Fără să dea vreun semn încurajator că ar vrea să ne înapoieze tezaurul național, Federația Rusă face demult investigații sau duce tratative pentru recuperarea comorilor duse de „albi” în Europa Occidentală, în SUA sau în Japonia, precum și a celor furate de nemți în Al Doilea Război Mondial. Tot așa, Grecia și Italia, ca și tari de veche cultură din Asia sau din Africa de Nord încearcă să-și recupereze valorile istorice înstrăinate.
Despre tezaurul nostru de la Moscova se va mai scrie multă vreme de-acum încolo, și este limpede că nu-l vom vedea lesne înapoi sau că nu-l vom mai vedea niciodată. Însă nimeni nu se zbate și pentru recuperarea din alte tari a altor piese de valoare excepțională, legate direct de istoria, cultura și civilizația României.
Din cele mai vechi timpuri, oamenii au fost fascinați de comori, cărora le-au atribuit însușiri suprafirești. Astfel, în mitofolclorul nostru, se spune că deasupra comorilor îngropate apar flăcări în nopțile ce preced marile sărbători.
După credințele romanești, „banii”, adică aceste comori, sunt de două feluri: comori curate și necurate. Cele curate sunt îngropate de oameni, de teamă să nu vină și să le risipească dușmanii, tâlharii sau hoții. Ele ard, după ce au cântat cocoșii de miezul nopții, și uneori chiar până la amiază. Para, adică flacăra care iese din ele, este albăstruie.
Comorile necurate au fost îngropate de zgârciți, ca nimenea, nici măcar rudele cele mai apropiate, să nu poată avea parte de ele. Când le îngroapă, ele sunt închinate diavolului și încredințate pazei lui. Para lor este albicioasă ori gălbuie.
Ascunderea comorilor, prin unele locuri, se leagă de vremea nopții, înainte de cântatul cocoșilor, când duhurile rele bântuie pământul, și după cântatul cocoșilor, când aceste spirite malefice dispar. În Bucovina se spune:
„Dacă comorile ard de cu sară până la miezul nopții, sunt comori râle, stăpânite de necuratul; de ard de la miezul nopții până în zori de ziuă, sunt curate, și halal de cel ce le găsește, că are cu ce trăi în ticnă!”
La Sălciua, judeţul Alba, se spune că în pământ sunt bani buni şi bani blestemaţi. Cei buni au fost îngropaţi de cei zgârciţi şi bogaţi, până la miezul nopţii, ca să nu-i fure hoţii ori duşmanii, iar cine-i găseşte îi poate întrebuinţa. Cei răi au fost aruncaţi în timp de urgie, „şi cine i-a aruncat i-a blestemat: Ai dracului să fiţi! Numai eu să scap!”
În BANAT, cel care vrea să sape după comori, din locurile unde s-au văzut flăcări pâlpâind deasupra lor, se duce la miezul nopţii de Sângeorz în pădure, la un tei, şi jupoaie coaja de pe el cu dinţii sau cu un cuţit, dar cu mâinile la spate, nefiind iertat să se uite înapoi, căci atunci „îl ia naiba”. Cu fâşiile de tei, îngrădite pe spini albi înfipţi în pământ, înconjoară locul unde sapă, crezând că astfel împiedică duhurile rele să se apropie.
Tot în mitofolclorul românesc se spune că Uriaşii adunaseră averi nenumărate, pe care, neştiind ce să facă cu ele (!), când îşi simţeau moartea aproape, le îngropau. Şi pentru că nimeni să nu se atingă de ele după ce le îngropau, făceau tot felul de vrăji deasupra gropii şi aruncau blesteme cumplite asupra celor ce ar vrea să le dezgroape. Iar ca să fie şi mai convinşi că pământul le va păzi până la Învierea Viitoare, când vor reveni şi-şi vor lua comorile în stăpânire, le închinau diavolului! Astfel erau siguri că au pus un păzitor peste ele – şi încă pe cel mai grozav! – căci dracul pe ce pune mâna nu mai dă înapoi. Aşa încât toate comorile sunt în paza lui, iar diavolului a ajuns să i se spună „Cel-de-pe-Comoară”.
Acela care află locul unei comori şi sapă ca să o scoată păţeşte o mulţime de nenorociri din partea dracului. Mai întâi încearcă să-l înspăimânte, ieșindu-i înainte sub chipul unei capre ori al unei pisici negre. Şi dacă totuşi omul nu fuge, ci se apucă de săpat, diavolul, ori îl ologeşte sau îi ia graiul ori îl trimite pe Miază-Noapte, care-l înfricoşează atât de tare încât bietul om moare.
O dată pe an, la o vreme anume, comorile ard, adică peste locul unde sunt ascunse apar nişte flăcări: roşiatice, dacă în comoară e multă aramă, galbene, dacă e aur, de un roşu-aprins, dacă sunt rubine, verzi, dacă sunt smaralde. Când se apropie omul, flăcările dispar. Dacă omul este viteaz, poate merge acolo şi să pună un semn, ca să ştie a doua zi unde să sape.
Comorile nu ard – nu „joacă” – mereu, ci doar la zile mari: în Ajunul Crăciunului, al Anului Nou, de Paşte, în noaptea de Înviere, de Sângeorz ori de Sânziene. În Munţii Apuseni, tărâmul mirific al aurului românesc, există numeroase legende în legătură cu comorile stăpânite de o Zână. Acesteia i se mai spune şi VÂLVA COMORILOR.
Cele mai multe tezaure româneşti aflate astăzi în muzee din străinătate au fost descoperite în Transilvania, fiind însuşite DE IMPERIUL AUSTRO-UNGAR. Se poate presupune că acestea fac parte din ceea ce a mai rămas nejefuit de romani din imensul tezaur getic de la Sarmizegetusa.
În vederea războaielor cu Traian, regele get Decebal, fiind şi mare preot, a pus în siguranţă o parte din odoarele de cult în pământul din jurul Sarmizegetusei Regia, unde relativ recent au fost descoperite nişte superbe brăţări de aur, în Banat, în Maramureş şi cine mai ştie pe unde. Multe dintre acestea vor fi fost descoperite din întâmplare, şi, cu trecerea vremii, li s-a pierdut urma definitiv.
Alte odoare au fost confecţionate după izgonirea romanilor şi obţinerea Independenţei Geţiei Carpatine sau chiar pe la începutul Evului Mediu pe aceste meleaguri. Câteva dintre ele au fost descoperite pe vremea stăpânirii ungurilor, respectiv a austriecilor, când autorităţile au intrat în posesia lor.
Astfel, un excepţional tezaur a fost descoperit la Sânnicolau Mare, pe 3 iulie 1799, de către ţăranul Nera Vuin, pe când săpa o groapă în curtea casei, lângă o vie din preajma punctului denumit Sighet. Această comoară era alcătuită din 23 de obiecte de aur în greutate totală de peste 10 kg.
- VA URMA -
Sursa: Valeriu D. Popovici-Ursu
Adaptare și foto: Carmen Pankau
La Sălciua, judeţul Alba, se spune că în pământ sunt bani buni şi bani blestemaţi. Cei buni au fost îngropaţi de cei zgârciţi şi bogaţi, până la miezul nopţii, ca să nu-i fure hoţii ori duşmanii, iar cine-i găseşte îi poate întrebuinţa. Cei răi au fost aruncaţi în timp de urgie, „şi cine i-a aruncat i-a blestemat: Ai dracului să fiţi! Numai eu să scap!”
În BANAT, cel care vrea să sape după comori, din locurile unde s-au văzut flăcări pâlpâind deasupra lor, se duce la miezul nopţii de Sângeorz în pădure, la un tei, şi jupoaie coaja de pe el cu dinţii sau cu un cuţit, dar cu mâinile la spate, nefiind iertat să se uite înapoi, căci atunci „îl ia naiba”. Cu fâşiile de tei, îngrădite pe spini albi înfipţi în pământ, înconjoară locul unde sapă, crezând că astfel împiedică duhurile rele să se apropie.
Tot în mitofolclorul românesc se spune că Uriaşii adunaseră averi nenumărate, pe care, neştiind ce să facă cu ele (!), când îşi simţeau moartea aproape, le îngropau. Şi pentru că nimeni să nu se atingă de ele după ce le îngropau, făceau tot felul de vrăji deasupra gropii şi aruncau blesteme cumplite asupra celor ce ar vrea să le dezgroape. Iar ca să fie şi mai convinşi că pământul le va păzi până la Învierea Viitoare, când vor reveni şi-şi vor lua comorile în stăpânire, le închinau diavolului! Astfel erau siguri că au pus un păzitor peste ele – şi încă pe cel mai grozav! – căci dracul pe ce pune mâna nu mai dă înapoi. Aşa încât toate comorile sunt în paza lui, iar diavolului a ajuns să i se spună „Cel-de-pe-Comoară”.
Acela care află locul unei comori şi sapă ca să o scoată păţeşte o mulţime de nenorociri din partea dracului. Mai întâi încearcă să-l înspăimânte, ieșindu-i înainte sub chipul unei capre ori al unei pisici negre. Şi dacă totuşi omul nu fuge, ci se apucă de săpat, diavolul, ori îl ologeşte sau îi ia graiul ori îl trimite pe Miază-Noapte, care-l înfricoşează atât de tare încât bietul om moare.
O dată pe an, la o vreme anume, comorile ard, adică peste locul unde sunt ascunse apar nişte flăcări: roşiatice, dacă în comoară e multă aramă, galbene, dacă e aur, de un roşu-aprins, dacă sunt rubine, verzi, dacă sunt smaralde. Când se apropie omul, flăcările dispar. Dacă omul este viteaz, poate merge acolo şi să pună un semn, ca să ştie a doua zi unde să sape.
Comorile nu ard – nu „joacă” – mereu, ci doar la zile mari: în Ajunul Crăciunului, al Anului Nou, de Paşte, în noaptea de Înviere, de Sângeorz ori de Sânziene. În Munţii Apuseni, tărâmul mirific al aurului românesc, există numeroase legende în legătură cu comorile stăpânite de o Zână. Acesteia i se mai spune şi VÂLVA COMORILOR.
Cele mai multe tezaure româneşti aflate astăzi în muzee din străinătate au fost descoperite în Transilvania, fiind însuşite DE IMPERIUL AUSTRO-UNGAR. Se poate presupune că acestea fac parte din ceea ce a mai rămas nejefuit de romani din imensul tezaur getic de la Sarmizegetusa.
În vederea războaielor cu Traian, regele get Decebal, fiind şi mare preot, a pus în siguranţă o parte din odoarele de cult în pământul din jurul Sarmizegetusei Regia, unde relativ recent au fost descoperite nişte superbe brăţări de aur, în Banat, în Maramureş şi cine mai ştie pe unde. Multe dintre acestea vor fi fost descoperite din întâmplare, şi, cu trecerea vremii, li s-a pierdut urma definitiv.
Alte odoare au fost confecţionate după izgonirea romanilor şi obţinerea Independenţei Geţiei Carpatine sau chiar pe la începutul Evului Mediu pe aceste meleaguri. Câteva dintre ele au fost descoperite pe vremea stăpânirii ungurilor, respectiv a austriecilor, când autorităţile au intrat în posesia lor.
Astfel, un excepţional tezaur a fost descoperit la Sânnicolau Mare, pe 3 iulie 1799, de către ţăranul Nera Vuin, pe când săpa o groapă în curtea casei, lângă o vie din preajma punctului denumit Sighet. Această comoară era alcătuită din 23 de obiecte de aur în greutate totală de peste 10 kg.
- VA URMA -
Sursa: Valeriu D. Popovici-Ursu
Adaptare și foto: Carmen Pankau
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu