul se va simți precum Prometeu („I se va mănânca ficații!”, cu sens de „Mare Supărare”, ca urmare a dispariția civilizației umane și a condițiilor de viață, așa cum le știm noi ASTĂZI; Disperare totală). De aceea „Ban”-ul (cu cele două fețe ale sale), mai era și numele unui înalt comandant, demnitar; de aceea avem noi „Bănia” la Craiova, iar BAN – SARAB-ul era conducătorul.

Celebrul SFINX DIN MUNȚII BUCEGI are – dacă priviți cu atenție – un CHIP UMAN privind spre partea stângă, iar spre partea dreaptă are un chip de VULTUR (mai erodat). El reprezintă cele două Timpuri: Timpul Omului și Timpul Păsării de pradă. Din această „îmbrățișare” a acestor elemente a apărut și sfinxul egiptean, cu elemente de Om (cu chip de mumie; Zeul Toth (Viață și Moarte)), pasăre de pradă (Mama Gaya Vultureanca) și leu (Zeița Sarmis, Forța Vieții – care va și învinge, în cele din urmă). De aceea „a da cu banul” înseamnă să îți încerci norocul (Cap sau Pajură).

Apoi avem o alta legendă, cea a COLCHIDEI, cu berbecul și lâna sa de aur. Navigația exista din timpuri mitice pe apele marele fluviu Dunărea, așa că venirea corăbiei Argos:
„În regiunile superioare ale Carpaților, locuite odată de triburi pastorale pelasge, unde noi întâlnim adeseori numirea orografică de Colți, un cuvânt a cărui semnificațiune este: vârfuri de stânci ascuțite și proeminente. Același înțeles îl avuse în timpuri preistorice și numirea grecească de Colchis, ce ne apare în legenda Argonauților.” (în „Dacia preistorică” de Nicolae Densușianu).

Lâna de aur, spun şi azi bătrânii locului, era de fapt BLANA ALBĂ DE OAIE, pe care geto-dacii o aşezau în calea apelor învolburate, pentru a strânge în ea firicele sau pepitele de aur, sau pietrele de chihlimbar rupte de şuvoaie din munte și cărate o dată cu pietrişul şi mâlul. Pline de aur sau ambră, blănurile berbecilor străluceau în lumină precum soarele. Au fost apoi multe alte poveşti şi legende cu eroi, semizei şi sihaştri spuse și răspuse, încă o dată de păstori ancestrali şi cu siguranță, chiar astăzi stau strânşi în jurul focului, iar cei mai vârstnici spun mai tinerilor istoria voinicilor care au hălăduit, cândva, prin „munţii lor”.

Trecutul acestui mirific ținut, desprins parcă din fantezie și legendă, situat în zona CARPATO-DANUBIANO-PONTICĂ (România de astăzi – n. r. Carmen Pankau), coboară în timp mult dincolo de începuturile istoriei și reverberează doar istorie românească în care trăiesc atâtea amintiri sacre. Până și povestea basmului nostru nepereche „TINEREȚE FĂRĂ BĂTRÂNEȚE ȘI VIAȚĂ FĂRĂ DE MOARTE”, cules de PETRE ISPIRESCU, are rădăcini în tăblițele de lut ars ale Babilonului antic, în „Legenda lui Ghilgameș” (cel pornit în căutarea plantei nemuririi, și care – odată găsită – îi este furată de către șarpe (trimitere la Mitul Adamic Biblic, cu șarpele și ispita sa; șarpele, ca symbol al cometei sau corpului planetar care va provoca dezechilibre în starea actuală de echilibru a planetei noastre).

- Va urma! -

Sursa: George V. Grigore
Adaptare și foto: Carmen Pankau

SINGURUL CIMITIR „VESEL” DIN LUME SE AFLĂ LA SĂPÂNȚA, ÎN MARAMUREȘ, ROMÂNIA

Felul „hâtru” al românului de a privi viața în materie, acel specific „de-a râsu – plânsu”, a făcut ca din sufletul acestui popor să se nască cel ce avea să inventeze teatrul absurd: Eugen Ionescu. Tot acel „ceva” a adus pentru turiștii ce încă se minunează de existența sa, un cimitir cum altul nu-i: Cimitirul Vesel. Acesta este un cimitir din localitatea Săpânța, județul Maramureș, faimos pentru crucile mormintelor viu colorate și picturile naive reprezentând scene din viața și ocupația persoanelor înhumate. Pe unele cruci există chiar versuri în care sunt amintite, deseori cu nuanțe umoristice, persoanele respective.

Ineditul acestui cimitir este diferențierea față de cultura populară, care consideră moartea ca un eveniment trist. S-a făcut ipoteza că Stan Ioan Pătraș s-ar fi inspirat din cultura geto-dacilor, despre care, de la Ovid Densușianu încoace, se predă că socoteau moartea ca un eveniment vesel. Din 1935 datează primul epitaf, iar din anii 1960 încoace, întreg cimitirul a fost populat cu circa 800 astfel de cruci, sculptate din lemn de stejar, devenind un muzeu în aer liber de natură unică și o atracție turistică. Din anul 2009, cimitirul este obiectivul festivalului anual „Drumul Lung spre Cimitirul Vesel”. Unele cruci sunt pictate pe ambele părți. Pe o parte este plasată o descriere a vieții celui îngropat, iar pe cealaltă — o descriere a motivului morții. Majoritatea crucilor sunt scrise cu greșeli de ortografie și variante arhaice de scriere, dar câteodată aceste lucruri dau un farmec aparte epitafurilor funerare din acest cimitir. De exemplu, pe crucea lui Stan Ioan Pătraș, fondatorul cimitirului, sunt scrise următoarele:

„De cu tînăr copilașIo am fost Stan Ion PătrașSă mă ascultaț oameni buniCe voi spune nu-s minciuni
Cîte zile am trăitRău la nime n-am doritDar bine cît-am pututOrișicine mia cerut
Vai săraca lumea meaCă greu am trăit în ea”

 Pe o altă piatră scrie:

„Sub această cruce grea
Zace biata soacră-mea
Trei zile de mai trăia
Zăceam eu și cetea ea.
Voi care treceți pă aici
Încercați să n-o treziți
Că acasă dacă vine
Iarăi cu gura pă mine
Da așa eu m-oi purta
Că-napoi n-a înturna
Stai aicea dragă soacră-mea”

Prin doza sa de umor, acest cimitir își pierde sentimentul de teamă ce plana asupra sa și câștigă o nouă stare, de introspecție reflexivă, cu caractere comice. Cine citește textele aflate pe cruci află date generale despre cel decedat, prezentate într-un mod idilic. Moartea nu mai apare atât de evidentă, iar trecerea spre Celălat Tărâm pare mai ușoară.
Culorile vii cu care sunt vopsite crucile aduce un plus de optimism, pe lângă verdele ierbii și cromaticul floral existent. Starea celor ce trec pe aici – turiști sau localnici – este una de „vizită” la cunoștințe, de prezență la o expoziție retrospectivă, de concluzie filozofică asupra rostului vieții. Și după o așa introspecție, merită să guști un pahar de horincă, că doar ceterașul nu degeaba zice ce zice… „Hai țurai și țurai...”

Sursa: George V. Grigore
Adaptare și foto: Carmen Pankau

☀️GOŢIA E TERRA INCOGNITA din GEŢIA

Interesant cum naţiunile apar şi pier în istorie, la comandă, trasate cu sabia învingătorilor, apoi bine ticluite de înţelepţi slujbaşi ai cultului pentru rege şi împărat, alternând teroarea armată cu cea spiritual-politică, fără de sfârşit, de-au dispărut milenii din cronologia unor zone împortante de pe Terra, de-au rămas numai frânturi din culturi şi civilizaţii considerate dispărute. Urmaşii trudesc să recompună corabia timpului istoric din aşchiile plutitoare în neantul mitologic, în ritualuri, datini şi obiceiuri. În acest mod istoria este o haltă prin care în timp au trecut călătorii: unii au rămas, alţii mai sunt amintiţi, despre unii nu se mai ştie nimic şi ne-am obişnuit spre ştiinţa noastră istorică cu apariţii şi dispariţii. Adevărul istoric alungat în adâncuri izbucneşte în seisme arheologice, lingvistice, cultice, toponimice, creaţii materiale, cultural artistice, iniţieri sacre cu bogăţia lui simbolică.

Cea mai bogată zona europeană, ce abundă în mărturii străvechi multimilenare, este Vechea Vatră a Europei din cotitura munţilor Carpaţi, de la Dunărea de Jos, unde trăieşte azi poporul român, aşa cum argumentează mulţi savanţi ai lumii. Marija Gimbutas deţine autoritatea ca arheolog cercetător în teren, în calitatea sa de fiică a Europei, şi reface traseul multimilenar al străvechimii geto-dacilor. Paradoxal este că despre toţi vecinii geografici ai geto-dacilor se consemnează istoric când şi de unde au venit, iar despre noi numai TĂCERE GREA, impusă timp de peste un mileniu pentru termenii dac şi Dacia, pentru GET şi GEŢIA, pentru SCHIŢI şi SCHIŢIA, ţinuturi cu resurse de invidiat, protejate de Munţii Carpaţi despre care în scrierile de la începuturile Evului Mediu şi până în veacul al XVII-lea se mai amintea doar ca de o Terra Incognita. De ce? Pentru că strămoşii noştri erau deja aici.

Dintre numeroasele comunităţi semnalate de istoricii antici la Dunărea de Jos, prezenţa goţilor-carpi (geţilor – n. r. Carmen Pankau) în calitate de atacatori ai romanilor care îl împing pe Hadrian la 117 din vestul Mării Negre, cum scrie G. Pântecan, dovedeşte că nu sunt popor migrator. Este eludată existenţa cotinilor, coţilor şi cotensilor, cauconilor prezenţi pe harta lui Ptolemeu la anul 114 în curbura estică a Carpaţilor şi se înlocuieşte denumirea comunităţilor cotinilor-coţi din Coţia, numită şi de V. Pârvan SCHIŢIA. Coţii şi istoria lor se înlocuiesc cu cea de GOŢI, iar Ţara GOŢIA e trecută sub tăcere. Goţii sunt prezenţi în istorie fiindcă au îngenuncheat invincibila Romă şi ALARIC a restituit avuţiile Vaticanului capturate de armată. La 337 Imperiul Roman era rupt spre Apus şi Răsărit. Goţii conduşi de Alaric din Delta Dunării, într-o a doua incursiune, doboară Roma la 23 august 410. Cam atunci numele coţilor, comunitate din curbura carpatică, a fost înlocuit cu cel de goţi, ce a substituit şi numele de dac, get, şcit, aceştia din urmă fiind nedrept scoşi astfel din istorie.

Coţii apar o singură dată pa harta lui Ptolemeu, alături de comunităţile cotinilor, cotensilor, caucoensilor. Astfel se produce o mare diversiune milenară, de proporţii europene. Aceste comunităţi făceau parte din marea comunitate a geto-dacilor, cunoscută în istorie cu numele generic CARPII dat de romani pentru geţii liberi din Carpaţii sud-estici de curbură. Ciudăţenia este că transfugii au curajul să ne scrie istoria. Ajungi să te cruceşti aflând cum aşa-zişi migratori veniţi de aiurea întemeiază în câţiva ani vetre strămoşeşti. Printre ei cumanii, apoi ungurii, secuii, timp în care inima Europei pare că rămâne pustie, de este nevoie ca papalitatea să ne salveze numele ţării, cel de Dacia, transferând-o spre Polul Nord până-n Groenlanda, fără geto-daci...
Vai de-aşa istorie! Vai de astfel de consemnări considerate...istorice!

Este o STRATEGIE de desfiinţare a geto-dacilor atât de evidentă prin consecinţe că nu mai sunt necesare scrierile sechestrate ca dovezi ale existenţei celei mai uluitoare civilizaţii din inima Europei. Istoria omenirii nu începe cu scrierea rânduielilor stabilite de învingătorii cotropitori. Împăratul Iulian Apostatul (361 – 363) interzice folosirea numelui de daci, Dacia, geţi, Geţia, şciţi, Şchiţia. Goţia e Ţara Goţilor, dar în Insula Gotland. Dacia este identificată cu Danemarca. Got şi Goţia se confundă teritorial cu Schiţia Nord-Dunăreană, cum scriu istoricii timpului, lucru arătat şi de harta istoricului român V. Pârvan. Numele de Dacia a fost dus în vest de goţii/geţii de pe Prut, Nistru, Marea Neagră şi Delta Dunării, scrie G. Pântecan, dar… îi consideră de neam germanic (!), deşi Sfântul Ieronim în Biblia Vulgata recunoaşte că sunt de neam şcitic. Scrierile grecilor şi romanilor antici denumesc popoarele din Şchiţia ca fiind geţii, dacii şi goţii din Hiperboreea. Isidor din Sevillia scrie că cei vechi i-au numit mai mult geţi decât goţi. Regii danezi nu au origine biblică. Ţara Coţilor numiţi goţi este localizată în zona Deltei Dunării, în partea de sud-est a curburii Munţilor Carpaţi şi la sud de Carpaţii Meridionali, unde episcopul got Wulfila i-a convertit cu greu la arianism după anul 348. Impăratul ostrogot Athanaric a trecut în Ţara Bârsei, numită de islandezul Snorri Sturluson în secolul al VIII-lea Caucaland, zonă în care vieţuiau cauconii, din acelaşi neam cu coţii, cumanii/comanii, goţii.

Prelaţii din Geto-Dacia erau atribuiţi unei Terra Incognita de li se adăuga numele localităţii de origine ocolindu-se apartenenţa geto-dacă. Spre exemplu Niceta e de Remesiana, Eticus e Istricus. În anul 1069, în nordul Dunării, Vlad e domn în Blahia nu în Dacia, dar în Codex Rohonczi scrie: cu o populaţie diferită de slavi şi unguri, căci aici trăiau geto-dacii şi interdicţia funcţiona. Ţinuturile daco-getice poartă în istorie diverse nume, dar cele de Dacia, Geţia, Schiţia nu mai sunt utilizate nici după ridicarea interdicţiei, la 1245 la 25 martie, de către Papa Inocenţui al III-lea, care îi localizează ca români în apropierea Dunării şi a Mării Negre, aici unde erau în vechime coţii, schiţii, geţii şi bineînţeles goţii, aspecte consemnate în scris de istoricii timpului: Dacia ubi et Gothia – Dacia, unde e Gothia, poziţionate pe harta lui Orosius la 416, care descrie Pământul locuit unde: ...în est se află Alania, în mijloc Dacia, unde este situată Gothia şi…departe… Germania. Guilloume de Jumieges la 1070 scrie în Istoria dacilor Normandiei, că: Dacia care… se numeşte Danemarca… dacii …spun despre ei că sunt danezi, după numele unui rege, Danaus. Cartografii şi istoricii din secolele V-VI folosesc pentru goţi numele de Dacia, daci şi geţi, de dacorum, ghotorum, getarum, schites, ca să justifice originea biblică a ţărilor nordice, apelând la numele de Gog şi Magog, scrie Isidor de Sevillia la 636. În Diploma Ioaniţilor (1247) sunt menţionate primele formaţiuni politice româneşti conduse de Litovoi, Seneslau, Ioan, Farcaş cu nume diferite de Dacia sau Geţia, ţinute la index. În vestul Europei cuvântul Ghot este sinonim cu Zeu, fiindcă daco-geţii erau consideraţi în vechime oameni sacri, din Ţara Zeilor, unde trăiau comunităţile geto-dace, din care erau şi coţii, numiţi goţi de autoritatea cultică a Romei în declin, ce duce o ofensivă agresivă ca să se impună pe plan religios.

Reuşită în vest prin violenţă, dar refuzată de dacii din inima Vechii Europe, papalitatea ocoleşte numele cotanilor, cotinilor, coţilor sedentari multimilenari grupaţi în Episcopia Goţilor, care devine în secolul al IX-lea Episcopia Buzăului, şi care pe la 1200 înfiinţează Episcopia Cumanilor, migratori aşazişi turcici, de parcă nişte migratori pot ctitori ţări la comandă. Cumanii sunt în fapt cotanii, coţii. comanii/cumanii, sunt trăitorii din coamele, culmile carpatine sud-vestice, din cotul Munţilor Carpaţi. Cumidava străbună e la Râşnov, iar comanii sunt autohtonii de aici. Cumae e cetatea de reşedinţă a Sybilei de la care Împăratul Tarquinius cumpără 6 din vestitele cărţi cu profeţii asupra Romei, scrie Nicolae Densuşianu. Nu este o întâmplare că poemul popular scris în secolul al X-lea, Beowulf, se intitulează Cotton Vitelus A XV şi are 3000 de versuri şi în care geţii se luptă cu un rege suedez. Suedia exista în acelaşi timp în care Papa Agapet II, la 24 septembrie 954, într-o scrisoare numeşte Danemarca cu termenul Dacia, apelând la un Rex Daciae, în care Creştinismul catolic nu exista oficial, după care prin Bulă Papală se creează la 1228 Provincia Romano-Catolică Dacia a Ordinului Dominican ce includea Danemarca, Suedia, Norvegia, Finlanda, Estonia, insulele Orknei, Shetland, Islanda şi Groenlanda … şi ce dezamăgire că trimişii papalităţii nu au întâlnit picior de dac, de get, de şcit, dar mai ales de goth, tulburând Istoria.

Aşa s-a translatat numele de dac şi Dacia, de got şi Goţia, în vestul Europei, iar în Estul ei a apărut o Terra Incognita, în care istoria autentică a Daciei e salvată de cultura etnică şi limbajul geto-dac.
S-a indus ideea că goţii sunt nemţi, strămoşi ai germanicilor, aspect speculat de Iordanes care scrie Getica în care preia informaţii din Istoria goţilor scrisă de Casiodor în Academia creată de Împăratul ostrogot Theodoric cel Mare la Ravena în 551. Cartea lui Casiodor, DISPĂRUTĂ şi aceasta ca şi cele peste 200 de scrieri antice, a renăscut în Getica lui Iordanes ce s-a păstrat fiindcă e socotită ca mărturie de istorie antică a poporului german, după care a fost scrisă şi Cartea eroilor naţiunii germane unde-s evocaţi: Zamolse, Dromichete, Burebista, Deceneu, Cotiso, Scorillo, Decebal (!).

Scrisă de Hainrich Pantaleonis, între anii 1562 – 1571, lucrarea îi asigură pe cititori că descrie viaţa unor personalităţi germane care au împodobit şi au făcut mare patria, scrie D.I. Predoiu.

CUM E POSIBIL ca un popor migrator să devină aşa de numeros într-un timp scurt încât să conducă coaliţia antiromană la 269, unde au pierit 50.000 de goţi, iar împăratul să se numească şi Gothicus?

Românul Mircea Eliade a semnalat această translatare de identitate ce merită a fi cercetată. Împăratul Aurelian este somat de Regina Daciei, Driantila, să părăsească ţinuturile geto-dace, potrivit înţelegerii cu soţul său, Împăratul Regalian, asasinat cu doi ani înainte. În anul 551 bizantinii, cu generalul Belizarie, cuceresc teritoriile vizigote riverane Mării Mediterane, care la 589 adoptă religia romano-catolică, dar păstrează şi religia ariană până la 722.

În istoria normanzilor scrisă de Dudo de Saint Quentin la 1020, sunt localizaţi alanii, dacii şi geţii care erau goţi, în Dacia din Danemarca şi acest adevăr NE-ISTORIC s-a predat sute de ani în şcolile nordice. O reconsiderare se face abia în secolul al XV-lea de către Jarl Gallien. G. Pântecan, românul-suedez octogenar, bazându-se pe documentele cancelariei Bisericii Romano-Catolice de la Roma şi din cancelariile regilor scandinavi, deschide uşile ferecate ale istoriei, arătând că utilizarea numelui de Dacia şi Goţia pentru ţările nord-europene este un SUBIECT NEELUCIDAT ÎNCĂ şi istoria europeană are datoria să privească adevărul istoric în faţă.

Bibliografie:
1. A. Busuioceanu, Zamolxis, Editura Dacica, Bucureşti, 2009;
2. D. I. Predoiu, Mileniul Întunecat, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2007;
3. George Pântecan, Provincia Medievală Dacia din nordul Europei, Editura Daco-Romania, Bucureşti, 2010.

Sursa: Olimpia Cotan-Prună
Adaptare și foto: Carmen Pankau

🎥 George Enescu - Rapsodia Română (1978), dirijor Sergiu Celibidache

🌹 SERGIU CELIBIDACHE (1912 -1996) 

Sergiu Celibidache a fost dirijor, compozitor și profesor român, de renume mondial, unul dintre cei mai mari dirijori ai secolului XX.

🎥 George Enescu - Rapsodia Română (1978), dirijor Sergiu Celibidache

Vă oferim o înregistrare unicat, realizată la Ateneul Român de o echipă a Televiziunii Române în anul 1978, cu prilejul unui concert eveniment. Orchestra Filarmonicii „George Enescu" a interpretat atunci, sub bagheta marelui dirijor Sergiu Celibidache, câteva lucrări de referinţă din repertoriul românesc şi universal ce si-au găsit cu această ocazie identităţi neobişnuite.

🎥 INTERVIU CU SERGIU CELIBIDACHE (1978)

🌹 SERGIU CELIBIDACHE (1912 -1996) 

Sergiu Celibidache a fost dirijor, compozitor și profesor român, de renume mondial.

🎥 INTERVIU CU SERGIU CELIBIDACHE din anul 1978.

🇷🇴️MADE IN ROMÂNIA - ROMÂNI CELEBRI, ROMÂNI CARE AU CONTRIBUIT LA PROGRESUL OMENIRII 🌹 SERGIU CELIBIDACHE

Vizionari, mult înaintea timpului lor, aceşti români de geniu şi-au aşezat numele între legende, în panteonul de aur al umanității. Cu perseverență, ei şi-au demonstrat ideile revoluționare în ştiință şi artă şi au lăsat urmaşilor o moştenire neprețuită. Nici nu avem la îndemână destule superlative pentru realizările lor, pentru importanța acestora în istoria civilizației sau pentru a ne exprima gratitudinea. Se spune că familiile burgheze, dar nu neapărat, de oameni educați, de la sfârşitul secolului al XIX-lea, au generat o elită, şcolită în străinătate, care si-a demonstrat valoarea încă din primii ani ai secolului următor.

Apartenența lor la NATIUNEA ROMÂNĂ ne face să fim MÂNDRI!

Despre unii s-a scris mai mult, despre alții mult mai puțin, de aceea vom începe cu cei din urmă. Sunt ROMÂNI care au făcut ISTORIE.

🌹 SERGIU CELIBIDACHE (1912 -1996)

Știați că învățăturile Zen i-au influentat viața și activitatea celebrului dirijor, compozitor și profesor român Sergiu Celibidache?

Sergiu Celibidache a fost dirijor, compozitor și profesor român, de renume mondial. Educat în România și mai târziu în Germania, el a avut o exceptională carieră în muzică, de peste cinci decenii, incluzând și mandatele ca dirijor principal la Filarmonica din München, la Filarmonica din Berlin și la mai multe orchestre europene. Spre sfârsitul carierei, a predat la Universitatea Mainz din Germania și la Institutul de Muzica Curtis din Philadelphia, Pennsylvania.

Sergiu Celibidache a fost unul dintre cei mai mari dirijori ai secolului XX.
El a câștigat recunoașterea internațională pentru interpretările sale celebre din repertoriul muzicii clasice și a fost cunoscut pentru stilul său energic de interpretare în spectacole, influentat de studiul și experiențele sale în Zen budism. Învățătura Zen, expresie a școlii Budismului Mahayana, care s-a dezvoltat în China pe parcursul secolului al VI-lea, pune accent pe introspecție, pe cunoasterea preceptelor budimului și pe exprimarea personală a aceastei înțelegeri în viața de zi cu zi, în special în beneficiul celorlalti. De aceea, în timpul fiecărui concert, Celibidache punea accent pe crearea condițiilor optime pentru ceea ce el numea o „experiență transcendentală”.

Celibidache a refuzat în mod frecvent să-si înregistreze spectacolele în scopuri comerciale în timpul vieții sale, având convingerea că un ascultător nu putea obține aceea experiență transcendentală, în afara de sălii de concert, doar ascultand muzică înregistrată. Așa cum explica Celibidache, spațiul acustic în care se aude un concert influețează în mod direct posibilitatea apariției experienței transcendentale, pe care el o căuta. Multe dintre înregistrările performanțelor sale au fost realizate postum.

Sergiu Celibidache s-a născut într-o familie de intelectuali, la 28 iunie 1912, în Roman, un mic oraș din nord-estul României. De mic a început să studieze pianul și după absolvirea liceului în orașul natal și-a petrecut urmatorii ani la Iași, unde a luat lecții de pian și compoziție, iar apoi s-a înscris la cursurile de filosofie și matematică ale Universității din București. Deși tatăl său se aștepta ca el să urmeze o carieră politică în România, în 1936, Sergiu Celibidache a ales să se înscrie la Academia de Muzică (Hochschule für Musik) din Berlin, Germania, unde a studiat compoziția cu Heinz Thiessen și mai târziu cu Kurt Thomas, Walter Gmeindl și Fritz Stein. Si-a perfectionat educatia urmând studii de doctorat la Universitatea Friedrich Wilhelm (Friedrich-Wilhelms-Universität) din Berlin, unde a studiat filosofia cu Nicolai Hartmann, Eduard Spranger și muzicologia cu Arnold Schering și Georg Schünemann. El a prezentat o disertație de doctorat având ca subiect pe compozitorul franco-flamand Josquin des Prez (c. 1450-1521) și activitatea acestuia în perioada Renașterii. A obținut diploma în 1944.

În timpul studiilor sale la Berlin, Celibidache a fost inițiat in tainele budismului Zen sub influența profesorului său, Martin Steinke. Principiile budismului i-au dat o imagine asupra lumii și asupra muncii sale, l-au educat și l-au influențat puternic pentru tot restul vieții. Între 1945 si 1952, Sergiu Celibidache a fost dirijor principal al Filarmonicii din Berlin unde a dirijat peste 400 concerte, impunându-se ca personalitate muzicală de o excepțională exigență artistică. El a lucrat și în Marea Britanie, la sfârșitul anilor 1940 și începutul anilor 1950, sprijinind eforturilor de promovare ale pianistei Eileen Joyce și ale partenerului ei, Christopher Mann, pentru obținerea unor angajamente cât mai bune. Într-un interviu acordat în 1969, Eileen Joyce a spus că cel mai mare dirijor cu care ea a lucrat vreodată a fost Sergiu Celibidache, arătând și apropierea sufletească între cei doi muzicieni: „el a fost singurul pe care l-am primit în sufletul meu”.

Pentru un timp, Celibidache nu a mai avut o funcție permanentă, fiind însă invitat cu regularitate la pupitrul unor renumite orchestre simfonice europene: Orchestra Radio din Stuttgart (Germania), Orchestra Națională din Paris (Franța), Orchestra Simfonică Radio din Stockholm (Suedia). Între 1960 și 1962 a predat cursuri de perfecționare în arta dirijorală, pentru tineri dirijori selecționați cu multă grijă, la Accademia Musicale Chigiana din Sienna (Italia), iar mai târziu la Fontainebleau (Franța) și la München (Germania).

În anul 1970, a fost distins cu Premiul Léonie Sonning in Danemarca. Din 1979 și până la moartea sa, în 1996, el a fost directorul muzical al Filarmonicii din Munchen. A predat regulat la Universitatea Mainz din Germania, și în 1984 a predat la Institutul Curtis din Philadelphia, Pennsylvania. Activitatea profesorală a fost un aspect major de-a lungul vieții sale, iar cursurile sale au fost frecvent deschise tuturor, fără taxă. Printre elevii săi notabili au fost Françoys Bernier, Jordi Mora, Peter Perret, Markand Thakar, Konrad von Abel și Nils-Göran Areskoug.

Sergiu Ceribidache a apărut în filmul Botschafter der Musik (Ambasador al Muzicii), unde a dirijat Filarmonica din Berlin într-un spectacol complet în care s-a interpretat uvertura Egmont de Ludwig van Beethoven.

Printre atâtea mari realizari, Sergiu Celibidache a compus și un impresionant Requiem, patru simfonii și un Concert pentru pian și orchestră, rămase în cea mai mare parte inedite. Pe parcursul întregii sale cariere, activitatea artistică a lui Sergiu Celibidache a fost recunoscută printr-o serie de onoruri, distincții și premii:

• 1970: Premiul pentru Muzica „Léonie Sonning” (Danemarca)
• 1992: Cetățean de Onoare al orașului München (Ehrenbürgerrecht von München)
• 1992: Crucea cu stele in grad de Mare Ofițer, Ordinul de Merit al Republicii Federale Germania (Großes Verdienstkreuz mit Stern, Verdienstorden der Bundesrepublik Deutschland)
• 1992: membru de onoare al Academiei Române
• 1992: Doctor honoris causa, Academia de Artă din Iași și Universitatea din Iași
• 1993: Membru al Ordinul bavarez Maximilian pentru Știință și Artă (Bayerische Maximiliansorden für Wissenschaft und Kunst) (Germania)
• Ordinul bavarez de Merit (Bayerischer Verdienstorden)
• Cetățean de Onoare al municipiului Iași, România

ACUM ŞTIŢI ! NOW YOU KNOW! MAINTENANT VOUS SAVEZ!

Sursa: Nicolae Sabin Dordea cu elemente de la sursele: Wikipedia, the free encyclopedia; Wikipedia, enciclopedia liberă; altermedia.ro; wapedia.mobi/ ro; ro.wikipedia. org/wiki/;
Adaptare și foto: Carmen Pankau

SAM CEL FĂRĂ DE… GEN ȘI „TRANSGENAȚII” DE LA (NE)„ACCEPT”!

Nu le mai ajung sălile de cinema… Nici facultățile, nici muzeele (!)… Și nu orice fel de muzeu, desigur, că doar nu o să promoveze filmele despre inversați (!) la… Muzeul ceasului. Nu de alta, dar s-ar putea înțelege că și ei ar putea fi „întorși”! Nu! Filmele grobiene trebuie promovate la MUZEUL ȚĂRANULUI ROMÂN (să otrăvească adânc imaginea ființei noastre și tradiția, să le dea un nou „sens”, așa, învârtit cu cheița, ca un soi de schimbare de gen), sau la Muzeul de Artă Contemporană, să aducă „tradiția” schimbată de gen (!) la timpul prezent.

Și grav e că nu le mai ajung aceste spații… Au început să se prelingă vomitiv, nu libidinos, cum te-ai aștepta de la doi de „ăi Patrick” împreunați în afișul tipărit fără nici o discriminare, ci violent și arțăgos.

Calapodul este cel vechi… Pe care dacă nu l-am dezmembrat din fașă, a căpătat zeci de tipare gata de aplicat.

E adevărat, când a început ofensiva holocaustică nimeni nu s-a gândit că ar putea fi vorba de ceva mai mult decât de un gheșeft pe cale să ni se impută! Adică plata a noi și noi compensații. Și poate că nici nu a fost, deși este puțin probabil, izvorul de denigrare și imputare a unor vinovății străine nouă fiind același cu acela care astăzi se constituie în sursă de educație (de gen!) pentru copii noștri: Unchiul Sam. Căruia îi stătea strâmb cu falusul holocaustic, dar era de înțeles pentru setea de bani a acelora din spate lui, dar care este total lipsit de orice bărbăție în noua misiune pe care și-a asumat-o: promovarea lesbianismului, homosexualismului, „inversărilor” de sex, gen și haine (!).
Și nici nu mai știi cum să-i spui? „Unchiul Sam” sau „Mătușa Sami”? Sau, și mai bine, „Sam cel fără de sex”?! „Transgenderul Sam”, imaginea Americii…

Sigur, se va poți la față dacă i se va duce buhul, peste sutele de ani de libertăți, democrație și bărbăție a părinților fondatori, ca fiind de fapt un Sam Trangender! (Și chiar așa, dacă tot îi este atât de dragă retorica din vârful limbii al LGBT-iștilor, de ce nu-și schimbă „unchiul” și posterele atât de tradiționaliste și încărcate de masculinitate?! O fustiță, o rochie, niște ciorapi de damă! Că e prea discriminant de tradiționalist cu barba și jobenul!)…

Așadar, pe același calapod holocaustic acum ni se impune o supralicitare a „valorilor” LGBT, urmând etapa învinovățirii (pentru că nu ne aliniem, din cauza intoleranței noastre, schimbării de gen promovate de unchiul, mătușa sau nongenderul Sam).

Și agresivitatea promovării este mai mare. Înainte, holocausticii se opreau prin facultăți și licee, și pledau pentru înființarea de muzee dedicate gogoriței imputate nouă.

Transgenderii și LGBT-iștii sunt mai nerăbdători, am spune „mai direcți”, dar nu știm exact când și despre cine este vorba (el sau ea, sau „niciunul”?!)… Au intrat în școli și vor și muzeele noastre. Intră în ele cu scârbavnicele lor medulare (unii cu ele pe de-a întregul, alții „ciomulate” în inversarea de gen) direct peste intimitatea elevilor. Și sunt de-a dreptul scârboși în felul nebărbătesc (că dacă nu mai au cu ce!) în care se promovează.

Amețesc elevii cu importanța lor social-organizatorică, lansează ideea șansei de a fi „cool” ori „trendy” și plusează. Dezbateri despre discriminarea femeilor, o temă necesară și corectă, a egalității de șanse a țiganilor (discutabilă ca actualitate), la care anexează medularele rătăcite ale „problemelor” LGBT și transgender… Apoi, în „dezbatere” rămân doar „inversații”!

Și dacă nu au reușit să intre și în forurile înalte, încearcă să „academizeze” problemele lor închiriind sălile unor instituții de cultură.

Asta s-a întâmplat recent și la Focșani… O dezbatere despre drepturile femeilor, țiganilor dar și cle ale LGBT-iștilor („and” sau „in”?) Transgender-ilor.

Noroc să s-au trezit cei de la Ateneul popular… Or fi având și ei copii prin grupurile de inițiativă și normal că s-au alarmat. Una e să-ți organizeze băiatul sau fata un eveniment pe tema discriminării femeilor (mândrie civică personală) și alta e să ajungi să mergi cu fața la perete pentru a nu te recunoaște vecinii și colegii de serviciu când vor fi aflat că fiul tău organizează „olimpiade” pentru „inversați”!

Și e grav cât de ușor intră în școli aceste asociații de apărare și susținere a drepturilor (nerefuzate de nimeni) a comunităților de travestiți, LGBT-iști, inversați, transgenați (!) și alții/altele…

Pentru o manifestare culturală, istorică, patriotică trebuie să ai acordul școlii, iar pentru temele mai sensibile și acordul părinților! Pe care, evident, ORGANIZATORII NU L-AU AVUT! Și am spune că pe transgenații ăștia i-a durut în… (dar nu știi niciodată care e fața și care e dosul la ei!).

Așadar, FĂRĂ NICI UN ACORD PARENTAL pentru că, nu-i așa?!, la ce mai trebuie un acord parental pentru o entitate căreia, mâine-poimâine, îi vor băga în cap că „nu este ceea ce s-a născut, ci ceea ce se simte”…

Iar „calapodul” nu-și va opri ștanțarea aici… Va ajunge și la consiliul anti-discriminare să țipe ăștia a inversiune (!), iar când acesta va deveni insuficient ca politică și posibilității de impunere a dreptului transgenaților, se va înființa poate și un institut național de studiere a inversării de gen.

Păi’, de aia AȚI RETEZAT, măi hahalere, ORELE DE ISTORIE ȘI DE ROMÂNĂ DIN ȘCOLI? Să veniți cu „opționalul”, și apoi MATERIA IMPUSĂ, a studierii problemelor de deviere minoritară?!

Autor: Cezar Adonis Mihalache