VREDNICUL DOMNITOR MIRCEA CEL BĂTRÂN SAU CEL MARE ŞI MĂNĂSTIREA COZIA (2/2)

- Urmare -

Domnitorul Mircea cel Bătrân a dus aproape trei decenii lupte dure cu adversarii interni și externi pentru pacea și prestigiul Țării Românești. Ziua de 31 ianuarie 1418, atunci când a trecut la cele veșnice, nu a însemnat însă odihnă pentru trupul său obosit de la atâtea bătălii. Aşa după cum am mai spus, în spiritul unei vechi tradiţii, acest viteaz domnitor a dorit ca, după moarte, rămăşiţele lui pământeşti să i se odihnească în biserica mare de la Mănăstirea Cozia – ctitoria lui cea mai de seamă.

În documentul din 1 iunie 1421, după trei ani de la moartea Domnitorului Mircea cel Mare, fiul său Radu Voievod, zice: «Cu râvnă către Dumnezeu, Domnul meu, îndemnat fiind de sfânta şi de viaţă făcătoare Troiţă, am dat această cinstită poruncă după nobleţea inimii mele şi am întărit şi am împuternicit ca să fie de ocină si de ohabă mănăstirii Nucet, mormântul părintelui meu, şi spre veşnica lui pomenire… toate bălţile, începând de la săpatul pe Dunăre, până la Gura Ialomiţei», proprietăţi ale Nucetului pe Olt, adică la Mănăstirea Cozia.

Voivodul Mircea cel Mare a murit la 31 ianuarie 1418, pe la vârsta de 60 de ani şi a fost îngropat la Mănăstirea Cozia. El a încetat din viaţă după o glorioasă domnie de 32 de ani, fiind înmormîntat în ziua de 4 februarie 1418, nu la Biserica Domnească din Curtea de Argeş, unde zăceau înaintaşii săi, «ci la cea mai frumoasă biserică de atunci, ctitoria sa, mănăstirea lui de la Cozia».
Locul de odihnă veşnică a Domnitorului Mircea cel Bătrân, are astăzi înfăţişarea unui sarcofag egiptean, unic între toate mormintele boiereşti şi domneşti din ţara noastră, dar caracteristic pentru forma mormintelor apusene medievale, întrebuinţate obişnuit în secolele XII-XV. Pe mormânt s-a pus o piatră mare care a fost distrusă, mormântul fiind profanat de mai multe ori.
În vara anului 1821, după uciderea lui Tudor Vladimirescu şi înfrângerea eteriştilor de către turci, Alexandru Ipsilanti, urmărit de turci s-a refugiat la Mănăstirea Cozia.
Mănăstirea şi familiile care şi-au găsit adăpost aici devin pradă turcilor, care au dat foc mănăstirii, au dezgropat mormintele Voievodului Mircea cel Bătrân şi ale altor domni, crezând că vor găsi în ele comori ascunse şi au comis toate grozăviile, profanând bisericile şi picturile.
Peste un veac, prefectul judeţului Vâlcea anunţă Ministerul Cultelor la 14 iunie 1917 că, superiorul Mănăstirii Cozia, părăsind postul şi refugiindu-se încă înainte de ocupaţia germană, mănăstirea a rămas în părăsire şi expusă stricăciunilor, «între altele, mi s-a adus la cunoştinţă că mormântul Voievodului Mircea cel Mare a fost devastat, ridicându-i-se şi luându-i-se piatra comemorativă», de către duşmanii străini de neam şi de credinţa ortodoxă».
În procesul verbal din 23 decembrie 1918, procurorul Tribunalului Vâlcea spune: «Din zvon public fiind informaţi că trupele austro-germane în retragere au devastat Mănăstirea Cozia, ne-am transportat în localitate unde… am constatat că piatra comemorativă de pe mormântul domnitorului lui Mircea cel Mare a fost mişcată din loc şi spartă», iar biserica folosită ca adăpost pentru cai.

Piatra a stat distrusă pe mormântul Voievodului Mircea cel Bătrân, până în anul 1936 când s-a făcut alta la noi în ţară, cu pisania alcătuită de Nicolae Iorga, având un conţinut mult mai bogat decît cel care există azi pe piatra mormântului. Inscripţia era: «Aici odihneşte binecinstitorul şi de Hristos iubitorul Mircea, (… urmează titulatura cunoscută) ctitor acestui sfânt locaş. A trecut la cele veşnice la 31 ianuarie 1418».
Această piatră a iscat discuţii cu privire la dimensiunea ei şi la conţinutul inscripţiei. După doi ani (în 1938), piatra a fost schimbată, folosindu-se probabil la construcţia scărilor dinspre miazăzi, care urcă la stăreţie. La 15 mai 1938, din iniţiativa Comisiei Monumentelor Istorice, pe mormântul marelui voievod Mircea s-a aşezat actuala piatră funerară, adusă din Bulgaria. Pe această piatră se află următoarea inscripţie: «Aici odihnesc rămăşiţele lui Mircea, Domnul Ţării Româneşti, adormit în anul 1418».
Domnitorul Mircea cel Bătrân şi cel Mare a avut o domnie lungă şi grea, furtunoasă şi plină de grijile Ţării sale, şi-a adormit întru Domnul în 31 ianuarie 1418, fiind înmormântat la ctitoria sa, la Mănăstirea Cozia, unde odihnesc osemintele soţiei sale, Doamna Mara, osemintele celor cinci fii ai săi, dar şi osemintele zbuciumatei şi nefericitei mame a Domnului Mihai Viteazul, monahia Teofana, care şi-a dat obştescul sfârşit cu gândul, mereu şi mereu, la ,,drag fiul ei”, al cărui trup, pângărit de unguri, se odihneşte sub holdele Transilvaniei, iar capul, la Mănăstirea Dealu, lângă Târgovişte, alături de tatăl său, blândul Pătraşcu cel Bun.
Veghease cu osârdie Mircea cel Bătrân la ridicarea ctitoriei sale, Mănăstirea Cozia, aducându-l pe vlahul sârbesc Nicodim să o târnosească; chiar arhitecţii şi meşterii au fost aduşi de dincolo de Dunăre! „Dar Cozia nu este o copie după vreo biserică sârbă, ci o variantă după monumentele din această şcoală (Kruşevăţ, Calenici, Veluce şi Rovaniţa), variantă executată de către unul din arhitecţii sârbi ai cneazului Lazăr sau ai fiului său, Despotul Ştefan, chemat de Mircea Voievod în Ţara Românească.
Mănăstirea Cozia este acelaşi tip cu bisericile sârbeşti (concepute după bisericile vlahilor Bizanţului ─ vezi Biserica Blacherne/Vlaherne, adică a vlahilor, din Constantinopol, construită de Împăratul Alexios I Comnenul, n.n.), însă concepută cu mai mult bun simţ al măsurii şi cu gustul logicii ce caracterizează tradiţia bizantină”.
 
Mitropolia Ungro-Vlahiei fusese întemeiată la anul 1359, la rugămintea evlaviosului Domn Nicolae Alexandru Voievod, prin strămutarea Episcopului Iachint de la Vicina pe Dunăre la scaunul domnesc din Argeş. Patriarhul Ecumenic de la Bizanţ îngăduise strămutarea şi întemeierea unui scaun nou, numai cu anume condiţii: biserica Ţării Româneşti va fi supusă Patriarhiei (domnul dăduse ,,asigurare cu jurământ şi înscris că va rămâne… toată Ungro-Vlahia sub Marea Biserică”).
Aceasta înseamnă că numai Patriarhul va numi la orice vacanţă a scaunului pe noul mitropolit (,,să se trimită de aci ca păstor şi arhiereu legiuit a toată Ţara Românească”).
Şi de aceea toţi mitropoliţii urmau să fie greci trimişi de la Patriarhie, cum au şi fost primii ierarhi ai bisericii muntene: Iachint, Antim Critopol, Hariton fost Protos al Muntelui Athos şi Atanasie. Toţi semnează în greceşte în actele cunoscute de la dânşii.
De altfel, hirotonia urma s-o primească mitropolitul muntean numai prezentându-se personal la Bizanţ (,,ei <românii> sa nu voiască vreodată a primi vreun arhiereu de aiurea, decât numai hirotonia şi trimiterea prea sfinţitei Mari Biserici”).
Tot între condiţiile puse la întemeierea Mitropoliei este şi aceea ca mitropolitul de la Argeş ,,sa facă parte din dumnezeescul şi sfântul sinod” (adică al patriarhiei), deci să călătorească regulat la Bizanţ.
Aceste condiţiuni, care însemnau o situaţie subalternă a bisericii româneşti faţă de patriarhie, au fost întocmai până în domnia lui Mircea. Într- adevăr, când la anul 1370 s-a împărţit în două Mitropolia Ungro-Vlahiei, înfiinţându-se scaunul Severinului, a fost numit Mitropolit Antim Critopol de către Patriarh.
După moartea lui Iachint, în scaunul de la Argeş a fost numit tot de Patriarh grecul Hariton protosul de la Sfântul Munte Athos, iar către anul 1381, murind acesta, Antim de la Severin a trecut în locul său, iar Atanasie, un alt grec, este numit la Severin.
Pe aceşti doi ierarhi greci îi găseşte păstorind Mircea la urcarea lui în scaunul Ţării Româneşti. În toată această vreme mitropoliţii Ţării Româneşti, câteodată amândoi împreună, se înfăţişează regulat la Constantinopol, iau parte la şedinţele sinodului patriarhal, ale cărui hotarari poarta iscaliturile lor şi ramân în capitala Imperiului Bizantin luni, ba chiar ani întregi.
Astfel, între anii 1379-1383,12 acte sinodale poartă semnătura Mitropolitului Antim. La anul 1389, din luna februarie până în luna martie, Antim este la Constantinopol, iar în luna iulie apare acolo, în locul lui, Atanasie al Severinului.
Dacă la anul 1392, în ianuarie, ambii Mitropoliţi ai ţarii, Antim şi Atanasie, se înfăţişează ca martori în Marele Hrisov al Voievodului Mircea cel Bătrân pentru Mănăstirea Cozia, Atanasie porneşte iar la Constantinopol, unde se intalează din noiembrie 1396 până în martie 1397 şi apoi iar din anul 1400 până în anul 1401
Aceşti ierarhi greci nici nu erau exclusiv ai Ţării Româneşti, ci împlineau şi anume funcţii în Răsărit. Hariton continua sa fie protos la Muntele Athos, iar Antim poartă titlul de ,,locţiitor al Nicomediei” (în Asia Mică).
Această situaţie a continuat în prima parte a domniei lui Mircea cel Bătrân. Mitropolitul Antim se făcuse bătrân şi bolnav; la anul 1389 s-a retras din scaun şi a îmbrăcat schima de pustnic, însă peste câtva timp, simţind că-i revin puterile, se instalează din nou în scaunul arhipăstoresc al ţării.
Acest lucru au provocat oarecare tulburare, căci s-au încălcat canoanele Patriarhului Fotie, care nu îngăduiau aşa ceva. Totuşi, Patriarhia primi reînscăunarea lui şi se pare că Antim a mai trăit până la adânci bătrâneţe, până la anul 1401.
Aşadar, Mitropoliţii noştri porneau adesea pe cale lungă cu corabia pe mare până la Bizanţ, stăteau acolo un an, doi şi se întorceau, poate mai învăţaţi.
 
Dar la un moment dat se produce o schimbare radicală în situaţia bisericii române: Mitropoliţii Ungro-Vlahiei nu se mai duc la Constantinopol să ia parte la sinod, nici măcar sa fie hirotoniţi acolo, ci sunt unşi în ţară. Mai mult decât atât: nu mai sunt numiţi de către Patriarh, ci de către domn şi de către ceilalti ierarhi ai ţării şi anume nu dintre greci, ci dintre români.
Aceasta este situaţia bisericii române în veacul al XVI-lea până în epoca contemporană. Când şi de către cine s-a făcut această mare reformă, care înseamnă independenţa scaunului muntean faţa de cel patriarhal şi în acelaşi timp romanizarea ierarhiei bisericeşti?
După anul 1401, nu mai avem nici o dovadă despre prezenţa vreunui ierarh român în sinodul din Bizanţ, dar aceasta nu este o dovadă peremptorie că de atunci datează reforma, pentru că actele patriarhiei din secolul al XV-lea, de la anul 1402 înainte, s-au pierdut, iar istoria bisericii muntene în acel veac e foarte rău cunoscută. Fără a avea izvoare precise, credem totuşi că cel care a făcut această reformă şi a obţinut de la Patriarh recunoaşterea ei este Mircea eel Bătrân şi iată pe ce temeiuri:
În luna iulie anul 1401 Patriarhia recunoaşte aceste drepturi bisericii Moldovei după un lung conflict. Iosif e recunoscut ca mitropolit al Sucevei, deşi era moldovean, ales de ţară şi hirotonisit în afară de autoritatea Patriarhului. Este probabil ca Domnitorul Mircea cel Mare să fi obţinut cu acest prilej aceleaşi drepturi pentru biserica lui.
Tot în acel an Patriarhul recunoaşte pentru prima oară Mitropolitului Ungro-Vlahiei, un nou titlu, acela de ,,Exarh al plaiurilor”, adică al ţinuturilor româneşti de peste munţi, poate chiar peste toţi românii ortodocşi din Ardeal, care nu aveau Mitropolie.
Este posibil ca această înălţare în grad şi acordare de privilegii pentru Mitropolia munteană, tocmai în anul când se recunoaşte independenţa celei de la Suceava, să fi corespuns şi cu recunoaşterea reformei amintite.
 
La anul 1401 sau în jurul acestei date a murit bătrânul Mitropolit Antim, care păstorea de la 1370. El este ultimul mitropolit grec cunoscut al ţării.
După el urmează Mitropolitul Teodor, însemnat în pomelnicul Mitropoliei. Poate cu ocazia stingerii lui Antim s-a făcut alegerea noului ierarh roman.
Domnitorul Mircea cel Bătrân, luptător pentru credinţă, stăpânitor cu mare faimă, aliat cu suveranii vecini, a avut mai multă vază şi trecere ca să obţie de la patriarh recunoaşterea independenţei bisericii române, aşa cum a avut şi Voievodul Alexandru cel Bun în Moldova, decât oricare din palizii lui urmaşi din veacul al XV-lea, cărora ar trebui să le atribuim, în caz contrar, această reformă capitală.
Dacă aceste deducţii sunt îndreptăţite, atunci putem să numim pe Mircea întemeietor al ierarhiei bisericii naţionale şi independente, un nou titlu de glorie, pe lângă cele cunoscute ale marelui domn. Adevărat voievod, vrednic de recunoaşterea, canonizarea lui în rândul Sfinţilor Bisericii noastre strămoşeşti şi româneşti, motiv pentru care mă rog lui Dumnezeu – Cel Preabun şi Sfânt, să-i ajute Înaltpreasfinţitului Părinte Arhiepiscop Varsanufie al Râmnicului pentru a-şi duce la bun sfârşit şi autentică desăvârşire, demersal şi împlinirea ce o are: aceea de –al vedea şi (re)cunoaşte noi, toţi, pe măritul Domnitor Mircea cel Bătrân in Dreptmăritorul Voievod şi Sfânt Mircea cel Mare (Basarab) al Ţării Româneşti!…

Domnitorul Mircea cel Bătrân a dus aproape trei decenii lupte dure cu adversarii interni și externi pentru pacea și prestigiul Țării Românești.
Ziua de 31 ianuarie 1418, atunci când a trecut la cele veșnice, nu a însemnat însă odihnă pentru trupul său obosit de la atâtea bătălii.
Aşa după cum am mai spus, în spiritul unei vechi tradiţii, acest viteaz domnitor a dorit ca, după moarte, rămăşiţele lui pământeşti să i se odihnească în biserica mare de la Mănăstirea Cozia – ctitoria lui cea mai de seamă.
Altfel spus, şoseaua internaţională taie pe din două moşia mânăstirii, şi asta nu de ieri, de azi, ci încă din anul 1928, aşa cum ne asigură I. B. Georgescu în “Mânăstirile Olteneşti”.
Prin urmare, pe îngusta Vale a Oltului, traficul întreg – extrem de intens în ultimii ani – dinspre Ţara Românească spre Transilvania se desfăşoară prin curtea Mânăstirii Cozia.
Acest aşezământ a fost de dintotdeauna o vamă: o vamă a drepteicredinţe în faţa expansiunii catolicismului din nord, o vamă a frumuseţilor naturale, o vamă a Învierii (ca necropolă domnească), o vamă a rezistenţei româneşti în istorie (ultimul episod a aparţinut lui Tudor Vladimirescu), o vamă a culturii înduhovnicite (manuscrise şi cărturari vestiţi).
 
Ei bine, toate acestea şi multe altele se leagă de Mânăstirea Cozia, cea cântată în poeme şi balade, cea vizitată în tot timpul anului, cea fotografiată mai abitir decât orice obiectiv duhovnicesc celebru.
Cu alte cuvinte, aşadar, În documentul din 1 iunie 1421, după trei ani de la moartea Domnitorului Mircea cel Mare, fiul său Radu Voievod, zice:

«Cu râvnă către Dumnezeu, Domnul meu, îndemnat fiind de sfânta şi de viaţă făcătoare Troiţă, am dat această cinstită poruncă după nobleţea inimii mele şi am întărit şi am împuternicit ca să fie de ocină si de ohabă mănăstirii Nucet, mormântul părintelui meu, şi spre veşnica lui pomenire… toate bălţile, începând de la săpatul pe Dunăre, până la Gura Ialomiţei», proprietăţi ale Nucetului pe Olt, adică la Mănăstirea Cozia.

Voivodul Mircea cel Mare a murit la 31 ianuarie 1418, pe la vreo 60 de ani şi a fost îngropat la mănăstirea Cozia.A încetat din viaţă după o glorioasă domnie de 32 de ani, fiind înmormîntat în ziua de 4 februarie 1418, nu la Biserica Domnească din Curtea de Argeş, unde zăceau înaintaşii săi, «ci la cea mai frumoasă biserică de atunci, ctitoria sa, mănăstirea lui de la Cozia».

Locul de odihnă veşnică a Domnitorului Mircea cel Bătrân, are astăzi înfăţişarea unui sarcofag egiptean, unic între toate mormintele boiereşti şi domneşti din ţara noastră, dar caracteristic pentru forma mormintelor apusene medievale, întrebuinţate obişnuit în secolele XII-XV. Pe mormânt s-a pus o piatră mare care a fost distrusă, mormântul fiind profanat de mai multe ori.
În vara anului 1821, după uciderea lui Tudor Vladimirescu şi înfrângerea eteriştilor de către turci, Alexandru Ipsilanti, urmărit de turci s-a refugiat la Mănăstirea Cozia.
Mănăstirea şi familiile care şi-au găsit adăpost aici devin pradă turcilor, care au dat foc mănăstirii, au dezgropat mormintele lui Mircea şi ale altor domni, crezând că vor găsi în ele comori ascunse şi au comis toate grozăviile, profanând bisericile şi picturile.
Peste un veac, prefectul judeţului Vâlcea anunţă Ministerul Cultelor la 14 iunie 1917 că, superiorul Mănăstirii Cozia, părăsind postul şi refugiindu-se încă înainte de ocupaţia germană, mănăstirea a rămas în părăsire şi expusă stricăciunilor, «între altele, mi s-a adus la cunoştinţă că mormântul Voievodului Mircea cel Mare a fost devastat, ridicându-i-se şi luându-i-se piatra comemorativă», de către duşmanii străini de neam şi de credinţa ortodoxă».
În procesul verbal din 23 decembrie 1918, procurorul Tribunalului Vâlcea spune: «Din zvon public fiind informaţi că trupele austro-germane în retragere au devastat Mănăstirea Cozia, ne-am transportat în localitate unde… am constatat că piatra comemorativă de pe mormântul domnitorului lui Mircea cel Mare a fost mişcată din loc şi spartă», iar biserica folosită ca adăpost pentru cai.
Piatra a stat distrusă pe mormântul Voievodului Mircea cel Bătrân, până în anul 1936 când s-a făcut alta la noi în ţară, cu pisania alcătuită de Nicolae Iorga, având un conţinut mult mai bogat decît cel care există azi pe piatra mormântului. Inscripţia era: «Aici odihneşte binecinstitorul şi de Hristos iubitorul Mircea, (… urmează titulatura cunoscută) ctitor acestui sfânt locaş. A trecut la cele veşnice la 31 ianuarie 1418».

Această piatră a iscat discuţii cu privire la dimensiunea ei şi la conţinutul inscripţiei. După doi ani (în 1938), piatra a fost schimbată, folosindu-se probabil la construcţia scărilor dinspre miazăzi, care urcă la stăreţie. La 15 mai 1938, din iniţiativa Comisiei Monumentelor Istorice, pe mormântul marelui voievod Mircea s-a aşezat actuala piatră funerară, adusă din Bulgaria. Pe această piatră se află următoarea inscripţie: «Aici odihnesc rămăşiţele lui Mircea, Domnul Ţării Româneşti, adormit în anul 1418».
Prin urmare, Domnitorul Mircea cel Bătrân, luptător pentru credinţă, stăpânitor cu mare faimă, aliat cu suveranii vecini, a avut mai multă vază şi trecere ca să obţie de la patriarh recunoaşterea independenţei bisericii române, aşa cum a avut şi Voievodul Alexandru cel Bun în Moldova, decât oricare din palizii lui urmaşi din veacul al XV-lea, cărora ar trebui să le atribuim, în caz contrar, această reformă capitală.
Dacă aceste deducţii sunt îndreptăţite, atunci putem să numim pe Mircea întemeietor al ierarhiei bisericii naţionale şi independente, un nou titlu de glorie, pe lângă cele cunoscute ale marelui domn. Adevărat voievod, vrednic de recunoaşterea, canonizarea lui în rândul Sfinţilor Bisericii noastre strămoşeşti şi româneşti,  măritul Domnitor Mircea cel Bătrân in Dreptmăritorul Voievod şi Sfânt Mircea cel Mare (Basarab) al Ţării Româneşti!… 

- Sfârșit -

Sursa: Stelian Gomboș
Adaptare şi foto: Carmen Pankau