LA MULȚI ANI!
joi, 5 martie 2020
miercuri, 4 martie 2020
☀️MAGNA GETICA, Geţia NU a fost Dacia! Suntem Geţi și NU “daci”
“Dacia” a fost denumirea teritoriului Geţiei, denumire
primită de la prăduitorii romani, ei, “dacii”, fiind de fapt GEŢII înrobiţi de
ei, iar teritoriul ocupat de ei a fost de numai
14% (potrivit calculelor făcute
de Prof. Gabriel Gheorghe, cercetător și președintele fundaţiei “Gândirea”), şi
asta pentru o perioadă istorică foarte scurtă, de 164 de ani.
86% din teritoriul Daciei NU a fost călcat niciodată de picior de legionar roman! Teritoriul ocupat de romani a cuprins Banatul, Oltenia şi Transilvania. ATÂT!
Moldova, Maramureș, Crișana și alte regiuni NU au văzut niciodată picior de roman!
Și atunci de ce “daci” și “Dacia”?
Imperiul roman a fost răzbunat și desființat, tocmai de geto-goți, conform jurământului dat de Geţi. Singurul lucru care mai aminteste de numele ţării noastre, care a fost numai o mica parte colonie romană, numai capitala lor, Roma. Un paradox!
Un lucru trebuie să ne fie clar: RENEGÂNDU-NE DESCENDENŢA noastră din nobili GEŢI, ne este rezervat un loc detestat LA COADA EUROPEI, ca o naţiune înfrântă, ţiganizată, perdantă în istorie, lucru care se observă deja prin modul cum europenii, și nu numai ei, ne tratează.
ADEPŢII DACISMULUI PAPISTAȘ nu vor să știe de TĂBLIŢELE DE LA SINAIA, nu vor să audă de Geti și nenumăraţii lor Regi.
Adepţii dacismului o ţin numai cu Decebal – de parcă alţi regi nu ar mai fi existat (!),
86% din teritoriul Daciei NU a fost călcat niciodată de picior de legionar roman! Teritoriul ocupat de romani a cuprins Banatul, Oltenia şi Transilvania. ATÂT!
Moldova, Maramureș, Crișana și alte regiuni NU au văzut niciodată picior de roman!
Și atunci de ce “daci” și “Dacia”?
Imperiul roman a fost răzbunat și desființat, tocmai de geto-goți, conform jurământului dat de Geţi. Singurul lucru care mai aminteste de numele ţării noastre, care a fost numai o mica parte colonie romană, numai capitala lor, Roma. Un paradox!
Un lucru trebuie să ne fie clar: RENEGÂNDU-NE DESCENDENŢA noastră din nobili GEŢI, ne este rezervat un loc detestat LA COADA EUROPEI, ca o naţiune înfrântă, ţiganizată, perdantă în istorie, lucru care se observă deja prin modul cum europenii, și nu numai ei, ne tratează.
ADEPŢII DACISMULUI PAPISTAȘ nu vor să știe de TĂBLIŢELE DE LA SINAIA, nu vor să audă de Geti și nenumăraţii lor Regi.
Adepţii dacismului o ţin numai cu Decebal – de parcă alţi regi nu ar mai fi existat (!),
GLORIFICÂND într-o veselie ÎNFRÂNGEREA "DACILOR" și trecând sub
tăcere VICTORIILE GEŢILOR, cultura și
civilizaţia lor, faptul că GEŢII au învins și
destructurat în final Imperiul Roman,
intemeind noi state și naţiuni în toată Europa și nu numai.
RĂDĂCINILE NOASTRE sunt Arimii (Râmnii) Peslagii și Geţii. VIȚA noastră PELASGO-GETICĂ este răspândită în toată Europa, din Lituania și Scandinavia, până în Britania și Iberia, Asia Mica, nordul Africii, întreg bazinul mediteranian, Geţii au fost PRIMII care au atins AMERICILE.
Neamul nostru a existat cu zeci de milenii înaintea “dacilor”!
UNIVERSITATEA DIN CAMBRIDGE scrie:
RĂDĂCINILE NOASTRE sunt Arimii (Râmnii) Peslagii și Geţii. VIȚA noastră PELASGO-GETICĂ este răspândită în toată Europa, din Lituania și Scandinavia, până în Britania și Iberia, Asia Mica, nordul Africii, întreg bazinul mediteranian, Geţii au fost PRIMII care au atins AMERICILE.
Neamul nostru a existat cu zeci de milenii înaintea “dacilor”!
UNIVERSITATEA DIN CAMBRIDGE scrie:
“ În mileniul V
î.e.n., spaţiul carpatic getic era singurul locuit în Europa; Spaţiul carpatic,
getic, valah a reprezentat în antichitate OFFICINA GENTIUM, a alimentat cu
populaţie şi civilizaţie, India, Persia, Grecia, Italia, Germania, Franța şi
aşa-zisul spaţiu slav; Vedele, cele mai vechi monumente literare ale
umanităţii, au fost create în centrul Europei. Faza primară a Culturii Vedice
s-a desfăşurat în Carpaţi, cel mai probabil, iniţial în Haar-Deal. Din Ardeal
provin strămoşii indienilor şi persanilor, albanezii, grecii, plecați prin
Macedonia şi Tesalia, latinii, celții, germanii, iar strămoşii slavilor au
ieșit prin strâmtoarea Moravă.”
FALSIFICATORII istoriei noastre vor să denumească “Dacia” toate teritoriile locuite de Geţi și pe Geţii însusi, pentru a ne șterge din memorie ADEVARATA NOASTRĂ ISTORIE ȘI IDENTITATE NAȚIONALĂ...
Avem rădăcini foarte adânci și solide, atât de adânci, încât NU ne poate șterge NIMENI de pe faţa Pământului! Niciodată!
Cum este posibil să cunoști adevărul, să îl vezi cu ochii tăi, și totuși să crezi mai departe minciunile?
Geţia NU a fost Dacia! Suntem Geţi și NU “daci”. ADEVĂRUL nu se poate nici
cumpăra și nici negocia!
Uneori ne trebuie cam mult până pricepem ceva și greu ne “urnim din loc”, este adevărat, dar atunci… ferească Cerul!
☀️NIASCHARIAN! Să renaștem!
Autor: Carmen Pankau
Uneori ne trebuie cam mult până pricepem ceva și greu ne “urnim din loc”, este adevărat, dar atunci… ferească Cerul!
☀️NIASCHARIAN! Să renaștem!
Autor: Carmen Pankau
PS: Capitala Geţilor s-a
numit: SarmiseGETuza, și NU SarmiseDACuza!
Noi suntem români GET-BEGET, adică din tată în fiu, și NU dac-bedac!
PPS: acest material a fost postat aici pe Blog în iulie 2019, însă, "ca prin farmec" a dispărut... așa singur...
marți, 3 martie 2020
🚩INCULTURA ȘI DEZINFORMAREA FAC RAVAGII
Sunt multi indivizi, nu pot să le mai spun oameni, spălaţi pe creier, în ultimul grad, mult mai mulţi decât am crezut eu, sunt de-a dreptul șocată!
Mizeria informaţională dă roade. Se promovează incompetenţa, necunoaşterea şi incultura pentru dominarea maselor.
Minciunile sunt “promovate” de mass-media, vândută străinilor, ca singurele adevăruri și ne fac să ne fie rușine de orice gând curat. Dragostea faţă de Neam și Ţara şi mândria naţională sunt declarate public ca “o rușine”, sunt după părerea lor “penibile” și “odioase”!
Tot ce este grandios, tot ce este mai frumos și valoros într-o societate umană este terfelit în noroi și călcat în picioare! Mediocraţia și prostia au ajuns la loc de cinste. Naţionalismul, dragostea pentru Neam și Ţară sunt cotate ca o “rușine”, după părerea lor și trebuiesc combătute cu multă severitate, cu orice preţ, mulţi se vor “europeeni”, sau cetăţeni ai lumii…
Agresivitatea, scandalul, minciuna sunt o realitate cotidiană. Criminalii, hoţii, trădătorii, ticăloșii sunt mari vedete și sunt la mare cinste, sunt admiraţi și omagiaţi de toată “lumea”… Ei sunt sărbătoriţi ca idoli! Şi iată că a apărut o nouă speţă de “sub-oameni”.
Este o tragedie că atât de mulţi „indivizi“, chiar și cu școală sau cu studii „superioare” (!), nu știu să citească, sau nu știu să înţeleagă ce este scris sau spus“. Cât despre scris… este o catastofă!
Dacă ar fi în puterea mea, aș înfiinţa de urgenţă un program pentru re-educare a analfabeţilor, chiar și a semi-analfabeţilor cu diplomă. Ei sunt un pericol pentru tot neamul. Dar numai cu proștii se poate face… ce se face!
Ce încredere mai poţi avea într-o generaţie “cu studii”, care în loc să-și aprofundeze conoștiintele și să schimbe păreri cu alţii de seama lor, au în cap numai party, selfies, fotografii “nostime”, dacă se poate cu limba scoasă, că e așa la modă… exprimări înr-o limbă franceză sau engleză de “baltă”, că propria lor limbă, românească, LIMBĂ PRIMORDIALĂ, nu li se pare deloc “chic”, nu mai e bună destul…
Și ăștia sunt viitoarea “elită” a ţării, viitorii profesori, doctori, avocaţi, ingineri…?
Așa arată oamenii culţi?
Înainte, studenţii apărau drepturile Neamului, Ţara, astăzi se lasă duși cu valul “european”, îi interesează numai distracţia, drumul cel mai scurt spre vârful carierei, indiferent prin ce mijloace. Dar știu că nu sunt toţi așa, și în aceștia ne este toată speranţa!
Este foarte trist, că mulţi intelectuali, de toate vârstele, au făcut și fac jocul murdar al tâlharilor, spre a-și salva propria piele, și desigur, cariera.
A avut loc o îndobitocire planificată a poporului, și asta în decursul mai multor ani, acţiune care le-a reușit pe deplin! Sunt experţi în așa ceva, să recunoaștem!
Oare de ce toţi intelectualii au fost “înlăturaţi”, în mai toate timpurile?
Prostia și dezinformarea, incultura sunt mult mai periculuase și fac ravagii, mai ceva decât o bombă atomică!
Sistemul de învăţământ trebuie re-structurat complet, din temelii, și asta URGENT!
Norocul nostru este că mai sunt mulţi oameni inteligenţi, culţi, sănătoși, din toate punctele de vedere, tineri inteligenţi și curajoși, care știu ce vor și care este menirea lor pe acest pământ, conștienţi și mândri că aparţin Neamului nostru pelasgo-get! Și în ei este speranţa! Cu ei mergem mai departe!
Întotdeauna exista o "ieșire", din tot! Principalul este sa NU capitulăm, în fata nimanui! Capul sus!
☀️NIASCHARIAN! Să renaștem!
Carmen Pankau
Mizeria informaţională dă roade. Se promovează incompetenţa, necunoaşterea şi incultura pentru dominarea maselor.
Minciunile sunt “promovate” de mass-media, vândută străinilor, ca singurele adevăruri și ne fac să ne fie rușine de orice gând curat. Dragostea faţă de Neam și Ţara şi mândria naţională sunt declarate public ca “o rușine”, sunt după părerea lor “penibile” și “odioase”!
Tot ce este grandios, tot ce este mai frumos și valoros într-o societate umană este terfelit în noroi și călcat în picioare! Mediocraţia și prostia au ajuns la loc de cinste. Naţionalismul, dragostea pentru Neam și Ţară sunt cotate ca o “rușine”, după părerea lor și trebuiesc combătute cu multă severitate, cu orice preţ, mulţi se vor “europeeni”, sau cetăţeni ai lumii…
Agresivitatea, scandalul, minciuna sunt o realitate cotidiană. Criminalii, hoţii, trădătorii, ticăloșii sunt mari vedete și sunt la mare cinste, sunt admiraţi și omagiaţi de toată “lumea”… Ei sunt sărbătoriţi ca idoli! Şi iată că a apărut o nouă speţă de “sub-oameni”.
Este o tragedie că atât de mulţi „indivizi“, chiar și cu școală sau cu studii „superioare” (!), nu știu să citească, sau nu știu să înţeleagă ce este scris sau spus“. Cât despre scris… este o catastofă!
Dacă ar fi în puterea mea, aș înfiinţa de urgenţă un program pentru re-educare a analfabeţilor, chiar și a semi-analfabeţilor cu diplomă. Ei sunt un pericol pentru tot neamul. Dar numai cu proștii se poate face… ce se face!
Ce încredere mai poţi avea într-o generaţie “cu studii”, care în loc să-și aprofundeze conoștiintele și să schimbe păreri cu alţii de seama lor, au în cap numai party, selfies, fotografii “nostime”, dacă se poate cu limba scoasă, că e așa la modă… exprimări înr-o limbă franceză sau engleză de “baltă”, că propria lor limbă, românească, LIMBĂ PRIMORDIALĂ, nu li se pare deloc “chic”, nu mai e bună destul…
Și ăștia sunt viitoarea “elită” a ţării, viitorii profesori, doctori, avocaţi, ingineri…?
Așa arată oamenii culţi?
Înainte, studenţii apărau drepturile Neamului, Ţara, astăzi se lasă duși cu valul “european”, îi interesează numai distracţia, drumul cel mai scurt spre vârful carierei, indiferent prin ce mijloace. Dar știu că nu sunt toţi așa, și în aceștia ne este toată speranţa!
Este foarte trist, că mulţi intelectuali, de toate vârstele, au făcut și fac jocul murdar al tâlharilor, spre a-și salva propria piele, și desigur, cariera.
A avut loc o îndobitocire planificată a poporului, și asta în decursul mai multor ani, acţiune care le-a reușit pe deplin! Sunt experţi în așa ceva, să recunoaștem!
Oare de ce toţi intelectualii au fost “înlăturaţi”, în mai toate timpurile?
Prostia și dezinformarea, incultura sunt mult mai periculuase și fac ravagii, mai ceva decât o bombă atomică!
Sistemul de învăţământ trebuie re-structurat complet, din temelii, și asta URGENT!
Norocul nostru este că mai sunt mulţi oameni inteligenţi, culţi, sănătoși, din toate punctele de vedere, tineri inteligenţi și curajoși, care știu ce vor și care este menirea lor pe acest pământ, conștienţi și mândri că aparţin Neamului nostru pelasgo-get! Și în ei este speranţa! Cu ei mergem mai departe!
Întotdeauna exista o "ieșire", din tot! Principalul este sa NU capitulăm, în fata nimanui! Capul sus!
☀️NIASCHARIAN! Să renaștem!
Carmen Pankau
luni, 2 martie 2020
ION CREANGĂ, ÎNMORMÂNTAT LÂNGĂ MIHAIL KOGĂLNICEANU. LOCURILE DE VECI ALE ACESTORA RISCĂ SĂ AJUNGĂ NIȘTE RUINE
Ca să vizitezi cunoscutul cimitir ”Eternitatea” din Iaşi îţi trebuie o zi întreagă, căci aleile şerpuitoare, pavate în piatră, se întind pe sute de metri, aducând de după fiecare cotitură nume celebre, scrijelate în piatră sau fier, care te duc cu gândul la vremurile de odinioară. Cei mai mulţi dintre noi consideră cel puţin macabră o vizită printre mormintele unui cimitir.
La ”Eternitatea”, lucurile stau însă altfel. Nu ai nici un moment senzaţia că păşeşti printre morţi, pentru că patina timpului şi amprenta istoriei îţi dau senzaţia că „citeşti o cronică”, ale cărei pagini au îngălbenit şi au îngropat odată cu ele misterul şi frumuseţea vremurilor ce-au apus.
Dacă eşti neiniţiat în geografia locului, rişti foarte uşor să te rătăceşti printre monumentele sculptate în piatră şi printre cavourile unor personalităţi ca
La ”Eternitatea”, lucurile stau însă altfel. Nu ai nici un moment senzaţia că păşeşti printre morţi, pentru că patina timpului şi amprenta istoriei îţi dau senzaţia că „citeşti o cronică”, ale cărei pagini au îngălbenit şi au îngropat odată cu ele misterul şi frumuseţea vremurilor ce-au apus.
Dacă eşti neiniţiat în geografia locului, rişti foarte uşor să te rătăceşti printre monumentele sculptate în piatră şi printre cavourile unor personalităţi ca
Ion Creangă, Otilia Cazimir, George Topârceanu, Mihail Kogălniceanu, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Dimitrie Gusti şi mulți alţii.
Toţi îşi dorm aici somnul de veci, privegheaţi de soarele Ciricului şi de umbra binecuvântată a arborilor de tot felul.
Din păcate, locurile de veci ale acestora sunt lăsate de izbeliște, pe motiv că autoritățile nu au bani să le îngrijească.
În prezent, cimitirul se întinde pe o suprafaţă care îi conferă statutul de al doilea mare cimitir al ţării după Bellu din Capitală.
Sursa şi foto: De Mihai Oprea
Din păcate, locurile de veci ale acestora sunt lăsate de izbeliște, pe motiv că autoritățile nu au bani să le îngrijească.
În prezent, cimitirul se întinde pe o suprafaţă care îi conferă statutul de al doilea mare cimitir al ţării după Bellu din Capitală.
Sursa şi foto: De Mihai Oprea
ION CREANGĂ – SCRIITORUL FĂRĂ PERECHE, POVESTITORUL MINUNAT AL COPILĂRIEI NOASTRE
Motto: “Nu ştiu alţi cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă ţineam când începusem a merge copăcel, la cuptiorul pe care ma ascundeam, când ne jucam noi, băieţii, de-a mijoarca, şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie !” – Ion Creangă, „Amintiri din copilărie”
Duminică, 1 martie 2020, se împlinesc 183 de ani de la naşterea lui Ion Creangă, scriitorul pentru „copii între 7 şi 90 de ani”, un clasic al literaturii române remarcat prin măiestria poveştilor şi basmelor şi sale, cel mai iscusit, cunoscut şi admirat povestitor pe care l-a dat acest neam.
Ion Creangă s-a născut la 1 martie 1837, la Humuleşti, judeţul Neamţ, sau, conform actului din mitrica satului, moşia Mănăstirii Neamţului, Ocolul de sus, ţinutul Neamţului, partea I, care indică drept dată a venirii sale pe lume 10 mai 1839. Părinţii săi au fost Ştefan a Petrii Ciubotariul şi Smaranda Creangă, „răzeşi fără pământuri” din ţinutul Neamţului. Ion a fost primul născut dintre cei opt copii ai familiei sale.
La 1 septembrie 1846, începe cursul primar în satul natal, la şcoala înfiinţată de preotul Ion Humulescu (Nemţeanu), cu dascălul Vasile a Ilioaei (Vasilicăi), iar în perioada 1848 – 1850 învaţă la şcoala din Broşteni.
În perioada 1850 – 1851, studiază la un psalt de la Biserica Adormirea din Tg. Neamţ. Despre această perioadă, Creangă afirma: „Biata mama, crezând că am să ies un al doilea Cucuzel, s-a pus cu rugăminte pe lângă tata şi m-a dat să învăţ psaltichie la un psalt de la Adormirea din Târgul Neamţului peste baltă la vreo două azvârlituri de piatră de satul nostru. O iarnă am învăţat şi la această şcoală, căci iarna ce mai puteam învăţa; iar vara nu făceam purici prea mulţi pe la şcoală; trebuia s-ajut acasă la tors în pieptănaşi, la nevedit, la făcut ţevi cu sucala şi la tras la roată”.
În toamna anului 1852, se înscrie la Şcoala Domnească din Târgu Neamţ, iar doi ani mai târziu este înscris la Şcoala catiherică din Fălticeni.
În iunie 1855, trece primul examenul public la Şcoala din Fălticeni, calificându-se astfel pentru Seminarul de la Socola din Iaşi.
La 28 iunie 1858 moare Ştefan a Petrii Ciubotariul, tatăl său, iar Ion Creangă, fiind cel mai mare dintre copii, devine „capul familiei”, în sarcina sa intrând îngrijirea celorlalţi fraţi, renunţând pentru moment la cursurile seminarului.
La 25 ianuarie 1859, sărbătoreşte alături de foştii colegi de seminar şi cu profesorii săi unionişti, dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza şi înfăptuirea Marii Uniri, iar în acelaşi an, se va căsători – la 23 august, cu Ileana Grigoriu, fata preotului Ioan Grigoriu, şi va intra în rândul clericilor, fiind hirotonit diacon la Biserica Sf. Paraschiva din Târgu Frumos. Este perioada în care evenimentele sociale, politice şi familiale îl maturizează rapid, marcând personalitatea scriitorului, făra a-i altera, însă, umorul irezistibil.
La 12 ianuarie 1860, începe calvarul vieţii de diacon, acesta fiind momentul în care socrul său, preotul Ioan Grigoriu, încearcă să-l sugrume. Despre acest moment, Creangă avea să noteze: „12 zile ale lunii ianuarie, orele bătute unul după 12 noaptea, au venit şi stăpânul casăi, aflându-mă eu dormind, pe când toată suflarea să odihneşte, lângă a me soţie; fără să ştiu când au intrat în casă, s-au repezit şi mi-au pus unghiile în gât (ghiarale), de a mă sugruma cu totul ! …”.
O zi mai târziu, Creangă scrie o jalbă adresată Mitropolitului, însă nu i se face dreptate, ba dimpotrivă, este arestat şi închis în beciurile Mitropoliei.
La 2 mai 1860, diaconul Ion Creangă obţine mutarea de la Biserica Sf. Treime la Biserica Sf. 40 de Mucenici unde locuia, tocmai în casa socrului său, iar leafa se stabileşte la 700 de lei pe an.
În octombrie, acelaşi an, devine student în anul I la Facultatea de Teologie din Iaşi, o instituţie care nu după multă vreme avea să se închidă, iar în decembrie 1860 i se naşte fiul, Constantin.
La 30 aprilie 1863, obţine mutarea la Mănăstirea Barboi din Iaşi, iar la începutul anului 1864, după întoarcerea lui Titu Maiorescu ca director la Şcoala Normală de învăţători de la Trei Ierarhi din Iaşi, acesta, descoperind calităţile extraordinare ale diaconului, cere ministerului să-l numească învăţător suplinitor până la terminarea studiilor de doi ani ale şcolii.
În noiembrie 1864, prin decretul domnesc nr. 1501, semnat de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza, Ion Creangă este numit provizoriu institutor.
În anul 1865 este, pentru o perioadă, diacon la Biserica Sf. Pantelimon din Iaşi, iar în iunie încheie cursurile de doi ani la Institutul Vasilian din Iaşi, primind Atestatul cu nota „eminentă” la toate materiile.
La 30 aprilie 1866 este numit diacon la Biserica Golia din Iaşi, iar în februarie 1868 este acuzat de presa vremii că a frecventat spectacolele Teatrului Naţional din Iaşi, un lucru interzis de canoanele bisericeşti, Creangă fiind oprit de la slujire pentru câteva luni.
În septembrie 1868, apare, în 8.000 de exemplare, „Metoda nouă de scriere şi cetire pentru uzul clasei I primare”, de Ion Creangă, C. Grigorescu, G. Ienăchescu, N. Climescu, V. Răceanu şi A. Simionescu, şi, de asemenea, Creangă semnează şi publică poezia „Păsărica în timpul iernei”.
La 24 octombrie 1870, Ion Creangă face schimb de posturi didactice cu părintele Gh. Ienăchescu, fost coleg şi colaborator la manualele şcolare, astfel că ajunge la Şcoala primară sucursala nr. 1 din Iaşi, iar un an mai târziu apare „Învăţătoriul copiilor – carte de cetit în clasele primare de ambele sexe cu litere, slove şi buchi, cuprinzând învăţături morale şi instructive”, de C. Grigorescu, Ion Creangă şi V. Răceanu.
Într-o zi de duminică, pe 10 august 1871, diaconul Ion Creangă apare la slujbă tuns şi cu pălărie, acest moment fiind începutul unui lung şir de necazuri pentru el. Este convocat de mai multe ori în faţa Consistoriului Mitropoliei, dar nu se prezintă, este oprit din lucrarea diaconiei, şi, în cele din urmă este judecat în lipsă, inclusiv pentru faptele din anul 1868, iar verdictul Consistoriului suna astfel:
„Diaconul Ioan, pentru că au mers la teatru şi apoi la cercetare au cutezat a susţine că nu au greşit, ci încă s-a silit a argumenta că acolo au găsit moralul dumnezeiesc; pentru că au slobozit cu puşca asupra bisericii; pentru că după aceea nici trăieşte cu soţia sa şi încă s-au tuns părul, să fie oprit de lucrarea diaconiei pentru totdeauna”.
Era în anul 1872, când Creangă pierde calitatea de cleric, este destituit şi din învăţământ şi este dat afară şi din casa din curtea Mănăstirii Golia în care locuise încă din anul 1866.
O va cunoaşte pe Tinca Vartic, nepoata diaconul Vartic, alături de care îşi va petrece tot restul vieţii, mutându-se în Ţicăul Iaşului, într-o „bojdeucă de căsuţă”, situată pe o ulicioară dosnică, „plină de noroi cînd sînt ploi mari şi îndelungate zise şi putrede iar la secetă gemea colbul pe dînsa.”
Fiind exclus din rândul clerului, are voie să divorţeze, astfel că în februarie 1873 înaintează Tribunalului cererea de desfacere a căsătoriei, iar în septembrie se pronunţă divorţul lui Creangă de soţia sa, Ileana , „pentru abandonarea domiciliului de şase ani de zile, care se consideră cea mai mare insultă conform art. 212 Cod Civil şi pentru alte insulte tot atât de grave”. Martorii declaraseră că, în anul 1867, Creangă merge la Neamţ şi soţia sa ramasă în Iaşi „a abuzat de încrederea soţului său”.
În septembrie 1874, este numit institutor la clasele I şi II-a de la Şcoala primară de băieţi nr. 2 din Păcurari, Iaşi.
La 29 noiembrie 1874, Ion Creangă publică poeziile „Nu lucrezi n-ai ce mânca !” şi „Ia, clopoţelul sună” şi povestirile „Păcală, Inul şi cămeşa”, „Acul şi barosul” şi „A fost, a fost, că de n-ar fi fost nu s-ar povesti”.
În anul 1875, este numit într-o comisie de examinare a cărţilor didactice, ocazie cu care face cunoştinţă cu Eminescu, care avea apoi să îl introducă la Junimea, unde Creangă publică, în acelaşi an, în revista „Convorbiri literare”, „Soacra cu trei nurori” şi „Capra cu trei iezi”.
În anul 1876, în ianuarie, revizorul şcolar Mihai Eminescu dă o Circulară de introducere a cărţilor didactice în şcoală, între acestea aflându-se şi „Metoda nouă de scriere şi cetire pentru uzul clasei I primare” şi „Învăţătorul copiilor”, de Ion Creangă.
În iunie, Mihai Eminescu se va muta pentru câteva luni la Ţicău, la bojdeucă, la bunul său prieten Ion Creangă. Eminescu a rămas încântat de acest fel de viaţă, de peisajul rustic din jurul bojdeucii unde „cînd se lasă sara, coborau turme de oi, buciumul suna cu jale, apele izvorau clar din fîntîne, de undeva, dinspre biserica Vulpe sau Sf. Haralambie, se auzeau toaca răsunînd mai tare”.
Încetul cu încetul, Creangă îşi dezlega sacul cu poveşti, zicători şi snoave, iar poetul râdea cu poftă şi-l îndemna mereu să scrie. În zilele însorite, cei doi buni prieteni ieşeau prin spatele bojdeucii şi porneau încet spre Ciric, admirând în tăcere frumuseţile Iaşului.
Tot în iunie, Mihai Emienscu primeşte postul de redactor al ziarului „Curierul de Iaşi”, iar în numerele din 13 şi 16 iunie va fi retipărită povestea „Dănilă Prepeleac”, de Ion Creangă.
În iunie 1879, Ion Creangă cumpără locul şi Bojdeuca din Ţicău pe numele Tincăi Vartic, după ce a scris el însuşi actul şi l-a semnat ca martor şi după ce a plătit 50 de galbeni austrieci – „a treizeci şi şepte de lei vechi galbenul”. Astfel Creangă o face proprietară pe femeia care avea grijă de el şi de gospodărie, însă întreaga viaţă s-a considerat proprietar pe această „bojdeucă de căsuţă”, cu două odăi.
Aici, s-a gospodărit „ca la mama acasă”. „În odaia din stînga şi-a făcut un pat sănătos de blană de stejar, şi-a aşezat o masă oleacă boierească pentru scris, un raft pentru cărţi, iar lîngă vatra sobei cu horn şi-a pus o măsuţă rotundă cu trei picioare cu scaunele mici şi veselă ca la Humuleşti: străchini adînci, linguri de lemn, cofe, ceun de tuci, oale de lut în care fierb bine sarmalele. Cuptorul ere pregătit pentru poale în brîu şi alivenci înecate în smîntînă.”
Căsuţa mai avea o prispă înspre nord, unde se afla şi uşa de intrare şi un cerdac – o logie populară, cu deschidere generoasă spre orizontul dinspre răsărit, sprijinit de dealurile Ciric şi Sorogari.
Exista şi un adevărat ritual, el se punea pe pat, Tinca Vartic așeza masa pe pat în fața lui și acolo mânca. Trebuie spus că Tinca Vartic era o femeie simplă, bună gospodină, a avut grjă de Creangă mai ales atunci când a fost foarte bolnav, între cei doi fiind vorba de o înțelegere între doi oameni în vârstă, încercați de greutăți.
La vremea aceea, Ion Creangă devenise recunoscut pentru faptul că la căsuţa sa din Ţicău deţinea un număr foarte mare de pisici, peste 30, iar fiecare purta câte un nume asociat unei persoane reale din viaţa sa, elocvent fiind numele dat uneia din feline, Mărioara, după mătuşa lui zgârcită din satul natal Humuleşti.
Anul 1880 este plin de evenimente în viaţa marelui povestitor, perioadă în care începe să scrie „Amintiri din copilărie”, cu care a atins apogeul creaţiei sale, la doar cinci ani de la debutul său în „Convorbiri literare”. Tot atunci devine membru în Consiliul Instrucţiunii, însă apar şi primele semnele serioase ale îmbolnăvirii de epilepsie.
În septembrie, acelaşi an, aflat în Bucureşti la şedinţele Consiliului general al Instrucţiunii, Creangă participă la întâlnirile „Junimii” din casa lui Titu Maiorescu.
În martie şi aprilie 1881, Creangă publică primele două părţi din „Amintiri din copilărie”, în „Convorbiri literare”, însă în acelaşi an se va interna la Spitalul Brâncovenesc pentru a căuta alinare pentru boala sa.
În iunie 1883, Mihai Eminescu soseşte la Iaşi, ca trimis al ziarului „Timpul”, fiind găzduit, din nou, la bojdeuca lui Creangă.
În anii următori starea de sănătate a lui Creangă se deteriorează tot mai mult, viaţa sa împărţindu-se între publicarea unor noi scrieri, concedii medicale şi tratamente, însă comunicarea cu Eminescu, neîntreruptă din momentul în care s-au cunoscut, era marea lui dorinţă şi alinare.
În iunie 1889, Creangă află din ziare despre moartea lui Eminescu, bunul său prieten, moment care avea să îi grabească şi lui sfârşitul, moment survenit la 31 decembrie 1889, la Iaşi, în urma unei crize de epilepsie. În a doua zi a anului 1890, este înmormântat la Cimitirul Eternitate din Iaşi.
La Bojdeuca din Ţicău, s-a înfiinţat în 1918, la 15 aprilie, primul Muzeu memorial din România, ca un omagiu adus celor două mari personalităţi ale literaturii neamului: Creangă şi Eminescu, muzeu care în 2018, în anul Centenarului Marii Uniri, împlineşte, la rându-i, 100 de ani de la înfiinţare.
În anul 1968, a fost instalat, în curtea Bojdeucii, bustul de granit al lui Ion Creangă, realizat de Iftimie Bârleanu, iar în perioada 1984-1989, la Bojdeuca „Ion Creangă” au avut loc lucrări complexe de consolidare a terenului, de amenajare a unui amfiteatru în aer liber, cu 250 de locuri, de construire a unei clădiri, special gândită pentru a adăposti expoziţia documentară „Viaţa şi opera lui Creangă” şi Biblioteca Bojdeucii, spaţii de serviciu, depozit, cameră pentru supraveghetoare. Lucrările de restaurare şi reorganizare a muzeului „Ion Creangă” au avut în vedere păstrarea autenticităţii casei.
În clădirea nouă, realizată de arhitectul Virgiliu Onofrei şi inaugurată la 11 iunie 1989, la centenarul morţii scriitorului, sunt expuse cărţi, fotografii şi documente, ilustrînd viaţa lui Ion Creangă – şcolar, preot şi învăţător, activitatea de scriitor – „Bucoavna” – unul din primele abecedare, fotografia originală a scriitorului, manuale didactice originale, redactate de Ion Creangă, colecţia revistei „Convorbiri literare”, 1867-1889, în care Ion Creangă şi-a publicat opera, alte documente ale lui şi ale familiei.
Nu în ultimul rând, în anul 1990, în faţa Bojdeucii a fost instalată statuia lui Ion Creangă, realizată de studenţii Academiei de Arte Plastice, clasa prof. D. Căileanu, povestitorul fiind reprezentat cu faţa spre Bojdeucă, ţinând de după umeri doi copii.
Bojdeuca „Ion Creangă” organizează anual patru sărbători devenite tradiţionale: 2 ianuarie – ziua înmormântării scriitorului, 1 martie – ziua de naştere a lui Ion Creangă, 14 – 15 aprilie – Zilele Bojdeucii – aniversarea inaugurării primului muzeu memorial literar din România şi 31 decembrie – ziua morţii scriitorului – „Colinde la Bojdeucă”.
Să mai spunem că Bojdeuca „Ion Creangă” este cel mai vizitat muzeu din Iaşi, cu circa 100.000 de vizitatori anual, fiind o oglindă autentică a valorilor specifice româneşti, tradiţionale.
Pentru vizitatori, aceasta se află pe Strada Simion Bărnuţiu nr. 4, din Iaşi, programul de vizitare este marţi-duminică, între orele 10:00 – 17:00, iar preţul de intrare este de 3 lei.
Casa memorială „Ion Creangă” din Humuleşti, aflată pe Str. Ion Creangă nr. 8, a fost construită în anul 1830 de către Petrea Ciubotariul, bunicul marelui povestitor, casa în care s-a născut şi a copilărit Ion Creangă, până în anul 1846, fiind amenajată ca muzeu în anul 1951. Devenită unul dintre cele mai vizitate muzee memoriale, aceasta reprezintă, dincolo de semnificaţia sa istorico-literară şi sentimentală, un produs cert al arhitecturii populare specifice perioadei şi ariei etno-culturale în care se încadrează.
Sub acoperişul larg de draniţă, pereţii duraţi din bârne groase peste care s-a aşternut un strat de lutuială, delimitează o singură încăpere cu ferestre înguste şi o tindă unde abia puteai să te învârţi. Intrarea scundă este adăpostită de ploile repezi printr-o prispă lată de câteva palme, iar în spatele casei un acoperământ de scânduri cu pantă repede protejează mai multe obiecte gospodăreşti şi unelte agricole cu certă valoare etnografică.
Exponatele prezentate sunt caracterizate de simplitatea, bunul simţ şi modestia proprie ţăranului moldovean, generând un puternic sentiment de pioşenie, nu numai pentru ceea ce reprezintă ele faţă de amintirea lui Ion Creangă, ci pentru că ele sunt mărturii autentice ale tradiţiei populare a locuitorilor din această parte a ţării.
În curtea din vecinătatea casei – într-o fostă grădină de zarzavat – , este amenajat “Parcul tematic Ion Creangă”, care cuprinde scane şi personaje din minunatele povestiri ale lui Creangă. Aceasta o investiţie privată, proprietate a unei localnice care a avut ideea de a readuce în atenţie şi reproduce lumea poveştilor lui Creangă dar nu numai atât.
Programul de vizitare este de marţi până duminică, între orele 9-17 (octombrie – martie) şi 10-18 (aprilie – septembrie), iar taxa de intrare în muzeu este de 10 lei, taxa de fotografiere este de 20 de lei, cea de filmare este de 25 de lei, iar taxa de intrare în parcul tematic este 2 lei.
Sursa şi foto: Razvan Moceanu. Câteva fotografii sunt din arhiva personală Razvan Moceanu, august 2012, octombrie 2012, noiembrie 2017.
Adaptare: Carmen Pankau
Duminică, 1 martie 2020, se împlinesc 183 de ani de la naşterea lui Ion Creangă, scriitorul pentru „copii între 7 şi 90 de ani”, un clasic al literaturii române remarcat prin măiestria poveştilor şi basmelor şi sale, cel mai iscusit, cunoscut şi admirat povestitor pe care l-a dat acest neam.
Ion Creangă s-a născut la 1 martie 1837, la Humuleşti, judeţul Neamţ, sau, conform actului din mitrica satului, moşia Mănăstirii Neamţului, Ocolul de sus, ţinutul Neamţului, partea I, care indică drept dată a venirii sale pe lume 10 mai 1839. Părinţii săi au fost Ştefan a Petrii Ciubotariul şi Smaranda Creangă, „răzeşi fără pământuri” din ţinutul Neamţului. Ion a fost primul născut dintre cei opt copii ai familiei sale.
La 1 septembrie 1846, începe cursul primar în satul natal, la şcoala înfiinţată de preotul Ion Humulescu (Nemţeanu), cu dascălul Vasile a Ilioaei (Vasilicăi), iar în perioada 1848 – 1850 învaţă la şcoala din Broşteni.
În perioada 1850 – 1851, studiază la un psalt de la Biserica Adormirea din Tg. Neamţ. Despre această perioadă, Creangă afirma: „Biata mama, crezând că am să ies un al doilea Cucuzel, s-a pus cu rugăminte pe lângă tata şi m-a dat să învăţ psaltichie la un psalt de la Adormirea din Târgul Neamţului peste baltă la vreo două azvârlituri de piatră de satul nostru. O iarnă am învăţat şi la această şcoală, căci iarna ce mai puteam învăţa; iar vara nu făceam purici prea mulţi pe la şcoală; trebuia s-ajut acasă la tors în pieptănaşi, la nevedit, la făcut ţevi cu sucala şi la tras la roată”.
În toamna anului 1852, se înscrie la Şcoala Domnească din Târgu Neamţ, iar doi ani mai târziu este înscris la Şcoala catiherică din Fălticeni.
În iunie 1855, trece primul examenul public la Şcoala din Fălticeni, calificându-se astfel pentru Seminarul de la Socola din Iaşi.
La 28 iunie 1858 moare Ştefan a Petrii Ciubotariul, tatăl său, iar Ion Creangă, fiind cel mai mare dintre copii, devine „capul familiei”, în sarcina sa intrând îngrijirea celorlalţi fraţi, renunţând pentru moment la cursurile seminarului.
La 25 ianuarie 1859, sărbătoreşte alături de foştii colegi de seminar şi cu profesorii săi unionişti, dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza şi înfăptuirea Marii Uniri, iar în acelaşi an, se va căsători – la 23 august, cu Ileana Grigoriu, fata preotului Ioan Grigoriu, şi va intra în rândul clericilor, fiind hirotonit diacon la Biserica Sf. Paraschiva din Târgu Frumos. Este perioada în care evenimentele sociale, politice şi familiale îl maturizează rapid, marcând personalitatea scriitorului, făra a-i altera, însă, umorul irezistibil.
La 12 ianuarie 1860, începe calvarul vieţii de diacon, acesta fiind momentul în care socrul său, preotul Ioan Grigoriu, încearcă să-l sugrume. Despre acest moment, Creangă avea să noteze: „12 zile ale lunii ianuarie, orele bătute unul după 12 noaptea, au venit şi stăpânul casăi, aflându-mă eu dormind, pe când toată suflarea să odihneşte, lângă a me soţie; fără să ştiu când au intrat în casă, s-au repezit şi mi-au pus unghiile în gât (ghiarale), de a mă sugruma cu totul ! …”.
O zi mai târziu, Creangă scrie o jalbă adresată Mitropolitului, însă nu i se face dreptate, ba dimpotrivă, este arestat şi închis în beciurile Mitropoliei.
La 2 mai 1860, diaconul Ion Creangă obţine mutarea de la Biserica Sf. Treime la Biserica Sf. 40 de Mucenici unde locuia, tocmai în casa socrului său, iar leafa se stabileşte la 700 de lei pe an.
În octombrie, acelaşi an, devine student în anul I la Facultatea de Teologie din Iaşi, o instituţie care nu după multă vreme avea să se închidă, iar în decembrie 1860 i se naşte fiul, Constantin.
La 30 aprilie 1863, obţine mutarea la Mănăstirea Barboi din Iaşi, iar la începutul anului 1864, după întoarcerea lui Titu Maiorescu ca director la Şcoala Normală de învăţători de la Trei Ierarhi din Iaşi, acesta, descoperind calităţile extraordinare ale diaconului, cere ministerului să-l numească învăţător suplinitor până la terminarea studiilor de doi ani ale şcolii.
În noiembrie 1864, prin decretul domnesc nr. 1501, semnat de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza, Ion Creangă este numit provizoriu institutor.
În anul 1865 este, pentru o perioadă, diacon la Biserica Sf. Pantelimon din Iaşi, iar în iunie încheie cursurile de doi ani la Institutul Vasilian din Iaşi, primind Atestatul cu nota „eminentă” la toate materiile.
La 30 aprilie 1866 este numit diacon la Biserica Golia din Iaşi, iar în februarie 1868 este acuzat de presa vremii că a frecventat spectacolele Teatrului Naţional din Iaşi, un lucru interzis de canoanele bisericeşti, Creangă fiind oprit de la slujire pentru câteva luni.
În septembrie 1868, apare, în 8.000 de exemplare, „Metoda nouă de scriere şi cetire pentru uzul clasei I primare”, de Ion Creangă, C. Grigorescu, G. Ienăchescu, N. Climescu, V. Răceanu şi A. Simionescu, şi, de asemenea, Creangă semnează şi publică poezia „Păsărica în timpul iernei”.
La 24 octombrie 1870, Ion Creangă face schimb de posturi didactice cu părintele Gh. Ienăchescu, fost coleg şi colaborator la manualele şcolare, astfel că ajunge la Şcoala primară sucursala nr. 1 din Iaşi, iar un an mai târziu apare „Învăţătoriul copiilor – carte de cetit în clasele primare de ambele sexe cu litere, slove şi buchi, cuprinzând învăţături morale şi instructive”, de C. Grigorescu, Ion Creangă şi V. Răceanu.
Într-o zi de duminică, pe 10 august 1871, diaconul Ion Creangă apare la slujbă tuns şi cu pălărie, acest moment fiind începutul unui lung şir de necazuri pentru el. Este convocat de mai multe ori în faţa Consistoriului Mitropoliei, dar nu se prezintă, este oprit din lucrarea diaconiei, şi, în cele din urmă este judecat în lipsă, inclusiv pentru faptele din anul 1868, iar verdictul Consistoriului suna astfel:
„Diaconul Ioan, pentru că au mers la teatru şi apoi la cercetare au cutezat a susţine că nu au greşit, ci încă s-a silit a argumenta că acolo au găsit moralul dumnezeiesc; pentru că au slobozit cu puşca asupra bisericii; pentru că după aceea nici trăieşte cu soţia sa şi încă s-au tuns părul, să fie oprit de lucrarea diaconiei pentru totdeauna”.
Era în anul 1872, când Creangă pierde calitatea de cleric, este destituit şi din învăţământ şi este dat afară şi din casa din curtea Mănăstirii Golia în care locuise încă din anul 1866.
O va cunoaşte pe Tinca Vartic, nepoata diaconul Vartic, alături de care îşi va petrece tot restul vieţii, mutându-se în Ţicăul Iaşului, într-o „bojdeucă de căsuţă”, situată pe o ulicioară dosnică, „plină de noroi cînd sînt ploi mari şi îndelungate zise şi putrede iar la secetă gemea colbul pe dînsa.”
Fiind exclus din rândul clerului, are voie să divorţeze, astfel că în februarie 1873 înaintează Tribunalului cererea de desfacere a căsătoriei, iar în septembrie se pronunţă divorţul lui Creangă de soţia sa, Ileana , „pentru abandonarea domiciliului de şase ani de zile, care se consideră cea mai mare insultă conform art. 212 Cod Civil şi pentru alte insulte tot atât de grave”. Martorii declaraseră că, în anul 1867, Creangă merge la Neamţ şi soţia sa ramasă în Iaşi „a abuzat de încrederea soţului său”.
În septembrie 1874, este numit institutor la clasele I şi II-a de la Şcoala primară de băieţi nr. 2 din Păcurari, Iaşi.
La 29 noiembrie 1874, Ion Creangă publică poeziile „Nu lucrezi n-ai ce mânca !” şi „Ia, clopoţelul sună” şi povestirile „Păcală, Inul şi cămeşa”, „Acul şi barosul” şi „A fost, a fost, că de n-ar fi fost nu s-ar povesti”.
În anul 1875, este numit într-o comisie de examinare a cărţilor didactice, ocazie cu care face cunoştinţă cu Eminescu, care avea apoi să îl introducă la Junimea, unde Creangă publică, în acelaşi an, în revista „Convorbiri literare”, „Soacra cu trei nurori” şi „Capra cu trei iezi”.
În anul 1876, în ianuarie, revizorul şcolar Mihai Eminescu dă o Circulară de introducere a cărţilor didactice în şcoală, între acestea aflându-se şi „Metoda nouă de scriere şi cetire pentru uzul clasei I primare” şi „Învăţătorul copiilor”, de Ion Creangă.
În iunie, Mihai Eminescu se va muta pentru câteva luni la Ţicău, la bojdeucă, la bunul său prieten Ion Creangă. Eminescu a rămas încântat de acest fel de viaţă, de peisajul rustic din jurul bojdeucii unde „cînd se lasă sara, coborau turme de oi, buciumul suna cu jale, apele izvorau clar din fîntîne, de undeva, dinspre biserica Vulpe sau Sf. Haralambie, se auzeau toaca răsunînd mai tare”.
Încetul cu încetul, Creangă îşi dezlega sacul cu poveşti, zicători şi snoave, iar poetul râdea cu poftă şi-l îndemna mereu să scrie. În zilele însorite, cei doi buni prieteni ieşeau prin spatele bojdeucii şi porneau încet spre Ciric, admirând în tăcere frumuseţile Iaşului.
Tot în iunie, Mihai Emienscu primeşte postul de redactor al ziarului „Curierul de Iaşi”, iar în numerele din 13 şi 16 iunie va fi retipărită povestea „Dănilă Prepeleac”, de Ion Creangă.
În iunie 1879, Ion Creangă cumpără locul şi Bojdeuca din Ţicău pe numele Tincăi Vartic, după ce a scris el însuşi actul şi l-a semnat ca martor şi după ce a plătit 50 de galbeni austrieci – „a treizeci şi şepte de lei vechi galbenul”. Astfel Creangă o face proprietară pe femeia care avea grijă de el şi de gospodărie, însă întreaga viaţă s-a considerat proprietar pe această „bojdeucă de căsuţă”, cu două odăi.
Aici, s-a gospodărit „ca la mama acasă”. „În odaia din stînga şi-a făcut un pat sănătos de blană de stejar, şi-a aşezat o masă oleacă boierească pentru scris, un raft pentru cărţi, iar lîngă vatra sobei cu horn şi-a pus o măsuţă rotundă cu trei picioare cu scaunele mici şi veselă ca la Humuleşti: străchini adînci, linguri de lemn, cofe, ceun de tuci, oale de lut în care fierb bine sarmalele. Cuptorul ere pregătit pentru poale în brîu şi alivenci înecate în smîntînă.”
Căsuţa mai avea o prispă înspre nord, unde se afla şi uşa de intrare şi un cerdac – o logie populară, cu deschidere generoasă spre orizontul dinspre răsărit, sprijinit de dealurile Ciric şi Sorogari.
Exista şi un adevărat ritual, el se punea pe pat, Tinca Vartic așeza masa pe pat în fața lui și acolo mânca. Trebuie spus că Tinca Vartic era o femeie simplă, bună gospodină, a avut grjă de Creangă mai ales atunci când a fost foarte bolnav, între cei doi fiind vorba de o înțelegere între doi oameni în vârstă, încercați de greutăți.
La vremea aceea, Ion Creangă devenise recunoscut pentru faptul că la căsuţa sa din Ţicău deţinea un număr foarte mare de pisici, peste 30, iar fiecare purta câte un nume asociat unei persoane reale din viaţa sa, elocvent fiind numele dat uneia din feline, Mărioara, după mătuşa lui zgârcită din satul natal Humuleşti.
Anul 1880 este plin de evenimente în viaţa marelui povestitor, perioadă în care începe să scrie „Amintiri din copilărie”, cu care a atins apogeul creaţiei sale, la doar cinci ani de la debutul său în „Convorbiri literare”. Tot atunci devine membru în Consiliul Instrucţiunii, însă apar şi primele semnele serioase ale îmbolnăvirii de epilepsie.
În septembrie, acelaşi an, aflat în Bucureşti la şedinţele Consiliului general al Instrucţiunii, Creangă participă la întâlnirile „Junimii” din casa lui Titu Maiorescu.
În martie şi aprilie 1881, Creangă publică primele două părţi din „Amintiri din copilărie”, în „Convorbiri literare”, însă în acelaşi an se va interna la Spitalul Brâncovenesc pentru a căuta alinare pentru boala sa.
În iunie 1883, Mihai Eminescu soseşte la Iaşi, ca trimis al ziarului „Timpul”, fiind găzduit, din nou, la bojdeuca lui Creangă.
În anii următori starea de sănătate a lui Creangă se deteriorează tot mai mult, viaţa sa împărţindu-se între publicarea unor noi scrieri, concedii medicale şi tratamente, însă comunicarea cu Eminescu, neîntreruptă din momentul în care s-au cunoscut, era marea lui dorinţă şi alinare.
În iunie 1889, Creangă află din ziare despre moartea lui Eminescu, bunul său prieten, moment care avea să îi grabească şi lui sfârşitul, moment survenit la 31 decembrie 1889, la Iaşi, în urma unei crize de epilepsie. În a doua zi a anului 1890, este înmormântat la Cimitirul Eternitate din Iaşi.
La Bojdeuca din Ţicău, s-a înfiinţat în 1918, la 15 aprilie, primul Muzeu memorial din România, ca un omagiu adus celor două mari personalităţi ale literaturii neamului: Creangă şi Eminescu, muzeu care în 2018, în anul Centenarului Marii Uniri, împlineşte, la rându-i, 100 de ani de la înfiinţare.
În anul 1968, a fost instalat, în curtea Bojdeucii, bustul de granit al lui Ion Creangă, realizat de Iftimie Bârleanu, iar în perioada 1984-1989, la Bojdeuca „Ion Creangă” au avut loc lucrări complexe de consolidare a terenului, de amenajare a unui amfiteatru în aer liber, cu 250 de locuri, de construire a unei clădiri, special gândită pentru a adăposti expoziţia documentară „Viaţa şi opera lui Creangă” şi Biblioteca Bojdeucii, spaţii de serviciu, depozit, cameră pentru supraveghetoare. Lucrările de restaurare şi reorganizare a muzeului „Ion Creangă” au avut în vedere păstrarea autenticităţii casei.
În clădirea nouă, realizată de arhitectul Virgiliu Onofrei şi inaugurată la 11 iunie 1989, la centenarul morţii scriitorului, sunt expuse cărţi, fotografii şi documente, ilustrînd viaţa lui Ion Creangă – şcolar, preot şi învăţător, activitatea de scriitor – „Bucoavna” – unul din primele abecedare, fotografia originală a scriitorului, manuale didactice originale, redactate de Ion Creangă, colecţia revistei „Convorbiri literare”, 1867-1889, în care Ion Creangă şi-a publicat opera, alte documente ale lui şi ale familiei.
Nu în ultimul rând, în anul 1990, în faţa Bojdeucii a fost instalată statuia lui Ion Creangă, realizată de studenţii Academiei de Arte Plastice, clasa prof. D. Căileanu, povestitorul fiind reprezentat cu faţa spre Bojdeucă, ţinând de după umeri doi copii.
Bojdeuca „Ion Creangă” organizează anual patru sărbători devenite tradiţionale: 2 ianuarie – ziua înmormântării scriitorului, 1 martie – ziua de naştere a lui Ion Creangă, 14 – 15 aprilie – Zilele Bojdeucii – aniversarea inaugurării primului muzeu memorial literar din România şi 31 decembrie – ziua morţii scriitorului – „Colinde la Bojdeucă”.
Să mai spunem că Bojdeuca „Ion Creangă” este cel mai vizitat muzeu din Iaşi, cu circa 100.000 de vizitatori anual, fiind o oglindă autentică a valorilor specifice româneşti, tradiţionale.
Pentru vizitatori, aceasta se află pe Strada Simion Bărnuţiu nr. 4, din Iaşi, programul de vizitare este marţi-duminică, între orele 10:00 – 17:00, iar preţul de intrare este de 3 lei.
Casa memorială „Ion Creangă” din Humuleşti, aflată pe Str. Ion Creangă nr. 8, a fost construită în anul 1830 de către Petrea Ciubotariul, bunicul marelui povestitor, casa în care s-a născut şi a copilărit Ion Creangă, până în anul 1846, fiind amenajată ca muzeu în anul 1951. Devenită unul dintre cele mai vizitate muzee memoriale, aceasta reprezintă, dincolo de semnificaţia sa istorico-literară şi sentimentală, un produs cert al arhitecturii populare specifice perioadei şi ariei etno-culturale în care se încadrează.
Sub acoperişul larg de draniţă, pereţii duraţi din bârne groase peste care s-a aşternut un strat de lutuială, delimitează o singură încăpere cu ferestre înguste şi o tindă unde abia puteai să te învârţi. Intrarea scundă este adăpostită de ploile repezi printr-o prispă lată de câteva palme, iar în spatele casei un acoperământ de scânduri cu pantă repede protejează mai multe obiecte gospodăreşti şi unelte agricole cu certă valoare etnografică.
Exponatele prezentate sunt caracterizate de simplitatea, bunul simţ şi modestia proprie ţăranului moldovean, generând un puternic sentiment de pioşenie, nu numai pentru ceea ce reprezintă ele faţă de amintirea lui Ion Creangă, ci pentru că ele sunt mărturii autentice ale tradiţiei populare a locuitorilor din această parte a ţării.
În curtea din vecinătatea casei – într-o fostă grădină de zarzavat – , este amenajat “Parcul tematic Ion Creangă”, care cuprinde scane şi personaje din minunatele povestiri ale lui Creangă. Aceasta o investiţie privată, proprietate a unei localnice care a avut ideea de a readuce în atenţie şi reproduce lumea poveştilor lui Creangă dar nu numai atât.
Programul de vizitare este de marţi până duminică, între orele 9-17 (octombrie – martie) şi 10-18 (aprilie – septembrie), iar taxa de intrare în muzeu este de 10 lei, taxa de fotografiere este de 20 de lei, cea de filmare este de 25 de lei, iar taxa de intrare în parcul tematic este 2 lei.
Sursa şi foto: Razvan Moceanu. Câteva fotografii sunt din arhiva personală Razvan Moceanu, august 2012, octombrie 2012, noiembrie 2017.
Adaptare: Carmen Pankau
sâmbătă, 29 februarie 2020
RUGĂCIUNEA UNUI DAC de Mihai Eminescu
Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,
Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeuna,
Căci unul erau toate şi totul era una;
Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,
Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi:
Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?
El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii
Şi din noian de ape puteri au dat scânteii,
El zeilor dă suflet şi lumii fericire,
El este-al omenimei izvor de mântuire:
Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i,
El este moartea morţii şi învierea vieţii!
Şi el îmi dete ochii să văd lumina zilei,
Şi inima-mi umplut-au cu farmecele milei,
În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers
Şi-n glas purtat de cântec simţii duiosu-i viers,
Şi tot pe lângă-acestea cerşesc înc-un adaos:
Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos!
Să blesteme pe-oricine de mine-o avea milă,
Să binecuvânteze pe cel ce mă împilă,
S-asculte orice gură, ce-ar vrea ca să mă râdă,
Puteri să puie-n braţul ce-ar sta să mă ucidă,
Ş-acela între oameni devină cel întâi
Ce mi-a răpi chiar piatra ce-oi pune-o căpătâi.
Gonit de toată lumea prin anii mei să trec,
Pân' ce-oi simţi că ochiu-mi de lacrime e sec,
Că-n orice om din lume un duşman mi se naşte,
C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaşte,
Că chinul şi durerea simţirea-mi a-mpietrit-o,
Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit-o -
Când ura cea mai crudă mi s-a părea amor...
Poate-oi uita durerea-mi şi voi putea să mor.
Străin şi făr' de lege de voi muri - atunce
Nevrednicu-mi cadavru în uliţă l-arunce,
Ş-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă,
Ce-o să asmuţe câinii, ca inima-mi s-o rumpă,
Iar celui ce cu pietre mă va izbi în faţă,
Îndură-te, stăpâne, şi dă-i pe veci viaţă!
Astfel numai, Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc
Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc.
Să cer a tale daruri, genunchi şi frunte nu plec,
Spre ură şi blestemuri aş vrea să te înduplec,
Să simt că de suflarea-ţi suflarea mea se curmă
Şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă!
Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,
Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeuna,
Căci unul erau toate şi totul era una;
Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,
Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi:
Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?
El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii
Şi din noian de ape puteri au dat scânteii,
El zeilor dă suflet şi lumii fericire,
El este-al omenimei izvor de mântuire:
Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i,
El este moartea morţii şi învierea vieţii!
Şi el îmi dete ochii să văd lumina zilei,
Şi inima-mi umplut-au cu farmecele milei,
În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers
Şi-n glas purtat de cântec simţii duiosu-i viers,
Şi tot pe lângă-acestea cerşesc înc-un adaos:
Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos!
Să blesteme pe-oricine de mine-o avea milă,
Să binecuvânteze pe cel ce mă împilă,
S-asculte orice gură, ce-ar vrea ca să mă râdă,
Puteri să puie-n braţul ce-ar sta să mă ucidă,
Ş-acela între oameni devină cel întâi
Ce mi-a răpi chiar piatra ce-oi pune-o căpătâi.
Gonit de toată lumea prin anii mei să trec,
Pân' ce-oi simţi că ochiu-mi de lacrime e sec,
Că-n orice om din lume un duşman mi se naşte,
C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaşte,
Că chinul şi durerea simţirea-mi a-mpietrit-o,
Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit-o -
Când ura cea mai crudă mi s-a părea amor...
Poate-oi uita durerea-mi şi voi putea să mor.
Străin şi făr' de lege de voi muri - atunce
Nevrednicu-mi cadavru în uliţă l-arunce,
Ş-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă,
Ce-o să asmuţe câinii, ca inima-mi s-o rumpă,
Iar celui ce cu pietre mă va izbi în faţă,
Îndură-te, stăpâne, şi dă-i pe veci viaţă!
Astfel numai, Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc
Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc.
Să cer a tale daruri, genunchi şi frunte nu plec,
Spre ură şi blestemuri aş vrea să te înduplec,
Să simt că de suflarea-ţi suflarea mea se curmă
Şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă!
💮MĂRŢIŞORUL – NOD GETIC DE COSMOGONIE SACRĂ
În sud-estul Europei există o datină unică, veche de peste 8.000 de ani, numită MĂRŢIŞOR, dăinuind din vremea MARILOR PREOTESE ce punctează Calendarul anual străvechi al Babelor, cu cele două anotimpuri: vara şi iarna de pe Funia Anului, răsucită în lumină şi energie.
Datina Mărţişorului e criptată în codurile datinilor, obiceiurilor, trăirilor, sărbătorilor străvechi ce se înnoadă pe calea vremii existenţei omeneşti. Mărţişorul indică transformările climatice de pe Terra când iarna geroasă îşi înmoaie puterile sub lucirea timidă a razelor solare, din prima parte a verii, ştiută de primă-vară, când vremea vremuieşte, până când vara se instalează deplin.
Omul a testat vremea pentru a-şi jalona acivităţile din prima parte a verii, numită primă-vară, cu zile vântoase, cu ninsoare slabă, lapoviţă, dar şi cu zile călduroase de se dezleagă izvoarele ce curg pe coastele încălzite, atunci când se curăţă pomii de ramurile uscate, se greblează grădinile, se ard uscăturile. În lumea originilor păstoritului, important este urcatul pe munte al turmelor Dochiei, care împleteşte, înnoadă în sacralitate capetele Sforii Anului şi dispărând începuturile în infinitatea timpului. Ioan Marchiş demonstrează că împletitul, răsucitul, înnodatul firelor, în cazul nostru alb şi roşu, arată că nodul getic este sacru… capetele sforii se unesc şi dispare începutul. În același mod şi stindardul getic e făcut din fire înnodate, multicolore.
În străvechimea valahă get-dacă, Anul Nou începea la 1 Martie, cu Zilele Babelor, înţeleptele lumii matriarhale ce țineau până la 9 martie, urmate tot de 9 zile ale Moşilor-Sfinţi, cât dura o săptămână, după care urmează cei 40 de sfinţi măcinici, durata unei luni înscrisă pe Funia Anului, împletită de Dochia păstoriţa tot anul începând cu Mărţişor.
De mult de tot Mărţişorul era Cap de primăvară pe Funia Anului pe care se înnodau lunile, săptămânile, de când începea Prima Vară şi apoi Vara (vera – adevărată). Cumplita iarnă a fost zguduită de cele 10 mari glaciaţiuni prin forţa Megaenergiilor cosmice ce-au dezgheţat parţial Pământul. Soarele a fost creat în ultimile aşa-zise zile ale genezei, scrie în Biblie.
Pământul îşi încălzeşte atmosfera treptat şi are nevoie de o perioadă de trecere în care se manifestă multe fenomene atmosferice-climatice. Iniţierile străvechi au păstrat codat aceste fenomene în legendele Mărţişorului, Anului Nou de la 1Martie, urmând semnele din bătrâni.
La SCHELA CLADOVEI în Clisura Dunării s-au descoperit pietricele albe şi roşii pe un fir vechi de 10.000 de ani, în plin matriarhat, ca în legenda Dochiei, păstoriţă străbună, ce nu vrea să cedeze locul tinerei sale nurori, poruncindu-i să spele rufe pe gerul năpraznic, ba mai mult să-i aducă fragi roşii, dovezi că poate urca muntele cu mioarele la păşune, ca să înnoade timpul în care va dispărea.
Iordache Golescu avea o condică cu Pilde, povăţuiri, şi poveşti cu trebuincioase lămuriri în care scria despre Mărţişorul de la 1 Martie, despre Căluşari, Crăiţe etc. După 100 de ani, Simion Florea Marian scrie despre Mărţişor, Mărţiguş, Marţ consemnând îndemnul de a-l purta : Cine poartă mărţişoare/ Nu mai e pârlit de Soare./
În legendele Mărţişorului importante sunt Baba Dochia, nora sa, ce se întâlneşte cu Mărţişorul, Sfântul Petru şi Dumnezeu – ce veghează legile cosmice, până ce raza de soare aduce şi Sâmburul luminii de viaţă dătător, energiile, cum scrie Mihai Eminescu în poezia "Rugăciunea unui dac", care în legendă e jarul din cofiţa tinerei nurori, ce coace fragii roşii.
Dochia îşi trimite nora să spele rufe şi să le frece până-s albe ca zăpada, ştiind că puţina apă dezgheţată ici-colo n-o va ajuta ci doar o va face să îngheţe şi astfel să scape de ea. Din senin apare un fecior care o aude plângând şi îi spune că e Mărţişor. O îndeamnă să spele rufele încă o dată, şi-i dăruieşte o floare roşie cu marginile albe, din nou albul-lumina lucitoare şi roşul energetic, ce-o pune pe cap, la ureche. Fata s-a înviorat şi îndemnată de tânărul Mare Or, spălă rufele, le puse-n desagă şi acasă văzu că erau albe ca zăpada, deci Troianul alb nu era biruit de energiile cosmice, că se manifesta cu putere.
Baba Dochia vede floarea şi crede că-i cald afară. Iată că vechiul nu înlesneşte apariţia noului decât prin forţe cosmice, că mesajul Mărţişorului indică sferele astrale. Feciorul este un Or-Orean, Arian, de pe Marele Ormeniş al începuturilor sacre, înzestrat cu energii speciale, cum spune Mihai Eminescu în poezia Călugărul şi chipul indicând-o pe Ea, care în legendă e tânăra noră a Dochiei, ce nu trebuie să piară că e capătul firului de aţă, care ne dă viaţă ce lunecă din strămoşi în urmaşi.
Funia Anului era împletită, înnodată, de Zâna Dochia când urca pe munte, dar timpul îi spune că trebuie înnoit şi înnodat, întărit prin nora sa care să împletească o nouă Funie a Anului cu care să înconjoare Pământul, cum scrie Ion Ghinoiu în Dicţionarul de obiceiuri populare de peste an. Și iată că ziditoarea Nika, ştiută mai târziu drept Baba Dokia, este prezentă în mitologia cosmică română, păstrată scriptic de culegătorii de obiceiuri şi datini din satele româneşti, despre care scrie şi Antonio Maria del Chiaro în lucrarea Revoluţiile Valahiei, din vremea lui Constantin Brâncoveanu.
Această Salbă a Anului este plină de noduri sacre codate străvechi în lumea geto-dacă, balcanică a vlahilor păstori, că Dochia este o prezenţă de păstoriţă străveche, de când e lumea lume şi are diverse nume precum: MartiNika, Marta, Marţolea, Matronallia, Dokia, Babele, Vântoasele, etc, prezentă în Patriarhat ca MărţişOr, Mărţiguş, Marţ, Mâţişor, Marte-Zeu.
O altă povestire din alt timpul cristic zamolsian la geţi spune că Baba Dochia şi-a trimis nora să-i aducă fragi copţi, semn că se putea duce cu oile la păscut. Tânăra a făcut un foc, să se încălzească, după ce-a scotocit tufişuri, că nu ştia încotro s-o apuce. De ea se apropie doi bătrâni, ştiuţi drept Sfântul Petru şi Dumnezeu pe când umblau pe pământ, care-o sfătuiesc să pună câţiva cărbuni aprinşi în cofiţă, dar să nu ridice capacul până acasă. Când ajunge acasă fata descoperă cofițași vede că frăguţele sunt roşii. Iată că în lumea creştină străveche a vlahilor–geţi se ştia că totul se înfăptuieşte cu sprijinul Domnului energetic ce ocroteşte înnoirea, când îi vine vremea.
Interesant este că lumina lucitoare a Soarelui umplea văile, dar frigul nu dispărea. Sfântul Petru şi Dumnezeu indică fetei cărbunii aprinşi aceștia fiind purtători de energii pe care lumina nu le poseda deplin.
Mihai Eminescu, în Rugăciunea unui dac, surprinde energia cosmică ce: Din noian de ape, puteri ai dat scânteii din Sâmburul luminii de viaţă dătător.
Începând cu data de 24 februarie în calendar sunt multe sărbători ce punctează datini străbune pline de iniţieri străvechi. De la Dragobete în 28 februarie la Buna Vestire din 25 martie sunt pe Funia Anului Mărţişorul la 1 Martie, răsucit din fir roşu de energie împletit cu cel alb de lumină, 8 Martie, ziua mamei, a femeilor, 9 Martie, Maginikele, ziditoare de energii cosmice, Alexiile la 17 martie, ce indică slobozirea vietăţilor ce iernează în Pământ.
Dragobetele e o sărbătoare specială când primăvara reia ciclul naturii ce se reînnoieşte şi în viaţa oamenilor. În acestă zi se învestesc fetele cu calitatea de iubită, ce primesc pecetea-sărutul de DragoBete în faţa comunităţii, de ştie Tăt Natul că Dragobetele sărută fetele, aspect ce protejează feminitatea, gingăşia, fragilitatea, bogăţia energetică, luminată de curăţenia spirituală, în aşteptarea căsătoriei.
În calendarul Babelor, Mărţişorul e talismahul ce vesteşte Anul Nou în Hyperboreea, prima zonă de uscat dezvelită din gheţurile ancestrale, cea mai grandioasă lucrare cosmică, prin mijlocirea unor mesageri speciali aflați sub conducerea Domnului celui vechi numit Nike, Nika, cel ce se dăltuia pe stâlpii de la căpătâiul celor duşi şi, mai rar, pe crucile creştine. Încep Zilele Babelor – Marile Preotese ale Dochiei, după care patriarhii lumii creștine dau alte legi de a trăi.
La 8 Martie e ziua femeilor, a magiilor – megaenergiilor, asistentele Zânei Nika, personalitate cosmică prezentă în mitologia română ca fiind însoțită de Măcinike – măcinătoare, iar în scrierile patriarhale – măciniki.
O rugăciune știută de mine de la străbunica indică ziua de 9 Martie şi datina străbună:
Noua martie măcinikii / Câte opt la Joc Voinikii /
drept o misiune cosmică pe Terra sacră condusă de Noua. În această zi se fac nikolauri-măcinici, nişte colăcei în formă de 8, unşi cu miere şi presăraţi cu nucă pisată. În Oltenia se fac cerculeţe de cocă pe deget, care se răsucesc în opt, se usucă, apoi se fierb, îndicând Apele Primordiale de după dezgheţ în care se pune nucă pisată şi scorţişoară, de se dau de pomană în castronele sau căni cu lumânări – luminikă.
Ziua de 9 Martie e plină de cutremure când bărbaţii intră în curţi dansând în jurul ciomegelor pe care le bat în pământ strigând:
Datina Mărţişorului e criptată în codurile datinilor, obiceiurilor, trăirilor, sărbătorilor străvechi ce se înnoadă pe calea vremii existenţei omeneşti. Mărţişorul indică transformările climatice de pe Terra când iarna geroasă îşi înmoaie puterile sub lucirea timidă a razelor solare, din prima parte a verii, ştiută de primă-vară, când vremea vremuieşte, până când vara se instalează deplin.
Omul a testat vremea pentru a-şi jalona acivităţile din prima parte a verii, numită primă-vară, cu zile vântoase, cu ninsoare slabă, lapoviţă, dar şi cu zile călduroase de se dezleagă izvoarele ce curg pe coastele încălzite, atunci când se curăţă pomii de ramurile uscate, se greblează grădinile, se ard uscăturile. În lumea originilor păstoritului, important este urcatul pe munte al turmelor Dochiei, care împleteşte, înnoadă în sacralitate capetele Sforii Anului şi dispărând începuturile în infinitatea timpului. Ioan Marchiş demonstrează că împletitul, răsucitul, înnodatul firelor, în cazul nostru alb şi roşu, arată că nodul getic este sacru… capetele sforii se unesc şi dispare începutul. În același mod şi stindardul getic e făcut din fire înnodate, multicolore.
În străvechimea valahă get-dacă, Anul Nou începea la 1 Martie, cu Zilele Babelor, înţeleptele lumii matriarhale ce țineau până la 9 martie, urmate tot de 9 zile ale Moşilor-Sfinţi, cât dura o săptămână, după care urmează cei 40 de sfinţi măcinici, durata unei luni înscrisă pe Funia Anului, împletită de Dochia păstoriţa tot anul începând cu Mărţişor.
De mult de tot Mărţişorul era Cap de primăvară pe Funia Anului pe care se înnodau lunile, săptămânile, de când începea Prima Vară şi apoi Vara (vera – adevărată). Cumplita iarnă a fost zguduită de cele 10 mari glaciaţiuni prin forţa Megaenergiilor cosmice ce-au dezgheţat parţial Pământul. Soarele a fost creat în ultimile aşa-zise zile ale genezei, scrie în Biblie.
Pământul îşi încălzeşte atmosfera treptat şi are nevoie de o perioadă de trecere în care se manifestă multe fenomene atmosferice-climatice. Iniţierile străvechi au păstrat codat aceste fenomene în legendele Mărţişorului, Anului Nou de la 1Martie, urmând semnele din bătrâni.
La SCHELA CLADOVEI în Clisura Dunării s-au descoperit pietricele albe şi roşii pe un fir vechi de 10.000 de ani, în plin matriarhat, ca în legenda Dochiei, păstoriţă străbună, ce nu vrea să cedeze locul tinerei sale nurori, poruncindu-i să spele rufe pe gerul năpraznic, ba mai mult să-i aducă fragi roşii, dovezi că poate urca muntele cu mioarele la păşune, ca să înnoade timpul în care va dispărea.
Iordache Golescu avea o condică cu Pilde, povăţuiri, şi poveşti cu trebuincioase lămuriri în care scria despre Mărţişorul de la 1 Martie, despre Căluşari, Crăiţe etc. După 100 de ani, Simion Florea Marian scrie despre Mărţişor, Mărţiguş, Marţ consemnând îndemnul de a-l purta : Cine poartă mărţişoare/ Nu mai e pârlit de Soare./
În legendele Mărţişorului importante sunt Baba Dochia, nora sa, ce se întâlneşte cu Mărţişorul, Sfântul Petru şi Dumnezeu – ce veghează legile cosmice, până ce raza de soare aduce şi Sâmburul luminii de viaţă dătător, energiile, cum scrie Mihai Eminescu în poezia "Rugăciunea unui dac", care în legendă e jarul din cofiţa tinerei nurori, ce coace fragii roşii.
Dochia îşi trimite nora să spele rufe şi să le frece până-s albe ca zăpada, ştiind că puţina apă dezgheţată ici-colo n-o va ajuta ci doar o va face să îngheţe şi astfel să scape de ea. Din senin apare un fecior care o aude plângând şi îi spune că e Mărţişor. O îndeamnă să spele rufele încă o dată, şi-i dăruieşte o floare roşie cu marginile albe, din nou albul-lumina lucitoare şi roşul energetic, ce-o pune pe cap, la ureche. Fata s-a înviorat şi îndemnată de tânărul Mare Or, spălă rufele, le puse-n desagă şi acasă văzu că erau albe ca zăpada, deci Troianul alb nu era biruit de energiile cosmice, că se manifesta cu putere.
Baba Dochia vede floarea şi crede că-i cald afară. Iată că vechiul nu înlesneşte apariţia noului decât prin forţe cosmice, că mesajul Mărţişorului indică sferele astrale. Feciorul este un Or-Orean, Arian, de pe Marele Ormeniş al începuturilor sacre, înzestrat cu energii speciale, cum spune Mihai Eminescu în poezia Călugărul şi chipul indicând-o pe Ea, care în legendă e tânăra noră a Dochiei, ce nu trebuie să piară că e capătul firului de aţă, care ne dă viaţă ce lunecă din strămoşi în urmaşi.
Funia Anului era împletită, înnodată, de Zâna Dochia când urca pe munte, dar timpul îi spune că trebuie înnoit şi înnodat, întărit prin nora sa care să împletească o nouă Funie a Anului cu care să înconjoare Pământul, cum scrie Ion Ghinoiu în Dicţionarul de obiceiuri populare de peste an. Și iată că ziditoarea Nika, ştiută mai târziu drept Baba Dokia, este prezentă în mitologia cosmică română, păstrată scriptic de culegătorii de obiceiuri şi datini din satele româneşti, despre care scrie şi Antonio Maria del Chiaro în lucrarea Revoluţiile Valahiei, din vremea lui Constantin Brâncoveanu.
Această Salbă a Anului este plină de noduri sacre codate străvechi în lumea geto-dacă, balcanică a vlahilor păstori, că Dochia este o prezenţă de păstoriţă străveche, de când e lumea lume şi are diverse nume precum: MartiNika, Marta, Marţolea, Matronallia, Dokia, Babele, Vântoasele, etc, prezentă în Patriarhat ca MărţişOr, Mărţiguş, Marţ, Mâţişor, Marte-Zeu.
O altă povestire din alt timpul cristic zamolsian la geţi spune că Baba Dochia şi-a trimis nora să-i aducă fragi copţi, semn că se putea duce cu oile la păscut. Tânăra a făcut un foc, să se încălzească, după ce-a scotocit tufişuri, că nu ştia încotro s-o apuce. De ea se apropie doi bătrâni, ştiuţi drept Sfântul Petru şi Dumnezeu pe când umblau pe pământ, care-o sfătuiesc să pună câţiva cărbuni aprinşi în cofiţă, dar să nu ridice capacul până acasă. Când ajunge acasă fata descoperă cofițași vede că frăguţele sunt roşii. Iată că în lumea creştină străveche a vlahilor–geţi se ştia că totul se înfăptuieşte cu sprijinul Domnului energetic ce ocroteşte înnoirea, când îi vine vremea.
Interesant este că lumina lucitoare a Soarelui umplea văile, dar frigul nu dispărea. Sfântul Petru şi Dumnezeu indică fetei cărbunii aprinşi aceștia fiind purtători de energii pe care lumina nu le poseda deplin.
Mihai Eminescu, în Rugăciunea unui dac, surprinde energia cosmică ce: Din noian de ape, puteri ai dat scânteii din Sâmburul luminii de viaţă dătător.
Începând cu data de 24 februarie în calendar sunt multe sărbători ce punctează datini străbune pline de iniţieri străvechi. De la Dragobete în 28 februarie la Buna Vestire din 25 martie sunt pe Funia Anului Mărţişorul la 1 Martie, răsucit din fir roşu de energie împletit cu cel alb de lumină, 8 Martie, ziua mamei, a femeilor, 9 Martie, Maginikele, ziditoare de energii cosmice, Alexiile la 17 martie, ce indică slobozirea vietăţilor ce iernează în Pământ.
Dragobetele e o sărbătoare specială când primăvara reia ciclul naturii ce se reînnoieşte şi în viaţa oamenilor. În acestă zi se învestesc fetele cu calitatea de iubită, ce primesc pecetea-sărutul de DragoBete în faţa comunităţii, de ştie Tăt Natul că Dragobetele sărută fetele, aspect ce protejează feminitatea, gingăşia, fragilitatea, bogăţia energetică, luminată de curăţenia spirituală, în aşteptarea căsătoriei.
În calendarul Babelor, Mărţişorul e talismahul ce vesteşte Anul Nou în Hyperboreea, prima zonă de uscat dezvelită din gheţurile ancestrale, cea mai grandioasă lucrare cosmică, prin mijlocirea unor mesageri speciali aflați sub conducerea Domnului celui vechi numit Nike, Nika, cel ce se dăltuia pe stâlpii de la căpătâiul celor duşi şi, mai rar, pe crucile creştine. Încep Zilele Babelor – Marile Preotese ale Dochiei, după care patriarhii lumii creștine dau alte legi de a trăi.
La 8 Martie e ziua femeilor, a magiilor – megaenergiilor, asistentele Zânei Nika, personalitate cosmică prezentă în mitologia română ca fiind însoțită de Măcinike – măcinătoare, iar în scrierile patriarhale – măciniki.
O rugăciune știută de mine de la străbunica indică ziua de 9 Martie şi datina străbună:
Noua martie măcinikii / Câte opt la Joc Voinikii /
drept o misiune cosmică pe Terra sacră condusă de Noua. În această zi se fac nikolauri-măcinici, nişte colăcei în formă de 8, unşi cu miere şi presăraţi cu nucă pisată. În Oltenia se fac cerculeţe de cocă pe deget, care se răsucesc în opt, se usucă, apoi se fierb, îndicând Apele Primordiale de după dezgheţ în care se pune nucă pisată şi scorţişoară, de se dau de pomană în castronele sau căni cu lumânări – luminikă.
Ziua de 9 Martie e plină de cutremure când bărbaţii intră în curţi dansând în jurul ciomegelor pe care le bat în pământ strigând:
Intră frig şi ieşi căldură / Să se facă vreme bună / Pe la noi pe bătătură!
Cu ani în urmă, în calitate de professor, am fost în excursie cu elevii în Bulgaria şi le-am dus mărţişoare celor de acolo. Ghidul s-a minunat de frumuseţea martinikilor – cum le spun ei. Elevii au strigat în cor că-s mărţişoare. Bulgarii au preluat legenda mărțișorului de la valahii – mocani prezenţi în toate ţinuturile dunărene unde legenda urmăririi Dochiei, sora lui Decebal, de către Traian era veche de cel puţin 1500 de ani. La bulgari se schimbă mărţişoarele-martinike între tineri, apoi se agață în copacii înfloriți. La aromâni Mărţişorul e numit Marţu ca şi la meglenoromânii și la istro-românii din Albania, Croaţia, Serbia, Macedonia.
Ştiam câte ceva despre Legenda Dochiei de la bunicii mei, mocani veniţi în Dobrogea după 1877 din Zona Făgăraşului. De la ceilalți bunici veniţi din sudul Moldovei, din Zona Covurlui –Tecuci, ştiam că Dochia a îngheţat pe Muntele Ceahlău, acolo unde-s Pietrele Doamnei, de unde curge un izvor la aşa mare înălţime.
Povestirea despre Mărţişor e ştiută în toate Vlăhiile din sudul Dunării, păstrată în memoria colectivă, aşa cum o ştim şi noi, românii. Pe Manuscrisele de la Marea Moartă din grotele de la Qumram e prezentă Zâna Nika (Ni-apă şi Ka-pământ), ziditoarea Cerului şi a Pământului din Hyperboreea, OraNika, Zâna măreţei Victorii, ştiută la geto-daci de Gaia – Dochia. În sudul Dunării invadatorii au preluat din ştiinţa veche pe Martinike, ca început de lume şi de datini, ştiut ca Mărţişor la noi, geto-dacii, solie de Mare Oran, cu rădăcini geto-dacice adânci. Aplecându-mă asupra acestui subiect am fost mândră să constat că ştiam de la bunica despre Nika, dăltuită rar pe crucile din cimitirile vechi, că e Dumnezeu ăl Bătrân.
Iată că MăciNikele – megaenergiile de sub orânda Zânei Nika, mesagerul înnoirii ce a pecetluit săcriile străbune ale Anului Nou, la 1 Martie, când Nike – Zeea Prometee, primul Om Zeu, prin acţiune Urieşească, a creat condiţiile existenţiale de pe Terra.
Toate datinile Anului Nou din zilele noastre se regăsesc în datinile de Mărţişor printre care: citirea semnelor primăverii, activităţile de păstorit, agricultură, pomicultură, încremenirea Anului vechi. Înnoirea timpului ce adaugă o verigă ca o mărgică pe Calea în Dar (calendar) de la Nika, legat de ştiinţa mişcării astrelor cu trimitere la mişcarea de rotaţie şi de revoluţie a Pământului în jurul Soarelui etc.
De la 1 Martie încep Zilele Babelor, Zânele înţelepte străvechi, care ţin până la 9 Martie. Această săptămână veche începe cu Baba Marta, ştiută şi de Dochia, această Geae strămoaşă a păstoritului din arealul valaho-geto-dac. Zilele săptămânii au nume de zâne străvechi în toată lumea.
Dochia, cititoarea pe semne, e precaută că se îmbracă cu 9 cojoace pe care le scutură de ploile mocăneşti, de ninsoare. La români există zicătoarea că atunci când ninge după 1 Martie îşi scutură Dochia cojoacele. Zăpada cu fulgi mari pierind pe undele călduţe pe care zburdă mieii, iezii în feeria albă şi antrenează păstorii, copiii, glasul mioarelor, al câinilor că e Zăpada mieilor, cu reduse forţe ale gerului.
Dacă e cald urcând pe munte, Dochia leapădă câte un cojoc, nu-l dezbracă sprea a-l refolosi, fiindcă se topește sub energiile primăverii. Femeile îşi aleg câte o zi pe care-o numesc Baba Mea, după care ştiu cum va fi viaţa lor în acel An. Aceste zile indicând cifrele între care a Noua este specială ca fiind cifra cea mare că de la 10 în sus sunt doar combinaţii între 1 și 9, la care târziu s-a adăugat Zero/ 0. În vechime, cifrele se scriau cu liniuţe verticale, așa cum făceau și plutaşii de pe Bistriţa. Dacă înmulţim lll.lll.lll cu lll.lll.lll, considerând că liniuţa verticală 1 e cifra 1, obţinem 12345678 – 9 – 87654321, numit de matematicieni Polindromul perfect prin simetrie.
Mărţişorul – împletire de energie şi lumină pe Funia Anului prezent cu alb-lumină şi roşu energie, este şi pe steagul căluşarilor şi pe bradul de nuntă şi pe stâlpul axiopolis al înnoirii şi cu fire albe şi negre, galbene şi roşii, albastre şi albe, ce exprimă dualismul lumină-întuneric, cer şi pământ, iarnă-vară, viaţă-moarte, bine-rău, frig-căldură etc, ce sunt citite pe semnele naturii, cum apar de sub zăpadă Omătuţele-Ghioceii, trimişi de Geea-Mama Pământ, ce deznoadă apele, dar şi laptele mânzărilor, când se coc fragii cei roşii, vin rândunelele, berzele, cântă cucul, se ară pământul etc.
Semnele că vara a biruit sunt: înflorirea trandafirului, cuvânt codat ca mai toate ce indică pe: Teea Ra în Dar pe Firul- Funia Anului, când înfloresc pomii, vin berzele şi cocorii…
La romani, Mărţişorul se numea Matronallia, anterioară Zeului Marte, când începeau Idele lui Marta. Matronallia romană străveche era patronată de zeul Marte în patriarhat, ştiut din vechime de la păstorii valahi-mocani veniţi în transhumanţă de pe Tisa, numiţi acolo tusci, că în toată lumea mediteraneană se vorbea geta străveche.
Prima lună din Anul Getic se numea Baba Marta. Toate lunile anului şi zilele săptămânilor ce au şi în zilele noastre nume de Mari Preotese, vechi de peste 8.000 de ani, sunt opera Arienilor carpatici.
Anul getic al păstorilor – mocanii valahi, se împărţea în două perioade marcate de ziua Sfântului Gheorghe la 23 aprilie, când coborau cu oile la păşune în câmpie, până la Sfântul Dumitru la 26 octombrie, când se retrăgeau la iernat, spre a urca în primăvară pe munte, înţelepţire primită de la Dochia.
Mărţişorul străvechi era răsucit de fetele mari, de mamele pricepute, care înnodau la capătul şnurului câte un ciucure delicat, unul alb ca un ghiocel şi celălt roşu ca o frăguţă coaptă. Se purta înnodat la gât, la mână, la picior, la pălărie şi pris în piept, cu ciucuraşii ca nişte clopoţei, şi la gâtul mieilor, iezilor, mânjilor, viţeluşilor, căţeilor, pisicuţelor. În timp s-au legat pe mărţişor inimioare, gărgăriţe cusute ca purtătoare de veşti bune, simboluri de viaţă lungă, de sănătate, specifice pentru tineret, copii, mame, bunicuţe, feciori, taţi, bunici etc. Nelipsit era bănuţul de argint, chiar şi de aur, ce purta norocul soarelui aşezat pe marginea basmalei la aromânce, la gât şi la mânuţă pentru fete şi băieţi. Ţigăncuşele îl aninau în cosiţe şi-l purtau adăugând mereu și mereu câte unul, ori de câte ori primeau acest dar.
Şnurul mărţisor se purta 9 zile ori până înfloreau copacii, de care se aninau cu rugăciuni, cu dorinţe tainice. În Dobrogea noastră străbună urcam pe colţani când treceau stolurile de cocori şi gâşte sălbatice şi slobozeam mărţişorul pe aripile vântului, să ne poarte nădejdiile. Unele bătrâne înconjurau casa cu şnurul de mărţişor să fie protejată de rele.
Și astăzi parcă Dochia toarce firul vieţii din energia şi lumina Mărţişorului, şi-l înnoadă în infinitul existenţial.
Bibliografie:
Cu ani în urmă, în calitate de professor, am fost în excursie cu elevii în Bulgaria şi le-am dus mărţişoare celor de acolo. Ghidul s-a minunat de frumuseţea martinikilor – cum le spun ei. Elevii au strigat în cor că-s mărţişoare. Bulgarii au preluat legenda mărțișorului de la valahii – mocani prezenţi în toate ţinuturile dunărene unde legenda urmăririi Dochiei, sora lui Decebal, de către Traian era veche de cel puţin 1500 de ani. La bulgari se schimbă mărţişoarele-martinike între tineri, apoi se agață în copacii înfloriți. La aromâni Mărţişorul e numit Marţu ca şi la meglenoromânii și la istro-românii din Albania, Croaţia, Serbia, Macedonia.
Ştiam câte ceva despre Legenda Dochiei de la bunicii mei, mocani veniţi în Dobrogea după 1877 din Zona Făgăraşului. De la ceilalți bunici veniţi din sudul Moldovei, din Zona Covurlui –Tecuci, ştiam că Dochia a îngheţat pe Muntele Ceahlău, acolo unde-s Pietrele Doamnei, de unde curge un izvor la aşa mare înălţime.
Povestirea despre Mărţişor e ştiută în toate Vlăhiile din sudul Dunării, păstrată în memoria colectivă, aşa cum o ştim şi noi, românii. Pe Manuscrisele de la Marea Moartă din grotele de la Qumram e prezentă Zâna Nika (Ni-apă şi Ka-pământ), ziditoarea Cerului şi a Pământului din Hyperboreea, OraNika, Zâna măreţei Victorii, ştiută la geto-daci de Gaia – Dochia. În sudul Dunării invadatorii au preluat din ştiinţa veche pe Martinike, ca început de lume şi de datini, ştiut ca Mărţişor la noi, geto-dacii, solie de Mare Oran, cu rădăcini geto-dacice adânci. Aplecându-mă asupra acestui subiect am fost mândră să constat că ştiam de la bunica despre Nika, dăltuită rar pe crucile din cimitirile vechi, că e Dumnezeu ăl Bătrân.
Iată că MăciNikele – megaenergiile de sub orânda Zânei Nika, mesagerul înnoirii ce a pecetluit săcriile străbune ale Anului Nou, la 1 Martie, când Nike – Zeea Prometee, primul Om Zeu, prin acţiune Urieşească, a creat condiţiile existenţiale de pe Terra.
Toate datinile Anului Nou din zilele noastre se regăsesc în datinile de Mărţişor printre care: citirea semnelor primăverii, activităţile de păstorit, agricultură, pomicultură, încremenirea Anului vechi. Înnoirea timpului ce adaugă o verigă ca o mărgică pe Calea în Dar (calendar) de la Nika, legat de ştiinţa mişcării astrelor cu trimitere la mişcarea de rotaţie şi de revoluţie a Pământului în jurul Soarelui etc.
De la 1 Martie încep Zilele Babelor, Zânele înţelepte străvechi, care ţin până la 9 Martie. Această săptămână veche începe cu Baba Marta, ştiută şi de Dochia, această Geae strămoaşă a păstoritului din arealul valaho-geto-dac. Zilele săptămânii au nume de zâne străvechi în toată lumea.
Dochia, cititoarea pe semne, e precaută că se îmbracă cu 9 cojoace pe care le scutură de ploile mocăneşti, de ninsoare. La români există zicătoarea că atunci când ninge după 1 Martie îşi scutură Dochia cojoacele. Zăpada cu fulgi mari pierind pe undele călduţe pe care zburdă mieii, iezii în feeria albă şi antrenează păstorii, copiii, glasul mioarelor, al câinilor că e Zăpada mieilor, cu reduse forţe ale gerului.
Dacă e cald urcând pe munte, Dochia leapădă câte un cojoc, nu-l dezbracă sprea a-l refolosi, fiindcă se topește sub energiile primăverii. Femeile îşi aleg câte o zi pe care-o numesc Baba Mea, după care ştiu cum va fi viaţa lor în acel An. Aceste zile indicând cifrele între care a Noua este specială ca fiind cifra cea mare că de la 10 în sus sunt doar combinaţii între 1 și 9, la care târziu s-a adăugat Zero/ 0. În vechime, cifrele se scriau cu liniuţe verticale, așa cum făceau și plutaşii de pe Bistriţa. Dacă înmulţim lll.lll.lll cu lll.lll.lll, considerând că liniuţa verticală 1 e cifra 1, obţinem 12345678 – 9 – 87654321, numit de matematicieni Polindromul perfect prin simetrie.
Mărţişorul – împletire de energie şi lumină pe Funia Anului prezent cu alb-lumină şi roşu energie, este şi pe steagul căluşarilor şi pe bradul de nuntă şi pe stâlpul axiopolis al înnoirii şi cu fire albe şi negre, galbene şi roşii, albastre şi albe, ce exprimă dualismul lumină-întuneric, cer şi pământ, iarnă-vară, viaţă-moarte, bine-rău, frig-căldură etc, ce sunt citite pe semnele naturii, cum apar de sub zăpadă Omătuţele-Ghioceii, trimişi de Geea-Mama Pământ, ce deznoadă apele, dar şi laptele mânzărilor, când se coc fragii cei roşii, vin rândunelele, berzele, cântă cucul, se ară pământul etc.
Semnele că vara a biruit sunt: înflorirea trandafirului, cuvânt codat ca mai toate ce indică pe: Teea Ra în Dar pe Firul- Funia Anului, când înfloresc pomii, vin berzele şi cocorii…
La romani, Mărţişorul se numea Matronallia, anterioară Zeului Marte, când începeau Idele lui Marta. Matronallia romană străveche era patronată de zeul Marte în patriarhat, ştiut din vechime de la păstorii valahi-mocani veniţi în transhumanţă de pe Tisa, numiţi acolo tusci, că în toată lumea mediteraneană se vorbea geta străveche.
Prima lună din Anul Getic se numea Baba Marta. Toate lunile anului şi zilele săptămânilor ce au şi în zilele noastre nume de Mari Preotese, vechi de peste 8.000 de ani, sunt opera Arienilor carpatici.
Anul getic al păstorilor – mocanii valahi, se împărţea în două perioade marcate de ziua Sfântului Gheorghe la 23 aprilie, când coborau cu oile la păşune în câmpie, până la Sfântul Dumitru la 26 octombrie, când se retrăgeau la iernat, spre a urca în primăvară pe munte, înţelepţire primită de la Dochia.
Mărţişorul străvechi era răsucit de fetele mari, de mamele pricepute, care înnodau la capătul şnurului câte un ciucure delicat, unul alb ca un ghiocel şi celălt roşu ca o frăguţă coaptă. Se purta înnodat la gât, la mână, la picior, la pălărie şi pris în piept, cu ciucuraşii ca nişte clopoţei, şi la gâtul mieilor, iezilor, mânjilor, viţeluşilor, căţeilor, pisicuţelor. În timp s-au legat pe mărţişor inimioare, gărgăriţe cusute ca purtătoare de veşti bune, simboluri de viaţă lungă, de sănătate, specifice pentru tineret, copii, mame, bunicuţe, feciori, taţi, bunici etc. Nelipsit era bănuţul de argint, chiar şi de aur, ce purta norocul soarelui aşezat pe marginea basmalei la aromânce, la gât şi la mânuţă pentru fete şi băieţi. Ţigăncuşele îl aninau în cosiţe şi-l purtau adăugând mereu și mereu câte unul, ori de câte ori primeau acest dar.
Şnurul mărţisor se purta 9 zile ori până înfloreau copacii, de care se aninau cu rugăciuni, cu dorinţe tainice. În Dobrogea noastră străbună urcam pe colţani când treceau stolurile de cocori şi gâşte sălbatice şi slobozeam mărţişorul pe aripile vântului, să ne poarte nădejdiile. Unele bătrâne înconjurau casa cu şnurul de mărţişor să fie protejată de rele.
Și astăzi parcă Dochia toarce firul vieţii din energia şi lumina Mărţişorului, şi-l înnoadă în infinitul existenţial.
Bibliografie:
• Eliade Mircea, Încercarea labirintului, Ed. Dacia,Cluj- Napoca, 1990;
• Ioan Marchiş, Nodul dacic, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2014;
• Ion Ghinoiu, Panteonul românesc – Dicţionar, Ed. Enciclopedică, București, 2001;
• Iordache Golescu, Pilde, povățuri și cuvinte adevărate și povești cu trebuincioase lămuriri, 1799;
• Miron Scorobete, Dacia Edenică, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2006;
• Mihai Eminescu, Versuri lirice, Editura Muzeului Literaturii Române, București, 2000;
• Nicolae Densuşianu, Dacia preistorică, Ed. Arhetip, Bucureşti, 2002;
• Teodor Pamfile, Mitologia românească, Ed. Socec, Bucureşti, 1916;
• Vasile Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Ed. Rosmarin, Bucureşti, 1994;
• Simion F. Marian, Sărbătorile la români, Studiu etnografic, Bucureşti, 1899;
• Simion F. Marian, Mitologie românească, Ed. Paideea, Bucureşti, 2000.
Sursa: Olimpia Cotan – Prună
Adaptare şi foto: Carmen Pankau
• Ioan Marchiş, Nodul dacic, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2014;
• Ion Ghinoiu, Panteonul românesc – Dicţionar, Ed. Enciclopedică, București, 2001;
• Iordache Golescu, Pilde, povățuri și cuvinte adevărate și povești cu trebuincioase lămuriri, 1799;
• Miron Scorobete, Dacia Edenică, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2006;
• Mihai Eminescu, Versuri lirice, Editura Muzeului Literaturii Române, București, 2000;
• Nicolae Densuşianu, Dacia preistorică, Ed. Arhetip, Bucureşti, 2002;
• Teodor Pamfile, Mitologia românească, Ed. Socec, Bucureşti, 1916;
• Vasile Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Ed. Rosmarin, Bucureşti, 1994;
• Simion F. Marian, Sărbătorile la români, Studiu etnografic, Bucureşti, 1899;
• Simion F. Marian, Mitologie românească, Ed. Paideea, Bucureşti, 2000.
Sursa: Olimpia Cotan – Prună
Adaptare şi foto: Carmen Pankau
Abonați-vă la:
Postări (Atom)