Încet, încet, apar dovezi care susțin că tematica descrisă în nemuritoarele cărți ale antichității s-a „petrecut” cu mult timp ÎNAINTE DE PERIOADA în care erau consemnate de către istorici, făcând parte integrantă din istoria unui alt popor antic (PELASGII; GEȚII DE AUR PRIMORDIALI). „Singer a Tales”, este o carte de Albert Bates Lord, profesor la Harvard University (1912 – 1991), care aduce din nou în discuție tradiția orală ca o teorie a compoziției literare, dar și aplicațiile sale homerice și epic medievale (Cambridge, MA: Harvard University Press, 1960).
Subiectul cărții a fost reluat recent de către Adam Nicholson, scriitor englez, absolvent al prestigioasei Cambridge University, cel care semnalează faptul că referirile la Homer nu trebuiesc făcute ca trimitere la o singură persoană, ci doar ca la un simplu intermediar al operelor populare ce erau transmise timp de sute de ani, de la o generație la alta.
„Iliada nu a fost scrisă de un om pe nume Homer.”
Numele de Homer pe care îl folosesc istoricii, face de fapt referire la UN GRUP de povestitori, care au trăit cu 1000 ani mai devreme decât se credea inițial. Reluând această temă deloc nouă, Adam Nicolson spune că opera lui Homer este ca o culegere de legende, dar povestită de un singur om. Cunoscutul poetul antic HOMER NU A FOST O SINGURĂ PERSOANĂ, ci de fapt o întreagă cultură culeasă cu grijă, povestită, trecută (fixată) în scris a fost ATRIBUITĂ UNUI ISTORIC sau povestitor.
Adam Nicolson, autor și istoric, care l-a studiat pe Homer, consideră poemele epice „Iliada” și „Odiseea”, ca având adevăratele origini în perioada 2.000 – 1.000 î.Hr. , chiar pe baza descoperirilor arheologice existente, mai devreme cu mult timp decât cel care a trăit și se consideră că le-a scris. În schimb, el susține că poveștile menționate au evoluat ca o legendă, fiind transmise în forma orală, și au fost împărtășite și rafinate ca poezii vorbite în timp de sute de ani. Se cunosc puține date concrete despre Homer. Vorbind într-un interviu acordat „NATIONAL GEOGRAPHIC”, Nicolson, care este și al cincilea Baron Carnock pe linie directă, a declarat că ideea de Homer ca autor singular a apărut ca urmare a unei „obsesii de existență a unui autor”. Și pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, istoricii greci i-au spus Homer. Nicolson a mai spus: „Cred că este o greșeală să ne gândim la Homer ca la o persoană. Homer nu este un „el”, ci o „tradiție”.” În cartea „The Mighty Dead – Why Homer Matters” (Harper Collins Publishers, London, 2014), carte scrisă de Adam Nicolson, despre ceea ce ne poate spune Homer despre viață în lumea modernă, se menționează: „O întreagă cultură ar veni cu moduri tot mai rafinate și tot mai multă înțelegere și grija de a spune povestiri importante pentru ea.”
Ne este foarte puțin cunoscut exact CINE a fost Homer, dar se crede că dintre grecii antici, ar fi fost primul mare poet epic. Unele surse susțin că a trăit undeva între anii 1.102 – 850 î.Hr. O breaslă de cântăreți – povestitorii sau rapsozii de mai târziu – au devenit cunoscuți sub numele de „Homeridae” și existența acestora i-a convins pe unii să susțină că Homer a fost de fapt, o figură mitică al cărui nume a fost derivat din sunetele acestor rapsozi. Unele dintre cele mai timpurii lucrări scrise și atribuite lui Homer au fost găsite împreună cu rămășițele mumificate ale egiptenilor din anii 150-200 î.Hr.
Cel mai vechi manuscris complet „ILIADA” descoperit până în prezent, se găsește în BIBLIOTECA DOGILOR din Veneția și este datat pe la 900 d.Hr.. Nicolson, care locuiește în Kent, a declarat referitor la acest manuscris (care a fost creat în Constantinopol – Bizanț) că oferă unele indicii cu privire la ceea ce ar fi putut fi la origine „Iliada”:
„Să-mi spui cum e să fi în viață pe Pământ” (mesaj deosebit de important, care se potrivește cu doctrina strămoșească post-apocaliptică A GEȚILOR DE AUR PRIMORDIALI). Relatările timpurii scrise ale Iliadei, spun că această carte din sec. V-VI d.Hr. de la Biblioteca Ambrosiana din Milano, este foarte rară și poveștile cuprinse în ea se crede că au fost transmise oral de povestitori timp de sute de ani. Adam Nicolson crede că ULISE este de fapt o „metaforă pentru toate viețile noastre”.
Legenda antică a lui Iason și căutarea Argonauților săi a lânii de aur, poate să fi fost bazată pe o expediție reală printr-un regat antic la Marea Neagră. Povestea se crede că a fost în circulație, chiar pe timpul lui Homer și a fost considerată a fi fost un mit. Cu toate acestea, geologii au descoperit unele dovezi dintr-o zonă muntoasă din Svaneti, din nord-estul Mării Getice, în ceea ce este acum nord-vestul Georgiei, despre o țară „bogată în aur”, descrisă în legendă. Ei susțin că sătenii, care au fost parte a Regatului bogat Colchis și care a existat din al VI-lea până în primele secole î.Hr, au folosit PIELEA DE OAIE pentru a capta aurul de la izvoarele din munți. Lâna a fost folosită scufundând-o în izvoare prin nisip, ca o sită-capcană pentru particulele mici de aur, care se formau acolo. Tehnica este o variantă de spălat nisip aurifer utilizată și în alte părți ale lumii. Acest lucru, spun ei, ar fi condus la imprimarea pieilor de oaie cu fulgi de aur și ar fi putut inspira povestea lânii de aur. Nicolson crede că,
Numele de Homer pe care îl folosesc istoricii, face de fapt referire la UN GRUP de povestitori, care au trăit cu 1000 ani mai devreme decât se credea inițial. Reluând această temă deloc nouă, Adam Nicolson spune că opera lui Homer este ca o culegere de legende, dar povestită de un singur om. Cunoscutul poetul antic HOMER NU A FOST O SINGURĂ PERSOANĂ, ci de fapt o întreagă cultură culeasă cu grijă, povestită, trecută (fixată) în scris a fost ATRIBUITĂ UNUI ISTORIC sau povestitor.
Adam Nicolson, autor și istoric, care l-a studiat pe Homer, consideră poemele epice „Iliada” și „Odiseea”, ca având adevăratele origini în perioada 2.000 – 1.000 î.Hr. , chiar pe baza descoperirilor arheologice existente, mai devreme cu mult timp decât cel care a trăit și se consideră că le-a scris. În schimb, el susține că poveștile menționate au evoluat ca o legendă, fiind transmise în forma orală, și au fost împărtășite și rafinate ca poezii vorbite în timp de sute de ani. Se cunosc puține date concrete despre Homer. Vorbind într-un interviu acordat „NATIONAL GEOGRAPHIC”, Nicolson, care este și al cincilea Baron Carnock pe linie directă, a declarat că ideea de Homer ca autor singular a apărut ca urmare a unei „obsesii de existență a unui autor”. Și pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, istoricii greci i-au spus Homer. Nicolson a mai spus: „Cred că este o greșeală să ne gândim la Homer ca la o persoană. Homer nu este un „el”, ci o „tradiție”.” În cartea „The Mighty Dead – Why Homer Matters” (Harper Collins Publishers, London, 2014), carte scrisă de Adam Nicolson, despre ceea ce ne poate spune Homer despre viață în lumea modernă, se menționează: „O întreagă cultură ar veni cu moduri tot mai rafinate și tot mai multă înțelegere și grija de a spune povestiri importante pentru ea.”
Ne este foarte puțin cunoscut exact CINE a fost Homer, dar se crede că dintre grecii antici, ar fi fost primul mare poet epic. Unele surse susțin că a trăit undeva între anii 1.102 – 850 î.Hr. O breaslă de cântăreți – povestitorii sau rapsozii de mai târziu – au devenit cunoscuți sub numele de „Homeridae” și existența acestora i-a convins pe unii să susțină că Homer a fost de fapt, o figură mitică al cărui nume a fost derivat din sunetele acestor rapsozi. Unele dintre cele mai timpurii lucrări scrise și atribuite lui Homer au fost găsite împreună cu rămășițele mumificate ale egiptenilor din anii 150-200 î.Hr.
Cel mai vechi manuscris complet „ILIADA” descoperit până în prezent, se găsește în BIBLIOTECA DOGILOR din Veneția și este datat pe la 900 d.Hr.. Nicolson, care locuiește în Kent, a declarat referitor la acest manuscris (care a fost creat în Constantinopol – Bizanț) că oferă unele indicii cu privire la ceea ce ar fi putut fi la origine „Iliada”:
„Unul dintre lucrurile interesante care rezultă este faptul că, la începuturi se pare că nu a existat nici o astfel de lucrare ca un tot. Iliada, nu era un text fix, iar această tradiție întâmplătoare și variabilă de povești, cu multe versiuni diferite în diverse părți ale Mediteranei, interacționează la nesfârșit cu ea însăși, ca un torent venind din munți.”Nicolson a mai spus, că a devenit prima oară interesat de Homer în urmă cu aproximativ zece ani, când a început să citească „ODISEEA”, și în timp ce aștepta ca iahtul său să fie reparat, după ce a fost deteriorat într-o furtună în timp ce naviga în sus pe coasta de vest a Marii Britanii. El descrie lectura Odiseei astfel:
„Să-mi spui cum e să fi în viață pe Pământ” (mesaj deosebit de important, care se potrivește cu doctrina strămoșească post-apocaliptică A GEȚILOR DE AUR PRIMORDIALI). Relatările timpurii scrise ale Iliadei, spun că această carte din sec. V-VI d.Hr. de la Biblioteca Ambrosiana din Milano, este foarte rară și poveștile cuprinse în ea se crede că au fost transmise oral de povestitori timp de sute de ani. Adam Nicolson crede că ULISE este de fapt o „metaforă pentru toate viețile noastre”.
Legenda antică a lui Iason și căutarea Argonauților săi a lânii de aur, poate să fi fost bazată pe o expediție reală printr-un regat antic la Marea Neagră. Povestea se crede că a fost în circulație, chiar pe timpul lui Homer și a fost considerată a fi fost un mit. Cu toate acestea, geologii au descoperit unele dovezi dintr-o zonă muntoasă din Svaneti, din nord-estul Mării Getice, în ceea ce este acum nord-vestul Georgiei, despre o țară „bogată în aur”, descrisă în legendă. Ei susțin că sătenii, care au fost parte a Regatului bogat Colchis și care a existat din al VI-lea până în primele secole î.Hr, au folosit PIELEA DE OAIE pentru a capta aurul de la izvoarele din munți. Lâna a fost folosită scufundând-o în izvoare prin nisip, ca o sită-capcană pentru particulele mici de aur, care se formau acolo. Tehnica este o variantă de spălat nisip aurifer utilizată și în alte părți ale lumii. Acest lucru, spun ei, ar fi condus la imprimarea pieilor de oaie cu fulgi de aur și ar fi putut inspira povestea lânii de aur. Nicolson crede că,
„…multe dintre poemele atribuite lui Homer aveau începuturile lor de prin jurul anilor 2.000 î.Hr., precum și că porțiuni din Iliada, de exemplu, sunt comune cu povești găsite în India, Germania și Islanda. Iliada îi pictează mai degrabă pe greci ca războinici violenți și fără-de-lege, decât a devenit societatea civilizată de mai târziu. Această imagine a grecilor nu are nici un sens, mai târziu de 1.800-1.700 î.Hr.. După aceea, grecii au ajuns în Marea Mediterană și au început să creeze o societate civilă. Înainte de asta, ei au fost triburi din stepele dintre Marea Neagră și Marea Caspică, nomade și dominate de bărbați violenți.”Această teorie nu este deloc nouă – dar istoricii noștri nu se mai apleacă asupra ei – precum că Homer a fost doar un rapsod, iar la rândul lui doar o verigă care a transmis într-un lung șir al tradiției orale legendele extraordinare ale Iliadei și Odiseei, și de asemenea poate la rândul său a fost și poet care și-a adăugat măiestria sa, la celebrele opere.
Cartea „The Singer a Tales”, de Albert Bates Lord, este împărțită în două părți. În primul rând, autorul se concentrează pe teoria compoziției oral-stereotipe și implicațiile sale pentru barzii care ar recita poezii epice și eventualele texte literare care convertesc materialul oral în formă scrisă. Dezvoltarea teoriei sale este bine cunoscută și din studiile etnografilor români, care culeg în principal formule orale, cântecele și doinele tradiționale care alcătuiesc folclorul românesc.
Primele producții ale literaturii populare românești au fost publicate de către poetul Vasile Alecsandri în culegerea „POEZII POPULARE. BALADE: (Cântece bătrânești)” din 1852, al cărui motto a devenit celebru: „ROMÂNUL E NĂSCUT POET”, despre care bardul de la Mircești afirma că este „înzestrat de natură cu o închipuire strălucită și cu o inimă simțitoare”.
Iliada și Odiseea atribuite lui Homer, puteau să aibe aceeași soartă precum baladele mioritice, dar fiind preluate de această dată de cultura elenă, fixate în scris și transmise lumii CA APARȚINÂND acestui popor. Ele au avut un cu totul ALT TRASEU cultural și istoric. De ce să nu căutăm și să regăsim rădăcinile acestor legende ZISE ELENE chiar pe stâncile nepieritoare ale Carpaţilor?
Există surse care plasează Caucazul mitic (Kaukasos, de la Căucă – Kukă (Kukaion), „Căciulă a munților” sau „Kuk – singuraticul (singur cuc)”; ca vârf montan), mult mai acasă decât știam noi, chiar ÎN CURBURA MUNŢILOR NOȘTRI românești. Nu sunt puțini cei care spun că acest Caucaz nu era altul decât tărâmul de piatră al caucilor, TRIB GETIC, viteaz şi puternic, ca tot neamul lor uriaș, cel întins peste Europa și Asia. Acolo, ţintuit de stânca muntelui, eroul PROMETEU care oferise omenirii șansa de a trăi civilizat, primea „VIZITA” crudă a vulturului cosmic (MAMA GAYA VULTUREANCA) care se înfrupta din ficatul său (singurul organ uman care se regenerează; de unde și vorba la supărare „Mi-ai mâncat ficații!”), zi după zi, până când eroul HERCULE avea să-l scoată de sub pedeapsa zeilor.
Pe VÂRFUL OMU al Bucegilor stau mărturie grupul statuar al MEGALIȚILOR MILENARI ce reprezintă această legendă antică. Întreaga poveste se rezumă la faptul că planeta noastră are două perioade istorice importante (sau ere): perioada când stăpân (de fapt „administrator”) este omul (Timpul Omului, fața monedei cu chipul uman – Avers) și perioada când va fi stăpână Marea Pasăre Cosmică Gaya Vultureanca (Timpul păsării de pradă, fața monedei cu chipul păsării – Revers, Vulturul fiind PLANETA însăși, care apare văzută din spațiu ca o mare pasăre cu aripile desfăcute pentru zbor, cu cele două protuberanțe ale Centurii de radiații Van Allen întinse în spațiu (un tor dublu, format din particule de energie (plasmă), aflate în jurul Pământului și reținute de câmpul magnetic al acestuia); perioada acesta de metamorfozare generală a planetei este cunoscută și sub numele de Apocalipsă (A – POCAL – LIPSĂ, sau „Lipsa pocalului”, lipsă a „Vasului Graalului” mult căutat, al spațiului terestru care mai poate fi locuit – ARIA GETICĂ DE AUR PRIMORDIALĂ). În timpul acesta al schimbărilor planetare, omul se va simți precum Prometeu („I se va mănânca ficații!”, cu sens de „Mare Supărare”, ca urmare a dispariția civilizației umane și a condițiilor de viață, așa cum le știm noi ASTĂZI; Disperare totală). De aceea „Ban”-ul (cu cele două fețe ale sale), mai era și numele unui înalt comandant, demnitar; de aceea avem noi „Bănia” la Craiova, iar BAN – SARAB-ul era conducătorul.
Celebrul SFINX DIN MUNȚII BUCEGI are – dacă priviți cu atenție – un CHIP UMAN privind spre partea stângă, iar spre partea dreaptă are un chip de VULTUR (mai erodat). El reprezintă cele două Timpuri: Timpul Omului și Timpul Păsării de pradă. Din această „îmbrățișare” a acestor elemente a apărut și sfinxul egiptean, cu elemente de Om (cu chip de mumie; Zeul Toth (Viață și Moarte)), pasăre de pradă (Mama Gaya Vultureanca) și leu (Zeița Sarmis, Forța Vieții – care va și învinge, în cele din urmă). De aceea „a da cu banul” înseamnă să îți încerci norocul (Cap sau Pajură).
Apoi avem o alta legendă, cea a COLCHIDEI, cu berbecul și lâna sa de aur. Navigația exista din timpuri mitice pe apele marele fluviu Dunărea, așa că venirea corăbiei Argos:
„În regiunile superioare ale Carpaților, locuite odată de triburi pastorale pelasge, unde noi întâlnim adeseori numirea orografică de Colți, un cuvânt a cărui semnificațiune este: vârfuri de stânci ascuțite și proeminente. Același înțeles îl avuse în timpuri preistorice și numirea grecească de Colchis, ce ne apare în legenda Argonauților.” (în „Dacia preistorică” de Nicolae Densușianu).
Lâna de aur, spun şi azi bătrânii locului, era de fapt BLANA ALBĂ DE OAIE, pe care geto-dacii o aşezau în calea apelor învolburate, pentru a strânge în ea firicele sau pepitele de aur, sau pietrele de chihlimbar rupte de şuvoaie din munte și cărate o dată cu pietrişul şi mâlul. Pline de aur sau ambră, blănurile berbecilor străluceau în lumină precum soarele. Au fost apoi multe alte poveşti şi legende cu eroi, semizei şi sihaştri spuse și răspuse, încă o dată de păstori ancestrali şi cu siguranță, chiar astăzi stau strânşi în jurul focului, iar cei mai vârstnici spun mai tinerilor istoria voinicilor care au hălăduit, cândva, prin „munţii lor”.
Trecutul acestui mirific ținut, desprins parcă din fantezie și legendă, situat în zona CARPATO-DANUBIANO-PONTICĂ (România de astăzi – n. r. Carmen Pankau), coboară în timp mult dincolo de începuturile istoriei și reverberează doar istorie românească în care trăiesc atâtea amintiri sacre. Până și povestea basmului nostru nepereche „TINEREȚE FĂRĂ BĂTRÂNEȚE ȘI VIAȚĂ FĂRĂ DE MOARTE”, cules de PETRE ISPIRESCU, are rădăcini în tăblițele de lut ars ale Babilonului antic, în „Legenda lui Ghilgameș” (cel pornit în căutarea plantei nemuririi, și care – odată găsită – îi este furată de către șarpe (trimitere la Mitul Adamic Biblic, cu șarpele și ispita sa; șarpele, ca symbol al cometei sau corpului planetar care va provoca dezechilibre în starea actuală de echilibru a planetei noastre).
- Va urma! -
Sursa: George V. Grigore
Adaptare și foto: Carmen Pankau
Există surse care plasează Caucazul mitic (Kaukasos, de la Căucă – Kukă (Kukaion), „Căciulă a munților” sau „Kuk – singuraticul (singur cuc)”; ca vârf montan), mult mai acasă decât știam noi, chiar ÎN CURBURA MUNŢILOR NOȘTRI românești. Nu sunt puțini cei care spun că acest Caucaz nu era altul decât tărâmul de piatră al caucilor, TRIB GETIC, viteaz şi puternic, ca tot neamul lor uriaș, cel întins peste Europa și Asia. Acolo, ţintuit de stânca muntelui, eroul PROMETEU care oferise omenirii șansa de a trăi civilizat, primea „VIZITA” crudă a vulturului cosmic (MAMA GAYA VULTUREANCA) care se înfrupta din ficatul său (singurul organ uman care se regenerează; de unde și vorba la supărare „Mi-ai mâncat ficații!”), zi după zi, până când eroul HERCULE avea să-l scoată de sub pedeapsa zeilor.
Pe VÂRFUL OMU al Bucegilor stau mărturie grupul statuar al MEGALIȚILOR MILENARI ce reprezintă această legendă antică. Întreaga poveste se rezumă la faptul că planeta noastră are două perioade istorice importante (sau ere): perioada când stăpân (de fapt „administrator”) este omul (Timpul Omului, fața monedei cu chipul uman – Avers) și perioada când va fi stăpână Marea Pasăre Cosmică Gaya Vultureanca (Timpul păsării de pradă, fața monedei cu chipul păsării – Revers, Vulturul fiind PLANETA însăși, care apare văzută din spațiu ca o mare pasăre cu aripile desfăcute pentru zbor, cu cele două protuberanțe ale Centurii de radiații Van Allen întinse în spațiu (un tor dublu, format din particule de energie (plasmă), aflate în jurul Pământului și reținute de câmpul magnetic al acestuia); perioada acesta de metamorfozare generală a planetei este cunoscută și sub numele de Apocalipsă (A – POCAL – LIPSĂ, sau „Lipsa pocalului”, lipsă a „Vasului Graalului” mult căutat, al spațiului terestru care mai poate fi locuit – ARIA GETICĂ DE AUR PRIMORDIALĂ). În timpul acesta al schimbărilor planetare, omul se va simți precum Prometeu („I se va mănânca ficații!”, cu sens de „Mare Supărare”, ca urmare a dispariția civilizației umane și a condițiilor de viață, așa cum le știm noi ASTĂZI; Disperare totală). De aceea „Ban”-ul (cu cele două fețe ale sale), mai era și numele unui înalt comandant, demnitar; de aceea avem noi „Bănia” la Craiova, iar BAN – SARAB-ul era conducătorul.
Celebrul SFINX DIN MUNȚII BUCEGI are – dacă priviți cu atenție – un CHIP UMAN privind spre partea stângă, iar spre partea dreaptă are un chip de VULTUR (mai erodat). El reprezintă cele două Timpuri: Timpul Omului și Timpul Păsării de pradă. Din această „îmbrățișare” a acestor elemente a apărut și sfinxul egiptean, cu elemente de Om (cu chip de mumie; Zeul Toth (Viață și Moarte)), pasăre de pradă (Mama Gaya Vultureanca) și leu (Zeița Sarmis, Forța Vieții – care va și învinge, în cele din urmă). De aceea „a da cu banul” înseamnă să îți încerci norocul (Cap sau Pajură).
Apoi avem o alta legendă, cea a COLCHIDEI, cu berbecul și lâna sa de aur. Navigația exista din timpuri mitice pe apele marele fluviu Dunărea, așa că venirea corăbiei Argos:
„În regiunile superioare ale Carpaților, locuite odată de triburi pastorale pelasge, unde noi întâlnim adeseori numirea orografică de Colți, un cuvânt a cărui semnificațiune este: vârfuri de stânci ascuțite și proeminente. Același înțeles îl avuse în timpuri preistorice și numirea grecească de Colchis, ce ne apare în legenda Argonauților.” (în „Dacia preistorică” de Nicolae Densușianu).
Lâna de aur, spun şi azi bătrânii locului, era de fapt BLANA ALBĂ DE OAIE, pe care geto-dacii o aşezau în calea apelor învolburate, pentru a strânge în ea firicele sau pepitele de aur, sau pietrele de chihlimbar rupte de şuvoaie din munte și cărate o dată cu pietrişul şi mâlul. Pline de aur sau ambră, blănurile berbecilor străluceau în lumină precum soarele. Au fost apoi multe alte poveşti şi legende cu eroi, semizei şi sihaştri spuse și răspuse, încă o dată de păstori ancestrali şi cu siguranță, chiar astăzi stau strânşi în jurul focului, iar cei mai vârstnici spun mai tinerilor istoria voinicilor care au hălăduit, cândva, prin „munţii lor”.
Trecutul acestui mirific ținut, desprins parcă din fantezie și legendă, situat în zona CARPATO-DANUBIANO-PONTICĂ (România de astăzi – n. r. Carmen Pankau), coboară în timp mult dincolo de începuturile istoriei și reverberează doar istorie românească în care trăiesc atâtea amintiri sacre. Până și povestea basmului nostru nepereche „TINEREȚE FĂRĂ BĂTRÂNEȚE ȘI VIAȚĂ FĂRĂ DE MOARTE”, cules de PETRE ISPIRESCU, are rădăcini în tăblițele de lut ars ale Babilonului antic, în „Legenda lui Ghilgameș” (cel pornit în căutarea plantei nemuririi, și care – odată găsită – îi este furată de către șarpe (trimitere la Mitul Adamic Biblic, cu șarpele și ispita sa; șarpele, ca symbol al cometei sau corpului planetar care va provoca dezechilibre în starea actuală de echilibru a planetei noastre).
- Va urma! -
Sursa: George V. Grigore
Adaptare și foto: Carmen Pankau
Felicitari,un documentar magnific,ca si Getia noastra.
RăspundețiȘtergereMulțumesc mult ...!
RăspundețiȘtergereFelicitări !