PRIVIND ÎNAPOI CU IPOCRIZIE: ROȘIA MONTANĂ ȘI INSULA ADA KALEH

„Vezi cu ochii minții o lume dispărută. Ascultă un reportaj-eveniment despre ROȘIA MONTANĂ, o localitate din Munții Apuseni, DESFIINȚATĂ pentru exploatarea aurului, în 2012, pe vremea lui Traian Băsescu”. Așa ar putea suna un reportaj din viitor, asemănător celui despre Insula Ada Kaleh difuzat de Radio România și promovat de presă.

Reportajul despre insula dispărută în 1970, pentru ca regimul Ceaușescu să poată construi Hidrocentrala de pe Dunăre, este realizat cu oarecare duioșie, cu puneri în scenă copilăroase și cu alintări ale autoarei care NU ating miezul problematic al DRAMEI care s-a petrecut acolo.

Dar, dincolo de superficialitatea realizării, el readuce în atenția publică o chestiune de mare actualitate: suntem pe cale să trăim din nou, acum și aici, O NOUĂ SCUFUNDARE în neant a unei lumi care nu mai este în mijlocul Dunării, ci ÎN MIEZUL ȚĂRII, în cei mai bogați munți ai ei. Dar privim asta cu detașare și lăcrimăm când ne amintim de ADA KALEH.

Miza de acum este mult mai mare, încleștarea de forțe pe măsură, iar dincolo de detalii se ridică și acum ca și atunci întrebarea: cum alegem între câștigul economic și viața unei părți de lume care a trăit și murit într-un loc anume și acela e pe cale de pieire?

Am putea pune pe o parte de hârtie câștigul și pierderile pe cealaltă parte, cum probabil că a făcut-o deja Traian Băsescu, comunicându-ne că avantajele exploatării miniere sunt mai mari decât dezavantajele. (!)

Dar dacă privim în trecut și nu o luăm superficial, căutând rahatul turcesc din insula Ada Kaleh, ci analizăm pierderile istorice, schimbările climatice, de floră și faună, dacă vedem că dezrădăcinarea omoară o comunitate așa cum omoară un om și asta e o crimă, dacă vedem că acum Dunărea zace sleită, iar portul Turnu Severin stă închis cu lacăte, atunci trebuie să nu fim ipocriți și să recunoaștem că poate nu am făcut totul bine.

S-ar putea ca un câștig material pe termen scurt să fie surclasat de niște pierderi enorme pe termen lung. Nu știu și n-am aflat din reportaj dacă pe insula Ada Kaleh s-a opus cineva, dacă ar fi fost și alte soluții, dacă locul pentru hidrocentrală nu putea fi altul, dacă, dacă… Dar am aflat cât de ușor se scufundă o insulă și cât de greu se vindecă rănile oamenilor.

Mă întreb, oare, conștiința noastră nu tresare? Reportajul despre Ada Kaleh trece suav prin presă (și asta din cauza lui, este partea lui de slăbiciune), dar de ce nu produce altceva decît emoții pasagere, fără niciun ecou serios în actualitate? Dincolo de producția în sine, subiectul ar trebui să ne dea de gândit, să nască îndoieli în ceea ce privește deciziile de astăzi. Numai că și producțiile de presă, ca și consumatorii, se uită înapoi cu ipocrizie, făcându-se că nu văd prezentul, de trecut.

Poate că boala unui popor fără viitor este orbirea cu care își privește trecutul.

Sursa: Ruxandra Hurezean
Adaptare și foto: Carmen Pankau

INSULA ADA KALEH

ROȘIA MONTANĂ

ROȘIA MONTANĂ

☀️VESTITA NOASTRĂ CUȘMĂ, CĂCIULĂ GETICĂ, MULTIMILENARĂ ȘI MULT COPIATĂ PÂNĂ ÎN ZILELE NOASTRE, ÎN ÎNTREAGA LUME

Neamul nostru Pelasgo-Getic a fost întotdeauna și este și astăzi admirat, invidiat, râvnit, urât (pe ascuns) și desigur copiat.
Ni s-a furat mitologia (şi nu numai) de către greci, romani şi de alţii, ni s-au furat simbolurile noastre ancestrale (printre altele Crucea)! Toată omenirea le foloseşte, fără să ştie că ne aparţin!

Până și căciula/cușma noastră getică ne-a fost “furată” și folosită neîntrebat și acum, chiar și pe mai multe steme ale mai multor state din lume…
Cea mai veche reprezentare a Cușmei, Căciulii noastre getice, NU "frigiană" și NU "dacică", așa cum este eronat spus, Căciula getică este reprezentată în Cultura Gumelniţa, acum 7.000 de ani.

În reprezentările antice, apar purtând pe cap căciuli getice faimoși eroi ai Troiei precum Paris și Enea, și ei de origine getă, dar și vitezele AMAZOANE, tot gete, care au stăpânit teritoriile de la nordul Mării Negre.

Una dintre cele mai neobișnuite reprezentări ale unor personaje purtătoare de „bonetă getică” a fost realizată în Italia secolului VI, unde apar „cei trei magi de la Răsărit” care, după cum arată tradiția și Noul Testament, s-au prezentat cu daruri înaintea pruncului Iisus.
Este vorba despre un mozaic aflat în bazilica Sant’ Apollinare Nuovo din Ravenna, al cărei ctitor a fost regele Teodoric cel Mare, care a domnit peste ostrogoți (neam getic – n.a).

Se pune întrebarea: OARE DE CE i-a reprezentat artistul din vechime pe cei trei magi înveșmântați într-un mod atât de asemănător cu portul strămoșilor noștri geţi?

În reprezentările grecilor din antichitate, personajele cărora li se atribuia o neîndoielnică origine getică, precum Zeița BENDIS sau ORFEU, purtau adesea cușme getice.

Potrivit istoricilor greci, ne arată Wikipedia, strămoșii frigienilor nu au trăit dintotdeauna în Anatolia, teritoriu în actuala Turcie, ci provin din Europa, din Balcani. Atunci când trăiau în Balcani, frigienii purtau numele de brigi, după cum au arătat Herodot și Strabon. Frigienii erau un popor de origine getă, iar bonetă "frigiană", ce apare inclusiv pe stemele unor state moderne, este identică cu binecunoscuta căciulă getică!

Un hoţ de căciuli getice este chiar… “Moș Crăciun”, ăla “internaţional”, poartă și el căciula furată, tot de la noi, căciulă getică! Da, și el!

Piticii lui Albă ca Zăpada ai lui Disney, ne-au furat și ei „căciula“.

O lume întreagă ne copiază, fără să ştie, suntem admiraţi, invidiaţi, râvniţi, urâţi (pe ascuns)... V-aţi întrebat vreodată, de ce?

Noi ne tragem din cel mai vechi, cel mai nobil şi cel mai măreţ Neam de pe Pământ! Am fost mereu și mereu un exemplu pentru toată Omenirea. Care este motivul? Că nu suntem importanţi?

Am selectat câteva imagini ale Căciulii, Cușmei noastre pelasgo-getice, multimilenară, care a făcut și face și acum, înconjorul lumii!

Să fim mândri că aparţinem acestui Neam fabulos al Pelasgo-Geţilor! Și să mai spună cineva ca nu suntem „Buricul Pământului“!

☀️NIASCHARIAN! Să renaștem!

Autor: Carmen Pankau

☀️Cea mai veche reprezentare a Cușmei, Căciulii getice

Aceasta este cea mai veche reprezentare a Cușmei, Căciulii noastre getice, NU "frigiană" și NU "dacică", așa cum este eronat spus. Căciula getică este reprezentată în Cultura Gumelniţa, acum 7.000 de ani.

🚘ARO – „ZIMBRUL DIN CARPAȚI”, UNUL DIN CELE MAI BUNE AUTOTURISME DE TEREN LA NIVEL MONDIAL

Într-un fel mai special, noi românii, nu putem uita unde ajunsesem cu industria în momentul în care am deschis granițele popoarelor capitaliste ce au demolat tot ceea ce funcționa spre a-și impune firmele proprii și a-și mării vânzările și implicit, câștigurile. Printre produsele de marcă ale acestei industrii hulite pe nedrept se afla și celebrul autoturism de teren ARO, produs la uzinele din Câmpulung Muscel. ARO este un nume care acum a dispărut din lumea auto. Însă cândva a fost numele pe care îl purta cea mai performantă mașină de teren produsă în România și una din cele mai bune autoturisme dedicate mersului în teren accidentat la NIVEL MONDIAL. De fapt, străinii plasau ARO pe locul secund după „Range Rover”. Ceea ce nu este deloc rău… Dar să amintim victoriile și rezultatele remarcabile obținute de automobilele ARO în anii ’70-’90:

• Locul I la „Raliul Pădurilor”, care s-a organizat în Belgia, în anul 1970; Locul I în Italia, la Prado, într-un concurs la care au participat peste 60 de maşini de la cele mai renumite firme;
• Locul II la Raliul „Infernul Smârcurilor”; expediţia cehoslovacilor în Afganistan şi Pakistan, unde maşinile ARO au parcurs peste 25.000 kilometri; expediţia din anul 1971, de pe continentul African, numită „Trans-Africa”, unde autoturismul M461, condus de inginerul Ion Cataranciuc şi Constantin Ludu, a traversat continentul de-a lungul a 20.000 de kilometri, fără cea mai mică problemă tehnică, în condiţii infernale;
• Locul I, în SUA şi în Columbia, unde a fost numit TORO („Taurul Carpaţilor”).

În Republica Federală Germania a căpătat denumirea de „Zimbrul Românesc”, care, mai târziu, la nivel local şi internaţional, i se mai spunea „Zimbrul din Carpaţi”.

• După participarea, în 1972, la raliul organizat de revista „Hobby”, M461, condus de tehnicianul Teodor Fătuloiu a câştigat LOCUL ÎNTÂI, devansând Land Rover, Citroen, Volkswagen;

În 1972, M461 este deosebit de apreciat la Expoziţia Internaţională a Autoturismului de la New York; Participare la competiţia „Fiii Plajelor 1973”, în Oregon, Statele Unite. Îmbunătăţite, atât ca realizare, cât şi ca performanţe, automobilele de teren M-461, au fost fabricate până în anul 1975, într-un număr de 80.233 exemplare, din care 46.549 au fost exportate peste hotare.

• În anul 1974, ARO 240 a obţinut MEDALIA ŞI DIPLOMA DE AUR la Târgul Internaţional de la Plovdiv (Bulgaria).
• În 1975, la Concursul Internaţional „Safary”, organizat de Federaţia Engleză de Automobilism, echipa ARO (pilot Ion Irimia) a ocupat LOCUL ÎNTÂI, înaintea maşinilor Land Rover şi Jeep.
• În 1976, ARO obţine DIPLOMA ŞI MEDALIA DE AUR la Târgul Internaţional de Autoturisme de la Zagreb. În 1977, în Gabon, în urma inundaţiilor produse de râul Mikoga, ARO, înfruntând valurile, a salvat maşini şi oameni.

În 1978, autoturismele ARO 243 şi 244, conduse de inginerul Sergiu Cojocaru şi mecanicul Cristel Tonghioiu, au participat la o expediţie ONUDI (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială) în România, Bulgaria, Turcia, Iran, Afganistan, Pakistan, India şi Nepal, parcurgând peste 30.000 de kilometri. În acelaşi an, 1978, ARO câştigă un concurs în Nicaragua, primind următoarea caracterizare: „ARO, cel mai bun pe orice teren din lume”.

În 1979, ARO participă la a doua expediţie ONUDI, parcurgând peste 20.000 kilometri, prin 12 ţări, piloţii autoturismelor fiind Petre Anghelina şi Ion Pastoric. În acelaşi an, 1979, două autoturisme ARO 2.40 şi 2.43 participă la Turul Africii de Nord, obţinând rezultate notabile într-o competiţie la care au participat 298 de autoturisme şi au terminat cursa doar 37.

• În 1980, la Raliul „Caporive”, în Anglia, ARO 243 ocupă LOCUL TREI.
• În acelaşi an, 1980, ARO obţine LOCUL ÎNTÂI la o expoziţie internaţională de la Barcelona.
• În anul 1981, ARO CÂŞTIGĂ RALIUL „Masafi 4 Wheel Drive Rally”, desfăşurat în Emiratele Arabe Unite.
• Între timp, o maşină ARO restilizată, cu care, în anul 1982, au participat la „Raliul Tunisiei”, de unde, tot aşa, s-au întors pe PRIMUL LOC la volanul mărcii ARO.
• Marca ARO a participat la „Raliul Islandei” şi la „Raliul Faraonilor” din Egipt, în anul 1983. Competiţie de unde s-au întors victorioşi la volanul maşinii româneşti, câştigând acelaşi LOC I, la „Raliul Islandei”, după o cursă de mai bine de 3.000 de kilometri, prin deşertul Sahara.
• Pentru „Raliul Faraonilor”, ARO 24 a fost echipat cu un motor Renault 2.500 centimetri cubi cu 83 cai putere, cu care atingea o viteză maximă de 120 km/h. Maşina era excelentă în off-road; într-un test făcut de Ford, ARO 24 a ieşit pe LOCUL II, după Range Rover.

ARO 24 avea ca motoare: Tractorul Braşov 3.2 cu 68 cai putere, ARO 2.7 cu 71 cai putere, Andoria turbo-diesel 2.4 cu 87 cai putere şi Peugeot turbo-diesel cu 90 cai putere. Maşina era fabricată în Portugalia, sub numele Portaro, şi în Spania, cu numele Hisparo. ARO 24 a câştigat „Raliul Faraonului”, care a fost unul din CELE MAI GRELE RALIURI din lume. În acelaşi an, 1983, când au fost exportate primele 1.600 de automobile în Franţa, ARO a fost caracterizat de revista „4X4 Magazine” drept „Cel care trece peste tot”. O altă participare cu care ARO se mândrea era la Raliul „Paris – Dakar”, în anul 1984. Prima cursă s-a desfăşurat pe traseul Paris, Franţa – Dakar, Senegal, întreruptă de un transfer peste Marea Mediterană. Dar, în timp, datorită politicii, traseul, punctul de plecare şi cel de sosire au fost schimbate. Până în 1994 competiţia începea de pe Champs-Élysées din Paris.

Aceste rezultate interesante și UNICE, care ar merita cumva fructificate în cadrul unui muzeu plin de cupe, diplome și medalii obținute de piloții români la volanul mașinilor ARO, sunt dovada clară că pe vremea comuniștilor era o mândrie absolută să participi în competiții internaționale. La fel ca marca Dacia, și ARO lua startul peste hotare în absolut orice competiție avea posibilitatea. De fapt, marile uzine auto ale României aveau un departament special dedicat motor-sportului, în care specialiștii se ocupau de ușurarea caroseriilor, de întărirea pieselor mecanice și de modificarea motoarelor pentru a obține un plus de putere. Din păcate, în zilele noastre, producătorii de automobile din România nu mai sunt preocupați de domeniul sporturilor cu motor. Sunt foarte puține manifestări în care iau startul mașini Dacia, acestea fiind ale unor echipe private. Dar poate că în viitorul apropiat vom vedea din nou echipe de uzină, care să beneficieze de bugete mai generoase, astfel încât să putem vedea steagul României undeva deasupra unor podiumuri. Până atunci însă, trebuie să ne mulțumim cu amintirile, ia ând acestea ne-au copleșit mai tare, o veste mai dă un licăr de speranță.

Crezut dispărut pentru totdeauna, iată că ARO apare mai strălucitor ca niciodată. Noul ARO românesc, renăscut din propria cenuşă, a apărut la IAŞI. Este vorba de prototipul „iARO Camarad” construit de la zero de un grup de studenţi ai Facultăţii de Mecanică de la Universitatea Tehnică „GHEORGHE ASACHI“ din Iaşi, ce lucrează din anul 2013 pentru a „reînvia“ celebrul automobil românesc „ARO”, un nume care a răsunat în lumea întreagă datorită abilităţilor excelente în off-road ale modelelor produse la Câmpulung Muscel, ar fi putut sta astăzi alături de Range Rover şi Mercedes-Benz ML-Class în comparativele făcute de publicaţiile auto. Dar nu a fost să fie, fiindcă INTERESUL UNUI GRUP restrâns de oameni a fost mai mare şi mai important decât interesul unui colos industrial şi a renumelui mondial.

ARO (Automobil Român sau Automobil Românesc), a fost prima şi singura companie de automobile de serie 100% ROMÂNEASCĂ, putea să urce liniștită pe cele mai înalte culmi ale succesului. Dar odată cu libertatea câştigată în 1989 s-au deschis porţile înşelătoriilor care au dus la ÎNGENUNCHEREA UNUI BRAND care, dacă ar fi rezistat până astăzi, ar fi putut avea modele comparabile cu Range Rover, Toyota Land Cruiser şi Mercedes-Benz ML-Class, după cum prevedeau chiar specialiștii din domeniu.

Povestea ARO începe după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, la Câmpulung Muscel, în judeţul Argeş. Aici s-au construit de-a lungul timpului elice şi echipament de tragere pentru avionul de vânătoare braşovean IAR 80, dar şi câteva motociclete în 1953. După un start timid cu fabricarea de componente pentru vehiculul de teren rusesc GAZ 69, inginerii musceleni au considerat că se pot face îmbunătăţiri automobilului de război rusesc, aşa că se pun pe treabă şi, în 1957, pornesc producţia la modelul de teren numit IMS-57. IMS însemna Întreprinderea Metalurgică de Stat, iar 57 semnifica anul lansării. Cu un motor pe benzină de 3.260 cmc ce produce 50 CP, o cutie de viteze manuală cu trei trepte nesincronizate şi o caroserie construită manual cu ajutorul unor matriţe din lemn, acest vehicul reprezintă geneza noului ARO. Acesta a fost un început bazat pe un proiect rusesc care era, la rândul său se baza pe un proiect american; o hibridare incredibilă în timpul Războului Rece. În cei doi ani de viaţă, IMS-57 a fost construit în aproximativ 1.500 de exemplare, iar toate au mers către organele statului, ce băteau țara în lung și în lat. După doi ani a fost lansat modelul M59, care a primit un motor îmbunătăţit – cu 56 CP şi cuplu ceva mai consistent. Totodată, ştergătoarele de parbriz acţionate manual au fost înlocuite cu un sistem electric. În 1964 a apărut ARO M461, ultima versiune bazată pe bătrânul GAZ 69. Deşi vizual semăna încă foarte mult cu vărul său rus, M-ul românesc avea un motor nou, de 2,5 litri, care producea 70 CP şi avea un consum mixt de 17 l/100 km. Acesta e propulsorul care a fost poreclit „jumătate de Carpaţi”, fiindcă are la bază V8-ul de camion produs la Braşov pentru modelul Carpaţi. Primul contact cu succesul comercial a venit în 1965, când România a început să exporte M461 în China şi Columbia. Capacităţile de trecere excelente şi soliditatea şasiului au fost atuurile care au dus la propagarea numelui ARO în ţările în care au ajuns modelele construite la Câmpulung Muscel în primii ani ai mărcii. Aşa se face că până în 1975, anul în care producţia IMS-ului a fost oprită, s-a ajuns la peste 80.000 de exemplare asamblate. O valoare infimă pentru zilele noastre, dar impresionantă într-o vreme când piaţa auto era mult mai restrânsă la nivel mondial. După încheierea producţiei la M461, s-a trecut la dezvoltarea unui nou proiect, care va fi cunoscut ulterior ca ARO 24. Prima apariţie a noului model a avut loc la „EREN 1969” (Expoziţia Realizărilor Economiei Naţionale), în Bucureşti, alături de noua (pentru atunci) Dacia 1300. Cu toate că a mai fost nevoie de trei ani pentru finalizarea proiectului şi începerea producţiei la ARO 24, filosofia din spate a rămas aceeaşi: confort cât mai bun pentru drumuri asfaltate şi caracteristici cât mai bune pentru rularea pe teren accidentat. Ambele cerinţe au fost îndeplinite cu succes de inginerii din spatele SUV-ului românesc – ampatamentul scurt şi suspensia independentă pentru puntea faţă duc la o viaţă uşoară în off-road, iar postul de conducere ergonomic duce la confort sporit pe şosea. „Când am făcut ARO 240, ne-am dus cu el la o expoziţie. Timp de două săptămâni, japonezii l-au filmat şi fotografiat, fiind cea mai frumoasă maşină de acolo”, declara inginerul Nicolae Zgorcea, care a lucrat la dezvoltarea noului 24. „Pe atunci, japonezii nu aveau nici o maşină. Nici gând de maşini de teren! Concurenţa noastră, la nivel mondial, erau câţiva. Americanii fabricau Jeep-uri, Ford-uri, în Europa erau englezii, cu Land Rover, şi mai erau italienii, ruşii şi noi”, a continuat el.

Odată platforma industrială câmplulung-musceleană desființată se credea că „specia” ARO este dispărută, dar iată că românii nu au uitat, iar acum, un pasionat de design și-a imaginat modelul „ARO Nomad” și „ARO Carpatic”. Noul „ARO Nomad” a fost inspirat de vechiul „ARO 244” și a fost desenat în mai multe versiuni de caroserie. Dar studenții ieșeni nu s-au oprit doar la desen și au reinventat celebrul ARO românesc. Acum acesta arată „ca afară” și sperăm să intre în producția de serie. Prototipul „iARO Camarad” construit de la zero de studenţii Facultăţii de Mecanică de la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi“ din Iaşi este cel la care se lucrează din 2013. Noul model, intitulat „iARO Camarad”, aşteaptă să fie omologat. Coordonatorul proiectului, conferenţiarul universitar ADRIAN SACHELARIE, spune că luptă să găsească fondurile necesare. „Mult de muncă nu mai este, dorinţa este să-l omologăm“, ne spune acesta. Ideea redesenării modelului auto ARO a venit în 2013, când Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iaşi a lansat un concurs de design auto intitulat „ARO REVOLUTION” pentru a RENAŞTE brandul românesc. Competiţia a fost câştigată de un student al Facultăţii de Mecanică, iar de aici până la demararea proiectul de construire a maşinii nu a mai fost decât un pas, chiar dacă pe parcurs desenul nu a mai putut fi respectat. Prototipul are un motor de 2,4 litri cu 110 cai putere şi este mai greu cu o tonă decât modelul ARO 244, după care a lucrat echipa. Motivul este că s-a apelat la varianta „pick – up” şi a fost încărcată partea din spate. Maşina a fost realizată „ca un lego”, după cum spune coordonatorul proiectului, doar că de la finalizarea prototipului nu s-a mai avansat din cauza lipsei fondurilor. S-au angrenat în proiect 40 de studenţi, însă numai opt dintre ei au rezistat până la finalizarea prototipului, care a fost şi teza de licenţă a studenţilor, trecută cu brio. În acel moment, se vorbea deja despre căutarea unui investitor şi despre producţia în serie a automobilului românesc, care ar fi ajuns să coste 16.000 – 17.000 euro, însă evoluţia lucrurilor nu a fost tocmai cea aşteptată. „O să fiu sincer ce la început, anul trecut am avut altă echipă care nu s-a ridicat la aşteptările mele şi m-am cam supărat puţin. Am avut norocul să dau în urmă cu trei ani peste un nucleu de tineri entuziaşti şi pricepuţi, dar aceştia şi-au susţinut lucrarea de licenţă şi au plecat din ţară. Proiectul a fost o bună rampă de lansare pentru ei. Cred că doar unul dintre ei mai este în România, dar sigur pleacă şi el. Nu îi poţi ţine aici pentru că nu sunt urechişti, chiar se pricep şi normal că se duc unde le este mai bine. Până nu îmi găsesc nişte băieţi care să fie cel puţin la fel cu cei care au început, nu prea putem face nimic. Deocamdată, proiectul stagnează. Şi din lipsă de fonduri, dar şi din lipsa băieţilor pe care nu îi mai am acum. Ei sunt ciclici, o dată mai buni, o dată mai puţini entuziaşti. Am alţii care sunt implicaţi cu proiectele lor şi nu am cum să îi conving să le lase. Stăm cu el aşa cum l-am lăsat”, a explicat fostul prodecan al Facultăţii de Mecanică, Adrian Sachelarie, coordonatorul proiectului.

Cadrul didactic spune că, în timpul derulării proiectului, a luat contact cu posibili investitori, care s-au oferit şi să ajute la definitivarea prototipului, însă diferenţele de gândire în privinţa produsului final au făcut ca investiţia să nu se materializeze. „Au venit nişte domni care ne-au şi ajutat la un anumit moment la prototip, însă ideile, practic ceea ce doreau ei, erau fanteziste. Adică dacă era să facem ce voiau ei, înseamna pregătire de fabricaţie, multă muncă în spate. Am stabilit o temă de proiectare şi când le-am pus pe hârtie ne-am dat seama că sunt super frumoase, dar numai pentru Canada, America. Voiau un motor de 5.000 de cmc, păi ori îl facem pentru România, ori pentru cine? În cazul ăsta luam un şasiu de Dodge Ram şi ne jucăm pe el, dar atunci nu mai era ARO”, şi-a amintit Adrian Sachelarie. „Dorinţa este să o omologăm” Faţă de momentul prezentării prototipului final, în iulie 2015, Sachelarie spune că nu au fost efectuate mari modificări, iar principala ţintă actuală este omologarea maşinii pentru a putea circula pe străzi.

Adrian Sachelarie spune că a avut o şansă în toamna anului trecut pentru a îndeplini toate criteriile necesare, dar nu a avut fonduri suficiente. „Mult de lucru nu mai este, dorinţa mea de acum este să o omologăm, să mergem cu ea pe stradă, cu numere româneşti, acesta ar fi un pas cu adevărat important. Dacă nu ne iese asta, nu am făcut nimic. Să fim clari, mă pot omologa în Republica Moldova sau altundeva, dar e jenant, nu credeţi? Cum să fac o maşină care a plecat de la o idee frumoasă, românească, şi să fie cu numere străine? Dacă ar fi finanţare să o omologăm, am putea merge să arătăm maşina şi altora şi să le spunem: «uite, alţii au ştiut să distrugă industria, iar alţii cu o mână de entuziaşti, în condiţii care nu sunt de uzină, au făcut o maşină»”, a spus Sachelarie.

Prototipul noului Aro a fost realizat de studenţi din fiare vechi şi din piese preluate de la alte maşini. Potrivit coordonatorului proiectului, şasiul, suspensia şi amortizoarele sunt de la ARO, în timp ce motorul este „cel mai bun care s-a pus vreodată pe ARO la acel moment, un motor de Toyota”. Atunci, după revoluție, „…s-a vândut o fabrică funcţională la preţ de apartament şi nu e deloc ok. Vrem să arătăm că încă se poate construi ARO. Dacă mergeţi pe Transalpina, mai jos de Sebeş, o să vedeţi că ciobanii din zonă au Toyota Hilux, dar la stână tot cu ARO se duc. Cumpărăm de la alţii, dar am distrus ceva bun al nostru. Până la urmă o să circulăm cu maşina făcută de studenţii noştri, sunt convins. Nu ştiu când, dar o să circulăm, şi cu numere româneşti. Şi o să scrie pe ea ARO, am discutat inclusiv cu cel care are brandul şi e ok, nu sunt probleme”, a încheiat Adrian Sachelarie.

ARO a fost un producător de vehicule de teren românești din Câmpulung-Muscel, România. Şi-a început producţia în 1957 şi a livrat peste 380.000 de vehicule, dintre care două treimi au fost exportate în peste 110 ţări. 90% din producţie a fost exportată înainte de 1989. Automobilul de teren a ieşit din fabricaţie în anul 2003 în România, după ce uzina de la Câmpulung a fost CONDUSĂ spre faliment în mod ruşinos. Dar, așa cum spune o vorbă românească „NU MOR CAII CÂND VOR CÂINII!”, iar „ARO” se întoarce „iARO” pe plaiurile românești!

Sursa: George V. Grigore
Adaptare și foto: Carmen Pankau

PUNCTUL PE „I”: AU SCRIS “GEŢII” VREODATĂ?

Avem în România celebrele „TĂBLIȚE DE LA TĂRTĂRIA”, cu CEA MAI VECHE scriere DIN LUME. Dar avem și „PLĂCUȚELE DE LA SINAIA” pe care unii istorici tot încearcă să le considere false. Privind către tezaurul brățărilor din aur descoperit în vecinătatea capitalei geto-dacice Sarmisegetusa Regia, dar și tezaurele principilor geți și spre scuturile din fier ornamentate descoperite în cetatea geto-dacică de la Piatra Roșie, încep să cred că și aceste Plăcuțe de la Sinaia au fost inițial TURNATE ÎN AUR.

Ceea ce avem acum sunt copiile acestora turnate în plumb. Acestea fuseseră adunate de strămoșii noștri în Arhiva Regală Dacică, cea care s-a dorit a fi o primă carte de istorie a poporului român. Alfabetul folosit aici se aseamănă cu ceea ce unii numesc impropriu „scrierea maghiară veche” („scriere pe răboj”, cu 42 de caractere), numită și alfabetul secuiesc sau „runele secuiești” – ele fiind de fapt LITERELE VLAHILOR LOCALNICI (!). Acest alfabetul a fost răspândit în Transilvania și în Ungaria (unde se aflau TOT VLAHII NOȘTRI, urmași ai geţilor), mai ales până în secolul al X-lea, când regele Ștefan cel Sfânt, sub influența Bisericii Romei, a impus alfabetul latin. A mai fost folosit, ocazional, până prin anul 1850, de către plutașii de la Bistrița și readus brusc în actualitate în februarie 2008, când alfabetul a fost folosit la inscripția oficială a lucrărilor Consiliului Național Secuiesc (DEȘI SUNTEM ÎN ROMÂNIA!).

Textele redactate cu alfabetul secuiesc apar scrise, alternativ, cel mai adesea de la dreapta la stânga, mai rar de la stânga la dreapta. Inițial alfabetul a fost utilizat la crestarea răbojului: întâi se scria un rând (o latură) a răbojului, de exemplu de la dreapta la stânga, apoi, după terminarea rândului, răbojul se rotea la 90 de grade, capătul rândului devenind începutul rândului următor, răsucindu-l totodată cu următoarea latură nescrisă în sus (răbojurile aveau secțiune pătrată), scrierea continuându-se tot de la dreapta la stânga ș.a.m.d., până la completarea celor patru laturi.

Același mod de scriere alternativă stânga-dreapta urmat de drepta-stânga a mai fost constatat la scrierea Rongorongo de pe Insula Paștelui. Până la mijlocul anilor 1990 s-a presupus că semnele secuiești ar proveni din pseudorunele turcice de pe valea Orhonului (Mongolia), folosite de popoare de limba turcă (de ex. în sec. VII-VIII în hanatul turcilor „albaștri” (kök sau gök türk), cu variante ulterioare, ca de exemplu în hanatul uigur; inscripțiile kîrgîze din sec. IX și cele din valea Talas din Turkistan (teritoriul actual dintre Caspica și Mongolia). Dar iată că aceste semne SE DOVEDESC A FI continuatoare ale alfabetului utilizat de vechea și milenara Civilizație Dunăreană a GEȚILOR DE AUR PRIMORDIALI.

În urma descoperirilor arheologice și cercetărilor limbajelor folosite de vechea civilizație TURDAȘ – VINCEA și cele care i-au urmat, inclusiv cea etruscă, s-a considerat că aceste semne sunt continuatoarele celor folosite în preantichitate, lucru care confirmă originea lor menționată și de către Símon de Kéza. Simbolurile și literele folosite de limbajul arhaic dunărean, descoperite pe teritoriul României, au început a fi sintetizate de către cercetătorul Sorin Paliga. Referitor la corespondența valorilor fonetice atribuite semnelor, procentajul este mult mai mic. Comparația cu alfabetele canaanite (respectiv cu cele derivate din alfabetul fenician) este suficientă pentru a se remarca gradul de înrudire. Cronicarul ungur Símon de Kéza arăta în cronica „Gesta Hunnorum et Hungarorum”, scrisă în jurul anului 1283, următoarele:

„De aceea (secuii) amestecându-se cu blackii se zice că se foloseau de literele lor”(…) „cum Blackis in montibus confinii sortem habuerunt”. De asemenea, „Cronica lui Marcus” menționează că secuii ar fi un rest de populație hună, care s-a retras în munți, stabilindu-se alături de valahi. De la aceștia secuii au împrumutat alfabetul. Aceste informații se reîntâlnesc și în „Chronicon pictum vindobonense” (Cronica pictată de la Viena). „Au rămas însă din huni trei mii de bărbați care, scăpați din bătălia Crumheldină printr-o pătrundere plină de groază, s-au îngrijit a se aduna în câmpia Chiglamezey. Care bărbați, deoarece se temeau de națiunile occidentale, ca nu cumva să-i atace pe neașteptate, au intrat în Erdeelw și s-au numit pe sine nu unguri, ci Zecul… totuși, după cum au vrut ungurii, nu și-au hotărât soarta în câmpia Pannoniei, ci cu valahii în munții din vecinătate” („Cronica lui Marcus”).

Același eveniment la Kézai Símon este scris în felul următor: „remanserant quoque de Hunis virorum tria milia… in campo Csiglae usque Arpad permanserunt, qui se ibi non Hunos sed Zaculos vocaverunt… Postquam autem filii Ethele in pr[o]elio Crunhelt cum gente Scitica fere quasi deperissent, Pannonia extitit Xannis sine rege, Sclavis tantummodo, Grecis, Teutonicis, Messianis et Vlahis advenis remanentibus in eadem, qui vivente Ethela populari servicio sibi serviebant”- (Simon de Keza, „Gesta Hungarorum”).

Ca încă o dovadă în plus există Codexului Rohonczi, care este o carte foarte veche de peste 1.000 de ani, care în prezent se găseşte la Budapesta. Această carte este pe cât se poate de controversată pentru că nimeni nu a reuşit să o traducă în totalitate. Arheologul Viorica Enachiuc, absolventă a Facultăţii de Filologie, secţia Româna-Istorie, din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, a intrat în posesia unei copii a celebrei cărţi. După o muncă asiduă şi foarte mult timp petrecut în studierea caracterelor, cel puţin ciudate la prima vedere, care umplu numeroasele pagini ale cărţii, arheologul român a ajuns la un rezultat impresionant. Codexul este scris în limba latină vulgară, o combinaţie de cuvinte între limba getică și cea latină (care este tot o limbă românească – n.r. Carmen Pankau), dar sunt folosite caracterele getice vechi. Textele au fost scrise între secolele XI şi XII, iar semnele se pare că au fost folosite de europeni în perioada epocii bronzului.

Cartea are 448 de pagini iar pe fiecare pagină se găsesc circa 9-14 rânduri. Scrisul este orientat de la dreapta la stânga şi de jos în sus. Alfabetul getic era compus din 150 de caractere, iar Codexul conţine texte prin care se evidenţiază scenele laice şi religioase în cea mai mare măsură. Acesta consemnează înfiinţarea statului centralizat blak (VLAH), sub conducerea domnitorului VLAD, între anii 1064 şi 1101. Există informaţii despre organizarea administrativă şi militară a ţării ce se numea “Dacia”. Mitropolia blakilor își avea sediul la Vicina – cetatea din insula Păcuiul lui Soare. “Dacia” de atunci își avea hotarele de la Tisa la Nistru şi mare, iar de la Dunăre spre nord, până la izvoarele Nistrului.

Așadar, au scris sau nu geţii?

Sursa: George V. Grigore
Adaptare și foto: Carmen Pankau

☀️ŞTIINŢA NEMURIRII LUI ZALMOXE, PROMOTOR AL BIOENERGIEI ŞI INDUCŢIEI ELECTROMAGNETICE (2/2)

- Urmare - 

Cercetând pluridisciplinar miraculoasele inele şi brăţări spireliforme, purtate de geţi, pe o perioadă istorică de peste un mileniu şi jumătate, CAZ UNIC ÎN ISTORIA LUMII ANTICE, pe baza unor elemente concrete oferite de numeroasele descoperiri din fizică şi electricitate, putem stabili mai multe caracteristici definitorii, pentru a elimina falsul concept al Cultului şarpelui şi cel al purtării lor pe corp ca simple podoabe sau bijuterii.

1. Datarea inelelor şi a brăţărilor, stabilită de domnii, Medeleţ sau Anghel, în jurul ultimului secol î. C, şi a celui de al II-a d.C ., ce coincide cu ocuparea parţială a Geţiei Carpatine, luând de bază reprezentarea lor pe Columna de la Roma, este hazardată.
Nici dacă s-ar referi la data baterii lor efective, nu ar fi corectă. Aurul este nemuritor de unde şi geţii au devenit nemuritori prin folosirea lui în scopuri energetice, dacă ne gândim numai la pila electromotoare cu aur, a savantului român Nicolaie Vasilescu-Karpen (1870-1964), care funcţionează şi azi în Muzeul Leonida din Bucureşti. Brăţarea spireliformă, (şarpe) descoperită în 1542, printre mii de monede de tip Koson şi Lysimah, DOBÂNDITE PE NEDREPT DE VIENEZI, dar şi cele cinci coifuri de aur, din acelaşi experiment ritualic al sacerdoţilor geţi de pe Kogaion, sunt convingătoare pentru o datare aparţinând epocii bronzului. Aceste opere care depăşesc ca timp şi genialitate cele Şapte minuni ale lumii antice, a determinat-o pe savanta germană Deppert Lipitz Barbel Karin Helga, să devină, benefic pentru noi românii, polul noii orientării istorice Europene, şi prima cercetătoare străină, a aurului getic, declarând pentru dumerirea noastră:

“Cu ocazia unei expoziţii care a avut loc în Germania în 1994, care cuprinde obiecte de tezaur din România, am fost editoarea unui catalog, o lucrare de referinţă pentru istoriografia românească, intitulat sugestiv Coiful de aur – 6.000 de ani de tezaur românesc, la care am devenit prin hazard şi coautor. Cum am ajuns la această situaţie? Majoritatea intrărilor şi descrierilor din acest catalog au fost făcute de istoricii români cu care am colaborat excelent. Din păcate lipsea din catalog tocmai perioada getică pe care n-o scrisese nimeni. Atunci am ales să scriu acest capitol, studiind temeinic această perioadă.

Voi românii aveţi O ISTORIE DE PESTE ŞASE MILENII scrisă în aur. INSĂŞI IDENTITATEA VOASTRĂ A FOST SCRISĂ ÎN AUR. In tezaurul Muzeului Naţional de Istorie puteţi să vă regăsiţi identitatea privind cronologia, importantele descoperiri în aur de-a lungul a şase milenii (noi, ba, vrem de la Decebal încoace!) Nu înţeleg de ce trebuie să vă căutaţi identitatea în alte ţări sau muzee ale lumii când o aveţi aici, aproape de voi şi ea trebuie doar privită. Brăţările de aur, care fără nici-o îndoială aparţin civilizaţiei “dacice”, vin să încununeze această istorie făcând-o mai evidentă, mai strălucitoare.”

Aflată în faţa acestor minuni ale lumii antice la Muzeul Naţional de Istorie, distinsa cercetătoare se adresează interlocutorului :
– Aurul se prelucra în aceste ţinuturi, din neolitic (vezi tezaurul cu brăţări spireliforme Zalmoxeene de la Hinova) şi era aur extras din Munţii Apuseni .
Priviţi această panoplie a aurului. Aveţi în acest tezaur peste 6.000 de ani de istorie a aurului. Este istoria voastră şi numai cine nu vrea nu o priveşte la adevărata ei valoare. Din neolitic din perioada bronzului, a fierului din perioada “dacică”, din cea a influenţelor elenistice, din cea romană, din cea a migraţiilor şi continuând cu Evul Mediu şi epoca modernă, totul s-a bazat pe una şi aceiaşi tradiţie a prelucrării aurului autohton.

2. Comentând cu aceiaşi ocazie, simbolul brăţărilor, distinsa cercetătoarea, a eludat Cultul Nemuririi Zalmoxeiene, şi fidelă dogmelor gotice, atribuie geţilor, falsul cult al şarpelui, afirmă din convingere personală:

“Este adevărat că simbolul şarpelui este prezent în mitologia antică a lumii “trace”, dar acest simbol capătă cea mai mare forţă în “Dacia”, prin prezenţa sa masivă, în reprezentările artistice din bronz, argint şi acum, cu totul şi cu totul strălucitor, din aur. (*24)
Total neadevărat! Forţa geţilor a fost dată prin forţa aurului, şi a credinţei în nemurire, reprezentată pe aceste inele şi brăţări, nedescifrate până azi şi care din ignoranţă prin asemănarea lor încolăcită ca şarpele, a fost introdus ca dogmă la geţi, cultul şarpelui.
Toţi istoricii antici de la Herodot (Herodot nu a fost istoric, a fost soldat - n.r. Carmen Pankau) încoace, scriu despre credinţa-n nemurire a Geţilor, nu despre cultul şarpelui. Lupta între ideologii este veche. CULTUL NEMURIRII TREBUIA DESFIINŢAT. Romanii au reuşit prin forţa armelor să distrugă total acest Panteon al neamului getic şi Cultul lor, născut pe Kogaion.”

3. Referitor la semnificaţia decorului de pe extremităţile inelelor şi a brăţărilor, Vasile Pârvan, Medeleţ şi Pavel Mirea, arheolog de la Muzeul din Alexandria, le aseamănă cu un cap de şarpe, obţinut de aurari prin batere, iar cele care se continuă spre interior, cu palmete frunziforme. Mai recent şi dl Anghel Gheorghe de la Muzeul Unirii din Alba Iulia le aseamănă cu un cap de lup, de cerb sau de porc, iar palmetele le aseamănă cu frunzuliţe de brad, aşa cum rezultă din parafrazarea de mai sus.
Cercetătoarea germană referindu-se la aceste decoraţiuni susţine la fel convinsă că: “este vorba în special de motivul şarpelui asupra căruia o să insist pentru că el este prezent în arta getică, datorită în special strânsei legături dintre om şi natură. Când cineva, coabitează cu natura, (n.m adică geţii locuiau cu şerpii în casă) este influenţat de cu totul şi cu totul de alte reguli, iar aceste reguli îi dirijează printre altele şi creaţia artistică. (sic !)”

Făcându-se superficial aceste analogii, distinşii cercetători, introduc DIN NOU UN FALS în misterul nemuririi la geto-daci. Având în vedere Cultul Nemuririi, izvorât din Legile Naturii de inspiraţie Zalmoxiană, înfiripat adânc în conştiinţa strămoşilor noştri, semnificaţia decorului de pe aceste inele şi brăţări cu spire, are valenţe mult mai profunde decât cea frunziformă şi zoomorfă, susţinută vădit pentru a fi inventariate în muzee şi istorie ca podoabe sau bijuterii şi nu ca obiecte sacre, anume DE TEAMA REÎNVIERII UNEI CREDINŢE, de mult dispărută.
Cercetând atent parametrii decorului, rezultaţi dintr-o expertiză tehnică microscopică a reliefului lăsat atât prin batere, cât şi prin poansonare, ce au dat detaliile în relief se constată, o cu totul altă realitate, definită, SACRALITATE:

a. Toate inelele şi brăţările sacre au detalii poansonate sau bătute, numai în
relief.

b. Geţii coabitau NU CU ŞERPI cum susţine distinsa cercetătoare germană şi nu erau nici îmblânzitori de şerpi ca indienii şi arabii. Ei fiind arieni îmblânzeau şi coabitau cu animalele, domesticindu-le, fiind agricultori ori mari crescători de albine. Exportul de cereale, piei, miere ceară şi alte produse a adus multă monedă de bronz, romană şi elenă în tezaurul Sarmisegetusei. Fagurii de miere sunt în toate cazurile, prezenţi pe brăţări şi inele, confirmând cultul ce îl aveau geţii pentru albină, miere şi ceară. Făcliile de pe Columna de la Roma sunt destul de grăitoare. La acea dată nu era cunoscută parafina. Toate capetele de spiră nu reprezintă decât capul unui artropod stilizat prin batere şi nici de cum capul şi gâtul unui şarpe, cum eronat s-a interpretat de unii arheologi şi cercetători. Dacă sunt şerpi cum se susţine, de ce nu sunt poansonaţi solzii, caz evident la Glykonul din Tomis, sau cu aspectul de coadă? Ori în toate cazurile spirele brăţării şi inelului au la ambele extremităţi, capul de artropod stilizat prin batere.

c. Pe ambele extremităţi, după capul de albină sunt imprimaţi fagurii de miere apoi prin poansonare spicele de grâu cu boabe, nu palmete frunziforme, detalii ce pot fi observate cu ochiul liber, de orice autodidact sau arheolog de bună credinţă strămoşească.
Spicul, la inele şi brăţări este dispus pe un ax central, întâlnit la graminee, care are: la inele, cinci boabe de grâu pe o parte, şi cinci pe cealaltă parte cu un bob în vârf, total unsprezece boabe, la brăţările de aur, spicul are şapte boabe pe o parte şi şapte pe cealaltă, plus un bob în vârf, total cincisprezece boabe. Acest spic poansonat, confundat cu palmete frunziforme, nu era decât soiul grâului de primăvară primitiv, numit şi azi chircă, cu 11 şi 15 boabe. După cum se observă şi pe imaginile din Planşa nr. CULTUL GRÂULUI este confirmat prin existenţa lui în cantităţi însemnate chiar la Sarmisegetusa, unde s-a descoperit în stare carbonizată, în ultima vreme, cult care CREŞTINII ORTODOXI de mai târziu, “L-AU PRELUAT” (neîntrebat – n. r. Carmen Pankau) în cea mai populară rugăciune: Tatăl Nostru, unde, PÂINEA NOASTRĂ cea de toate zilele, a devenit alimentul existenţial al viului nemuritor.

d. Toate inelele sau brăţările, fie din aur, argint sau din bronz, au acelaşi decor şi detalii. Diferă numărul de spire şi numărul spicelor poansonate. La brăţările de aur sunt poansonate, ŞAPTE SPICE, al căror număr corespunde evident cu numărul de ŞAPTE ZILE, după care s-a hotărât mai târziu şi biblica săptămână. NU ESTE SINGURUL CAZ, aşa cum s-a descris şi mai înainte, când PERCEPTELE ORTODOXISMULUI S-AU CLĂDIT PE LEGILE ZALMOXEIENE, preluate ingenios din natură.
Cartuşul cu cele şapte spice de grâu, traduse ca la Egipteni, dau şi numele zeului-rege, Zalmoxe pe o extremitate, iar pe cealaltă dă la fel numele reginei, Zamolxa!

e. Sacralitatea inelelor şi a brăţărilor este dată de forma lor, în spire, asemănătoare cu bobina de inducţie electromagnetică, care creează într-un câmp de energii omniprezente şi nevăzute, deci nepercepute de om, prin inducţie electromagnetică, minunea Creaţiei, Electricitatea, cu cei doi poli, Nord si Sud (negativ şi pozitiv).
Proprietatea bioenergetică şi electromagnetică a lor este dată de forma spirei, răsucită pe miezul feros sau mână, precum şi de conductibilitatea metalului neferos, aurul, cuprul şi bronzul, descoperite de iluminatul Zalmoxe. Câmpul electromagnetic al solenoidului format de spiră şi braţul uman este măsurat astăzi cu un Wuntronic, GmbH Munchen-Germania, Tesla Meter Koshava-4, care pune în evidenţă şi câmpul şi fluxul magnetic până la 4 kHz. De aceea strămoşii, considerând fenomenul Divin, purtau brăţările şi inelele SPIRELIFORME, nu ca obiecte de podoabă ci ca OBIECTE SACRE. Pentru că aurul era foarte costisitor mai târziu solenoidele s-au confecţionat din cupru care are proprietăţi asemănătoare, fapt cunoscut şi prelucrat de geţi încă din neolitic.

f. Sensul răsucirii spirei, inelelor şi a brăţărilor este unul din marele mister al iluminatului Zamolxe. Toate, fără nici-o excepţie, inelele şi brăţările Zalmoxeiene au sensul de răsucire de la dreapta la stânga, dextrogir. Este unul dintre indiciile care dă IDENTITATEA BRĂŢĂRII ZALMOXEIENE, oriunde în lume ar fi găsite (indiciu, nesesizat până în prezent, care-i stabileşte vechimea şi originea). COLUMNA de la Roma, care a fost ridicată de Apolodor din Damasc în anul 113 după jefuirea tezaurului regelui Decebal, căruia i s-a tăiat cu cruzime capul şi mâna în luptele de rezistenţă a apărării Cultului Nemuririi, de pe Muntele Sacru, are forma unei BRĂŢĂRI URIAŞE înaltă de 33 de metri.
Răsucirea spirei metopelor pe fusul Columnei, este însă, invers, levogiră, de la stânga la dreapta, în sensul acelor de ceasornic.
Zamolxe a intuit genial că energia umană, nu trebuie transportată prin înşurubare de la viul bioenergiei către infinit prin spira levogiră, ci din infinit adusă către naştere şi viul creat, prin spira dextrogiră, SECRET NESESIZAT DE ROMANI.

Toate aceste principii aplicate de Zalmoxe pe Kogaion, făceau parte din SECRETELE INIŢIAŢILOR, pe care romanii nu le-au sesizat, distrugând şi DÂND ÎNAPOI ŞTIINŢA OMENIRII cu cel puţin 1.000 de ani. Locul acestei ştiinţe a nemuririi a fost luat, de arene şi circuri, unde se ucideau bestial animale şi oameni.

g. Forma tridimensională a spirei din aur aşa cum a conceput-o Zalmoxe s-a păstrat ca o reminiscenţă în creştinismul ortodox, prin forma răsucită a turlei bisericii episcopale de la CURTEA DE ARGEŞ, ctitorită de înţeleptul voievod NEAGOIE BASARAB în anul 1512, cu puţin înainte ca Ardealul să cadă în mâna altui imperiu şi cu puţin înainte ca acolo în vadul Strei (Sargeţia) să se descoperă enigmatica brăţare de aur, pe care peiorativ stăpânii i-au zis şarpe ca bieţii iobagi moţi, să se înfricoşeze la vederea ei, ducând-o la Viena.

Paradoxal, o turlă a bisericii Domneşti de la Curtea de Argeş are forma răsucită de la stânga la dreapta (levogiră), care merge răsucită imaginar de la sol spre energia solară, iar altă turlă cea din dreapta are forma râsucită de la dreapta spre stânga (dextrogir) întorcând energia de la soare câtre pământ! Circuitul existenţial al viului! (asemenea unui izvor, a cărui ape se întorc în el însuşi, cum spunea şi Marele Eminescu). Este paradoxal ca-n Fizică: dacă curentul trece în direcţia acelor ceasornicului, acel pol devine întotdeauna polul sud şi dacă curentul trece în direcţia opusă adică dreapta stânga, cazul brăţărilor şi al inelelor Zalmoxeiene, polul sud devine polul nord. Din această cauză statorul unui generator electric se bobinează totdeauna în direcţii opuse, cum sunt şi cele două turle ale bisericii! Iată SACRALITATEA inelelor şi a brăţărilor Zalmoxeiene! A intuit acest mister divin, Neagoie Basarab şi Meşterul Manole?

Brăţara cu forma ei asemănătoare spirei microscopice a cromozonului, constituia pentru Zalmoxe şi inspiraţii săi, conştienţi de existenţa lui, elementul nemuririi, adică viaţa care, ca un lanţ trece dintr-un organism în altul la nesfârşit, păstrându-şi identitatea, cum la fel a intuit genial, din nou, Eminescu, în Geniu Pustiu: “Ai văzut că în om e un şir nesfârşit de oameni” .
Inelul de argint descoperit în Muntenia la Măgura Teleorman, în anul 2006, ca şi cele descoperite la Gyoma, pe teritoriul actual al Ungariei, la Bare în Iugoslavia şi Perecea în Sălaj, care toate sunt o replică în miniatură a brăţărilor de argint şi a celor de aur descoperite recent la Sarmisegetusa, contribuie esenţial la atestarea originii, autenticităţii şi unicităţii lor şi a brăţărilor, alături de analizele de laborator ale Institutului Naţional de Fizică şi Inginerie Nucleară Horia Hulubei din Bucureşti şi a referatului cercetătoarei germane Barbara Deppert din Germania, care a împuternicit pe arheologii şi istoricii români şi străini să nu mai aibă nicio îndoială, pentru că brăţările sunt ale geţilor!

Dacă de la EXPUNEREA PRIMEI BRĂŢĂRI DE AUR, la Paris la Grand Palais de către firma new-yorkeză, Adrian Galery (numită impropriu Mica Pariziană, în loc de Mica Zamolxiană), ajunsă pe piaţa neagră, vândută de braconieri, se începea rescrierea istoriei adevărate a Geţiei Carpatine, chiar cu această fantezie a firmei pariziene, cum afirma pe bună dreptate redactorul şef al revistei Dacia Magazin, Vladimir Brilinski, în nr. 42/2007, descoperirea recentă şi a unui inel de argint în Muntenia la Măgura Teleorman, cu aceleaşi modele în miniatură, vine indubitabil acum să confirme nu numai originalitatea brăţărilor adesea contestată de eterogeni şi traficanţi, dar şi CULTUL NEMURIRII, simbolizat de ele, ce-i uneau pe toţi geţii lui Zalmoxe, Burebista, Decebal şi Regalianus, din dreapta şi stânga Oltului, din sudul şi nordul Dunării, cu mult ÎNAINTE şi după cucerirea romană.

Aceste analogii DOVEDESC fără alte elemente probatorii din istoria antică, că strămoşii noştri, vorbeau aceiaşi limbă, aveau aceleaşi obiceiuri şi aceiaşi religie CEA A CULTULUI NEMURIRII. Aceste elemente spirituale, esenţiale în viaţa lor le-au dat unitate şi conştiinţa de neam, de limbă, de obiceiuri şi credinţă monoteistă în zeul lor rege, Zalmoxe.

Inelele şi brăţările erau purtate de monarhi, patriarhi, sau alte căpetenii nu pentru a-şi etala funcţia şi gradul, cum au susţinut cercetătorii, Elena şi Nicolaie Ţicleanu, (* 25) ci PENTRU DOVADA UNITĂŢII DE NEAM şi apartenenţa la Cultul Nemuririi. Ele erau acordate şi ca înalte distincţii ca Premiul Nobel de astăzi, înalţilor oaspeţi sau oamenilor de ştiinţă şi iniţiaţi, promovaţi în Complexul Sarmisegetusei. In mod deosebit erau purtate de monarhi, patriarhi şi erudiţi, odată cu coifurile de aur, la ceremoniile Cultului Nemuririi, în anumite locuri ştiute de iniţiaţi, unde în subteran erau aşezate brăţări masive de aur cu spire antagoniste (de slăbire a câmpului magnetic al Kogaionului) creând un canal de comunicare extraterestru. Aşa şi numai aşa se explică DEVIEREA BUSOLEI ÎN RAZA MUNTELUI SFÂNT.

CEREMONIALUL SACRU peste aceste locaţii sau în apropiere, avea loc în cele patru zile calendaristice ale anului ce corespund: celor două echinocţii 21 martie, 23 septembrie, când Soarele se află pe traiectoria ecuatorului celest şi când ziua este ca timp, egală cu noaptea (la perigeu) sau la afeliu, când pământul se află pe traiectorie la punctul cel mai îndepărtat de Soare, în zilele de 21 iunie şi 22 decembrie, favorizate şi de APARIŢIA CURCUBEELOR şi altor fenomene de ionizare a atmosferei, când prin înlănţuirea bioenergiilor sacerdotale se putea face contactul cu marele Creator Saturnian. Inelul şi brăţările spireliforme marcate cu detaliile şi decorul specific, acordat şi permis de Centrul Ştiinţific de pe Kogaion, erau purtate şi de sacerdoţii şi monahii la ceremoniile ritualice, prilejuite de sosirea vremii însămânţării grâului şi recoltării lui, a roirii albinelor şi extragerii mierii şi a cerii din faguri precum şi a altor manifestări prilejuite de LEGILE BELAGINE, care guvernau cultul Nemuririi, consfiinţite de un corpus legislativ ce-şi avea reşedinţa în complexul Kogaionului.

Interferenţa câmpurilor bioenergetice cu cele magnetice, gravitaţionale, şi electromagnetice creată de brăţările şi inelele sacre, da naştere unor fenomene miraculoase, explicate astăzi ştiinţific, făcând în antichitate din Kogaionul Zalmoxeian, Muntele Sfânt al Geţilor, consfinţit pentru eternitate de geograful Strabon în lucrarea sa, Geografie, VIII.3,5. (cca. anii 63 î.C. – 19 d.C)
Descoperirea în anul 2.000 a unui asemenea complex subteran, sub MUCHIA CĂPRĂREAŢA, de pe Kogaion în zona apropiată a Sanctuarelor SACRE (Dacia Magazin nr.58/2009), care presupune existenţa şi a altor locaţii similare, vine să confirme misterul sacru al acestor brăţări, inele şi coifuri ritualice, poansonate cu detalii din Legile Naturii, pacifiste şi fără simboluri războinice sau religioase de altă natură idolatrică.
Mai târziu după secolele II, III, şi chiar până prin secolul VIII, d. C., inelele şi brăţările Zalmoxeiene, s-au generalizat, fiind purtate permanent de toţi geţii, care nu se lepădau de Cultul Nemuririi, deosebindu-se pe timpul tranziţiei, de geţii convertiţi la creştinism, ca dovadă că ele n-au fost descoperite numai pe Kogaion ci pe toată suprafaţa Geto-Daciei Regaliene.

PĂTRUNDEREA CREŞTINISMULUI ÎN “DACIA” ocupată de romani şi Geţia liberă s-a produs anevoios şi A DURAT PESTE UN MILENIU. Marile persecuţii ale celor ce credeau în Iisus, dinaintea Edictului de la Mediolan- Milano, din anul 313, constituie o dovadă în acest sens.
In timpul ocupării Daciei de apus, (107-271) erau trei situaţii diferite privind religia: în Geţia liberă exista şi continua nestingherit Cultul Zalmoxian, pe care apostolii îl considerau un folclor liturgic laic sau profan, de rit necreştin, specific sectei ariene şi audine, deci păgân, refuzând să înţeleagă sensul profund al Ştiinţelor Naturii; în Geţia ocupată (Dacia), regimul de religie ilicită sau de catacombă, prin jus italicum şi în imperiu la Roma, religia mitologică politeistă, care lupta din răsputeri împotriva pătrunderii monoteismului iudaic.

In sudul Dunării în anul 414, episcopul Niceta de Remesiana, azi Bela Palanka în Mediterraneea, a încercat instituţionalizarea doctrinei Bisericii Universale, pentru ai scăpa pe geto-daci de EREZIA ariană, care era răspândită în nordul şi sudul Dunării. NECETA DE REMESIANA, rămâne astfel, un APRIG LUPTĂTOR ÎMPOTRIVA CULTULUI NEMURIRII A LUI ZALMOXE, care deja în anul 370-381, renăscuse prin cei doi episcopi în marea capitală episcopală Zalmoxeiană, Singidunum: Ursacius (n 335 – 370) şi Secundianus (370 -381). Astfel de episcopi arieni, scrie Ion Mălinaş în lucrarea sa despre Sarmisegetusa romană, au mai existat şi în alte scaune episcopale din nordul şi sudul Dunării, de pildă, Valens de Mursa (cca 335¬370). Dar de erezia ariană şi audină au fost contaminaţi şi o parte din goţii (a se citi geţii - sunt de fapt geţii sub alt nume - n. r. Carmen Pankau) încreştinaţi, care erau stabiliţi pe teritoriul României de azi.

O altă parte a goţilor/geţilor de aici au rămas păgâni (n.m. adică arieni şi audini ) şi-i persecutau atât pe confraţii lor creştinaţi cât şi pe geţii din fosta “Dacie” ocupată, cum a procedat de pildă şi bazileul lor Atanaric (378- 377). Din această cauză, însuşi episcopul got/get Ulfila (310- 383) a fost obligat să se refugieze în sudul Dunării, împreună cu alţi credincioşi de ai săi, printre care puteau să se găsească şi daco-romani (n.m. adică daci din fosta Dacie ocupată).

IATĂ REZISTENŢA GEŢILOR în apărarea Cultului Nemuririi lui Zalmoxe! După părăsirea celor trei provincii formate în timpul celor 150 de ani de ocupaţie: Dacia Porolissensis, Malvensis şi Apullensis, geţii s-au regrupat în EPISCOPATE unde AU CONTINUAT Cultul Nemuririi lui Zalmoxe. Dacă la Singidunum şi în alte părţii s-au înfiinţat episcopate, tot aşa şi în fosta capitală, Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmisegetusa, a luat fiinţă o episcopie, despre care încă nu avem decât mărturii arheologice. Acelaşi autor în lucrarea domniei sale relevă faptul că: tradiţia liturgică a Romei n-a avut nimic comun cu stră-românii (n. m. adică geţii). Mai degrabă au existat, s-au plămădit şi menţinut legăturile păgâne cu zeii imperiali şi panteonul lor din Roma, între care zeul Marte, care trebuie să fi jucat o importanţă considerabilă, după cum se dovedeşte prin urmele de la Densuş.
Aşa ar fi fost! Dar cercetările la această Bazilică dovedeşte O CU TOTUL ALTĂ REALITATE. BASILICA REPREZINTĂ ULTIMUL LOCAŞ AL CULTULUI NEMURIRII, după DISTRUGEREA în 106-107 a Sanctuarelor de la Sarmisegetusa. Condiţiile grele de pe KOGAIONUL INCENDIAT ŞI SFĂRÂMAT DE ROMANI, nu mai putea oferii continuarea acestei credinţe. Sacerdoţii geţi, stră, strănepoţi ai lui Decebal şi Regalianus, au refăcut în anul 400 - 450 perimetrul sacru al Kogaionului din coloanele şi blocurile masive de calcar ale sanctuarelor distruse (murus dacicus este elocvent), pentru a-l proteja şi lăsa urmaşilor dovezi sfinte ale întemeietorului ZEU-REGE, ZALMOXE.

In anii următori, sub loviturile invaziilor barbare, alţi geto-daci s-au regrupat mai la sud în fosta capitală a Daciei romane şi zona actualului sat DENSUŞ, unde peste structura mausoleului-sanctuar al generalul roman Longinus au reclădit un nou sanctuar cu observator astronomic folosind şi de data aceasta, coloanele şi dalele Marelui Templu roman, distrus de năvălitori.
Dovada unui nou observator astronomic sunt cei patru stâlpi enormi care susţin în naos turla înaltă, prin care se putea privii şi ziua bolta cerească, fenomen binecunoscut din antichitate la săparea puţurilor largi şi adânci. Transformarea de către bizantini a noului sanctuar reclădit de Zalmoxeieni, după anul 450, în Bazilică paleocreştină, a fost O ÎNCERCARE A CONVERTIRII în această zonă a geto-românilor LA CREŞTINISM, la care a contribuit în mare măsură şi activitatea misionară a Sf. Neceta de Remesiana, dar şi apariţia unui nou centru de cultură creştină în oraşul Sirmius, devenit reşedinţă imperială a dinastiei Constantin şi Elena mamă, de origine getică. Cu toate acestea, spune pe bună dreptate autorul Ion Mălinaş, Zalmoxeianismul, pe care-l numeşte păgânism de la pagus -i = SAT, A CONTINUAT SĂ EXISTE.

Folclorul şi diferitele practici, ajunse până la noi sunt o dovadă a convieţuirii Cultului Nemuririi cu Creştinismul, în ciuda efortului făcut de împăraţii creştini, de a-l stârpii definitiv. Cu toate acestea, urmare şi a invaziei avarilor, creştinismul a prins din nou viaţă după secolul al VIII-lea în anul 733, când “Dacia”, nord şi sud Dunăreană, a ajuns sub jurisdicţia Patriarhului Ecumenic de Constantinopol.
Gheorghe Şincai în Hronica este de părere că românii au căzut în sfera de jurisdicţie bisericească bizantină, după anul 870. Adăogarea în secolul al XIII-lea a pronaosului şi a turlei, Basilici din Densuş, asemănător cu basilicile paleocreştine, dar şi picturile cu motive folclorice, fac ca acest locaş să fie cel mai reprezentativ element de tranziţie târzie de la Zalmoxianism la ritul bizantin în limba latină populară, adică PELASGĂ, PROTO-ROMÂNA. (* 26).

Tranziţia a fost o perioadă lungă şi de mari frământării religioase care s-a prelungit în Carpaţi până în secolul al VIII-lea, chiar şi mai târziu, până în secolul al XIII-lea, printr-o dinastie de Decenei, cum scrie şi Mihail Sadoveanu în cartea sa, Creanga de Aur, ca dovadă stă BASILICA DE TRANZIŢIE DIN DENSUŞ. Creştinismul în primele secole d. C a câştigat teren treptat în “Dacia” şi anexând, a tradus şi interpretat Cultul Nemuririi din Legile Zalmoxeiene, (* 27) ÎNLOCUINDU-SE spira brăţărilor şi a inelelor, GENERATOARE DE ENERGII – simbol al nemuririi, CU SIMBOLUL MORŢII, prin suferinţă.

Arcul sau bobina inelelor şi brăţărilor alcătuită din, patru, cinci, şapte sau nouă spire, din aur, argint sau bronz purtate ca o matricolă, pentru Zalmoxe, reprezentau forma mişcării materiei şi a vieţii fără sfârşit în Univers. Forma tridimensională a spirei modelată sub formă de inel şi brăţară a devenit astfel simbol naţional al credinţei în nemurire, atât pentru reprezentanţii complexului ştiinţific de inovare şi iniţiere de pe Kogaion, cât şi pentru întreaga populaţie getică. Dacă în războaie capul lupului cu coadă ondulatorie era stindard de luptă, în sanctuare şi temple brăţara, coifurile şi cârja de aur erau semnele credinţei în Legile Naturii (Legile Belagine).

Posibilitatea de captare a energiei omniprezentă în eter şi transformarea ei în bioenergie şi energie electromagnetică, necunoscută atunci, a fost intuită şi pusă în evidenţă, fără volmetre sau ampermetre, de iluminatul ZALMOXE, tot prin ingenioasa formă a spirei şi a laborioasei tehnologii de turnare şi prelucrare a metalelor cu precădere a aurului şi a cuprului, pe care geţii o cunoşteau ÎNAINTEA multor popoare, CU MII DE ANI ÎNAINTE DE NAŞTEREA LUI CRISTOS.
Zăcămintele aurifere, cuprifere şi feroase din Munţii Apuseni, Poiana Ruscă, Baia de Aramă, şi cei vechi ai Dobrogei cu minele de la Al-Tân-Tepe, exploatate din Epoca Bronzului, vin să confirme geniul geţilor în prelucrarea metalelor cu precădere a aurului, pe care-l considerau viu şi nemuritor.
Aplicarea şi standardizarea lor în formă de spiră dextrogiră, a dovedit atunci şi acum prin înţelepciunea zeului-rege, secretul tainelor naturii, greu de pătruns fără cercetare ştiinţifică şi iniţiere.

Sensul de înfăşurare-orientare, ca şi toate elementele tehnice ale inelelor şi brăţărilor de cult ca: dimensiune, formă şi metal, împreună cu coifurile şi cârja de aur sacerdotală erau în directă corelare cu Sanctuarele Sacre şi Discul Soarelui de Andezit de pe Muntele Sfânt al Kogaionului, raportate la forţa şi lumea exterioară a creaţiei Saturniene.
Energia mişcării eterne a materiei în Univers, sub imperiul câmpurilor nevăzute: gravitaţionale, magnetice şi electromagnetice, sesizate de iluminatul Zalmoxe, prin spirele de aur, STAU AZI LA BAZA SOLENOIDULUI, sistem ingenios, care produce prin inducţie ELECTRICITATE. Acest sistem simplu tridimensional şi fenomenul de inducţie electromagnetică redescoperit de abia în 1831 deci, cam DUPĂ APROAPE PATRU MILENII, de către chimistul şi fizicianul MICHAEL FARADAY, cunoscut în Fizică sub numele de Efectul Faraday, stă azi la baza funcţionării tuturor generatoarelor electrice (*28). Spirele brăţărilor şi inelelor Zalmoxeiene, nu formau altceva decât solenoidul de mai târziu, la care miezul feros îl constituia chiar degetul şi braţul. Imbinarea energiei umane cu cea primită prin intermediul spirei, din exterior, se realiza inducţia, un adevărat generator de câmpuri bioenergetice şi electromagnetice.
Acest ingenios fenomen era ştiut şi folosit în antichitate de savanţii geţi pentru amplificarea puterii musculare a vindecărilor de boli sau regenerare a celulei embrionare umane sau vegetale, şi de ce nu şi a energiei electrice primitive, care a evoluat în forma industrială de azi.

Bioenergia amplificată de spira purtată pe deget sau braţ ca o inducţie electromagnetică, intuită şi creată empiric în Complexul ştiinţific de pe Kogaion, poate fi considerată fără dubii, prima invenţie de la Homo-Faber încoace, care A REVOLUŢIONAT ŞTIINŢA în producerea unei energii nepoluante şi inepuizabile cu vastă arie de folosire în tratarea diferitelor boli şi producerea uzinală a energiei electrice.

ZALMOXE, creatorul acestui sistem simplu de folosire a unei forţe nevăzute în corpul uman, interdependentă în micro şi macrocosmos, a fost şi trebuie considerat PROMOTORUL, din antichitate, AL BIOENERGIEI şi INDUCŢIEI ELECTROMAGNETICE. Mărturie a descoperirii acestei misterioase forţe ascunsă de natură sunt inelele şi brăţările spireliforme, marcate cu cartuşe în care sunt poansonate spice de grâu, capete de albină şi faguri de miere ca un prim şi unic brand de cult, existente şi recunoscute, în Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti, Viena, Budapesta şi alte mari muzee din lume, precum şi declaraţia din 1994 a cercetătoarei germane Barbara Depertz Lippitz, care le-a stabilit atât provenienţa cât şi vechimea de 6.000 de ani. Retroactiv poate acum fi revendicată prioritatea acestei descoperiri pe plan naţional şi internaţional.

Descoperirea în 1980 a unor manşoane tot din aur la Turnul Măgurele şi nu numai cu întrebuinţări încă necunoscute, puteau fi în mod cert, dovedit azi în Fizică, carcase ale unor bobine electrice sau elemente de acumulatoare, folosite pentru obţinerea unei surse electrice sau a unei tehnologii de galvanoplastie, care aşteaptă a fi confirmate de viitoarele cercetări (* 29).

Legile credinţei lui Zalmoxe au cuprins şi dominat spaţiul CARPATO-DANUBIANO-PONTIC şi BALCANIC, timp de 1.500 de ani, El fiind contemporan cu cei doi mari reformatori ai lumii: ZARATHUSTRA, mare preot, legislator şi rege, zeificat în Scyţia, (Iranul de azi) şi Moise (Moshe), mare preot, mare conducător şi legiuitor al evreilor. Toţi aceşti trei iluminaţi au trăit, spune părintele Dumitru Bălaşa, în perioada anilor 1.300, î.C. (30).
CULTUL LUI ZALMOXE a fost fundamental deosebit, faţă de cei doi reformatori, cum îi numea părintele Bălaşa. El şi iniţiaţii lui erau vindecători, nu prin revelaţii ci prin însăşi forţele naturii, captate prin spiră. Ca zeu şi rege Zalmoxe era considerat ca o creaţie Divină a naturii, pentru că şi perceptele lui ştiinţifice erau inspirate din Legile Naturii.
Artefactele sacre (inele, brăţări şi coifuri) care se purtau în ceremonii ritualice, erau o dovadă a credinţei strămoşilor în Cultul nemuririi.
Credinţa în nemurire la geţi n-a fost o religie în sensul creştinismului, ci O ŞTIINŢĂ în care rădăcinile erau ancorate în forţele pământului şi cele cereşti de care depindea viaţa, respectiv viul în diversitatea lui. Sensul cultului uranian sau saturnian cu toate versiunile antice cu referire la zeul-rege Zalmoxe, are astăzi conotaţii ştiinţifice, care se referă la Pământ, privind: vulcanologia, seismologia, gravitaţia, magnetismul, oceanografia, agronomia, apicultura şi altele.

Cele referitoare la Cer erau: astronomia, mecanica cerească, lumina, curcubeele şi altele, toate susţinute de siturile arheologice de la Grădiştea, muzee şi la colecţionari.

Purtarea inelelor şi a brăţărilor în formă de spiră, de către geţi, indiferent de clasa socială sau de funcţii, dovedea aparteneţa lor la Cultul Nemuririi şi a regatului getic, condus de zeul-rege Zalmoxe. Brandul ştiinţific, devenit sacru, era cunoscut atunci ca şi acum cu numele creatorului: brăţara, inelul şi coiful Zalmoxian. Ca urmare şi Mica Pariziană, revenită acasă în Geţia carpatină, lângă surorile ei, urmează a fi botezată în tezaurul Muzeului Naţional din Bucureşti, cu anticul ei nume: FRUMOASA ZAMOLXIANĂ.

Această nouă abordare a Cultului Zalmoxean, devenit ştiinţă prin descoperirea formei de captare şi generare a câmpurilor bioenergetice şi de inducţie electromagnetică cu aplicarea lor în lumea viului, cât şi în lumea tehnică industrială de producerea a energiilor neconvenţionale în transport şi comunicaţii, civilizaţia Danubiano-Carpato-Pontică, capătă surprinzător, retroactiv, noi valenţe pe care oamenii de ştiinţă trebuie să le recunoască şi să le valorifice plenar, cât mai urgent, PENTRU ADEVĂRATA NOASTRĂ ISTORIE, PLINĂ DE FALSURI.
Inventarea spirei şi aplicarea ei în bioenergie şi în inducţia electromagnetică precum şi ingenioasa combinaţie dintre ea şi corpul uman, prin care este posibil să se fi realizat, prin ritualuri, din care nu lipseau coifurile şi cârjede din aur, comunicarea cu marele Creator Saturnian, şi de ce nu, şi cu extratereştri, viitorul va explica şi acest miracol, este dovada unui formidabil progres ştiinţific din viaţa şi gândirea strămoşilor noştri geţi, confirmat de GÂNDITORUL DE LA HAMANGIA, expus de curând la New-York.

Ei, GEŢII, au fost şi rămân PRIMII PROMOTORI AI BIOENERGIEI ŞI AI INDUCŢIEI ELECTROMAGNETICE, care au trecut omenirea prin ştiinţa Cultului Nemuririi, în noua eră a sateliţilor şi a ciberneticii.
O nouă sinteză referitoare la religia geţilor pe care o aşteptăm de la GETICA zilei de mâine, spunea cu durere şi speranţă, încă din 1948 savantul clujean I.I. Russu, va reconstrui din ruinele unui material documentar sărac şi prea adesea echivoc, viaţa şi formele de civilizaţie ale geţilor în marea familie antică a geţilor carpato-balcanici (* 31).

Trecând peste aceste speranţe încă nespulberate şi peste Mitul Zeului Get, al profesorului Ion Cionchin (* 32), putem afirma acum pe baza noilor argumente din lucrarea de faţă, că geţii, inspiraţi de zeul lor – rege, credeau în Cultul Nemuririi şi a aurului nemuritor, singura credinţă prolifică şi palpabilă care face posibilă intrarea în legătură cu DUMNEZEUL CREATOR, prin intermediul formei tridimensionale a spirei din aur ce interferează câmpul bioenergetic al viului cu energia câmpurilor gravitaţionale, magnetice şi electromagnetice din Univers; CULT DOVEDIT azi a fi ŞTIINŢĂ prin comunicările la distanţe cosmice şi prin vehicole nepoluante cu combustie stelară.

De la GETICA de mâine şi descifrarea Mitului Zeului Get, au trecut multe decenii, înarmaţi acum cu arsenalul arheologic de ultimă oră, care depăşeşte orice imaginaţie, la care adăugăm şi frânturile de informaţii uneori echivoce, venite din antichitate, putem alcătui ISTORIA ANTICĂ A ROMÂNIEI, ţinută la index aproape DOUĂ MILENII, din interese imperiale, cât şi de istorici şi arheologi, şerpilieni, de rea credinţă sau din neştiinţă, care au alcătuit o istorie, ba chiar AU FALSIFICAT-O, înainte de a se da marele verdict al descoperirilor arheologice, tăinuite în Munţii Orăştiei şi pe toată întinderea României, precum şi în marile biblioteci ale lumii.

-Sfârșit!-
Bibliografie
1. Nicolaie Densuşianu Dacia Preistorică Editura Meridiane Bucureşti 1986, pag. 161¬165,166.
2. I.I.Russu Religia Dacilor Aurora Peţan, Editura Dacica. Bucureşti 2009, p.40-68.
3. Mihail Vinereanu Dicţionarul Etimologic al Limbii Române Editura Alcor – Edimpex,
Bucureşti 2008, p. 905.
4. G.D.Iscru, istoric, conf. Univ. Traco-geto-dacii, Naţiunea matcă din spaţiul carpat-danubiano-balcanic .Editura N. Bălcescu Bucureşti 2005, p. 57, 60-65
5. Mihail Eminescu .Geniu Pustiu .Editura pentru literatură Bucureşti 1966, p. 48-55.
6. Vasile Pârvan . Dacia. Editura Ştiinţifică Bucureşti 1957, p. 82.
7. Carolo Lundio . Zalmoxis primul legiuitor al geţilor. Upsala . Traducere din Latină de Maria Crişan, p.101-104.
8. Dumitru Rădoi – Teleormanul Antic, Editura Univers Stiinţific, 2007, pag. 65-100.
9. Michaela Orescu . Troia între adevăr şi legendă, Dacia Magazin nr .36- 2006 p.8.
10. Dumitru Rădoi – Teleormanul Antic -Editura Univers Ştiinţific, Bucureşti 2007, p 93
11. Timotei Ursu – Pledoariipro-dacice. Editura Dacia Cluj -Napoca 2009, p. 129.
12. Vladimir Brilinsky – Dacia Magazin, nr. 34 iulie 2006.
13. Vasile Pârvan . Dacia. Editura Ştiinţifică Bucureşti 1957, p. 82,83.
14. Teogor Beldeuna preot Protopop de Reghin – Zalmoxis Marele preot şi legiuitor al geto-dacilor, Dacia Magazin nr. 32 mai 2004.
15. Timotei Ursu – Pledoarii pro-dacice Editura Dacia 2009 Cluj -Napoca .p. 100-105.
16. George Pantecan – Provincia Medievală Dacia din Europa Nordică .Editura
Dacoromânia Bucureşti 2010. p. 1-21, 490-524.
17. Mişu Davidescu Magazin Istoric Anul XV nr.6 iunie 1981 .Tezaurul de la Hinova.
18. Dr. Gheorghe Anghel ex.director al Muzeului Naţional al Unirii Alba Iulia.
Dacia Magazin nr.61/2009 şi 62/2010. Planşa 1 două gravuri de pe metopa 307 şi 310.
19. Vasile Pârvan Dacia Civilizaţiile străvechi din regiunile Carpato-Danubiene, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1957, pag. 73,127,128. Planşa 1 trei figuri cu brăţări spireliforme tip zalmoxeian .
20. Pavel Mirea Un tezaur de epocă geto-dacă descoperit la Măgura, judeţul Teleorman. Dumitru Rădoi. Simboluri şi datini traco-geto-dace, Naţiunea nr. 534 11-17 nov 2009. Revista Dacia Magazin nr. 60 iulie 2009. Inelul şi brăţările spireliforme, simbolul nemuririi la geto-daci. O descoperire senzaţională din istoria tracilor nord-dunăreni : inelul spireliform de la Măgura, judeţul Teleorman. ( Inelul lui Istrate ) p.28-32.
21. Dr. Mişu Davidescu Magazin Istoric.nr 6 ( 171) anul XV, iunie 1981 Planşa 1 fig. 2-Brăţări spireliforme din Tezaurul de la Hinova-Mehedinţi
22. Dr.Gheorghe Anghel ex.director al Muzeului Naţional al Unirii Alba Iulia.Dacia
Magazin nr 61 noiembrie 2009 pag. 2-10 şi 62/2010.
23. George Pantecan. Provincia Medievală Dacia, din Europa Nordică, Editura Dacoromânia 2010, p.16-17, 486-487
24. Vladimir Brilinski şi Dr. Gheorghe Anghel. Dacia Magazin nr.42/2007, 61 /2009 şi nr.62/2010.
25. Nicolaie şi Elena Ţicleanu. Spirala, posibil semn al rangului sacerdotal la vechii carpato- dunăreni. Lucrare susţinută în cadrul asociaţiei Getica în anul 2007, şi Revista Dacia Magazin nr. 44 iulie 2007 Simboluri sacre, surse pentru descifrarea istoriei popoarelor antice.
26. Arhimandrit Ioan Marin Mălinaş . La umbra Sarmisegetusei romane. – Biserica din Densuş; reflecţii istorice şi liturgice inspirate dintr-o carte tipărită la Viena în 1775. Editura M. Eminescu Oradea 1997.
27. Eugen Lozovan Dacia Sacră Editura Saeculum I,O. Bucureşti 2006 .p.201
28. Gh. Huţanu Efecte fundamentale în Fizică Editura Albatros 1975. p.144-148.
29. Radu Olteanu Harta comorilor din România Naţional Geografic, 2008.
30. Pr.Dumitru Bălaşa De la Zalmoxis la Iisus Cristos, Editura Cuget Românesc-Bârda
2005, p. 23.
31. I.I.Russu Religia geto-dacilor Editura Dacica Bucureşti 2009, p. 111-112.
32. Prof. Ionel Cionchin Mitul zeului dac Rev. Dacia Magazin nr. 9 2004, p.26.

Sursa: Dumitru Rădoi
Adaptare și foto: Carmen Pankau