️MADE IN ROMÂNIA - ROMÂNI CELEBRI, ROMÂNI CARE AU CONTRIBUIT LA PROGRESUL OMENIRII 🌹 DIMITRIE HARALAMB CHIPĂRUŞ (1886-1947)

Vizionari, mult înaintea timpului lor, aceşti români de geniu şi-au aşezat numele între legende, în panteonul de aur al umanității. Cu perseverență, ei şi-au demonstrat ideile revoluționare în ştiință şi artă şi au lăsat urmaşilor o moştenire neprețuită. Nici nu avem la îndemână destule superlative pentru realizările lor, pentru importanța acestora în istoria civilizației sau pentru a ne exprima gratitudinea. Se spune că familiile burgheze, dar nu neapărat, de oameni educați, de la sfârşitul secolului al XIX-lea, au generat o elită, şcolită în străinătate, care si-a demonstrat valoarea încă din primii ani ai secolului următor.

Apartenența lor la NATIUNEA ROMÂNĂ ne face să fim MÂNDRI!

Despre unii s-a scris mai mult, despre alții mult mai puțin, de aceea vom începe cu cei din urmă. Sunt ROMÂNI care au făcut ISTORIE.

🌹DIMITRIE HARALAMB CHIPĂRUŞ (1886-1947)

Știați că sculptorul român Dimitrie Haralamb Chipăruş, a devenit la Paris maestrul de necontestat al stilului Art Deco, sub numele de Demetre Chiparius? El este nu numai cel mai cunoscut dintre artiștii Art Deco, ci este considerat și pionier al stilului Art Deco în tehnica criselefantină – bronz şi fildeş, tehnică utilizată în perioada anilor 1914-1933, inspirată de statuile antice greceşti.

Numele lui Dimitrie Chipăruş este binecunoscut cunoscătorilor de artă, dar şi amatorilor de frumos, celor care agrează stilul art deco. Lucrările sale sunt celebre, ca şi rolul său în evoluţia artei decorative. Lumea artistică mondială apreciază sculpturile acestui mare artist, fără a da prea multă importanţă originii sale româneşti. Este o consecinta a faptului că cea mai mare parte a vieţii şi-a petrecut-o la Paris, unde a cunoscut consacrarea ca sculptor de valoare. Astăzi, a avea un Chipăruş adevărat este ca şi cum ai avea un Picasso adevărat. Comparatia nu este deloc forţată, deoarece sculpturile sale originale, din bronz şi fildeş, în tehnica criselefantină, sunt în prezent foarte căutate de iubitorii de artă, ajungând la valoarea de cateva sute de mii sau chiar un milion de dolari. 

Considerat maestrul stilului Art Deco în sculptură, capturând esenţa Parisului elegant şi seducător, Chipăruş a redat cu deosebit talent femeia independentă, energică, misterioasă şi arogantă a anilor `20 şi `30. Creatiile sale sunt caracterizate de proportii umane perfecte, de un aspect delicat, lung, subțire și stilizat. Combinând eleganța și luxul, ele reușesc să redea spiritul epocii Art Deco. Un mare merit artistic al lui Dimitrie Chipăruş este faptul că a reușit să îşi surprindă modelele în mişcare, în timpul dansului, să realizeze perfect mâinile statuetelor cu o minuţiozitate de bijutier, devenit celebru încă de pe atunci. Sculpturile sale sunt remarcabile şi pentru efectul lor strălucitor și deosebit de decorativ. Importanţa contributiei sale in evolutia stilulului Art Deco şi influenţa sa asupra urmatoarelor generaţii de sculptori, îl plaseaza fara echivoc în rândul marilor sculptori ai lumii.
Dimitrie Haralamb Chipăruş s-a născut la 16 septembrie 1886, la Dorohoi, judetul Botosani, România, fiind unul din fii sotilor Saveta și Haralamb Chipăruş, o familie de aristocraţi, din cea mai înaltă clasă socială, în care limba franceză se vorbea frecvent.
Se cunosc foarte puţine informaţii despre viaţa din România a sculptorului, motiv pentru care personalitatea lui Chipăruş a fost întotdeauna înconjurata de o aură de mister. În 1909, la vârsta de 22 de ani, el a plecat în Italia, unde a urmat cursurile sculptorului italian Raffaello Romanelli. Nu s-a mai întors niciodată în România. Motivul acestei înstrăinări este legat de decesul fratelui sau în circumstanţe misterioase şi despre care artistul a afirmat, mai târziu, că ar fi fost asasinat din motive politice. 

În anul 1912, atras de cultura mistică a Parisului, Dimitrie Chipăruş a plecat în Franţa. Printre sculptorii aflaţi în acea perioadă la Paris, se număra şi sculptorul român Constantin Brâncuşi. În Paris, la fel ca şi Brâncuşi, Chipăruş a studiat la prestigioasa şcoală pariziană „Ecole des Beaux-Arts”, sub îndrumarea lui Antonin Mercier și a lui Jean Boucher. Primele sculpturi a lui Chipăruş au fost create în stilul realist și au fost expuse la Salonul din 1914. El a folosit o combinație de bronz și fildeș, o tehnică numită criselefantină, de mare efect. Cele mai multe dintre lucrările sale de renume au fost create între 1914 și 1933. Din anumite motive părăseşte şcoala de arte frumose, după anul 1916 analele şcolare nemaiamintind nimic de prolificul artist. 

Dimitrie Chipăruş îşi făcuse deja un renume in lumea artistică pariziană, fiind interesat mai mult să devină un scuptor de succes, decât să lucreze după stilul academic impus de prestigioasa instituţie. Enorma popularitate de care sculptorul român s-a bucurat în timpul vieţii s-a datorat caracterului decorativ al pieselor sale, oamenii devenind interesaţi în a adăuga mai mult şarm şi confort caselor lor. Statuetele art deco ale lui Chipăruş răspundeau tocmai acestei cererii pentru obiecte plăcute şi decorative. De prin anii 1920 stilul matur al lui Chipăruş a luat formă. Sculpturile lui Dimitrie Chipăruş reprezintă manifestarea clasică a stilului Art Deco în sculptura decorativă din bronz si fildeș. Se pot distinge patru factori de influență asupra activității creatoare a artistului: Baletul Rus al lui Serghei Diaghilev, arta Egiptului antic, teatrul francez și filmele timpurii ale epocii. Maestru al artei decorative, stil pe care astăzi îl reprezintă, Dimitrie Chipăruş a devenit renumit pentru statuetele care înfăţişeau dansatoare exotice şi balerine întâlnite la Baletul Rus sau în saloanele pariziene. Chipăruş a avut ca modele dansatoare și dansatori ruși și francezi, vedete și fotomodele din revistele de modă ale epocii.

Prima reprezentare a baletului rusesc a avut loc în mai 1909 şi a avut un succes atât de răsunător, încât a schimbat modul în care lumea percepea baletul până în acel moment şi, mai mult decât atât, a pus bazele baletului pe care îl ştim noi astăzi. Combinând coregrafia, cu muzica, cu aranjările în scenă, cu jocul de lumini şi costumele dansatoarelor (Picasso fiind unul dintre creatori), Serghei Diaghilev, producătorul principal al Baletului Rus, a ridicat baletul la un nivel de senzaţie, seducând publicul şi influenţând stilul de viaţă monden. Orientalismul, curentul cultural bazat pe teme egiptene, era foarte la modă în Parisul anilor `20, fiind foarte vizibil în modă (prin culori vii şi exotice), balet, teatru sau în domeniul decoraţiunilor interioare. O parte din succesul Baletului Rus a fost atribuit folosirii motivelor egiptene în costumele dansatoarelor şi în tema poveştii redată pe scenă. Multe dintre statuetele lui Chipăruş surprind tocmai exotismul şi misticismul acestei culturi antice, transformată în modernism pe toate planurile culturale.

Pe lângă seducătoarele şi sofisticatele inspiraţii feminine, Dimitrie Chipăruş a avut şi altfel de modele, reprezentate de copiii veciniilor care deseori veneau în vizită în atelierul artistului de pe strada Barrault. Prima serie de sculpturi create de Chipăruş a fost cea cunoscuta sub numele de „seria copiilor”, în care statuetele sale surprind prin inocenţă, realism şi entuziasm.
Dimitrie Chipăruş a muncit enorm, intr-o zi normală de lucru obişnuia să petreacă în studioul său între 12 şi 15 ore.
În 1924 a întâlnit-o pe Julienne Lullier, femeia care i-a devenit mai târziu soţie şi cu care şi-a petrecut tot restul vieţii. Dimitrie Chipăruş a murit în 1947, la vârsta de 61 de ani, după o paralizie în urma unui atac cerebral și a fost înmormântat în cimitirul Bagneux, la sud de Paris.

Stilul Art Deco, curent artistic născut în Franţa în perioada dintre cele două războaie mondiale, și-a luat numele de la Expoziția de Arte Decorative de la Paris din 1925 (în franceză Arts Decoratifs). Oraşul luminilor era un fel de paradis inspiraţional pentru foarte mulţi artişti, scriitori sau muzicieni. Deși poate fi considerat, din anumite puncte de vedere un stil luxos și elegant, stilul Art Deco s-a dovedit atât de popular încât trăsăturile sale caracteristice au fost, mai apoi, imitate și reproduse pe liniile de producție în masă. Prin urmare, între 1920 și 1930, aproape toate domeniile vieții cotidiene, au fost influențate de noul stil. După cum sugerează și numele, acest stil se referă la decorațiuni și grafică, noul design punându-și amprenta în multe domenii de activitate: de la arhitectură şi design, până la artele vizuale, modă, muzică, film, sculptură şi pictură. O formă majoră de manifestare artistică, sculptura, a fost prezentă în stilul Art Deco cu opere decorative remarcabile, produse de serie, caracterizate de un pronunţat caracter comercial, precum şi de sculpturi unicat, „pièces uniques”, care erau uneori expresia fazării stilistice cu cele mai evoluate realizări ale avangardei. Producţiile sculpturale de serie, sculptură de interior, de dimensiuni mici, cu tot caracterul lor comercial, erau executate adeseori cu o perfecţiune tehnică excepţională de factură criselefantină ce îşi avea rădăcinile în arta antică. Artiştii epocii au realizat unele opere de o remarcabilă calitate şi originalitate, în care se făcea o rafinată compoziţie utilizând materiale diverse, ca bronz, aur, fildeş,cristal, lemn, marmură şi pietre semipreţioase. Chipăruş a fost exponentul de exceptie al genului. Alţi reprezentanţi ai acestei forme de sculptură decorativă, de „salon”, au mai fost Max Blondat, Marcel Bouraine, Ferdinand David, Pierre le Faguays, Alexandre Kelety, Maurice Guiraud-Rivière şi Max Le Verrier. În Germania, Ferdinand Preiss a preluat principalele elemente impuse de şcoala pariziană, realizând, tot din bronz şi fildeş, opere de primă calitate. Pentru firma Preiss-Kreisler a lucrat o întreagă serie de sculptori, printre care Rudolf Belling, Otto Portzel, R.W.Lange şi Paul Philippe. Şcoala vieneză a fost reprezentată de operele rafinate ale sculptorilor Gerdago, K.LorenzI, G.Schmidtcassel şi Bruno Zach. O a doua direcţie a sculpturii Art Deco a fost cea care a căutat să realizeze o relaţie de permanentă simbioză cu marea avangardă, reprezentată de personalităţi fundamentale pentru arta modernă, ca Brâncuşi, Arp, Derain, Modigliani şi Archipenko.

Sursa: Nicolae Sabin Dordea cu elemente de la sursele: Wikipedia, the free encyclopedia; Wikipedia, enciclopedia liberă; altermedia. ro; wapedia. mobi/ro; ro. wikipedia. org/wiki/; promotor .ro;
Adaptare: Carmen Pankau

FAIMOASA NOASTRĂ CUȘMĂ GETICĂ A CUCERIT LUMEA!

Căciula noastră getică a devenit un SIMBOL AL LIBERTĂŢII, “împrumutată” de alţii și folosită (neîntrebat) și în PREZENT ÎN HERALDICA UNOR STATE MODERNE!

Indiscutabil, faimoasa cușmă getă (eronat spus „frigiană“ sau „dacică") – simbol al libertății, al eliberării și al formelor de organizare statală republicane, seamănă izbitor cu binecunoscuta „căciulă getică”, așa cum apare în reprezentările de pe Columna lui Traian sau în statuile de "daci" realizate în Antichitate.

Dacă vom căuta informații despre acest simbol, cea mai accesibilă sursă este Wikipedia, unde scrie, negru pe alb, că boneta frigiană „era asociată, în Antichitate, cu câteva popoare (țări) din Europa de Est și Anatolia”, fiind enumerate, acolo, următoarele regiuni: Frigia, Dacia și Balcanii. Balcanii în care cele mai numeroase populații erau cele de neam getic (descendente ale pelasgilor, care populau ȘI teritoriul care astăzi aparține Greciei).

Piesa vestimentară pe care astăzi, în mod eronat, se mai numeste „căciulă frigiană” nu era specifică doar strămoșilor noștri geţi, ci reprezenta un obiect de vestimentație utilizat în toată lumea getică, atât în nordul, cât și în sudul Dunării. Astăzi, bătrânul Istru (Dunărea – n. r. Carmen Pankau). servește drept hotar între popoare diferite. În Antichitate, ambele maluri ale Dunării de Jos erau locuite de către ACELAȘI POPOR: marele NEAM AL GEŢILOR, „cel mai numeros după cel al inzilor”, așa cum arăta Herodot. De altfel, puternicul Burebista era numit “cel dintâi și cel mai mare dintre regii din Tracia”. (Geţia a fost botezată de greci în Tracia – n. r. Carmen Pankau).

Cușma getică este un obiect vestimentar care a reprezentat și reprezintă un simbol utilizat, ca element de heraldică și simbolistică oficială, de către state ca: Franța, SUA, Portugalia, Brazilia, Argentina, Cuba, Nicaragua și altele.

În reprezentările antice, apar purtând pe cap „bonete frigiene” sau mai bine zis „căciuli getice” faimoși eroi ai Troiei precum Paris și Enea (și ei de origine getă - n. r. Carmen Pankau), dar și vitezele AMAZOANE (tot gete), care au stăpânit în teritoriile de la nordul Mării Negre.

Una dintre cele mai neobișnuite reprezentări ale unor personaje purtătoare de „bonetă getică” a fost realizată în Italia secolului VI; acolo, apar „cei trei magi de la Răsărit” care, după cum arată tradiția și Noul Testament, s-au prezentat cu daruri înaintea pruncului Iisus.
Este vorba despre un mozaic aflat în bazilica Sant’ Apollinare Nuovo din Ravenna, al cărei ctitor a fost regele Teodoric cel Mare, care a domnit peste ostrogoți (geţi – n. r. Carmen Pankau).

Oare de ce i-a reprezentat artistul din vechime pe cei trei magi înveșmântați într-un mod atât de asemănător cu portul strămoșilor noștri geţi?

În reprezentările grecești din vechime, personajele cărora li se atribuia o neîndoielnică origine getică, precum zeița BENDIS sau ORFEU, purtau, deseori, bonete “frigiene”, deci getice.

Potrivit istoricilor greci, arată Wikipedia, strămoșii frigienilor nu au trăit dintotdeauna în Anatolia (teritoriu inclus în actuala Turcie), ci provin din Europa, din Balcani. Atunci când trăiau în Balcani, frigienii purtau numele de brigi, după cum au arătat Herodot și Strabon. Frigienii erau un popor de origine getă iar bonetă "frigiană", ce apare inclusiv pe stemele unor state moderne, este identică cu binecunoscuta căciulă "dacică"… sau getică!

Iată cum cușma noastră getică a fost “preluată”, de… mulţi!

Ea a devenit un SIMBOL AL LIBERTĂŢII, și este folosită, neîntrebat, și ÎN PREZENT, ÎN HERALDICA UNOR STATE MODERNE!

Să mai spună cineva că nu suntem „Buricul Pământului”!

Sursa: Tomi Tohaneanu, wikipedia. org
Adaptare și foto: Carmen Pankau

Cei trei Magi de la Rasarit – mozaic realizat în secolul VI d.Hr., aflat la bazilica Sant’Apollinare Nuovo din Ravenna, Italia

Moneda-argentiniana-sec.-XIX

Decebal

Paris, războinicul GET din Troia

Sigiliul armatei SUA

Sigiliul Senatului SUA

Stema Argentinei

CINE ESTE MISTERIOASA MUZĂ DIN CELEBRUL TABLOU LA BLOUSE ROUMAINE AL LUI HENRI MATISSE. CHIPUL EI A FOST ŞTERS DIN PICTURĂ

IIA ROMÂNEASCĂ, pictată de Henri Matisse

Henri Matisse, PICTORUL FRANCEZ CARE A FĂCUT CELEBRĂ IA ROMÂNEASCĂ, LA BLOUSE ROUMAINE. Un semn ascuns este „cusut“ în lucrare

Era aprilie 1940, când cel mai important colorist al secolului al XX-lea, Henri Matisse, dădea tuşa finală unei picturi care avea să devină simbolul unei mişcări artistice universale.

Pânza de dimensiuni 92 x 73 centimetri avea fundalul roşu, pe care se odihnea o tânără cu chip curat, ce purta o fusta albastră învoaltă şi o bluză albă cu însemne populare de o neasemuită frumuseţe.

„LA BLOUSE ROUMAINE“ avea să-şi intituleze artistul francez lucrarea pe care a început-o la Paris şi a terminat-o la Nisa, oraşul unde se stabilise. Când a văzut tabloul, probabil Matisse a zâmbit gândindu-se la reacţia faimoaselor sale prietene românce din Franţa.

Henri-Émile-Benoît Matisse s-a născut la 31 decembrie 1869, în localitatea La Cateau-Cambresis, fiind fiul cel mare al unui prosper comerciant de grâne.

Henri Matisse a renunţat la cariera de avocat în favoarea picturii, pe care a descoperit-o în 1889, în timpul unei convalescenţe. El și-a început să studiile la Académie Julian din Paris, unde a fost introdus în lumea fantastică a culorii, care a căpătat pentru el nuanţe din ce în ce mai dramatice.  Astfel că la finele anilor 1890, Matisse lasă în urmă peisajele tradiţionale şi devine captivat de suavul impresionism, noul curent din pictură. Talentul său este eliberat de conformism, iar Matisse îndrăznește să meargă mai departe, să exploreze cromatica, care devine puternică, vie, dură, chiar, expresie a ceea ce specialiştii numeau „fauvism“ (bestia sălbatică).

Acest curent nu a rezistat timpului, însă Henri Matisse a rămas în istoria artei ca lider al fauvismului. În 1918, pictorul se mută la Nisa, oraş unde va rămâne până la sfârşitul vieţii, la 3 noiembrie 1954. El locuieşte într-un hotel, Regina, aproape de locul unde va fiinţa muzeul ce îi poartă numele, situat pe dealul Cimiez, lângă ruinele galo-romane şi mănăstirea franciscană Notre Dame, în cimitirul căruia avea să se odihnească pentru totdeauna.

Aici, la Nisa, Matisse desăvârşeşte în aprilie 1940 „La Blouse Roumaine“, după o muncă asiduă de 6 luni. În acest timp, artistul face 11 fotografii-document ale evoluţiei lucrării. Imaginile foto au fost expuse şi ele alături de pictură, la vernisajul de la Galeria Maeght din Paris.

Fuziunea liniilor, culorile tari care se armonizau, ovalul feţei modelului şi înfoiala mânecilor cusute au creat un tablou care avea să aducă în atenţia lumii superba iie românească.

Designeri celebri au introdus în colecţiile lor simbolul naţional al femeilor românce, iar în 2013 o comunitate online românească, intitulată La Blouse Roumaine, a născut mişcarea prin care ziua de 24 iunie, când este sărbătoarea Sânzienelor, a devenit Ziua Universală a Iei.

Şi mai este un amănunt: Henri Matisse a refuzat să părăsească Franţa odată cu invazia hitleristă din 1940, considerând că este de datoria lui să rămână în ţara sa, în momentele de grea cumpănă. Patriotismul este astfel cusut în tabloul care reprezintă sufletul românesc şi care poate fi admirat la Muzeul Naţional de Artă Modernă din Paris.

Sursa: Sinziana Ionescu 

Foto henri-matisse.org
Adaptare: Carmen Pankau

TEZAURE ROMÂNEŞTI ÎNSTRĂINATE (2/2)

- Urmare -

După recuperarea ei de către autorităţile habsburgice, comoara de la Sânnicolau Mare a fost inclusă în colecţia CURŢII IMPERIALE AUSTRIECE. Actualmente se află la Kunsthistoririsches Museum din Viena. Piesele tezaurului, în greutate de 9.925 de kg, diferite ca formă şi execuţie stilistică, sunt confecţionate din aur cu o fineţe variind între 12 şi 22.
Pe două dintre farfuriile de aur din tezaurul de la Sânnicolau Mare se află aceeaşi inscripţie getică, în literele vechiului alfabet românesc, impropriu zis “chirilic” (de fapt getic – n. r. Carmen Pankau), în două versuri:

HAR-DEAL DA TIOS E LILON
A NAPAY SO NATEI SO YTON.

După obiceiul geţilor, textul se poate tălmăci, intenţionat, în două feluri:

1.”Grădina cea Sfântă să înflorească! În cer să renască cei curaţi!”

2. ”Pe Dealul Sfânt Doi Zei au răsărit. Între Napai s-au născut cei Curaţi”.
Neamul GET al Napailor este atestat de autorii antici pe malul stâng al râului Ialomiţa.

Spectaculos este că în acest text străvechi apare numele ARDEAL-ului, care se vădeşte a proveni din geta HARDEAL ”Grădină” şi HAR DEAL ”Muntele de Aur (Divin); Peste Munţi” (cf. latin. hortus ”grădină”; rom. argea; alban. ar ”aur”; rom. har; deal), NICIDECUM din maghiarul erdely ”pădure”.(!)

În dispreţ total faţă de forţa spirituală a geto-românilor, așa-zișii “istorici” ai “noştri” au atribuit tezaurul, pe rând, avarilor, gepizilor, cumanilor, pecenegilor, hunilor, bulgarilor etc., numai autohtonilor români nu!

Pe deasupra, în muzeele din Viena şi Budapesta, precum şi în literatura vest-europeană de specialitate, piesele tezaurului SUNT PREZENTATE CA PROVENIND de la ”Nagy-Szent Miklos”!

Începând cu anul 1867, pe valea superioară a râului Buzău, la Crasna, judeţul Covasna, au fost descoperite aproximativ 20 de bare de aur. Unele au fost tăiate în bucăţi, pentru a fi împărţite între descoperitori ori pentru a fi vândute.
Ele se află la Magyar Nemzet Museum, Tortenete Museum, din Budapesta, Kunsthistorisches Museum, Bundessammlung von Munzen, Medaillen und Geldzeichen, Viena, British Museum, Departament of Coins and Medals, Londra, Bibliotheque Naţionale, Paris, în colecţii particulare străine, cunoscute sau neidentificate.

O parte dintr-un Tezaur dacic (getic - n. r. Carmen Pankau), descoperit în zona ”Cataractelor” de la Porţile de Fier, a ajuns în colecţia lui Franz Trau din VIENA, iar alte bucăţi din el au ajuns în SUA, la Muzeul de Istoria Artelor din DETROIT şi la Metropolitan Museum din NEW YORK. În acesta din urmă se află şi un coif de argint descoperit la AGIGHIOL, judeţul Tulcea. La muzeul din Detroit se află şi un vas de tip arribalos ornamentat cu motive getice specifice.

FIRESC AR FI ca Ministerul de Externe, Ministerul Culturii şi alte instituţii guvernamentale de la noi să identifice toate piesele de valoare descoperite pe pământul românesc şi aflate în străinătate şi, totodată, să iniţieze demersurile necesare legale PENTRU ÎNTOARCEREA LOR ÎN ŢARĂ.

În anul 1837, doi ţărani din PIETROASELE, judeţul Buzău, Ion Lemnaru şi Stan Avram, socrul lui, au descoperit sub o stâncă de pe dealul ISTRIŢA, la mică adâncime în pământ, o COMOARĂ de vase şi podoabe de aur şi din pietre preţioase. Cei doi au ascuns obiectele găsite, iar mai târziu AU VÂNDUT o parte din piese speculantului albanez Anastase Verusi, zis Tarba. Ca să scape de legile privind tezaurele, el a frânt cu ciocanul şi toporul multe dintre aceste obiecte nepreţuite.
Unele piese erau împodobite cu pietre fine şi cristale de diferite culori: albe, roşii, galbene, albastre şi verzi; dar, fiindcă acestea au fost crezute de mică valoare, au fost în cea mai mare parte demontate! Guvernul Ţării Româneşti a fost informat despre această comoară abia în 1838. Dar, cu toate percheziţiile şi interogatoriile, nu a mai putut fi salvată decât circa o jumătate din tezaur.

Procesul celor doi ţărani şi al albanezului a durat până în 1842. La sfârşitul acelui an, banul Mihalache Ghica, pe atunci vornic al Departamentului Trebilor Dinăuntru, frate al domnitorului Alexandru D. Ghica, a depus la Muzeul Naţional din Bucureşti 12 piese din comoară, atâtea câte s-au recuperat, aducându-l astfel în atenţia lumii ştiinţifice a vremii.

TEZAURUL este cunoscut şi sub numele impropriu de ”CLOŞCA CU PUII DE AUR”. În realitate, păsările de aur sunt VULTURI, simboluri ale zeilor geţi. Ceea ce este mai straniu e că nu doar Lemnaru, Avram şi Verussi au MURIT ÎN SCURT TIMP, ci şi tăinuitorii pieselor ce n-au mai putut fi recuperate de Guvern AU SFÂRŞIT-O LA FEL DE REPEDE şi, de obicei, în chinuri (Blestemul aurului getic - n. r. Carmen Pankau).

În iarna anului 1875, TEZAURUL A FOST FURAT, pe o noapte viscoloasă, de un fost seminarist pe nume Pantazescu. Hoţul a fost prins şi închis, iar în anul 1876, încercând să evadeze, a fost împuşcat. Comoara a fost recuperată, însă colanul cu inscripţia a fost deteriorat. Însuşi scriitorul Alexandru Odobescu, ce îi dedicase tezaurului o carte monumentală, s-a sinucis!

În anul 1884, acelaşi tezaur a trecut printr-un incendiu, iar pentru a fi salvat, a fost aruncat pe fereastră. În toamna aceluiaşi an, a fost restaurat la Berlin, de către Paul Telge, un orfevrier german, şi a căpătat aspectul pe care îl cunoaştem şi astăzi. Se zvonea încă de la descoperire că această COMOARĂ poartă cu ea un TERIBIL BLESTEM.

Dar aventurile tezaurului de la Pietroasele nu se încheiaseră. Pe timpul primului război mondial, în anul 1917, GUVERNUL ROMÂNIEI, în cea mai sinistră inspiraţie, a trimis tezaurul în RUSIA, ca să-l salveze de armatele germane, austro-ungare şi bulgare. Însă la încheierea războiului, conform unui vechi obicei de-al lor, RUŞII N-AU MAI VRUT SĂ-L ÎNAPOIEZE.

Câtă vreme tezaurul de la Pietroasele a fost reţinut ABUZIV la Kremlin, în Rusia s-au întâmplat MARI NENOROCIRI: războiul civil, naţionalizarea, colectivizare, proletcultismul, uciderea sau întemniţarea a milioane de oameni, foametea etc. A urmat al doilea război mondial, în care au pierit 20 de milioane de militari sovietici.

TEZAURUL poartă într-adevăr un BLESTEM, încrustat într-o verigă. De la stânga la dreapta, inscripţia getică prezintă trei versuri:

HUTEN
I AREN
EIVEN

Traducerea: ”Casa (neamul) în pace să fie!” (cf. rom. cotună ”colibă”; cătun; grec. Eirene – zeiţa păcii; rom. a avea). Dar de la dreapta la stânga inscripţia se citeşte astfel: NEVIEN ERAI NETUH, adică ”Blestemat să fie răufăcătorul (hoţul)!” (cf. rom. nebun; nevoie; era; năduh ”năduf”).

Ruşii se încăpăţânaseră să nu ne înapoieze acest tezaur, sub PRETEXTUL că le-am luat BASARABIA! Cerule, noi le-am luat-o lor?! Cum ar veni, hoţul de păgubaş!
Abia în anul 1956 tezaurul de la Pietroasele s-a întors în ţară. Din anul 1971 este expus la Muzeul Naţional de Istorie a României. Actualmente, această comoară de o valoare excepţională este alcătuită din cinci piese lucrate doar din aur şi încă şapte împodobite şi cu pietre preţioase.
Cele zece piese pierdute au fost probabil trei colane, dintre care unul cu inscripţie, o cană asemănătoare cu cea păstrată, o pateră simplă, nedecorată, o fibulă mică şi două perechi de brăţări încrustate cu pietre.

RUŞII nu ne-au înapoiat nici astăzi TOT TEZAURUL NAŢIONAL, oprindu-şi banii şi alte piese de aur, de argint, de bronz, plus o puzderie de pietre preţioase.

În Federaţia Rusă au rămas şi MANUSCRISE PREŢIOASE, importante nu doar pentru cultura noastră, ci şi pentru cea universală, cum ar fi cele ale lui DIMITRIE CANTEMIR.
De altfel, NU NUMAI RUŞII deţin manuscrise româneşti, ci şi TURCII.

La ISTANBUL, se află şi SABIA LUI ŞTEFAN CEL MARE, precum şi DOUĂ METOPE din monumentul ”TROPAEUM TRAIANI” de la ADAMCLISI.

Cât despre cosonii, brăţările, statuetele şi alte comori ale geto-dacilor, care ASTĂZI sunt furate de BRACONIERII ARHEOLOGICI ROMÂNI şi vândute pe nimic în străinătate, ce să mai vorbim? Ceea ce ne facem singuri este cu siguranţă cu mult mai dureros...

Ni se vor restitui de bună voie Tezaurele noastre românești? Vom vedea, timpul rezolvă multe…

- Sfârșit -

Sursa: Valeriu D. Popovici-Ursu
Adaptare și foto: Carmen Pankau

TEZAURE ROMÂNEȘTI ÎNSTRĂINATE (1/2)

Fără să dea vreun semn încurajator că ar vrea să ne înapoieze tezaurul național, Federația Rusă face demult investigații sau duce tratative pentru recuperarea comorilor duse de „albi” în Europa Occidentală, în SUA sau în Japonia, precum și a celor furate de nemți în Al Doilea Război Mondial. Tot așa, Grecia și Italia, ca și tari de veche cultură din Asia sau din Africa de Nord încearcă să-și recupereze valorile istorice înstrăinate.

Despre tezaurul nostru de la Moscova se va mai scrie multă vreme de-acum încolo, și este limpede că nu-l vom vedea lesne înapoi sau că nu-l vom mai vedea niciodată. Însă nimeni nu se zbate și pentru recuperarea din alte tari a altor piese de valoare excepțională, legate direct de istoria, cultura și civilizația României.

Din cele mai vechi timpuri, oamenii au fost fascinați de comori, cărora le-au atribuit însușiri suprafirești. Astfel, în mitofolclorul nostru, se spune că deasupra comorilor îngropate apar flăcări în nopțile ce preced marile sărbători.

După credințele romanești, „banii”, adică aceste comori, sunt de două feluri: comori curate și necurate. Cele curate sunt îngropate de oameni, de teamă să nu vină și să le risipească dușmanii, tâlharii sau hoții. Ele ard, după ce au cântat cocoșii de miezul nopții, și uneori chiar până la amiază. Para, adică flacăra care iese din ele, este albăstruie.

Comorile necurate au fost îngropate de zgârciți, ca nimenea, nici măcar rudele cele mai apropiate, să nu poată avea parte de ele. Când le îngroapă, ele sunt închinate diavolului și încredințate pazei lui. Para lor este albicioasă ori gălbuie.

Ascunderea comorilor, prin unele locuri, se leagă de vremea nopții, înainte de cântatul cocoșilor, când duhurile rele bântuie pământul, și după cântatul cocoșilor, când aceste spirite malefice dispar. În Bucovina se spune: 

„Dacă comorile ard de cu sară până la miezul nopții, sunt comori râle, stăpânite de necuratul; de ard de la miezul nopții până în zori de ziuă, sunt curate, și halal de cel ce le găsește, că are cu ce trăi în ticnă!”

La Sălciua, judeţul Alba, se spune că în pământ sunt bani buni şi bani blestemaţi. Cei buni au fost îngropaţi de cei zgârciţi şi bogaţi, până la miezul nopţii, ca să nu-i fure hoţii ori duşmanii, iar cine-i găseşte îi poate întrebuinţa. Cei răi au fost aruncaţi în timp de urgie, „şi cine i-a aruncat i-a blestemat: Ai dracului să fiţi! Numai eu să scap!”

În BANAT, cel care vrea să sape după comori, din locurile unde s-au văzut flăcări pâlpâind deasupra lor, se duce la miezul nopţii de Sângeorz în pădure, la un tei, şi jupoaie coaja de pe el cu dinţii sau cu un cuţit, dar cu mâinile la spate, nefiind iertat să se uite înapoi, căci atunci „îl ia naiba”. Cu fâşiile de tei, îngrădite pe spini albi înfipţi în pământ, înconjoară locul unde sapă, crezând că astfel împiedică duhurile rele să se apropie.

Tot în mitofolclorul românesc se spune că Uriaşii adunaseră averi nenumărate, pe care, neştiind ce să facă cu ele (!), când îşi simţeau moartea aproape, le îngropau. Şi pentru că nimeni să nu se atingă de ele după ce le îngropau, făceau tot felul de vrăji deasupra gropii şi aruncau blesteme cumplite asupra celor ce ar vrea să le dezgroape. Iar ca să fie şi mai convinşi că pământul le va păzi până la Învierea Viitoare, când vor reveni şi-şi vor lua comorile în stăpânire, le închinau diavolului! Astfel erau siguri că au pus un păzitor peste ele – şi încă pe cel mai grozav! – căci dracul pe ce pune mâna nu mai dă înapoi. Aşa încât toate comorile sunt în paza lui, iar diavolului a ajuns să i se spună „Cel-de-pe-Comoară”.

Acela care află locul unei comori şi sapă ca să o scoată păţeşte o mulţime de nenorociri din partea dracului. Mai întâi încearcă să-l înspăimânte, ieșindu-i înainte sub chipul unei capre ori al unei pisici negre. Şi dacă totuşi omul nu fuge, ci se apucă de săpat, diavolul, ori îl ologeşte sau îi ia graiul ori îl trimite pe Miază-Noapte, care-l înfricoşează atât de tare încât bietul om moare.

O dată pe an, la o vreme anume, comorile ard, adică peste locul unde sunt ascunse apar nişte flăcări: roşiatice, dacă în comoară e multă aramă, galbene, dacă e aur, de un roşu-aprins, dacă sunt rubine, verzi, dacă sunt smaralde. Când se apropie omul, flăcările dispar. Dacă omul este viteaz, poate merge acolo şi să pună un semn, ca să ştie a doua zi unde să sape.

Comorile nu ard – nu „joacă” – mereu, ci doar la zile mari: în Ajunul Crăciunului, al Anului Nou, de Paşte, în noaptea de Înviere, de Sângeorz ori de Sânziene. În Munţii Apuseni, tărâmul mirific al aurului românesc, există numeroase legende în legătură cu comorile stăpânite de o Zână. Acesteia i se mai spune şi VÂLVA COMORILOR.

Cele mai multe tezaure româneşti aflate astăzi în muzee din străinătate au fost descoperite în Transilvania, fiind însuşite DE IMPERIUL AUSTRO-UNGAR. Se poate presupune că acestea fac parte din ceea ce a mai rămas nejefuit de romani din imensul tezaur getic de la Sarmizegetusa.

În vederea războaielor cu Traian, regele get Decebal, fiind şi mare preot, a pus în siguranţă o parte din odoarele de cult în pământul din jurul Sarmizegetusei Regia, unde relativ recent au fost descoperite nişte superbe brăţări de aur, în Banat, în Maramureş şi cine mai ştie pe unde. Multe dintre acestea vor fi fost descoperite din întâmplare, şi, cu trecerea vremii, li s-a pierdut urma definitiv.

Alte odoare au fost confecţionate după izgonirea romanilor şi obţinerea Independenţei Geţiei Carpatine sau chiar pe la începutul Evului Mediu pe aceste meleaguri. Câteva dintre ele au fost descoperite pe vremea stăpânirii ungurilor, respectiv a austriecilor, când autorităţile au intrat în posesia lor.

Astfel, un excepţional tezaur a fost descoperit la Sânnicolau Mare, pe 3 iulie 1799, de către ţăranul Nera Vuin, pe când săpa o groapă în curtea casei, lângă o vie din preajma punctului denumit Sighet. Această comoară era alcătuită din 23 de obiecte de aur în greutate totală de peste 10 kg.

- VA URMA -

Sursa: Valeriu D. Popovici-Ursu
Adaptare și foto: Carmen Pankau

VREDNICUL DOMNITOR MIRCEA CEL BĂTRÂN SAU CEL MARE ŞI MĂNĂSTIREA COZIA (2/2)

- Urmare -

Domnitorul Mircea cel Bătrân a dus aproape trei decenii lupte dure cu adversarii interni și externi pentru pacea și prestigiul Țării Românești. Ziua de 31 ianuarie 1418, atunci când a trecut la cele veșnice, nu a însemnat însă odihnă pentru trupul său obosit de la atâtea bătălii. Aşa după cum am mai spus, în spiritul unei vechi tradiţii, acest viteaz domnitor a dorit ca, după moarte, rămăşiţele lui pământeşti să i se odihnească în biserica mare de la Mănăstirea Cozia – ctitoria lui cea mai de seamă.

În documentul din 1 iunie 1421, după trei ani de la moartea Domnitorului Mircea cel Mare, fiul său Radu Voievod, zice: «Cu râvnă către Dumnezeu, Domnul meu, îndemnat fiind de sfânta şi de viaţă făcătoare Troiţă, am dat această cinstită poruncă după nobleţea inimii mele şi am întărit şi am împuternicit ca să fie de ocină si de ohabă mănăstirii Nucet, mormântul părintelui meu, şi spre veşnica lui pomenire… toate bălţile, începând de la săpatul pe Dunăre, până la Gura Ialomiţei», proprietăţi ale Nucetului pe Olt, adică la Mănăstirea Cozia.

Voivodul Mircea cel Mare a murit la 31 ianuarie 1418, pe la vârsta de 60 de ani şi a fost îngropat la Mănăstirea Cozia. El a încetat din viaţă după o glorioasă domnie de 32 de ani, fiind înmormîntat în ziua de 4 februarie 1418, nu la Biserica Domnească din Curtea de Argeş, unde zăceau înaintaşii săi, «ci la cea mai frumoasă biserică de atunci, ctitoria sa, mănăstirea lui de la Cozia».
Locul de odihnă veşnică a Domnitorului Mircea cel Bătrân, are astăzi înfăţişarea unui sarcofag egiptean, unic între toate mormintele boiereşti şi domneşti din ţara noastră, dar caracteristic pentru forma mormintelor apusene medievale, întrebuinţate obişnuit în secolele XII-XV. Pe mormânt s-a pus o piatră mare care a fost distrusă, mormântul fiind profanat de mai multe ori.
În vara anului 1821, după uciderea lui Tudor Vladimirescu şi înfrângerea eteriştilor de către turci, Alexandru Ipsilanti, urmărit de turci s-a refugiat la Mănăstirea Cozia.
Mănăstirea şi familiile care şi-au găsit adăpost aici devin pradă turcilor, care au dat foc mănăstirii, au dezgropat mormintele Voievodului Mircea cel Bătrân şi ale altor domni, crezând că vor găsi în ele comori ascunse şi au comis toate grozăviile, profanând bisericile şi picturile.
Peste un veac, prefectul judeţului Vâlcea anunţă Ministerul Cultelor la 14 iunie 1917 că, superiorul Mănăstirii Cozia, părăsind postul şi refugiindu-se încă înainte de ocupaţia germană, mănăstirea a rămas în părăsire şi expusă stricăciunilor, «între altele, mi s-a adus la cunoştinţă că mormântul Voievodului Mircea cel Mare a fost devastat, ridicându-i-se şi luându-i-se piatra comemorativă», de către duşmanii străini de neam şi de credinţa ortodoxă».
În procesul verbal din 23 decembrie 1918, procurorul Tribunalului Vâlcea spune: «Din zvon public fiind informaţi că trupele austro-germane în retragere au devastat Mănăstirea Cozia, ne-am transportat în localitate unde… am constatat că piatra comemorativă de pe mormântul domnitorului lui Mircea cel Mare a fost mişcată din loc şi spartă», iar biserica folosită ca adăpost pentru cai.

Piatra a stat distrusă pe mormântul Voievodului Mircea cel Bătrân, până în anul 1936 când s-a făcut alta la noi în ţară, cu pisania alcătuită de Nicolae Iorga, având un conţinut mult mai bogat decît cel care există azi pe piatra mormântului. Inscripţia era: «Aici odihneşte binecinstitorul şi de Hristos iubitorul Mircea, (… urmează titulatura cunoscută) ctitor acestui sfânt locaş. A trecut la cele veşnice la 31 ianuarie 1418».
Această piatră a iscat discuţii cu privire la dimensiunea ei şi la conţinutul inscripţiei. După doi ani (în 1938), piatra a fost schimbată, folosindu-se probabil la construcţia scărilor dinspre miazăzi, care urcă la stăreţie. La 15 mai 1938, din iniţiativa Comisiei Monumentelor Istorice, pe mormântul marelui voievod Mircea s-a aşezat actuala piatră funerară, adusă din Bulgaria. Pe această piatră se află următoarea inscripţie: «Aici odihnesc rămăşiţele lui Mircea, Domnul Ţării Româneşti, adormit în anul 1418».
Domnitorul Mircea cel Bătrân şi cel Mare a avut o domnie lungă şi grea, furtunoasă şi plină de grijile Ţării sale, şi-a adormit întru Domnul în 31 ianuarie 1418, fiind înmormântat la ctitoria sa, la Mănăstirea Cozia, unde odihnesc osemintele soţiei sale, Doamna Mara, osemintele celor cinci fii ai săi, dar şi osemintele zbuciumatei şi nefericitei mame a Domnului Mihai Viteazul, monahia Teofana, care şi-a dat obştescul sfârşit cu gândul, mereu şi mereu, la ,,drag fiul ei”, al cărui trup, pângărit de unguri, se odihneşte sub holdele Transilvaniei, iar capul, la Mănăstirea Dealu, lângă Târgovişte, alături de tatăl său, blândul Pătraşcu cel Bun.
Veghease cu osârdie Mircea cel Bătrân la ridicarea ctitoriei sale, Mănăstirea Cozia, aducându-l pe vlahul sârbesc Nicodim să o târnosească; chiar arhitecţii şi meşterii au fost aduşi de dincolo de Dunăre! „Dar Cozia nu este o copie după vreo biserică sârbă, ci o variantă după monumentele din această şcoală (Kruşevăţ, Calenici, Veluce şi Rovaniţa), variantă executată de către unul din arhitecţii sârbi ai cneazului Lazăr sau ai fiului său, Despotul Ştefan, chemat de Mircea Voievod în Ţara Românească.
Mănăstirea Cozia este acelaşi tip cu bisericile sârbeşti (concepute după bisericile vlahilor Bizanţului ─ vezi Biserica Blacherne/Vlaherne, adică a vlahilor, din Constantinopol, construită de Împăratul Alexios I Comnenul, n.n.), însă concepută cu mai mult bun simţ al măsurii şi cu gustul logicii ce caracterizează tradiţia bizantină”.
 
Mitropolia Ungro-Vlahiei fusese întemeiată la anul 1359, la rugămintea evlaviosului Domn Nicolae Alexandru Voievod, prin strămutarea Episcopului Iachint de la Vicina pe Dunăre la scaunul domnesc din Argeş. Patriarhul Ecumenic de la Bizanţ îngăduise strămutarea şi întemeierea unui scaun nou, numai cu anume condiţii: biserica Ţării Româneşti va fi supusă Patriarhiei (domnul dăduse ,,asigurare cu jurământ şi înscris că va rămâne… toată Ungro-Vlahia sub Marea Biserică”).
Aceasta înseamnă că numai Patriarhul va numi la orice vacanţă a scaunului pe noul mitropolit (,,să se trimită de aci ca păstor şi arhiereu legiuit a toată Ţara Românească”).
Şi de aceea toţi mitropoliţii urmau să fie greci trimişi de la Patriarhie, cum au şi fost primii ierarhi ai bisericii muntene: Iachint, Antim Critopol, Hariton fost Protos al Muntelui Athos şi Atanasie. Toţi semnează în greceşte în actele cunoscute de la dânşii.
De altfel, hirotonia urma s-o primească mitropolitul muntean numai prezentându-se personal la Bizanţ (,,ei <românii> sa nu voiască vreodată a primi vreun arhiereu de aiurea, decât numai hirotonia şi trimiterea prea sfinţitei Mari Biserici”).
Tot între condiţiile puse la întemeierea Mitropoliei este şi aceea ca mitropolitul de la Argeş ,,sa facă parte din dumnezeescul şi sfântul sinod” (adică al patriarhiei), deci să călătorească regulat la Bizanţ.
Aceste condiţiuni, care însemnau o situaţie subalternă a bisericii româneşti faţă de patriarhie, au fost întocmai până în domnia lui Mircea. Într- adevăr, când la anul 1370 s-a împărţit în două Mitropolia Ungro-Vlahiei, înfiinţându-se scaunul Severinului, a fost numit Mitropolit Antim Critopol de către Patriarh.
După moartea lui Iachint, în scaunul de la Argeş a fost numit tot de Patriarh grecul Hariton protosul de la Sfântul Munte Athos, iar către anul 1381, murind acesta, Antim de la Severin a trecut în locul său, iar Atanasie, un alt grec, este numit la Severin.
Pe aceşti doi ierarhi greci îi găseşte păstorind Mircea la urcarea lui în scaunul Ţării Româneşti. În toată această vreme mitropoliţii Ţării Româneşti, câteodată amândoi împreună, se înfăţişează regulat la Constantinopol, iau parte la şedinţele sinodului patriarhal, ale cărui hotarari poarta iscaliturile lor şi ramân în capitala Imperiului Bizantin luni, ba chiar ani întregi.
Astfel, între anii 1379-1383,12 acte sinodale poartă semnătura Mitropolitului Antim. La anul 1389, din luna februarie până în luna martie, Antim este la Constantinopol, iar în luna iulie apare acolo, în locul lui, Atanasie al Severinului.
Dacă la anul 1392, în ianuarie, ambii Mitropoliţi ai ţarii, Antim şi Atanasie, se înfăţişează ca martori în Marele Hrisov al Voievodului Mircea cel Bătrân pentru Mănăstirea Cozia, Atanasie porneşte iar la Constantinopol, unde se intalează din noiembrie 1396 până în martie 1397 şi apoi iar din anul 1400 până în anul 1401
Aceşti ierarhi greci nici nu erau exclusiv ai Ţării Româneşti, ci împlineau şi anume funcţii în Răsărit. Hariton continua sa fie protos la Muntele Athos, iar Antim poartă titlul de ,,locţiitor al Nicomediei” (în Asia Mică).
Această situaţie a continuat în prima parte a domniei lui Mircea cel Bătrân. Mitropolitul Antim se făcuse bătrân şi bolnav; la anul 1389 s-a retras din scaun şi a îmbrăcat schima de pustnic, însă peste câtva timp, simţind că-i revin puterile, se instalează din nou în scaunul arhipăstoresc al ţării.
Acest lucru au provocat oarecare tulburare, căci s-au încălcat canoanele Patriarhului Fotie, care nu îngăduiau aşa ceva. Totuşi, Patriarhia primi reînscăunarea lui şi se pare că Antim a mai trăit până la adânci bătrâneţe, până la anul 1401.
Aşadar, Mitropoliţii noştri porneau adesea pe cale lungă cu corabia pe mare până la Bizanţ, stăteau acolo un an, doi şi se întorceau, poate mai învăţaţi.
 
Dar la un moment dat se produce o schimbare radicală în situaţia bisericii române: Mitropoliţii Ungro-Vlahiei nu se mai duc la Constantinopol să ia parte la sinod, nici măcar sa fie hirotoniţi acolo, ci sunt unşi în ţară. Mai mult decât atât: nu mai sunt numiţi de către Patriarh, ci de către domn şi de către ceilalti ierarhi ai ţării şi anume nu dintre greci, ci dintre români.
Aceasta este situaţia bisericii române în veacul al XVI-lea până în epoca contemporană. Când şi de către cine s-a făcut această mare reformă, care înseamnă independenţa scaunului muntean faţa de cel patriarhal şi în acelaşi timp romanizarea ierarhiei bisericeşti?
După anul 1401, nu mai avem nici o dovadă despre prezenţa vreunui ierarh român în sinodul din Bizanţ, dar aceasta nu este o dovadă peremptorie că de atunci datează reforma, pentru că actele patriarhiei din secolul al XV-lea, de la anul 1402 înainte, s-au pierdut, iar istoria bisericii muntene în acel veac e foarte rău cunoscută. Fără a avea izvoare precise, credem totuşi că cel care a făcut această reformă şi a obţinut de la Patriarh recunoaşterea ei este Mircea eel Bătrân şi iată pe ce temeiuri:
În luna iulie anul 1401 Patriarhia recunoaşte aceste drepturi bisericii Moldovei după un lung conflict. Iosif e recunoscut ca mitropolit al Sucevei, deşi era moldovean, ales de ţară şi hirotonisit în afară de autoritatea Patriarhului. Este probabil ca Domnitorul Mircea cel Mare să fi obţinut cu acest prilej aceleaşi drepturi pentru biserica lui.
Tot în acel an Patriarhul recunoaşte pentru prima oară Mitropolitului Ungro-Vlahiei, un nou titlu, acela de ,,Exarh al plaiurilor”, adică al ţinuturilor româneşti de peste munţi, poate chiar peste toţi românii ortodocşi din Ardeal, care nu aveau Mitropolie.
Este posibil ca această înălţare în grad şi acordare de privilegii pentru Mitropolia munteană, tocmai în anul când se recunoaşte independenţa celei de la Suceava, să fi corespuns şi cu recunoaşterea reformei amintite.
 
La anul 1401 sau în jurul acestei date a murit bătrânul Mitropolit Antim, care păstorea de la 1370. El este ultimul mitropolit grec cunoscut al ţării.
După el urmează Mitropolitul Teodor, însemnat în pomelnicul Mitropoliei. Poate cu ocazia stingerii lui Antim s-a făcut alegerea noului ierarh roman.
Domnitorul Mircea cel Bătrân, luptător pentru credinţă, stăpânitor cu mare faimă, aliat cu suveranii vecini, a avut mai multă vază şi trecere ca să obţie de la patriarh recunoaşterea independenţei bisericii române, aşa cum a avut şi Voievodul Alexandru cel Bun în Moldova, decât oricare din palizii lui urmaşi din veacul al XV-lea, cărora ar trebui să le atribuim, în caz contrar, această reformă capitală.
Dacă aceste deducţii sunt îndreptăţite, atunci putem să numim pe Mircea întemeietor al ierarhiei bisericii naţionale şi independente, un nou titlu de glorie, pe lângă cele cunoscute ale marelui domn. Adevărat voievod, vrednic de recunoaşterea, canonizarea lui în rândul Sfinţilor Bisericii noastre strămoşeşti şi româneşti, motiv pentru care mă rog lui Dumnezeu – Cel Preabun şi Sfânt, să-i ajute Înaltpreasfinţitului Părinte Arhiepiscop Varsanufie al Râmnicului pentru a-şi duce la bun sfârşit şi autentică desăvârşire, demersal şi împlinirea ce o are: aceea de –al vedea şi (re)cunoaşte noi, toţi, pe măritul Domnitor Mircea cel Bătrân in Dreptmăritorul Voievod şi Sfânt Mircea cel Mare (Basarab) al Ţării Româneşti!…

Domnitorul Mircea cel Bătrân a dus aproape trei decenii lupte dure cu adversarii interni și externi pentru pacea și prestigiul Țării Românești.
Ziua de 31 ianuarie 1418, atunci când a trecut la cele veșnice, nu a însemnat însă odihnă pentru trupul său obosit de la atâtea bătălii.
Aşa după cum am mai spus, în spiritul unei vechi tradiţii, acest viteaz domnitor a dorit ca, după moarte, rămăşiţele lui pământeşti să i se odihnească în biserica mare de la Mănăstirea Cozia – ctitoria lui cea mai de seamă.
Altfel spus, şoseaua internaţională taie pe din două moşia mânăstirii, şi asta nu de ieri, de azi, ci încă din anul 1928, aşa cum ne asigură I. B. Georgescu în “Mânăstirile Olteneşti”.
Prin urmare, pe îngusta Vale a Oltului, traficul întreg – extrem de intens în ultimii ani – dinspre Ţara Românească spre Transilvania se desfăşoară prin curtea Mânăstirii Cozia.
Acest aşezământ a fost de dintotdeauna o vamă: o vamă a drepteicredinţe în faţa expansiunii catolicismului din nord, o vamă a frumuseţilor naturale, o vamă a Învierii (ca necropolă domnească), o vamă a rezistenţei româneşti în istorie (ultimul episod a aparţinut lui Tudor Vladimirescu), o vamă a culturii înduhovnicite (manuscrise şi cărturari vestiţi).
 
Ei bine, toate acestea şi multe altele se leagă de Mânăstirea Cozia, cea cântată în poeme şi balade, cea vizitată în tot timpul anului, cea fotografiată mai abitir decât orice obiectiv duhovnicesc celebru.
Cu alte cuvinte, aşadar, În documentul din 1 iunie 1421, după trei ani de la moartea Domnitorului Mircea cel Mare, fiul său Radu Voievod, zice:

«Cu râvnă către Dumnezeu, Domnul meu, îndemnat fiind de sfânta şi de viaţă făcătoare Troiţă, am dat această cinstită poruncă după nobleţea inimii mele şi am întărit şi am împuternicit ca să fie de ocină si de ohabă mănăstirii Nucet, mormântul părintelui meu, şi spre veşnica lui pomenire… toate bălţile, începând de la săpatul pe Dunăre, până la Gura Ialomiţei», proprietăţi ale Nucetului pe Olt, adică la Mănăstirea Cozia.

Voivodul Mircea cel Mare a murit la 31 ianuarie 1418, pe la vreo 60 de ani şi a fost îngropat la mănăstirea Cozia.A încetat din viaţă după o glorioasă domnie de 32 de ani, fiind înmormîntat în ziua de 4 februarie 1418, nu la Biserica Domnească din Curtea de Argeş, unde zăceau înaintaşii săi, «ci la cea mai frumoasă biserică de atunci, ctitoria sa, mănăstirea lui de la Cozia».

Locul de odihnă veşnică a Domnitorului Mircea cel Bătrân, are astăzi înfăţişarea unui sarcofag egiptean, unic între toate mormintele boiereşti şi domneşti din ţara noastră, dar caracteristic pentru forma mormintelor apusene medievale, întrebuinţate obişnuit în secolele XII-XV. Pe mormânt s-a pus o piatră mare care a fost distrusă, mormântul fiind profanat de mai multe ori.
În vara anului 1821, după uciderea lui Tudor Vladimirescu şi înfrângerea eteriştilor de către turci, Alexandru Ipsilanti, urmărit de turci s-a refugiat la Mănăstirea Cozia.
Mănăstirea şi familiile care şi-au găsit adăpost aici devin pradă turcilor, care au dat foc mănăstirii, au dezgropat mormintele lui Mircea şi ale altor domni, crezând că vor găsi în ele comori ascunse şi au comis toate grozăviile, profanând bisericile şi picturile.
Peste un veac, prefectul judeţului Vâlcea anunţă Ministerul Cultelor la 14 iunie 1917 că, superiorul Mănăstirii Cozia, părăsind postul şi refugiindu-se încă înainte de ocupaţia germană, mănăstirea a rămas în părăsire şi expusă stricăciunilor, «între altele, mi s-a adus la cunoştinţă că mormântul Voievodului Mircea cel Mare a fost devastat, ridicându-i-se şi luându-i-se piatra comemorativă», de către duşmanii străini de neam şi de credinţa ortodoxă».
În procesul verbal din 23 decembrie 1918, procurorul Tribunalului Vâlcea spune: «Din zvon public fiind informaţi că trupele austro-germane în retragere au devastat Mănăstirea Cozia, ne-am transportat în localitate unde… am constatat că piatra comemorativă de pe mormântul domnitorului lui Mircea cel Mare a fost mişcată din loc şi spartă», iar biserica folosită ca adăpost pentru cai.
Piatra a stat distrusă pe mormântul Voievodului Mircea cel Bătrân, până în anul 1936 când s-a făcut alta la noi în ţară, cu pisania alcătuită de Nicolae Iorga, având un conţinut mult mai bogat decît cel care există azi pe piatra mormântului. Inscripţia era: «Aici odihneşte binecinstitorul şi de Hristos iubitorul Mircea, (… urmează titulatura cunoscută) ctitor acestui sfânt locaş. A trecut la cele veşnice la 31 ianuarie 1418».

Această piatră a iscat discuţii cu privire la dimensiunea ei şi la conţinutul inscripţiei. După doi ani (în 1938), piatra a fost schimbată, folosindu-se probabil la construcţia scărilor dinspre miazăzi, care urcă la stăreţie. La 15 mai 1938, din iniţiativa Comisiei Monumentelor Istorice, pe mormântul marelui voievod Mircea s-a aşezat actuala piatră funerară, adusă din Bulgaria. Pe această piatră se află următoarea inscripţie: «Aici odihnesc rămăşiţele lui Mircea, Domnul Ţării Româneşti, adormit în anul 1418».
Prin urmare, Domnitorul Mircea cel Bătrân, luptător pentru credinţă, stăpânitor cu mare faimă, aliat cu suveranii vecini, a avut mai multă vază şi trecere ca să obţie de la patriarh recunoaşterea independenţei bisericii române, aşa cum a avut şi Voievodul Alexandru cel Bun în Moldova, decât oricare din palizii lui urmaşi din veacul al XV-lea, cărora ar trebui să le atribuim, în caz contrar, această reformă capitală.
Dacă aceste deducţii sunt îndreptăţite, atunci putem să numim pe Mircea întemeietor al ierarhiei bisericii naţionale şi independente, un nou titlu de glorie, pe lângă cele cunoscute ale marelui domn. Adevărat voievod, vrednic de recunoaşterea, canonizarea lui în rândul Sfinţilor Bisericii noastre strămoşeşti şi româneşti,  măritul Domnitor Mircea cel Bătrân in Dreptmăritorul Voievod şi Sfânt Mircea cel Mare (Basarab) al Ţării Româneşti!… 

- Sfârșit -

Sursa: Stelian Gomboș
Adaptare şi foto: Carmen Pankau

VREDNICUL DOMNITOR MIRCEA CEL BĂTRÂN SAU CEL MARE ŞI MĂNĂSTIREA COZIA (1/2)

Faima Coziei se leagă de ctitorul său – Voievodul Mircea cel Bătrân, sau cel Mare. Într-adevăr, apelativul „cel Bătrân” nu are suport în realitate, dat fiind că domnitorul a murit la doar 60 de ani. Mai probabil ar fi ca „cel Bătrân” să se refere la cea mai lungă domnie consemnată până la el, din istoria scurtă a Ţării Româneşti de după primul descălecat, cel al lui Basarab I, la Câmpu¬lung Muscel. Acest „Principe între creştini cel mai viteaz şi cel mai ager” (cronicarul otoman Leunclavius) a stat 32 de ani în scaunul Munteniei, scaun care cuprindea însă şi teritorii din Dobrogea, din Transilvania (Ţara Făgăraşului), din Banat şi Severin.  
Mircea cel Bătrân a cârmuit Ţara cu inteligenţă, cu credincioşie, cu hotărâre. El este primul domn român care a luptat cu expansiunea turcească, oştile sale fiind prezente peste tot în Balcani, adică pe teritoriul Bizanţului muribund. A apărat creştinătatea răsăriteană (dar, implicit, şi pe cea apuseană) în luptele din preajma Constantinopolului, de la Salonic şi Nicopole (care s-a terminat cu un dezastru pentru creştini). Urcarea pe tron a fost la 23 septembrie 1386 şi s-a mutat la Domnul la 31 ianuarie 1418.

Trupul său neînsufleţit a fost adus de la Curtea de Argeş (unde erau îngropaţi înaintaşii săi) şi înmormântat la Mănăstirea Cozia la 4 februarie, în „cea mai frumoasă biserică de pe atunci”. Dar vitregiile istoriei au făcut ca mormântul domnitorului să fie profanat în mai multe rânduri. Oricum, locul său de veci a fost iniţial ca un sarcofag egiptean, lucru mai puţin obişnuit pentru tradiţia locului, dar folosit la monumentele funerare medievale din Apus. A doua pisanie, al cărei text ni s-a păstrat, spune: 

„…Robul lui Dumnezeu şi pentru stăpânirea Ţării Româneşti şi Moldoviei până la Herţeg şi la sud către Bulgaria; multe războaie a bătut şi tot ce a plănuit a înfăptuit…”

Însă nici această pisanie nu a rezistat, căci în vara anului 1821, după uciderea lui Tudor Vladimirescu de către greci şi înfrângerea Eteriei („Marea Zaveră”, cum a fost numită mişcarea de eliberare a grecilor dusă în contul… românilor), Alexandru Ipsilanti s-a refugiat între zidurile întărite ale Coziei.
Urmăritorii săi, turcii, au dat foc mânăstirii şi au prădat-o cu furie, devastând cu această ocazie mormântul lui Mircea cel Mare. Comorile căutate, evident, NU au fost găsite…
 
Vine vara anului 1917, când aflăm din relatarea prefectului de Vâlcea că stareţul Mânăstirii Cozia a părăsit-o în faţa trupelor germane de ocupaţie. „Între altele, mi s-a adus la cunoştinţă că mormântul Voeivodului Mircea a fost devastat, ridicându-i-se şi luându-i-se piatra comemorativă, de către duşmanii străini de neam şi de credinţa ortodoxă”, raportează respectivul prefect. Lucrurile însă nu s-au oprit aici. În procesul verbal în 23 decembrie 1918, procurorul Tribunalului Vâlcea notează:  

„Din zvon public fiind informaţi că trupele austro-germane în retragere au devastat Mânăstirea Cozia, ne-am transportat în localitate…unde am constatat că piatra comemorativă de pe mormântul domnitorului a fost mişcată din loc şi spartă, iar biserica folosită drept adăpost pentru cai”.  

Da, este drept ca o armată care se poartă astfel în teritoriile cucerite să fie detestată şi să nu se bucure de nici un sprijin popular, pierzând până la urmă totul…
Aşa au procedat şi la Mănăstirea Lainici, în defileul Jiului, aşa au bombardat intenţionat şi Mânăstirea Nămăieşti şi atâtea altele. Sorţii războiului şi mai ales ai păcii nu le-au zâmbit, deşi aceste armate ale lumii „civilizate” purtau la caschetă, teoretic, laurii victoriei. Dintr-un minimal spirit de solidaritate de castă militară, nu trebuia tulburat somnul de veci al unui mare luptător care a fost Mircea, nu trebuiau stricate osemintele acelui trup viguros odinioară, care s-a nevoit pe câmpurile de luptă ale Balcanilor, apărând Crucea şi civilizaţia creştină.

Piatra funerară a stat aşa, distrusă, pe mormântul voievodului până în anul 1936, când a fost înlocuită cu alta, contestată însă ca dimensiuni şi conţinut al inscripţiei. În anul 1938, din iniţiativa Comisiei Monumentelor Istorice, s-a aşezat o altă placă, pe care scrie:
„Aici odihnesc rămăşiţele lui Mircea, Domnul Ţării Româneşti, adormit în anul 1418”. Şi în acest punct, acest conflict de exprimare postumă se pecetluieşte astfel.
Alături de Voievodul Mircea cel Bătrân, îşi duce somnul de veci şi Teofana Monahia, care nu este altcineva decât MAMA lui MIHAI VITEAZUL, ultima expresie a geniului militar românesc din Evul de mijloc. INTERESANT acest lucru: mamă şi fiu îşi dorm somnul de veci în două mânăstiri munteneşti, la Cozia şi la Dealu (unde se află numai CAPUL Voievodului Mihai Viteazul; de fapt, unde ar fi trebuit să se afle, căci în prezent este la Muzeul de Istorie, situaţie care trebuie urgent îndreptată).
Acolo, în pronaosul Coziei, zace trupul celei care a rodit un mare strateg, un vajnic apărător al credinţei şi al neamului său, de oricare parte a Carpaţilor ar fi fost. Iată ce spune Teodora (numele ei de botez) la 8 noiembrie 1601, zi în care se prăznuiesc Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil şi ar fi fost ziua numelui fiului ei drag, ucis prin trădare în august la Câmpia Turzii:

„Eu am luat svintele rase în monastirea svântă ce se zice Cozia”.

Mai târziu, exact peste 1 an, mama domnitorului spune: „…Şi trăiiu de ajunsei de luaiu şi svântul cin călugăresc, drept plângerea păcatelor mele”, ca semn că a fost primită în cinul monahal, tot de sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil. Teofana monahia s-a stins repede din viaţă, în anul 1605, şi a fost îngropată chiar lângă iubitul ei fiu.

Dintotdeauna, mânăstirea a impresionat prin poziţia ei, prin măreţia zidurilor, prin peisajul care o înconjoară şi din care face parte de peste 600 de ani. Aproape că nici nu poţi concepe Valea Oltului fără această emblemă de piatră şi duh, de frumuseţe desăvârşită închinată Domnului, într-o splendoare naturală cu totul aparte. De altfel, şi călătorii care au străbătut aceste meleaguri au simţit nevoia să lase o descriere, după puterile literare ale fiecăruia.
Iată ce spune Paul de Alep, secretarul Patriarhului Macarie al Antiohiei, care a făcut o vizită canonică în Ţările Române în anul 1657:
„Eram înspăimântaţi de îngustimea drumului şi de apropierea de marginea prăpastiei; şi, coborându-ne de pe caii noştri, am mers pe jos până ce am trecut podul. Aici am ieşit într-o câmpie mare, împărţită în ogoare, acoperite cu semănături şi grădini şi vii, pe care a trebuit să le străbatem, până am ajuns la mânăstire; aceasta, Cozia, este o clădire întărită şi măreaţă, înălţată pe marginea acelui râu, dar înconjurată de piscuri înalte şi impunătoare, iar golurile dintre ele erau închise de păduri de nepătruns, astfel că prin nici o parte a acestui loc nu este vreo altă intrare, căci acest loc binecuvântat se află ca într-o covată la marginea Ţării Româneşti şi la marginea Ţării Ungureşti. (…)
În limba lor, înţelesul numelui acestei mânăstiri, Cozia, este „fortăreaţă de pământ”, din pricina nenumăraţilor munţi din această ţară. În această mânăstire nu pătrunde nici o femeie şi nici chiar parte femeiască a vreunui animal; de altfel, este regula stabilită de răposatul Mircea Voievod, care a clădit-o împreună cu bisericile sale, închinându-o Sfintei Treimi. Se spune că i-au dat numele de Sfânta Treime după cei trei munţi care o înconjoară dinspre sud-vest, nord şi nord-est”.

O descriere mai interesantă şi mult mai veche este însă cea din anul 1520 a lui Gavriil Protul, care în Viaţa Sfântului Nifon spune: „Aceia mânăstire avea locuri fără gâlceavă şi alese, de petrecere călugărească, departe de lume, şi era plină de toate bunătăţile, cu munţi mari şi cu văi, îngrădită şi ocolită de un râu mare şi izvoare mari şi munte împrejurul ei. Şi are toată hrana călugărească, pomi şi livezi şi nuci şi alţi pomi roditori, fără număr, vii şi grădini, şi colo cură apă pucioasă… am văzut cu ochii noştri acel loc şi i-am zis pământul făgăduinţei”. Descriere mai concretă, nici că se putea!
Dar poate cea mai emoţionantă relatare aparţine chiar Domnitorului Neagoe Vodă Basarab, cea din Letopiseţe. Zice aşa ctitorul Curţii de Argeş: „Văzut-am cu ochii noştri Sfânta Mânăstire Cozia; mi s-a bucurat sufletul, nu pentru frumuseţea sau cioplirea pietrelor, ci pentru întemeierea şi cuviinţa locului, care are hrană împrejurul mânăstirii, cât pot să muncească călugăraşii cu mâinile lor. Sunt pomi şi izvoare frumoase şi cişmele cu ape dulci. Toată este veselă şi cuviincioasă această mânăstire, în toată vremea, atât pentru desfătăciunea locului cât şi pentru şederea arhiereilor care, lăsându-şi scaunele, s-au sălăşluit într-însa până la sfârşitul vieţii”.

De fapt, unde este aşezată Mânăstirea Cozia? La 22 km. de Râmnicu-Vâlcea şi la 75 de km. de Sibiu, pe dreapta Oltului, la aprox. 1 km de barajul de pe râu, aflat în amonte. Dincolo de Olt trece calea ferată, iar şoseaua internaţională traversează chiar curtea mânăstirii. Acei şoferi sau călători care fac acest drum trebuie să-şi amintească, din goana maşinii, că cele câteva sute de metri pe care le străbat numai în câteva secunde, odinioară erau spaţiu rezervat liniştii şi rugăciunii. Doar păsările în zbor survolau lavra nevoitorilor cozieni, şi acestea o făceau în linişte deplină.
Mânăstirea a fost ridicată la locul numit Nucet, o zonă foarte prielnică creşterii nucilor. Numele acesta de Cozia vine de la cuvântul pecenego-cuman koz, care înseamnă nucă. Cu timpul, numele acesta i-a rămas, şi pentru a o deosebi de altă mânăstire de lângă Târgovişte, despre care noi am scris, care se numeşte Nucet. Lavra de pe Alutus (vechea denumire romană a Oltului) a fost clădită între anii 1386 şi 1393, iar primul său Egumen a fost Popa Gavriil.
Cozia este, asemeni Mânăstirii Vodiţa, construită în plan treflat. Ea seamănă cu câteva biserici sârbeşti: Kruşevâţ, Calenici, Veluce şi Rovaniţa. Arhitectul, chemat în Ţara Românească de la curtea marelui cneaz Lazar, a fost tot un sârb, al cărui nume nu este cunoscut. Concepţia arhitectonică este o combinaţie de blocuri mari de piatră cu cărămidă aparentă.
În anul 1927 a avut loc o surpriză de proporţii, când a fost dată jos tencuiala veche. Atunci au apărut la suprafaţă vechile ornamente ale Coziei, care încântă şi astăzi ochiul.
 
La început, biserica avea doar naos, pronaos şi altar, dar în anul 1707 i s-a adăugat pridvorul. Ctitorul? Sfântul Martir şi Voievod Constantin Brâncoveanu, cel care a lăsat în urmă-i o ţară şi o salbă uimitoare de mânăstiri. Unde nu a construit de la zero, a îmbunătăţit, punându-şi amprenta sa inconfundabilă. Şi la Mănăstirea Cozia urma dărniciei Domnitorului poate fi văzută în interior, prin cele două policandre dar şi afară, prin cuhnia pe care a ridicat-o pe cheltuială proprie.
Pictura Coziei are două registre vizuale. Primul, este cel original, din anul 1393, de o rară frumuseţe. Al doilea datează din anii 1705-1707 şi se referă la adaosurile din acea perioadă.
 
În altă ordine de idei, în vremea Voievodului Mircea cel Bătrân (1386-1418), Ţara Românească a cunoscut cea mai întinsă cuprindere teritorială din toata istoria sa medievală. Statul muntean se întindea de la Munţii Carpaţi până la Dunăre, de la Banatul Severinului până la Marea Neagră, cu posesiunile transilvane şi părţile tătăreşti şi cu cetatea Dârstorului.
Vrednic gospodar al ţării, Domnitorul Mircea cel Bătrân s-a îngrijit de activitatea meşteşugarilor, de schimburile comerciale, iniţiind mai multe emisiuni monetare, a dat privilegii negustorilor transilvăneni şi polonezi. S-a preocupat de exploatarea bogăţiilor subsolului. A mărit capacitatea de apărare a ţării prin întărirea şi extinderea fortificaţiilor dunărene, prin crearea Băniei Severinului.
Destoinicul voievod Mircea cel Mare, „bărbatul cel mai viteaz şi cel mai ager dintre creştini“ (vir inter christianos fortissimus et acerrimus), cum îl numeşte cronicarul Johannes Löwenklau (Leunclavius), a domnit 32 de ani. În acest lung timp, s-a dovedit şi un iubitor al artelor, lăsând în urma sa – înălţate de el sau sporite în frumuseţe – importante valori arhitecturale ale patrimoniului românesc: Cozia, Brădet, Vişina, Snagov, Cotmeana şi mânăstirile de la Sfântul Munte Athos. Trebuie remarcat că toate luptele pe care Domnitorul Mircea cel Bătrân a fost silit să le poarte, au fost cu turcii, nicidecum cu ungurii, polonii sau moldovenii, cu care, de altfel, a încheiat alianţe trainice în lupta comună antiotomană. După căderea lui Baiazid, Mircea a intervenit în luptele interne ce au avut loc între urmaşii acestuia.
Domnitorul Mircea cel Bătrân este ctitorul Mănăstirii Cozia, în al cărei naos se află tabloul votiv ce-l înfăţişează într-un frumos costum de cavaler occidental, şi unde, sub lespedea de piatră, i se află mormântul.

Biserica cu hramul „Sfintei Treimi“, a fost clădită de meşteri de pe valea Moraviei, din Serbia, după modelul bisericii sârbeşti de la Kruševac, din piatră de Albeşti, între anii 1386-1388. Construită în stil trilobat, bogat ornamentată, biserica surprinde prin eleganţă şi armonie. În pronaosul bisericii, se mai poate vedea şi astăzi pictura originală din anul anul 1391. Pe peretele de vest al naosului, sunt zugrăviţi Mircea şi fiul sau Mihail, în costume de cavaleri.
În anul 1393, Voivedul Mircea cel Mare a participat la sfinţirea (a două oară) a mănăstirii Cozia, după ce lăcaşul a primit podoaba zugrăvelii.
 
Prima atestare documentară a oraşului Râmnic, reşedinţa judeţului Vâlcea, apare într-un hrisov al cancelariei Voievodului Mircea cel Mare, la 20 mai 1388.
Documentul este un act de danie prin care domnitorul dăruieşte ctitoriei sale de la Cozia, printre alte privilegii, şi „o moară la Râmnic […] şi curtea Hinăteştilor”, să le fie spre folosul călugărilor de aici. În cuprinsul acestui act, sunt menţionate şi alte localităţi vâlcene: Călimăneşti, Jiblea, Seaca, Orleşti şi Hinăteşti, ceea ce mărturiseşte despre o intensă populare relativ timpurie a acestei zone.
Un alt document emis la Râmnic, la 4 septembrie 1389, întăreşte mănăstirii Cozia un loc ce ţinea de satul Jiblea. În acest document, Mircea numeşte Râmnicul „oraşul domniei mele”. Le mai dăruieşte călugărilor cozieni satul Orleşti, care fusese al mănăstirii Cotmeana. Astfel, Râmnicul apare ca al treilea oraş, în ordine cronologică, după Câmpulung Muscel şi Curtea de Argeş.
Numele oraşului este citat timp de două secole, sub forma de Râbnic, Ribnic sau Râmnic, uneori precizându-se că este „la Olt” (în documentele slavo-române: « na Olte »). Domnitorul a declarat Râmnicul reşedinţă a curţii şi cancelariei sale voievodale, datorită legăturii directe pe care oraşul o avea cu capitalele Ţării Româneşti – Curtea de Argeş, Câmpulung-Muscel, Târgovişte şi Bucureşti, dar şi pentru potenţialul economic al acestei vechi vetre urbane.
Hrisovul din 8 ianuarie 1392 purtând pecetea şi iscălitura domnitorului Ţării Româneşti, prin care acesta dăruieşte şi întăreşte danii Mănăstirii Cozia, transmite, peste vremuri, prima menţionare documentară a judeţului Vâlcea: „Eu, cel în cel Hristos Dumnezeu, binecinstitorul şi de Hristos iubitorul, marele voievod şi domn a toată Ungrovlahia, după putere am binevoit […] să ridic din temelie o mănăstire […], am dăruit puţin obroc din casă mea pentru hrana călugărilor […].
În judeţul Vâlcea, pe fiecare an să-şi adune înşişi călugării albinăritul”. Domnitorul mai dă şi o baltă Mamino, satele Orlea, Cereaşov [lângă Slatina] şi Poroiniţa [la Dunăre], o moară la Râmnic şi una la Cătălui [lângă Giurgiu], satele Bucureşti, Bogdăneşti şi Lunciani şi 300 de sălaşe de ţigani. În document mai apare şi „Uliţa la Râmnic”, vechi sat care se suprapune cu Uliţa bisericii „Sfântu Gheorghe”, cu drept de stăpânire al Mănăstirii Cozia. Hinăteşti, menţionat în documentele lui Mircea este „locul Hinăteşti”, iar la anul 1392 apare sub forma de sat şi cu hotar până la Troian şi până în apa Râmnicului.
Documentele menţionează şi o curte feudală a lui Tatul, pe domeniul căreia se afla şi o biserică. A. Sacerdoţeanu consideră că domeniul ar fi aparţinut unui mare boier, în a cărui genealogie avea cel puţin două-trei generaţii, şi, neavând moştenitori direcţi, domnul trece această proprietate în domeniul Coziei.
Actul primei atestări documentare a judeţului este scris de mâna marelui logofăt Filos, un învăţat şi cunoscător al limbilor greacă şi slavonă.
În anul 1392, renunţând la dregătorie şi la toate cele pământesti, s-a făcut călugăr la Mânăstirea Cozia, sub numele de Filotei. Întemeiază prima şcoala de caligrafi şi copişti la Mănăstirea Cozia şi ajunge dascăl al călugărilor de pe Valea Oltului. Singura operă scrisă de el, ajunsă până astăzi, poartă numele de Pripealele la toate praznicile împărăteşti […] – imnuri de laudă în cinstea marilor sfinţi, care se cântă la slujba privegherii în mănăstiri. Fiind iscusit protopsalt şi imnograf, „pripealele” sale s-au răspândit, prin secolele XV-XVIII, în toate bisericile ortodoxe din Peninsula Balcanică.
Vâlcea apare ca cel mai vechi judeţ românesc, după Jaleş, care este atestat documentar în anul 1385. Judeţele erau împărţiri administrative ale Ţării Româneşti, care îşi au începuturile, probabil, în perioada de dinaintea formării statului, în uniunile de obşti, grupate de obicei pe fluviile unor râuri sau într-o regiune apărată natural.

În secolele XIV-XV, judeţele încă nu aveau caracterul unor diviziuni administrative bine organizate, ci mai degrabă pe acela al unor grupări teritoriale, transformate treptat de către Domnie în unităţi administrative aflate sub controlul organelor ce reprezentau puterea central. Nu se poate spune cu certitudine când a ajuns Vâlcea determinativ pentru Râmnic.
După unele opinii, este posibil ca acest fapt să fi avut loc la începutul secolului al XVI-lea, când se dezvoltă localitatea Râmnicu-Sărat (Slam Râmnic), de care a trebuit să se deosebească.

Voievodul Mircea cel Bătrân s-a stins din viaţă la Argeş şi a fost adus cu mare alai la ctitoria sa de la Cozia, aşa după cum i-a fost voia. Despre acest funest eveniment, aflăm dintr-o cronică sârbească: „Anul 6926 [1418] s-a pristăvit [a murit] marele voievod al Ungro-Vlahiei, Io Mircea, ianuarie 31“şi cronica lui Axentie Uricariul, în care stă scris: „Murit-au Mircea Vodă în domnie şi l-au îngropat la Mânăstirea de la Cozia“.

Trupul domnitorului a fost înhumat în pronaosul Coziei, la 4 februarie 1418, într-un sarcofag de piatră alcătuit după modelul celor apusene.
Domnia lui Mircea cel Bătrân rămâne importantă, în primul rând prin inaugurarea cu succes a strategiei de a-i împiedica pe sultani să-şi impună administraţia directă la nord de Dunăre şi să oprească, pentru un timp, expansiunea otomană în ţările române. El este domnitorul care şi-a împletit destinul cu Vâlcea, lăsând în urma lui mărturii care au creat o identitate acestor locuri, pe care le-a înscris în istoria românilor. 

- Va urma -

Sursa: Stelian Gomboș
Adaptare: Carmen Pankau