TOATE COMUNITĂȚILE, DE LA PENINSULA HINDUSTAN ȘI PÂNĂ LA PENINSULA PERINEICĂ, VORBEAU UNA ȘI ACEEAȘI LIMBĂ – LIMBA RUMÂNĂ

Despre originea rumânească a cuvintelor an, Ana, Diana, Andrian, Ioan și altora din această familie, inclusiv a celor cu afixele an, on, ant, ont

Despre faptul când și cum a apărut denumirea de “an” – a perioadei de timp de 12 luni – izvoarele scrise nu ne vorbesc nimic, cel puțin, cele consultate de noi.
În schimb, DEX-ul limbii române ne spune că cuvântul an provine din limba latină, de la cuvântul anno.
Știind că DEX-ul, ca regulă, ne induce în eroare, atunci când este vorba de originea cuvintelor rumânești, am încercat să clarificăm dacă și în acest caz este aceeași situație și iată ce am constatat.

În cele mai vechi timpuri, cu mii de ani înainte de inventarea limbii latine, toate comunitățile, de la Peninsula Hindustan și până la Peninsula Perineică, vorbeau una și aceeași limbă – limba rumână și îl aveau ca zeu suprem pe Ant, prescurtat zis și An, numele căruia provenea de la rumânescul "nant", cu sens de mare, care se ridică mai sus decât alții.
Acesta era considerat ca zeu al înălțimilor cerului, ca cel care ia și dă viață oamenilor, animalelor, păsărilor și la tot ce este viu.
Și soția cestuia era numită Anta, prescurtat zisă Ana.
Atât zeul Ant/An cât și zeița Anta/Ana erau desenați, sculptați cu două fețe care simbolizau începutul și sfârșitul, trecutul și viitorul, venirea și plecarea, ș. a. m. d. Templele închinate lor, deasemenea, aveau două intrări/ieșiri și două fațade.
Anume, în cinstea acestui zeu a și fost numită cea mai mare perioadă de timp, cea de 12 luni – an (în comparație cu secunda, minuta, ora, ziua și luna – n.n.), în care pământul face o rotație în jurul soarelui, adică ajunge acolo la capăt și începe una nouă.
În cinstea Zeului cel Mare, cel Înalt (de aici, probabil, vine și adresarea: Înălțimea Voastră – n.n.), o parte din zeii mai mici în rang purtau nume care conțineau afixele ant și an: Antei, Atlant, Uran, Titan, Ochean, Vulcan, ș.a.

Tot în cinstea zeului Ant/An și în speranța că se vor afla sub ocrotirea lui, oamenii de atunci au început ași numi copiii Ana, Diana, Anc/Anca, Anicul/Anica, ș.a.m.d.
Tot din acele timpuri vine și tot de la zeul Ant/An se trag denumirile de orașe antice Antiohia și numele de familie Antioh (inițial, în limba populară, în limba rumână se pronunța ca Antiochia și Antiochi – ceea ce însemna Ochiul din înălțimi, simbolul zeului Ant/An – n.n.).

Afixele ant și an, transcrise în limba greacă, au devenit ont și on, din care cauză întâlnim în izvoarele scrise atunci așa cuvinte/nume ca arhont în Atena și geront în Sparta (conducător suprem, conducător de rang înalt), Solon (considerat unul dintre cei șapte înțelepți ai Greciei antice), Platon (filozof, matemtic, fondatorul Academiei din Atena), Macedon (legendarul rege care a cucerit o parte mare din teritoriul Asiei ajungând până în nordul Indiei), ș.a.
Tot din această cauză, popularul, vechiul, rumânescul prenume Ioan, trecut prin filiera greacă a devenit Ion.
Romanii i-au zis lui An "Ian/Ianus", de la care își trage rădăcinile și denumirea primei luni a anului – ianuarie.

Destul de multe nume de consuli, impărați și oameni de rând romani se terminau cu cuvântul an, ca semn că și ei se află sub aripa ocrotitoare a celui mai mare și puternic zeu și aici îi putem aduce ca exemplu pe consulii Marc Fabiu Vibulan, Marc Papiriu Mugillan, Gai Plautiu Decian, împărații Octavian,Vespasian, Domițian, Traian, ș.a.

Urme vechi ale acelor timpuri, demult trecute, au rămas până în prezent în așa prenume și nume de familie, purtate de rumâni ca Andrian, Valerian, Aurelian, Burdujan, Brânzan, Draguțan, ș.a., considerate ca aflate în paza, sub ocrotirea zeului An.
La fel și comunitățile satelor, orașelor, regiunilor și chiar statelor ca să arate atunci că fac parte din cei care se închinau zeului An și că se află sub semnul ocrotitor al acestuia, au început a adăuga la denumirea teritorială sufixul an, devenind, astfel, babilonean/babiloneni, asirian/asirieni, roman/romani, ș.a.m.d.

Păstrând acele tradiții (fără să știm de unde vin – n.n.) și noi, astăzi, ne numim după locul de trai sorocean/soroceni, floreștean/floreșteni, orheian/orheeni, chișinăuian/chișinăueni, ș.a.m.d.
Sărbătorirea la începutul începuturilor a Anului Nou însemna, în primul rând, sărbătorirea zeului Ant/An, însă, mai târziu, odată cu întronarea altor zei, oamenii au fost impuși să-l uite pe primul lor zeu, pe cel care a dat denumirea anului.

În concluzie, cuvântul an este de origine rumâneacă și DEX-ul limbii române nu este corect atunci când ne spune că acesta este de origine latină. Din contra, limba latină fiind o limbă inventată (o limbă românească – n.r. Carmen Pankau), utilizată numai ca limbă oficială, a luat cuvântul an din limba rumână, din limba populară nescrisă, vorbită de toată lumea.

Sursa: Andrei Groza
Adaptare și foto: Carmen Pankau