Avem în România celebrele „TĂBLIȚE DE LA TĂRTĂRIA”, cu CEA MAI VECHE scriere DIN LUME. Dar avem și „PLĂCUȚELE DE LA SINAIA” pe care unii istorici tot încearcă să le considere false. Privind către tezaurul brățărilor din aur descoperit în vecinătatea capitalei geto-dacice Sarmisegetusa Regia, dar și tezaurele principilor geți și spre scuturile din fier ornamentate descoperite în cetatea geto-dacică de la Piatra Roșie, încep să cred că și aceste Plăcuțe de la Sinaia au fost inițial TURNATE ÎN AUR.
Ceea ce avem acum sunt copiile acestora turnate în plumb. Acestea fuseseră adunate de strămoșii noștri în Arhiva Regală Dacică, cea care s-a dorit a fi o primă carte de istorie a poporului român. Alfabetul folosit aici se aseamănă cu ceea ce unii numesc impropriu „scrierea maghiară veche” („scriere pe răboj”, cu 42 de caractere), numită și alfabetul secuiesc sau „runele secuiești” – ele fiind de fapt LITERELE VLAHILOR LOCALNICI (!). Acest alfabetul a fost răspândit în Transilvania și în Ungaria (unde se aflau TOT VLAHII NOȘTRI, urmași ai geţilor), mai ales până în secolul al X-lea, când regele Ștefan cel Sfânt, sub influența Bisericii Romei, a impus alfabetul latin. A mai fost folosit, ocazional, până prin anul 1850, de către plutașii de la Bistrița și readus brusc în actualitate în februarie 2008, când alfabetul a fost folosit la inscripția oficială a lucrărilor Consiliului Național Secuiesc (DEȘI SUNTEM ÎN ROMÂNIA!).
Textele redactate cu alfabetul secuiesc apar scrise, alternativ, cel mai adesea de la dreapta la stânga, mai rar de la stânga la dreapta. Inițial alfabetul a fost utilizat la crestarea răbojului: întâi se scria un rând (o latură) a răbojului, de exemplu de la dreapta la stânga, apoi, după terminarea rândului, răbojul se rotea la 90 de grade, capătul rândului devenind începutul rândului următor, răsucindu-l totodată cu următoarea latură nescrisă în sus (răbojurile aveau secțiune pătrată), scrierea continuându-se tot de la dreapta la stânga ș.a.m.d., până la completarea celor patru laturi.
Același mod de scriere alternativă stânga-dreapta urmat de drepta-stânga a mai fost constatat la scrierea Rongorongo de pe Insula Paștelui. Până la mijlocul anilor 1990 s-a presupus că semnele secuiești ar proveni din pseudorunele turcice de pe valea Orhonului (Mongolia), folosite de popoare de limba turcă (de ex. în sec. VII-VIII în hanatul turcilor „albaștri” (kök sau gök türk), cu variante ulterioare, ca de exemplu în hanatul uigur; inscripțiile kîrgîze din sec. IX și cele din valea Talas din Turkistan (teritoriul actual dintre Caspica și Mongolia). Dar iată că aceste semne SE DOVEDESC A FI continuatoare ale alfabetului utilizat de vechea și milenara Civilizație Dunăreană a GEȚILOR DE AUR PRIMORDIALI.
În urma descoperirilor arheologice și cercetărilor limbajelor folosite de vechea civilizație TURDAȘ – VINCEA și cele care i-au urmat, inclusiv cea etruscă, s-a considerat că aceste semne sunt continuatoarele celor folosite în preantichitate, lucru care confirmă originea lor menționată și de către Símon de Kéza. Simbolurile și literele folosite de limbajul arhaic dunărean, descoperite pe teritoriul României, au început a fi sintetizate de către cercetătorul Sorin Paliga. Referitor la corespondența valorilor fonetice atribuite semnelor, procentajul este mult mai mic. Comparația cu alfabetele canaanite (respectiv cu cele derivate din alfabetul fenician) este suficientă pentru a se remarca gradul de înrudire. Cronicarul ungur Símon de Kéza arăta în cronica „Gesta Hunnorum et Hungarorum”, scrisă în jurul anului 1283, următoarele:
„De aceea (secuii) amestecându-se cu blackii se zice că se foloseau de literele lor”(…) „cum Blackis in montibus confinii sortem habuerunt”. De asemenea, „Cronica lui Marcus” menționează că secuii ar fi un rest de populație hună, care s-a retras în munți, stabilindu-se alături de valahi. De la aceștia secuii au împrumutat alfabetul. Aceste informații se reîntâlnesc și în „Chronicon pictum vindobonense” (Cronica pictată de la Viena). „Au rămas însă din huni trei mii de bărbați care, scăpați din bătălia Crumheldină printr-o pătrundere plină de groază, s-au îngrijit a se aduna în câmpia Chiglamezey. Care bărbați, deoarece se temeau de națiunile occidentale, ca nu cumva să-i atace pe neașteptate, au intrat în Erdeelw și s-au numit pe sine nu unguri, ci Zecul… totuși, după cum au vrut ungurii, nu și-au hotărât soarta în câmpia Pannoniei, ci cu valahii în munții din vecinătate” („Cronica lui Marcus”).
