Ștefan-Vodă avea o fată mută, dar frumoasă, de nu i-ai fi găsit pereche în cuprinsul pământului. Domnului nu-i mergea mâncarea la inimă și odihna în oase, de amărât ce era.
A întrebat el de lume, s-a sfătuit cu vracii și cu toţi cărturarii timpului, dar n-a dat de leacul muţeniei.
La urmă, așa într-un amurgit de vară, vine la domn o babă, așa de bătrână, de-și gâdila pieptul cu nasul, de încovoiată, și-l povăţuiește să cheme pe Soare la masă și să-l cinstească după toate rânduielile cuvenite feţelor strălucite. După ospăţ, când toţi ar fi în toane bune, să trimită fata și să cerșească o să[rutare de la craiul zilei, că numaidecât odrasla lui dragă are să prindă la grai.
Voievodul, îmbucurat, pune la cale mare preg[tire. Pe capul stăpânitorului era însă un blestem. Cum se făcu, că Piaza-Rea aude de gândurile domnului și, ca să-i încurce dezlegarea, aleargă fuga în răcorile întunecoase dinspre Lună-răsare și o găsește pe stăpâna nopţii bocindu-se de necredinţa Soarelui. Ea se văieta că n-are parte de bărbat, că nu pricepe de ce fuge de dânsa și o lasă să alerge ca o dezmetică în urmă și zicea tânguios:
— Mai bine mă făcea maică-mea muritoare, că tot aș fi avut parte de soţ, dar nu zână, cu pletele învălvătăiate de lumină și cu sufletul întunecat și umed ca o peșteră neumblată.
Piază-Rea prinde la nădejde și cu întorsături meșteșugite de vorbă, îngână către Lună:
— Până acum tot se cheamă că ai avut bărbat, de aci încolo, te lasă de tot, că el se însoară cu fata lui Ștefan, stăpânul pământului. Iată, chiar deseară li-i nunta.
Doamna-Nopţilor, pe aci să turbe. Își aprinde argintul din faţă și fulgerând de răzvrătire, se jură pe str[lucirea ei, că are să nimicească vlăstarul îndr[zneţului voievod.
În noaptea ospăţului, Luna s-a dosit după sprânceana codrilor vecini, pândind să-și zărească dușmanca, pentru ca s-o zdrobească.
Soarele, un făt-frumos cu plete de lumină, chefuia cu vodă și cu toată curtea.
Când, pe la sfârșit, intră în sală fata domnului, împodobită ca o primăvară caldă. Cade ea în genunchi la picioarele Soarelui și-i cere o gură, de mântuire.
Luna, furioasă, se ridica turbată peste straja codrilor negri, aruncându-se într-un brâu tremurat de lumină și pătrunde pe fereastra palatului. A căzut peste faţa rugătoare a fetei ca o ploaie de blestem și i-a topit chipul în floare galbenă.
Cu toţii s-au îngrozit de turbarea nedreaptă a Lunii. Bătrânul Voievod, cu faţa îndurerată de obidă, prinde a spune stăpânei rătăcite a întunericului tot jarul înlăcrimatului său suflet. Luna, neîncrezătoare, sta rece și fulgerătoare. Mesenii boceau și ei povestea tristă a odraslei fără noroc.
Soarele, întărâtat, își prinde nevasta de belșugul înstufat al razelor și-i face vânt pe fereastră, de o înnămolește departe, în valurile norilor. După aceea, ia pe palmă copila înflorită a temutului stăpân pământean și o sădește în grădină, printre celelalte podoabe, ca s-o aibă îndeaproape spre mângâiere.
De atunci, „floarea-soarelui“, cu faţa ei galbenă și înfiorată de durere, își întoarce vecinic chipul întristat, înspre strălucirea craiului zilei, cerșitorându-și sărutarea mântuitoare.
Bibliografie: Legende populare românești- Constantin Dragomir, Editura Litera 2002
Adaptare și foto: Carmen Pankau
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu