„Vezi cu ochii minții o lume dispărută. Ascultă un reportaj-eveniment despre ROȘIA MONTANĂ, o localitate din Munții Apuseni, DESFIINȚATĂ pentru exploatarea aurului, în 2012, pe vremea lui Traian Băsescu”. Așa ar putea suna un reportaj din viitor, asemănător celui despre Insula Ada Kaleh difuzat de Radio România și promovat de presă.
Reportajul despre insula dispărută în 1970, pentru ca regimul Ceaușescu să poată construi Hidrocentrala de pe Dunăre, este realizat cu oarecare duioșie, cu puneri în scenă copilăroase și cu alintări ale autoarei care NU ating miezul problematic al DRAMEI care s-a petrecut acolo.
Dar, dincolo de superficialitatea realizării, el readuce în atenția publică o chestiune de mare actualitate: suntem pe cale să trăim din nou, acum și aici, O NOUĂ SCUFUNDARE în neant a unei lumi care nu mai este în mijlocul Dunării, ci ÎN MIEZUL ȚĂRII, în cei mai bogați munți ai ei. Dar privim asta cu detașare și lăcrimăm când ne amintim de ADA KALEH.
Miza de acum este mult mai mare, încleștarea de forțe pe măsură, iar dincolo de detalii se ridică și acum ca și atunci întrebarea: cum alegem între câștigul economic și viața unei părți de lume care a trăit și murit într-un loc anume și acela e pe cale de pieire?
Am putea pune pe o parte de hârtie câștigul și pierderile pe cealaltă parte, cum probabil că a făcut-o deja Traian Băsescu, comunicându-ne că avantajele exploatării miniere sunt mai mari decât dezavantajele. (!)
Dar dacă privim în trecut și nu o luăm superficial, căutând rahatul turcesc din insula Ada Kaleh, ci analizăm pierderile istorice, schimbările climatice, de floră și faună, dacă vedem că dezrădăcinarea omoară o comunitate așa cum omoară un om și asta e o crimă, dacă vedem că acum Dunărea zace sleită, iar portul Turnu Severin stă închis cu lacăte, atunci trebuie să nu fim ipocriți și să recunoaștem că poate nu am făcut totul bine.
S-ar putea ca un câștig material pe termen scurt să fie surclasat de niște pierderi enorme pe termen lung. Nu știu și n-am aflat din reportaj dacă pe insula Ada Kaleh s-a opus cineva, dacă ar fi fost și alte soluții, dacă locul pentru hidrocentrală nu putea fi altul, dacă, dacă… Dar am aflat cât de ușor se scufundă o insulă și cât de greu se vindecă rănile oamenilor.
Mă întreb, oare, conștiința noastră nu tresare? Reportajul despre Ada Kaleh trece suav prin presă (și asta din cauza lui, este partea lui de slăbiciune), dar de ce nu produce altceva decît emoții pasagere, fără niciun ecou serios în actualitate? Dincolo de producția în sine, subiectul ar trebui să ne dea de gândit, să nască îndoieli în ceea ce privește deciziile de astăzi. Numai că și producțiile de presă, ca și consumatorii, se uită înapoi cu ipocrizie, făcându-se că nu văd prezentul, de trecut.
Poate că boala unui popor fără viitor este orbirea cu care își privește trecutul.
Sursa: Ruxandra Hurezean
Adaptare și foto: Carmen Pankau
Reportajul despre insula dispărută în 1970, pentru ca regimul Ceaușescu să poată construi Hidrocentrala de pe Dunăre, este realizat cu oarecare duioșie, cu puneri în scenă copilăroase și cu alintări ale autoarei care NU ating miezul problematic al DRAMEI care s-a petrecut acolo.
Dar, dincolo de superficialitatea realizării, el readuce în atenția publică o chestiune de mare actualitate: suntem pe cale să trăim din nou, acum și aici, O NOUĂ SCUFUNDARE în neant a unei lumi care nu mai este în mijlocul Dunării, ci ÎN MIEZUL ȚĂRII, în cei mai bogați munți ai ei. Dar privim asta cu detașare și lăcrimăm când ne amintim de ADA KALEH.
Miza de acum este mult mai mare, încleștarea de forțe pe măsură, iar dincolo de detalii se ridică și acum ca și atunci întrebarea: cum alegem între câștigul economic și viața unei părți de lume care a trăit și murit într-un loc anume și acela e pe cale de pieire?
Am putea pune pe o parte de hârtie câștigul și pierderile pe cealaltă parte, cum probabil că a făcut-o deja Traian Băsescu, comunicându-ne că avantajele exploatării miniere sunt mai mari decât dezavantajele. (!)
Dar dacă privim în trecut și nu o luăm superficial, căutând rahatul turcesc din insula Ada Kaleh, ci analizăm pierderile istorice, schimbările climatice, de floră și faună, dacă vedem că dezrădăcinarea omoară o comunitate așa cum omoară un om și asta e o crimă, dacă vedem că acum Dunărea zace sleită, iar portul Turnu Severin stă închis cu lacăte, atunci trebuie să nu fim ipocriți și să recunoaștem că poate nu am făcut totul bine.
S-ar putea ca un câștig material pe termen scurt să fie surclasat de niște pierderi enorme pe termen lung. Nu știu și n-am aflat din reportaj dacă pe insula Ada Kaleh s-a opus cineva, dacă ar fi fost și alte soluții, dacă locul pentru hidrocentrală nu putea fi altul, dacă, dacă… Dar am aflat cât de ușor se scufundă o insulă și cât de greu se vindecă rănile oamenilor.
Mă întreb, oare, conștiința noastră nu tresare? Reportajul despre Ada Kaleh trece suav prin presă (și asta din cauza lui, este partea lui de slăbiciune), dar de ce nu produce altceva decît emoții pasagere, fără niciun ecou serios în actualitate? Dincolo de producția în sine, subiectul ar trebui să ne dea de gândit, să nască îndoieli în ceea ce privește deciziile de astăzi. Numai că și producțiile de presă, ca și consumatorii, se uită înapoi cu ipocrizie, făcându-se că nu văd prezentul, de trecut.
Poate că boala unui popor fără viitor este orbirea cu care își privește trecutul.
Sursa: Ruxandra Hurezean
Adaptare și foto: Carmen Pankau
INSULA ADA KALEH
ROȘIA MONTANĂ
ROȘIA MONTANĂ
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu