MILENIUL NEINTERPRETAT, NU DE TĂCERE

Mileniul de tăcere

Absenţa documentelor privind românii din evul mediu timpuriu duce la ipoteze spectaculoase asupra acelei perioade istorice. De la plecarea romanilor din Dacia şi până la primele voievodate româneşti documentele privind poporul nostru sunt rarisime.

Acest răstimp a fost numit de unii istorici „mileniul de tăcere al poporului român”. Astfel, vremea respectivă este departe de a fi cunoscută, iar ipotezele privitoare la ea abundă. Aşa se întâmplă cu multe dintre străvechile noastre monumente, asupra cărora plutesc misterele şi legendele. Printre ele se află biserica Sân Nicoară, din Curtea de Argeş, şi biserica din Densuş.
Unele legende o atribuie pe prima doamnei lui Negru Vodă, Margareta, iar altele spun că a fost înălţată de doamna Clara, mama vitregă a lui Vlaicu Vodă. Forma stranie a bisericii i-a făcut pe unii să o considere un templu geto-dacic, iar pe alţii s-o creadă catolică.

S-a păstrat multă vreme ca o impunătoare ruină, şi e aproape sigur că NU a fost ortodoxă, fiindcă, privită în totul, această biserică NU are forma răsăriteană a unei cruci, lipsindu-i ramurile, adică boltiturile, din dreapta şi din stânga, ale stranelor. Are o singură încăpere, dar o a doua se găseşte alipită la ea, dinspre partea intrării principale, sub un puternic turn cu trei rânduri. Ipoteza că acest sfânt lăcaş ar fi fost un templu precreştin e întărită şi de trei temple rupestre, din apropiere, la Corbi, Nămăeşti şi Cetăţuia-Negru Vodă, cu siguranţă geto-dacice.

Biserica de lângă Sarmizegetusa

La fel de stranie e şi biserica de la Densuş (foto), judeţul Hunedoara, cu hramul Sfântul Nicolae, acelaşi ca la Curtea de Argeş, Sân Nicoară fiind varianta populară românească a numelui bizantin. Cea de la Densuş e datată până în 1280. Are o încăpere centrală, pătrată şi o absidă la sud-est. Alte încăperi au fost adăugate în veacurile XIV şi XV.

La exterior, e de reţinut plastica zidurilor, ridicate din materiale scoase, în mare parte, din ruinele de la Sarmizegetusa romană, aflată în apropiere. Arheologii au datat nucleul construcţiei în secolul II, iar unii istorici presupun că în veacul IV a fost transformată în biserică.

Mai sunt şi alte taine. Astfel, altarul este mai aproape de direcţia sud decât de cea de est, ceea ce confirmă ipotezele specialiştilor că acolo a fost mai întâi un templu păgân, fiindcă toate lăcaşurile de cult creştine au altarul spre est. Privit din lateral, acoperişul are forma unei păsări, mai precis porumbel. Deasupra altarului se află doi lei de piatră.
Slavă Cerului, biserica din Densuş a fost restaurată, iar cea din Curtea de Argeş urmează să fie. Noroc au şi cele două impresionante monumente istorice, noroc are şi zestrea noastră spirituală, aflată de multe ori în primejdie.
Istoria vechilor noastre lăcaşuri de cult se împleteşte adesea cu legendele care, se ştie, conţin întotdeauna un sâmbure de adevăr. (Sursa: Adrian Bucurescu)

MILENIUL NEINTERPRETAT

Nu este DELOC mileniu al tăcerii, iată de ce:

1. Incintele spirituale de sorginte geto-dacă, zamolxiene, NU erau dotate cu acoperiș pentru a NU opri rugăciunile.

2. Odată cu creștinarea, multe incinte au fost acoperite și au fost denumite, conform noilor precepte, “biserici”.

3. Multe ruine, în fapt NU sunt ruine, ci INCINTE SACRE ale dacilor/geţilor. Prin ruină se înțelege o construcție neacoperită. CUM poate fi considerata o construcție, care prin DESTINAȚIE și arhitectura consacrată, trebuie să învingă mileniile fără acoperiș? Cel mult se pot considera EDIFICII SACRE NEFRECVENTATE, date uitării! 

4. Nu este DELOC mileniu al tăcerii. Zisul mileniu ÎNCEPE cu semnarea unui tratat fundamental de către nevasta primului împărat roman de spiță geto-dacă, în persoana strănepotului lui Decebal, cunoscut sub numele de REGALIANUS, și împăratul Roman AURELIANUS. Tratatul semnat de VADUVA LUI REGALIANUS, fosta prima doamna a imperiului roman, și Aurelianus, marchează ÎNCEPEREA RETRAGERII armatei romane din Dacia romană și, ATENȚIE, calcularea evului mediu. 

5. Mileniul de tăcere, este un FALS, sunt foarte multe scrieri, unele chiar in limba geto-dacilor, vezi arhiva ungureasca, sf. Sava, mai cu seama baladele, care de fapt sunt bellagines, adică LEGI CÂNTATE. Lipsește interpretarea și diseminarea în format academic.

Acel mileniu este un mileniu asupra cărora istoricii, juriștii, sociologii, psihologii, teologii și alți mitingiști - post decembriști, nu ca să-l interpreteze, dar NICI NU VOR SA AUDA.
Probabil că așteaptă a fi finanțați de unguri, slavi și, turci, tătari și alți venetici!

Direcția arhive! Nu la vaiete!

Sursa: Luca Gherasim, Manecognitiva

〰️TATUAJE, simboluri şi mesaje ale strămoșilor noștri lăsate nouă moștenire, așteaptă să fie descifrate…

Imagistica vaselor și a statuetelor "Soborul Zeitelor" descoperite la Cârna (jud. Dolj) unde s-a descoperit o necropolă de incinerație din epoca bronzului, a fost creată prin decorarea în tehnica inciziei sau a împunsăturilor succesive, folosind apoi procedeul incrustaţiei cu substanţă albă, ca un scris ce trebuie subliniat și evidențiat, ca un TATUAJ pe piele ce nu mai poate fi șters.

S-au folosit motive binecunoscute pentru cultura Gârla Mare, cum sunt zig-zagul, ghirlanda, motivele spiralo-meandrice cu diferitele lor variante (șarpele?), cercurile concentrice, ca şi canelurile late, scurte, dispuse pe umărul vaselor, prin repertoriul formelor, ca şi prin ornamentaţie.

Prin analogiile care apar în culturile ce vor urma la peste 2000 de ani de cultura Gârla Mare, se dovedește o perenitate a unor SIMBOLURI ȘI MESAJE DE TAINĂ pe care strămoșii au încercat să ni le lase ca moștenire, spre decriptarea tainelor vieții și ale morții.

Oare când vom fi în stare să le aflăm taina? Suntem în secolul XXI (!)

Sursa: George V. Grigore

Adaptare si foto: Carmen Pankau

☀️NOI NE TRAGEM DIN CEL MAI VECHI ȘI NOBIL NEAM!

Ăștia suntem noi, încăpăţânaţi, cu rădăcini foarte adânci.
Refuzăm, cu o încăpăţânare feroce, să dispărem, să ne lăsăm șterși, să ieșim din Istoria care ne aparţine, și asta spre consternarea și disperarea rău-voitorilor!

NOI mai dăinuim de cel puţin patruzeci de milenii, și în “ilegalitate” 😉 și prin legende, basme, obiceiuri, povești… Istoria ne-am cifrat-o!

Existenţa și primordialitatea noastră este susţinută nu numai lingvistic, ci și arheologic și etnografic.

Noi existăm cu multe zeci de milenii dinaintea „dacilor“, care au fost de fapt Geţii înrobiţi de cotropitorii romani, și tot de ei așa botezaţi.

Noi existam dinaintea Geţilor.

Noi existam dinaintea Pelasgilor.

Noi existăm dinaintea Atlanţilor.

Noi existăm de pe timpul Titanilor, Urieșilor, și cine știe, poate mai dinainte... Într-o bună zi o vom afla și pe aceasta!

Da, din așa VIŢĂ NOBILĂ și VECHE ne tragem!

NU, noi NU ieșim din Istorie! NOI suntem ca și străbunii noștri, Pelasgo-Geţii, nemuritori!

☀️NIASCHARIAN!- Să renaștem!

Autor: Carmen Pankau

Foto Credit: Shishkin Andrey

🌻LEGENDE POPULARE ROMÂNEȘTI: LEGENDA FLORII-SOARELUI

Ștefan-Vodă avea o fată mută, dar frumoasă, de nu i-ai fi găsit pereche în cuprinsul pământului. Domnului nu-i mergea mâncarea la inimă și odihna în oase, de amărât ce era.

A întrebat el de lume, s-a sfătuit cu vracii și cu toţi cărturarii timpului, dar n-a dat de leacul muţeniei.

La urmă, așa într-un amurgit de vară, vine la domn o babă, așa de bătrână, de-și gâdila pieptul cu nasul, de încovoiată, și-l povăţuiește să cheme pe Soare la masă și să-l cinstească după toate rânduielile cuvenite feţelor strălucite. După ospăţ, când toţi ar fi în toane bune, să trimită fata și să cerșească o să[rutare de la craiul zilei, că numaidecât odrasla lui dragă are să prindă la grai.

Voievodul, îmbucurat, pune la cale mare preg[tire. Pe capul stăpânitorului era însă un blestem. Cum se făcu, că Piaza-Rea aude de gândurile domnului și, ca să-i încurce dezlegarea, aleargă fuga în răcorile întunecoase dinspre Lună-răsare și o găsește pe stăpâna nopţii bocindu-se de necredinţa Soarelui. Ea se văieta că n-are parte de bărbat, că nu pricepe de ce fuge de dânsa și o lasă să alerge ca o dezmetică în urmă și zicea tânguios:


— Mai bine mă făcea maică-mea muritoare, că tot aș fi avut parte de soţ, dar nu zână, cu pletele învălvătăiate de lumină și cu sufletul întunecat și umed ca o peșteră neumblată.


Piază-Rea prinde la nădejde și cu întorsături meșteșugite de vorbă, îngână către Lună:

— Până acum tot se cheamă că ai avut bărbat, de aci încolo, te lasă de tot, că el se însoară cu fata lui Ștefan, stăpânul pământului. Iată, chiar deseară li-i nunta.

Doamna-Nopţilor, pe aci să turbe. Își aprinde argintul din faţă și fulgerând de răzvrătire, se jură pe str[lucirea ei, că are să nimicească vlăstarul îndr[zneţului voievod.

În noaptea ospăţului, Luna s-a dosit după sprânceana codrilor vecini, pândind să-și zărească dușmanca, pentru ca s-o zdrobească.

Soarele, un făt-frumos cu plete de lumină, chefuia cu vodă și cu toată curtea.

Când, pe la sfârșit, intră în sală fata domnului, împodobită ca o primăvară caldă. Cade ea în genunchi la picioarele Soarelui și-i cere o gură, de mântuire.

Luna, furioasă, se ridica turbată peste straja codrilor negri, aruncându-se într-un brâu tremurat de lumină și pătrunde pe fereastra palatului. A căzut peste faţa rugătoare a fetei ca o ploaie de blestem și i-a topit chipul în floare galbenă.

Cu toţii s-au îngrozit de turbarea nedreaptă a Lunii. Bătrânul Voievod, cu faţa îndurerată de obidă, prinde a spune stăpânei rătăcite a întunericului tot jarul înlăcrimatului său suflet. Luna, neîncrezătoare, sta rece și fulgerătoare. Mesenii boceau și ei povestea tristă a odraslei fără noroc.
Soarele, întărâtat, își prinde nevasta de belșugul înstufat al razelor și-i face vânt pe fereastră, de o înnămolește departe, în valurile norilor. După aceea, ia pe palmă copila înflorită a temutului stăpân pământean și o sădește în grădină, printre celelalte podoabe, ca s-o aibă îndeaproape spre mângâiere.

De atunci, „floarea-soarelui“, cu faţa ei galbenă și înfiorată de durere, își întoarce vecinic chipul întristat, înspre strălucirea craiului zilei, cerșitorându-și sărutarea mântuitoare.

Bibliografie: Legende populare românești- Constantin Dragomir, Editura Litera 2002
Adaptare și foto: Carmen Pankau

⛰LEGENDE POPULARE ROMÂNEȘTI DIN CEAHLĂU: LEGENDA ZIMBRULUI

Spune povestea că, după descălecat, Dragoş-Vodă umbla prin Ţara Moldovei ca să caute locuri bune de vânătoare, să cunoască plaiurile şi oamenii.

Ajuns pe valea Bistriţei, Dragoş şi însoţitorii lui au ajuns până la Piatra Teiului, iar de acolo au luat-o pe valea pârâului Schit. Au ajuns pe nesimţite la locul numit La Scaune, unde au rămas şi s-au pregătit de odihnă, când, deodată, apare o turmă de zimbri.

Speriaţi de vederea oamenilor, zimbrii au fugit care-ncotro. Doar pe unul au reuşit să-l lovească cu o săgeată şi au prins a-l urmări până la Piciorul Şchiop, pe un jgheab care de-atunci s-a numit JGHEABUL LUI VODĂ.

Ieşind la lumină, zimbrul porni pe sub Toaca şi Panaghia, spre curmătură. Sfârşit de putere, urmărit îndeaproape de vânători, zimbrul se lasă în vale printre colţii stâncoşi de sub Piatra Lată.
Vlăguit, cu coama înfiorată, îşi dă duhul în zbaterea morţii.

Cununa de stânci sălbatice de unde s-a prăbuşit zimbrul din legendă se numeşte de atunci „Cununa Zimbrului”.

Sursa: Ceahlaupark
Adaptare și foto: Carmen Pankau

FANTASMAGORIA, poezie de Emil Botta

Stele ascunse in telescop
intorceti-va-n cer.
Douazeci de ani astronomul miop
o sa va caute ca pe mioare un oier.

Priviri, la matca va-nturnati
ca ploaia, ca izvoarele.
Orbul care v-a pierdut, cere sa-i redati
luna si soarele.

Melci, reintrati in cocioabe,
cenusa, revino in focuri si-n vetre,
copaci, intorceti-va in muguri, in boabe,
si voi, oameni, in pietre.

(“Intunecatul april “, 1937)

TOATE COMUNITĂȚILE, DE LA PENINSULA HINDUSTAN ȘI PÂNĂ LA PENINSULA PERINEICĂ, VORBEAU UNA ȘI ACEEAȘI LIMBĂ – LIMBA RUMÂNĂ

Despre originea rumânească a cuvintelor an, Ana, Diana, Andrian, Ioan și altora din această familie, inclusiv a celor cu afixele an, on, ant, ont

Despre faptul când și cum a apărut denumirea de “an” – a perioadei de timp de 12 luni – izvoarele scrise nu ne vorbesc nimic, cel puțin, cele consultate de noi.
În schimb, DEX-ul limbii române ne spune că cuvântul an provine din limba latină, de la cuvântul anno.
Știind că DEX-ul, ca regulă, ne induce în eroare, atunci când este vorba de originea cuvintelor rumânești, am încercat să clarificăm dacă și în acest caz este aceeași situație și iată ce am constatat.

În cele mai vechi timpuri, cu mii de ani înainte de inventarea limbii latine, toate comunitățile, de la Peninsula Hindustan și până la Peninsula Perineică, vorbeau una și aceeași limbă – limba rumână și îl aveau ca zeu suprem pe Ant, prescurtat zis și An, numele căruia provenea de la rumânescul "nant", cu sens de mare, care se ridică mai sus decât alții.
Acesta era considerat ca zeu al înălțimilor cerului, ca cel care ia și dă viață oamenilor, animalelor, păsărilor și la tot ce este viu.
Și soția cestuia era numită Anta, prescurtat zisă Ana.
Atât zeul Ant/An cât și zeița Anta/Ana erau desenați, sculptați cu două fețe care simbolizau începutul și sfârșitul, trecutul și viitorul, venirea și plecarea, ș. a. m. d. Templele închinate lor, deasemenea, aveau două intrări/ieșiri și două fațade.
Anume, în cinstea acestui zeu a și fost numită cea mai mare perioadă de timp, cea de 12 luni – an (în comparație cu secunda, minuta, ora, ziua și luna – n.n.), în care pământul face o rotație în jurul soarelui, adică ajunge acolo la capăt și începe una nouă.
În cinstea Zeului cel Mare, cel Înalt (de aici, probabil, vine și adresarea: Înălțimea Voastră – n.n.), o parte din zeii mai mici în rang purtau nume care conțineau afixele ant și an: Antei, Atlant, Uran, Titan, Ochean, Vulcan, ș.a.

Tot în cinstea zeului Ant/An și în speranța că se vor afla sub ocrotirea lui, oamenii de atunci au început ași numi copiii Ana, Diana, Anc/Anca, Anicul/Anica, ș.a.m.d.
Tot din acele timpuri vine și tot de la zeul Ant/An se trag denumirile de orașe antice Antiohia și numele de familie Antioh (inițial, în limba populară, în limba rumână se pronunța ca Antiochia și Antiochi – ceea ce însemna Ochiul din înălțimi, simbolul zeului Ant/An – n.n.).

Afixele ant și an, transcrise în limba greacă, au devenit ont și on, din care cauză întâlnim în izvoarele scrise atunci așa cuvinte/nume ca arhont în Atena și geront în Sparta (conducător suprem, conducător de rang înalt), Solon (considerat unul dintre cei șapte înțelepți ai Greciei antice), Platon (filozof, matemtic, fondatorul Academiei din Atena), Macedon (legendarul rege care a cucerit o parte mare din teritoriul Asiei ajungând până în nordul Indiei), ș.a.
Tot din această cauză, popularul, vechiul, rumânescul prenume Ioan, trecut prin filiera greacă a devenit Ion.
Romanii i-au zis lui An "Ian/Ianus", de la care își trage rădăcinile și denumirea primei luni a anului – ianuarie.

Destul de multe nume de consuli, impărați și oameni de rând romani se terminau cu cuvântul an, ca semn că și ei se află sub aripa ocrotitoare a celui mai mare și puternic zeu și aici îi putem aduce ca exemplu pe consulii Marc Fabiu Vibulan, Marc Papiriu Mugillan, Gai Plautiu Decian, împărații Octavian,Vespasian, Domițian, Traian, ș.a.

Urme vechi ale acelor timpuri, demult trecute, au rămas până în prezent în așa prenume și nume de familie, purtate de rumâni ca Andrian, Valerian, Aurelian, Burdujan, Brânzan, Draguțan, ș.a., considerate ca aflate în paza, sub ocrotirea zeului An.
La fel și comunitățile satelor, orașelor, regiunilor și chiar statelor ca să arate atunci că fac parte din cei care se închinau zeului An și că se află sub semnul ocrotitor al acestuia, au început a adăuga la denumirea teritorială sufixul an, devenind, astfel, babilonean/babiloneni, asirian/asirieni, roman/romani, ș.a.m.d.

Păstrând acele tradiții (fără să știm de unde vin – n.n.) și noi, astăzi, ne numim după locul de trai sorocean/soroceni, floreștean/floreșteni, orheian/orheeni, chișinăuian/chișinăueni, ș.a.m.d.
Sărbătorirea la începutul începuturilor a Anului Nou însemna, în primul rând, sărbătorirea zeului Ant/An, însă, mai târziu, odată cu întronarea altor zei, oamenii au fost impuși să-l uite pe primul lor zeu, pe cel care a dat denumirea anului.

În concluzie, cuvântul an este de origine rumâneacă și DEX-ul limbii române nu este corect atunci când ne spune că acesta este de origine latină. Din contra, limba latină fiind o limbă inventată (o limbă românească – n.r. Carmen Pankau), utilizată numai ca limbă oficială, a luat cuvântul an din limba rumână, din limba populară nescrisă, vorbită de toată lumea.

Sursa: Andrei Groza
Adaptare și foto: Carmen Pankau