Același eveniment la Kézai Símon este scris în felul următor: „remanserant quoque de Hunis virorum tria milia… in campo Csiglae usque Arpad permanserunt, qui se ibi non Hunos sed Zaculos vocaverunt… Postquam autem filii Ethele in pr[o]elio Crunhelt cum gente Scitica fere quasi deperissent, Pannonia extitit Xannis sine rege, Sclavis tantummodo, Grecis, Teutonicis, Messianis et Vlahis advenis remanentibus in eadem, qui vivente Ethela populari servicio sibi serviebant”- (Simon de Keza, „Gesta Hungarorum”).
Ca încă o dovadă în plus există Codexului Rohonczi, care este o carte foarte veche de peste 1.000 de ani, care în prezent se găseşte la Budapesta. Această carte este pe cât se poate de controversată pentru că nimeni nu a reuşit să o traducă în totalitate. Arheologul Viorica Enachiuc, absolventă a Facultăţii de Filologie, secţia Româna-Istorie, din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, a intrat în posesia unei copii a celebrei cărţi. După o muncă asiduă şi foarte mult timp petrecut în studierea caracterelor, cel puţin ciudate la prima vedere, care umplu numeroasele pagini ale cărţii, arheologul român a ajuns la un rezultat impresionant. Codexul este scris în limba latină vulgară, o combinaţie de cuvinte între limba getică și cea latină (care estoe tot o linbă românească – n.r. Carmen Pankau), dar sunt folosite caracterele getice vechi. Textele au fost scrise între secolele XI şi XII, iar semnele se pare că au fost folosite de europeni în perioada epocii bronzului.
Cartea are 448 de pagini iar pe fiecare pagină se găsesc circa 9-14 rânduri. Scrisul este orientat de la dreapta la stânga şi de jos în sus. Alfabetul getic era compus din 150 de caractere, iar Codexul conţine texte prin care se evidenţiază scenele laice şi religioase în cea mai mare măsură. Acesta consemnează înfiinţarea statului centralizat blak (VLAH), sub conducerea domnitorului VLAD, între anii 1064 şi 1101. Există informaţii despre organizarea administrativă şi militară a ţării ce se numea “Dacia”. Mitropolia blakilor își avea sediul la Vicina – cetatea din insula Păcuiul lui Soare. “Dacia” de atunci își avea hotarele de la Tisa la Nistru şi mare, iar de la Dunăre spre nord, până la izvoarele Nistrului.
Așadar, au scris sau nu geţii?
Sursa: George V. Grigore
Adaptare: Carmen Pankau
Ceea ce avem acum sunt copiile acestora turnate în plumb. Acestea fuseseră adunate de strămoșii noștri în Arhiva Regală Dacică, cea care s-a dorit a fi o primă carte de istorie a poporului român. Alfabetul folosit aici se aseamănă cu ceea ce unii numesc impropriu „scrierea maghiară veche” („scriere pe răboj”, cu 42 de caractere), numită și alfabetul secuiesc sau „runele secuiești” – ele fiind de fapt LITERELE VLAHILOR LOCALNICI (!). Acest alfabetul a fost răspândit în Transilvania și în Ungaria (unde se aflau TOT VLAHII NOȘTRI, urmași ai geţilor), mai ales până în secolul al X-lea, când regele Ștefan cel Sfânt, sub influența Bisericii Romei, a impus alfabetul latin. A mai fost folosit, ocazional, până prin anul 1850, de către plutașii de la Bistrița și readus brusc în actualitate în februarie 2008, când alfabetul a fost folosit la inscripția oficială a lucrărilor Consiliului Național Secuiesc (DEȘI SUNTEM ÎN ROMÂNIA!).
Textele redactate cu alfabetul secuiesc apar scrise, alternativ, cel mai adesea de la dreapta la stânga, mai rar de la stânga la dreapta. Inițial alfabetul a fost utilizat la crestarea răbojului: întâi se scria un rând (o latură) a răbojului, de exemplu de la dreapta la stânga, apoi, după terminarea rândului, răbojul se rotea la 90 de grade, capătul rândului devenind începutul rândului următor, răsucindu-l totodată cu următoarea latură nescrisă în sus (răbojurile aveau secțiune pătrată), scrierea continuându-se tot de la dreapta la stânga ș.a.m.d., până la completarea celor patru laturi.
Același mod de scriere alternativă stânga-dreapta urmat de drepta-stânga a mai fost constatat la scrierea Rongorongo de pe Insula Paștelui. Până la mijlocul anilor 1990 s-a presupus că semnele secuiești ar proveni din pseudorunele turcice de pe valea Orhonului (Mongolia), folosite de popoare de limba turcă (de ex. în sec. VII-VIII în hanatul turcilor „albaștri” (kök sau gök türk), cu variante ulterioare, ca de exemplu în hanatul uigur; inscripțiile kîrgîze din sec. IX și cele din valea Talas din Turkistan (teritoriul actual dintre Caspica și Mongolia). Dar iată că aceste semne SE DOVEDESC A FI continuatoare ale alfabetului utilizat de vechea și milenara Civilizație Dunăreană a GEȚILOR DE AUR PRIMORDIALI.
În urma descoperirilor arheologice și cercetărilor limbajelor folosite de vechea civilizație TURDAȘ – VINCEA și cele care i-au urmat, inclusiv cea etruscă, s-a considerat că aceste semne sunt continuatoarele celor folosite în preantichitate, lucru care confirmă originea lor menționată și de către Símon de Kéza. Simbolurile și literele folosite de limbajul arhaic dunărean, descoperite pe teritoriul României, au început a fi sintetizate de către cercetătorul Sorin Paliga. Referitor la corespondența valorilor fonetice atribuite semnelor, procentajul este mult mai mic. Comparația cu alfabetele canaanite (respectiv cu cele derivate din alfabetul fenician) este suficientă pentru a se remarca gradul de înrudire. Cronicarul ungur Símon de Kéza arăta în cronica „Gesta Hunnorum et Hungarorum”, scrisă în jurul anului 1283, următoarele:
„De aceea (secuii) amestecându-se cu blackii se zice că se foloseau de literele lor”(…) „cum Blackis in montibus confinii sortem habuerunt”. De asemenea, „Cronica lui Marcus” menționează că secuii ar fi un rest de populație hună, care s-a retras în munți, stabilindu-se alături de valahi. De la aceștia secuii au împrumutat alfabetul. Aceste informații se reîntâlnesc și în „Chronicon pictum vindobonense” (Cronica pictată de la Viena). „Au rămas însă din huni trei mii de bărbați care, scăpați din bătălia Crumheldină printr-o pătrundere plină de groază, s-au îngrijit a se aduna în câmpia Chiglamezey. Care bărbați, deoarece se temeau de națiunile occidentale, ca nu cumva să-i atace pe neașteptate, au intrat în Erdeelw și s-au numit pe sine nu unguri, ci Zecul… totuși, după cum au vrut ungurii, nu și-au hotărât soarta în câmpia Pannoniei, ci cu valahii în munții din vecinătate” („Cronica lui Marcus”).
Același eveniment la Kézai Símon este scris în felul următor: „remanserant quoque de Hunis virorum tria milia… in campo Csiglae usque Arpad permanserunt, qui se ibi non Hunos sed Zaculos vocaverunt… Postquam autem filii Ethele in pr[o]elio Crunhelt cum gente Scitica fere quasi deperissent, Pannonia extitit Xannis sine rege, Sclavis tantummodo, Grecis, Teutonicis, Messianis et Vlahis advenis remanentibus in eadem, qui vivente Ethela populari servicio sibi serviebant”- (Simon de Keza, „Gesta Hungarorum”).
Ca încă o dovadă în plus există Codexului Rohonczi, care este o carte foarte veche de peste 1.000 de ani, care în prezent se găseşte la Budapesta. Această carte este pe cât se poate de controversată pentru că nimeni nu a reuşit să o traducă în totalitate. Arheologul Viorica Enachiuc, absolventă a Facultăţii de Filologie, secţia Româna-Istorie, din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, a intrat în posesia unei copii a celebrei cărţi. După o muncă asiduă şi foarte mult timp petrecut în studierea caracterelor, cel puţin ciudate la prima vedere, care umplu numeroasele pagini ale cărţii, arheologul român a ajuns la un rezultat impresionant. Codexul este scris în limba latină vulgară, o combinaţie de cuvinte între limba getică și cea latină (care estoe tot o linbă românească – n.r. Carmen Pankau), dar sunt folosite caracterele getice vechi. Textele au fost scrise între secolele XI şi XII, iar semnele se pare că au fost folosite de europeni în perioada epocii bronzului.
Cartea are 448 de pagini iar pe fiecare pagină se găsesc circa 9-14 rânduri. Scrisul este orientat de la dreapta la stânga şi de jos în sus. Alfabetul getic era compus din 150 de caractere, iar Codexul conţine texte prin care se evidenţiază scenele laice şi religioase în cea mai mare măsură. Acesta consemnează înfiinţarea statului centralizat blak (VLAH), sub conducerea domnitorului VLAD, între anii 1064 şi 1101. Există informaţii despre organizarea administrativă şi militară a ţării ce se numea “Dacia”. Mitropolia blakilor își avea sediul la Vicina – cetatea din insula Păcuiul lui Soare. “Dacia” de atunci își avea hotarele de la Tisa la Nistru şi mare, iar de la Dunăre spre nord, până la izvoarele Nistrului.
Așadar, au scris sau nu geţii?
Sursa: George V. Grigore
Adaptare: Carmen Pankau
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu