PE URMELE STRĂMOȘILOR NOȘTRI PELASGO-GEŢI: Tezaurul de sculpturi de la Tomis/ Constanţa

PE URMELE STRĂMOȘILOR NOȘTRI PELASGO-GEŢI:

Tezaurul de sculpturi de la Tomis/ Constanţa, descoperit în 1 aprilie 1962, printre altele Şarpele Glykon și Zeiţa Fortuna

Zeița Fortuna din panteonul roman, Tyche în panteonul grec, preluate, ca de altfel totul, de la Geţi, a ieșit singură din pământ la iveală, chiar de ziua păcălelii, în 1 aprilie...

„Iar dacă ținem cont de faptul că Tyche era o PERSONIFICARE A SORȚII, ne dăm seama de cât de monumental a fost cheful de ironie pe care l-a avut SOARTA la Constanța de Ziua Păcălelii în 1 aprilie 1962…

Din acest Tezaur fac parte 24 de piese sculpturale, care au fost ridicate în acea zi din pământul Constanței: 13 statui și statuete, zece basoreliefuri și un mic altar fără decor sau inscripție”.

Să mai spună cineva că pietrele nu vorbesc!

Carmen Pankau 

Foto: Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța

In imagine arheologul Vasile Canarache

☀️LIMBA GETICĂ, IZVORUL VORBIRII EUROPENE, NU A DISPĂRUT (2/2)

- Urmare -

De pe statueta din bronz de la Curtea de Argeş se descifrează fragmente din cultul lui Osiris: cuvintele lui Osiris de iubire. Domn al celor două pământuri!
Logosului divin I se atribuiau 42 de cărţi sapienţiale care au pus baza hermeneuticii-ştiinţa interpretării textelor vechi. Se specifică numele Letei, mama mitică a lui Apolo, care a ars Vedele, cărţile din limba adamică: la Arnota, alte nume: Lela, Tit (Argeș), Set, Abel etc.
Pe statueta de la Adam Clisi, care înfăţişează primul sacerdot al Europei, regele-preot descifrează scrierea de pe Epitrahil, confirmând faptul că scrierea pictografică îşi are LEAGĂNUL în GEȚIA. Această scriere reprezintă unul din primele documente ce pun în lumină adevărul că pe Valea Dunării, în spaţiul dintre Carpaţi, Dunăre şi Balcani, s-a vorbit o limbă proto-getică, o proto-latină DIN CARE S-A DESPRINS APOI ŞI LATINA ITALICĂ şi confirmă autohtonia şi continuitatea poporului geto-român pe aceste meleaguri.

Un prim text al descifrării sună astfel:
– Asta este OM Ikaron, născut alb, mag Adam: pe paradise spus PUER Atma-omul Niag (Agni); îi ram Cogaion, M., sau
– Sens Soma ma-sa DM datam prima’n Amangia.

Numele HAMANGIA implică istoric câteva consideraţii esenţiale: Încă din Paleoliticul mijlociu (100 000 - 40 000 î.Hr.) peşterile Cheia (La izvor) şi Târguşor (La Adam) din Dobrogea au fost locuite intens. Autorii relevă faptul că: cultura Hamangia susţine polaritatea unităţii iniţiale a culturii şi civilizaţiei cu mult înainte de apariţia religiilor şi etniilor. (”Limba vorbită de Adam şi Eva” I, 1996, p.17)

D. Berciu aplecându-se şi el asupra genezei geto-române scoate în relief evidenţa că: la noi neoliticul începe pe la 5500 - 2000 î.Hr., când comunităţile vorbeau o limbă pelasgo-europeană…

PROBLEMA CONTINUITĂŢII nu trebuie deci limitată numai la Colonia Dacia romană. Se ştie că noua provincie imperială NU A CUPRINS ÎNTREAGA VATRĂ MULTIMILENARĂ A GEȚIEI lui Burebista şi Decebal.
În afara hotarelor ei, au rămas GEȚII LIBERI din Maramureş, Crişana, Moldova, Muntenia, Scyția, Sarmația (Sarmo-Geția), Germania etc. Ei au reprezentat TERRA GETARUM LIBERĂ şi au continuat să trăiască în formele de viaţă tradiţionale.
Pe cursul Nistrului superior se aflau GEȚII COSTOBOCI, creatorii culturii numite LIPIȚA, integrată şi ea în marea unitate etnoculturală GETICĂ.
Mai la sud în Moldova de nord şi centrală, se aflau CARPII, care până către mijlocul sec. III d. Hr. au fost în fruntea coaliţiilor anti-romane, fie singuri, fie împreună cu aliaţii. Ei au creat o splendidă CIVILIZAŢIE GETICĂ […]

Până nu de mult erau semnalate în judeţul Bihor, Satu Mare, Maramureş, Sălaj şi Arad, aproximativ 100 de aşezări ale GEȚILOR LIBERI, exponenţi ai complexului SÂNTANA-ARAD-MEDIAŞUL AURIT. (”Zorile istoriei în Carpaţi şi la Dunăre”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, p.39; Continuitatea poporului român în vatra Daciei străvechi în lumina descoperirilor arheologice, în Noi Tracii, 1981, Noiembrie, p.2)

Sanchoniathon identifică în Cosmogonia sa ca inventator al scrisului pe Taautus, din a XII-a generaţie de la Protogenus (primul om, ADAM, pe care egiptenii îl numeau THOOR, alexandrienii Thoyth, iar grecii Hermes. Din Sydyc (Cel drept, fratele lui Misor, tatăl lui Vulcan, se trag dioscurii sau cabirii sau corybanţii sau samotracii. (Eusebiu de Cezareea, De Praeparatione Evangelica, III)

Valerius Flacus aminteşte de conflictul militar dintre geţi şi egiptenii lui Sesostris, care era încrustat pe porţile Templului de la curtea regelui Aetes DIN ŢINUTUL HIPERBOREENILOR /GEŢILOR. (Poemul Argonautice)

Nicolae Densuşianu îl citează pe Pliniu (lib. VII, 3.3) care afirma că: seminţiile scyte, atât cele din Asia cât şi cele din Europa au purtat în vechime numele de abarimon, adică arimonii albi sau vechii aramei, arimini, arieni, arimi, râmni, rimi, cei care alături de etruscii italici, vor înființa Ruma printr-unul din triburile fondatoare numit ramnes (rîmni) sau ramnenses (rîmnenii).

C. B. Ştefanovschi înţelege foarte limpede această afirmaţie majoră a lui Pliniu: Reiese că, în conformitate cu Plinius (23-79), POPORUL SCYŢILOR, care trăia între teritoriul Geției Carpatice şi Munţii Urali, dar, şi până la poalele Caucazului, până la Massa-Geții de la Caspica, se identifică cu un singur nume: Aramei.

O informaţie identică vine şi de la Aristotel care face trimitere la ”originea tracă a scyto-arameilor”. (Din Arhivele Daciei, Cap. 9)

ARIMII, vechii locuitori ai Geției se mai numeau RUMONI sau RUMUNI. (N. Densuşianu, ”Dacia Preistorică”, vol II, p. 165)

Coroborând descoperirile arheologice privind scrierea, de la cele mai vechi până la cele de la TĂRTĂRIA – TURDAŞ – VINCEA, ajungem la concluzia că inventatorii scrisului au fost strămoşii noştri. Toth, Hermes, ori Sarmis sunt de fapt denumirile unuia şi aceluiaş Părinte al scrisului, din care se trag etnonimele unui ACELUIAŞ NEAM ARIMII, aramanii-vorbitorii limbii sfinte aramaice.

Procopiu de Cezareea (sec. VI) consemnează modul de viaţă al unui trib getic: Acesta este modul de a trăi al locuitorilor Insulei Thula, care se deosebesc de multe alte naţiuni. Una din ele mult mai înfloritoare decât celelalte şi foarte numeroasă, este cea a Gautonilor care s-au aşezat lângă Herulii (popor scyt locuind în regiunea lacului Maeotis, Marea de Azov de azi) sosiţi acolo.

Aflăm întâia oară că GOŢII sunt de fapt GEŢII, Gautoi. La Procopius, Thula se afla la extremitatea Oceanului Septentrional (pro th Arktw ta eata), iar la Cicero, Thula era situată în zona Crivăţului, Scandia sau Scandinavia.

La origine s-a folosit cuvântul Arkto, adică popor marţian. La Marte grecii spun Arh, la geto /goţi Ari; gr. Kottein /în loc de koptein = a despărţi; a ucide; a pustii prin sabie. În getică avem kotta, deci din ari+koto=arkto. (De Bell. Goth., lib.IV, cap.XX, p.m. 620)

Berger, în cunoscuta sa lucrare Histoire de l’ecriture, la p. 205, menţionează că: alfabetul a fost răspândit sub forma şi sub numele aramilor, o populaţie pelasgă, numită şi arimi sau arimaspi.

Claudianus, în Panagericul despre consulatul VI al lui Honoriu (Praef. V, 18) numeşte ţara giganţilor in arime, similarul grecescului ein Arimois.

Tertulian aminteşte despre Cartea lui Enoh, tatăl lui Matusalem – prototipul Arhiereului lumii vechi, care a instituit şi rânduit slujirea Arhieriei, salvată de la Potop de Noe, aminteşte de un nume, Sarmis, alături de Sarsan şi Zazas (nume armino-getice), care l-au înveşmântat pe Matusalem şi i-au pus pe creştet o coroană strălucitoare.

Lucius Ampelius (sec. III d.Hr.) numeşte O SERIE DE RAMURI ALE NEAMULUI PELASGO-ARIMIN-GETIC: traci, daci, scyţi, getuli, bessi, bitini, frigieni, capadocieni, sarmaţi, moesi, macedoneni, greci, ilyri, panoni, dalmaţi, alani, brahmani etc. (Liber Memorialis, Cap. VI)

Berosus consemna pe la anul 284 î.Hr. în opera sa Istorii, că: atât caldeenii cât şi scyţii descendeau din neamurile înfloritoare ale geților. (Augustin Deac, Dacia magazin, nr. 5, Iunie 2003)

Dexip scrie în Cronica sa universală pe la anul 260 d.Hr., că SCYŢII care se numeau şi GOŢI (GEŢI) au trecut în număr mare fluviul Istru, pe timpul lui Decius (249-251) şi au pustiit teritoriul stăpânit de romani. Desigur că în armatele goţilor erau prinşi şi înrolaţi o bună parte din Scyţi şi din Geţi, şi acesta este motivul pentru care scyţii sunt ”numiţi goţi”, după conducătorul lor. (Fontes, I, p. 732-735)

Cato Major (234-149 î.Hr), consemnează în lucrarea Origines, că: geţii aveau o scriere cu foarte mult timp ÎNAINTE DE FONDAREA ROMEI. (Maria Crişan, Geta-matcă a limbilor euro-asiatice, p.3)

Eusebiu de Cezareea, sec.IV.d. Hr. spune clar că: împăratul Decius a căzut în 251, conducând mult lăudatele trupe ale romanilor ca să lupte împotriva geţilor.

N-a fost vorba deci de o ”golire a Daciei ocupate”, n-a fost vorba de renumita ”retragere aureliană”, ci pur şi simplu de o ÎNFRÂNGERE SUFERITĂ DE ROMANI DIN PARTEA GEȚILOR LIBERI, ajutaţi şi de rudele lor din afară, altfel spus de o retragere, dar sângeroasă, la 271 d.Hr.

Eutropius în anul 369 d. Hr. un veac mai târziu deci, consemnează că: Aurelian împăratul, după luptele cu Geţii a golit provincia Dacia romană, iar romanii pe care i-a scos de pe ogoarele şi din oraşele Daciei i-a aşezat în partea de mijloc a Moesiei. (Fontes, I, p.561 /Gavrilă Copil, Pierit’au Dacii? Unde sunt Romanii din Dacia?…, în Noi Tracii, 1981, Noiembrie, p.2) Afirmaţia lui Eutropius este categorică: pe romani (Aurelian) i-a scos de pe ogoarele şi din oraşele Daciei…
Păi, cum rămâne cu arhi-vehiculata idee, teză, ipoteză, teorie că “Dacia” a fost golită de întreaga populaţie băştinaşă la anul 271?!

Iordanes scria pe la anul 551 în opera sa Faptele Romanilor, astfel: Decius însuşi în timpul luptelor cu Geţii a murit de o moarte năprasnică împreună cu fiul său Abrittus… Împăratul Aurelian, rechemând (îi absolvă pe împărat şi pe romani de ruşinea pricinuită de înfrângere, n.a.) de acolo legiunile, le-a aşezat în Moesia şi acolo într-o parte a acesteia, a întemeiat Dacia Mediterranea şi Dacia Ripensis. (Fontes, II, P.39)

Istoricul Nicolae Densuşianu în Dacia preistorică face CEL MAI AMPLU STUDIU asupra Antichităţii şi DESCOPERĂ IZVOARELE ETNOGENEZEI EUROPENE care ţâşnesc din SPAŢIUL CARPATIC. Citindu-l pe poetul Ovidiu, constată IZBITOAREA ASEMĂNARE între limbile getică, sarmată şi latină, afirmând că: LIMBA GETICĂ-LATINA VULGARĂ a dat naştere limbilor romanice moderne. (Ed. Meridiane, Bucureşti, 1986, p.679)

Dumitru Bălaşa, preotul-istoric, că România este Vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6500 - 3500 î.Hr., axată pe o societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare, care a precedat societăţile geto-europene patriarhale.

CONCLUZIA AUTORULUI:

Cea mai veche civilizaţie a Terrei nu trebuie căutată la Ecuator, ci la PARALELA GETICĂ, care înconjurând pământul, ocrotea aici vatra Vechii Europe şi cu proeminenţă, a unei strălucite civilizaţii. (Dacii de’a lungul mileniilor. Ed. Orfeu, 2000, p.7).

Dumitru Bălaşa ne opreşte atenţia şi admiraţia asupra momentului revigorării geților, respectiv apogeul lor, care a coincis cu apusul Romei. Împăraţii Galerius Maximianus şi Maximianus Daia (unchi şi nepot de soră, fiică a crăiesei Romula de Romanaţi, Romula- Reşca, ajutaţi de marele comandant Constantin, viitorul împărat, pun bazele imperiului tânăr “Dac”, începând cu anul 305. d. Hr.unde majoritatea populaţiei şi armata o forma elementul getic iar LIMBA VORBITĂ DE LA UN CAPĂT LA CELĂLALT AL LUMII VECHI era LIMBA GETICĂ. (”Marele Atentat al Apusului Papal împotriva Independenţei daco-românilor”, Liga Română de Misiune Creştină, Cluj-Napoca, 1999, p. 6).

Ilustrul părinte-cercetător trage semnalul de alarmă, alături de cucernicul său avertisment:
Vorbind despre limba geților trebuie să ţinem cont de calitatea limbilor sacre ebraică, greacă, latină şi după secolul IX, a limbii slave, Limba geto-română fiind o limbă populară generalizată în Asia de vest, în Europa, în nordul Africii, a căpătat mai târziu influenţa latinei clasice şi a limbii elene, socotite limbi sacre. Ceva mai mult. Elementele şi formele getice, au fost considerate erori ale caligrafilor şi pe parcurs, fiecare transcriitor de texte a corectat formele limbii getice, în sensul şi forma limbilor greceşti şi latine, denaturându-le. (Dacii de’a lungul mileniilor, op. cit. p.116)

Prezenţi masiv, continuă părintele-istoric în Moscopole, Ohrida, Bosnia, Saraievo, Crusova, Bitolia, Skoplje, Seres, Drama Kavala, Atena, Pireu, Bitinia, Tokai, Budapesta, Leipzig /Lipsca, Cracovia, Lemberg. America, este o amplă dovadă a VIABILITĂŢII PESTE VEACURI A GEȚILOR ŞI A LIMBII LOR.
O dovadă că limba getică era de circulaţie mondială este şi NUMELE CARPAŢI.
În albaneză karpe=stâncă, Karput-oraş în Anatolia, Karpathos, insulă în Mediterana, Carpates oros-oraş în Cipru, Carpentoracte / Carpentras, oraş al Alpilor francezi, Carpetanei, unul dintre cele mai puternice şi vechi triburi ale Hispaniei. (Rev. Noi Tracii, 1985, Septembrie, p.17)

Horaţiu spune într-una din Odele sale (II, 20) că popoarele de limbă getică sunt locuitorii de la Bosfor, getulii din Africa, hiperboreii, colchi, dacii, gelonii, iberii, volcii şi ligurii de la Rhodan.

Quintilian remarcă următorul aspect: dacă se adaugă la cuvintele latine, ori se lasă pe dinafară unele litere sau silabe, se obţine limba barbarilor (GEȚILOR).

Clement Alexandrinul conducătorul Şcolii din Alexandria până la anii 202-203 d.Hr. a fost unul dintre cei mai mari dascăli ai lumii vechi. El a lăsat posterităţii două lucrări esenţiale, Pedagogul şi Stromatele (Covoarele), din care cităm un fragment:

”După părerea mea, cu toţii şi brahmanii şi odrisii şi geţii şi egiptenii, cunoscând marea binefacere pe care au primit-o de la înţelepţi, i-au cinstit ca zei, au rânduit ca filosofia lor să se înveţe în şcoli. Platon şi Pitagora au învăţat de la barbari. Geţii, neam barbar (purtător de barbă), dar nu necunoscător al filosofiei, aleg un delegat (jertfă) pentru eroul lor Zamolxis.” (”Histoire critique du Gnosticisme”, I-II, Paris, 1828, p.40, 49, 231 /I.B.U., I, 1954, p.145)

Herodot – considerat mai justificat sau nu, Părintele Istoriei (a scris 9 istorii): După indieni, neamul tracilor este cel mai mare dintre toate popoarele…GEȚII poartă multe nume, fiecare DUPĂ ŢINUTUL ÎN CARE LOCUIEŞTE, dar toţi au în toate obiceiuri asemănătoare.
Ceea ce se remarcă din expresiile sale este că Peninsula Balcanică era locuită de geți şi toţi grăiau aceeaşi limbă.

Vasile Gaja ne confirmă acest adevăr:
Presupunând o zonă de mărimea Peninsulei Industan, teritoriul indienilor, translatată în această parte a Europei, ce vedem? Vedem că acele bucăţele din Peninsula Balcanică pe care le-am populat noi cu traci ocupă suprafaţa Albaniei, Bulgariei, Cehiei, Slovaciei, Italiei, Poloniei, României, Ucrainei, Ungariei şi popoarelor rezultate din Yugoslavia luate la un loc. Uluitor?

Şi încă nu e totul; Herodot mai spune că tracii se găseau şi pe ţărmul sudic al Mării Negre, adică pe ţărmul răsăritean al Mării Egee. Ori dacă adăugăm acum spaţiului getic balcanic şi partea apuseană a Asiei Mici, Frigia, cum i se mai spunea, ne apropiem de ”similarul Industan”. (Vă rog să remarcaţi că nu mă ating de Grecia ”grecului” Herodot, îi las spaţiul necesar în care să-şi scrie opera pe care o cităm) (Unde a dispărut Limba Dacilor? A.F. Gaja Vasile-Bucureşti, 2002, p. 34).
Tot Herodot ne desluşeşte într-un fel misterul locuitorilor aflaţi dincolo de marele Istru: Eu am reuşit să aflu numai despre locuitorii de pe malul celălalt al Istrului, numiţi Sigyeni. Hotarele lor se întind până în apropierea Eneţilor de la Adriatică. (”Istorii”, Ed. Ştiinţifică, 1984, trad. şi note Felicia V. Ştef /Sadelina Piatkowski, cartea a V-a, cap. III, IX).

Eneţii nu erau alţii decât veneţii /veneţienii, adică TOT GEȚI. Sigyenii spune Apolonios din Rodhos sunt scyţi amestecaţi cu traci. (Argonautica IV, 320)

Strabon îl confirmă pe Apolonius, arătând că şi în Caucaz trăieşte o populaţie a sigyenilor. (”Geografia”, cap. 250).
Strabon, în Geografia sa (17 cărţi) spune foarte limpede:
”Dacii şi geţii vorbesc aceeaşi limbă sau geţii sunt un neam de aceeaşi limbă cu tracii… Geţii locuiau şi pe un mal şi pe celălalt al Istrului, ca şi misii, care sunt şi ei traci şi care acum se numesc moesi. Tot el mai aminteşte de un Codice de legi ale Agatârşilor, vechi de 6000 de ani î.Hr. ” (”Geografia”, VII /III, 10, 13; Fontes, I, p. 225-227 /238-239)

Platon mărturiseşte afirmaţia maestrului său Socrate privind Fecioarele hyperboreene, Sybilele profetese, care au adus tablele triunghiulare de aramă cu conţinut eshatologic: După ce s-a despărţit de trup, sufletul se duce la judecată.

HIPERBOREENII POPULAU REGATUL NORDIC AL DUNĂRII.

Cato cel Bătrân-Maior (234-149) afirmă că geţii cu mult înainte de întemeierea Romei, cântau în Ode scrise vitejia eroilor lor.

Lucius Caelius Lactanţiu – apologetul creştin remarca precum că GEȚII CARE AU AJUNS STĂPÂNII LUMII aveau capitala la Tesalonic, o mare cetate a GEȚILOR.

Dionisie-Areopagitul (Areopagetul-getul din Areopag, sec.I d.Hr.), consemna o evidenţă de netăgăduit: În ceea ce urmează voi scrie despre cea mai mare ţară care se întindea din Asia Mică până în Iberia şi din nordul Africii până dincolo de Scandinavia […] ŢARA IMENSĂ A GEȚILOR. (Fontes, I, p. 529)

- Sfârșit -

Sursa: Compilat de profesorul Gh.Constantin Nistoroiu
Adaptare și foto: Carmen Pankau

☀️LIMBA GETICĂ, IZVORUL VORBIRII EUROPENE, NU A DISPĂRUT (1/2)

Oamenii pământului își spuneau GEȚI. Dacă celor mai vechi oameni li se spuneau geți, și așa cum a rămas un dat al omenirii, ca de la etnia lor să li se împrumute numele și limbii ce o vorbeau, înseamnă că limba pământenilor europeni se numea limba getică. Curios, însă este că acesteia, lumea ”științificilor” se ferește să-i spună pe numele originar cu o teamă aproape de neînțeles. Ori, poate există un interes ascuns.

Despre vechimea ancestrală a Familiei Patriarhale a Omenirii, respectiv a Neamului Pelasgo-Getic şi limba sa protopelasgo-getică s-a vorbit şi se vorbeşte, s-a scris şi se va scrie mult pro sau contra. S-a scris în vechime adevărul istoric străvechi de către Părinţii Istoriei, de către marii bărbaţi politici sau religioşi ai antichităţii, care făceau parte din marea familie pelasgo-getică şi slujeau adevărului divin dar şi istoriei neamului şi lumii totodată.

”Originea limbii române se află în inteligenţa rumânilor strămoşi, oamenii râurilor cu maluri fertile, din bazinul Dunării de Jos, autori ai primului neolitic european, în România, inima vechii civilizaţii europene, în urmă cu 8-10 mii de ani”, Lucian Cueşdean.

Graiul ţăranului pământean este limba Vechii Europe, pentru că se poate dovedi cert că nicio altă limbă europeană nu are atâtea onomatopee autentice şi pentru că nicio altă limbă europeană nu are atâtea cuvinte compuse direct cu o onomatopee autentică precum limba română. Simbolurile păstrate de autenticul mediu rural românesc, motivele aflate pe hainele de sărbătoare transmise de mame fiicelor, spre aleasă nemurire sau pe scoarţe, de taţi fiilor pe porţi sau în dantelăria prispelor etc. sunt prezente în toate teritoriile locuite de pelasgo-geţi.

Mai târziu, odată apăruţi, unii cavaleri aşezaţi la ”Masa rotundă” şi-au propus falsificarea şi furtul dovezilor cu privire la vechimea limbii şi a naţiunii noastre ancestrale. Arhitecţii şi constructorii liberi, care se străduiesc să ridice o lume aservită doar intereselor lor de grup, au dorit să îngroape adevărul existenţei celui mai de preţ tezaur al etniei noastre ancestrale, INVENTÂND axioma „indo-europeană“ şi a puiului ei mai tânăr, ”romanizarea”.

Dar, cum adevărul prăvăleşte piatra de pe mormânt, înviază şi se înalţă, aşa s-a întâmplat şi cu istoria neamului şi a limbii noastre, care a plămădit și educat marii fii ai Carpaților, cei care au realizat și unitatea de neam, fiii şi părinţii deopotrivă, şi a înviat neîncetat prin oamenii cu demnitate şi în egală măsură cu autoritate în cercetarea ştiinţifică, fie din sânul naţiei, fie din emigrația ei continentală.

HORA, dansul magic ce a învins timpul alături de străbunii noştri, este atestată arheologic de 5.000 de ani, ritualul prinderii în dans având ecou în sufletul naţiei nostre mai presus de puterea de a explica a multora dintre noi. Emoţionantul simbol care vesteşte primăvara, Mărţişorul doar românesc, este atestat tot arheologic cu o vechime de 9.000 de ani, la SCHELA CLADOVEI, pe Dunăre.

De ce astăzi se ignoră un adevăr atât de simplu născut din certitudinea că acest neam a construit bordeie de lut timp de 20.000 de ani, pe toată întinderea teritoriului locuit neîntrerupt de el, dovedind-o și azi în cel mai mici cătune unde nu a pătruns ”civilizația” cavalerilor adepți ai oțel-betonului și sticlei.

Poporul geto-român, descendent din ancestralul neam pelasgo-scyto-get, s-a format cu multe secole înainte de anul fatidic 106. d.Hr. Mitogeneza unui popor este un proces continuu de evoluţie spirituală a neamului său. Străbunii nu aveau nevoie să ”împrumute” de la cineva cuvinte, singura sursă real folosită a fost mediul natural în care trăiau, graiul lor dezvoltându-se natural, având tot ce le trebuia în propriul grai, de o mare complexitate şi bogăţie, dezvoltat continuu, deoarece fiind o populaţie sedentară procesul de formare a limbii vorbite a fost unitar şi armonios. Graiul strămoşilor noştri există intrinsec, se defineşte pe sine însuşi prin propriile sale cuvinte şi se poate dovedi că nu a fost nevoie să se apeleze, ca în cazul limbilor moderne, la cuvinte din alte limbi sau dialecte pentru a-şi explica elementele intime.

Limba vorbită de geto-români îndeplineşte cumulativ cele două caracteristici necesare dovedirii faptului că este o limbă naturală, lipsa ”împrumuturilor” şi existenţa radicalilor proprii. Prin radical propriu se înţelege o rădăcină de cuvânt, un element primordial de la care s-a plecat în formarea cuvintelor compuse. Aceste rădăcini pot fi numite şi morfeme, iar primele morfeme, după Lucian Cueşdean, au fost chiar sunetele din natură, onomatopeele. Derivarea din onomatopee este rar întâlnită în alte limbi, acolo este o excepţie, pe când în graiul rumînesc ”compunerea onomatopeică este aproape o regulă”, iar fără î şi â nu pot fi redate autentic sunetele din natură.

Multe din cuvintele alcătuite cu ajutorul radicalilor sau a rădăcinilor de cuvinte sunt cuvinte imagine, metafore, care lămuresc prin ele momentul intrării în limba vorbită încă de români. Astfel, o vijelie este o furtună care face vîj şi este produsă de Elie sau Ilie, un ste-jar este un lemn de esenţă tare, căruia îi stă jar-ul mai mult timp (arderea sa este mai domoală), o săgeată sau o pasăre face zbîrr în zb-or, o vie-spe este o spe-rietoare vie, o lin-gură trebuie dusă lin la gură, altfel se poate vărsa conţinutul.

În sanscrită, limbă moartă cu câteva sute de ani înainte de întemeierea Romei aflăm, printre multe alte cuvinte şi următoarele cuvinte păstrate în română identice: acasha (acasă), lup (lup), Om (om), vrate (frate), lamba (limba), navasti (nevastă), luptă (luptă), prans (prânz), dzambaiami (a zâmbi), dusman (duşman), crapaiami (a crăpa), naiba (naiba) şi nu în ultimul rând, apu (apa), şi multe altele. Şi cu toate acestea despre aceste cuvinte, (acasă, apă, lup, om, frate, limbă, luptă, a crăpa şi prânz) aflăm de la cavalerii falsului cu semnătură ”științifică”, că au etimon latin, etimon slav (nevastă), bulgar (a zâmbi), turc (duşman), doar pentru că mai au și alții în vorbire cuvintele noastre, iar naiba se recunoaşte că nu se ştie cine l-a invocat prima dată, având etimon necunoscut.

Logica elementară ar fi trebuit să conducă la concluzia că aceste cuvinte nu aveau cum să intre în limba română din latină, slavă, bulgară, turcă, existenţa lor identică în sanscrită dovedind evident faptul că originea a fost comună cu GETO-ROMÂNA vorbită astăzi, preluarea lor fiind în fapt inversă, de la pelasgo-geți în cadrul marii familii pelasgo-getice europene care s-a extins în urma marilor migrații, dar și a suprapopulării continentului.

Existenţa neîncetată a neamului nostru pelasgo-getic care a rămas cunoscut ca fiind românesc în zilele noastre printr-un joc al sorții sau al unor interese de castă, păstrător al limbii Vechii Europe şi al unor tradiţii şi obiceiuri ce se pierd în aura mileniilor de dăinuire, o regăsim în nenumărate scrieri ale timpurilor apuse. Răspunsul la întrebarea ce aduce mereu în discuţie lipsa izvoarelor scrise ale acestui neam, astăzi este pe cât de cunoscut de marea parte a românilor pe atât de ascuns de mereu aceeași cavaleri ai minciunii și ”iubitori” de neam.

Distruge-i unui neam izvoarele scrise şi roagă-te la Bunul Dumnezeu să-l pedepsească cu uitarea Limbii sale! Doar la români mama este numită şi ”MICUL DUMNEZEU”, poate tocmai pentru faptul că aceasta a reuşit să păstreze şi să transmită timp de milenii pruncilor limba vorbită de neamul ce nu are o dată a creştinării sale.

Să ne amintim, chiar şi doar printr-o aplecare fragmentară asupra izvoarelor, cei care au lăsat mărturie că lumea modernă îşi are temelia aici, în spaţiul carpato-pontic nu sunt puţini. Mulţi dintre editori acolo unde apar cuvinte getice deosebite morfologic de cele latine în diferitele lucrări, le consemnează ca presupuse erori ale caligrafilor, care de altfel sunt realităţi lingvistice orientale. Micile deosebiri gramaticale nu şterg marea asemănare a limbii gete de cea latină. De o parte şi de alta a Dunării, pe o întindere mare de pământ se vorbeşte de zece milenii româneşte şi „filologii” şi „istoricii” romanizaţi orbecăiesc în „latinitatea” lor.

Hesiod (sec. VIII-VII î. d. Hr.) în Theogonia sa (genealogia zeilor) vorbeşte despre regina geților HESTIA, întemeietoarea dinastiei matriarhale, zeificată după moarte prin cultul focului sau al soarelui şi despre faptul că întreg spaţiul euro-afro-asiatic în care trăia aparţinea Imperiului Getic şi limbii sale. Marele fluviu spune poetul este Istru care curge frumos, iar faimoasa cetate a culturii Histria a încununat cele două nume celebre: Hestia şi Istru. Garda militară a Reginei Hestia şi armata regatului ei erau compuse din temerarele şi neînvinsele AMAZOANE. Ion Miclea şi Radu Florescu aduc în lumină perlele artei proto-străbune, descoperind celebrele figurine feminine cu trăsături portretistice stilizate cu sugestii de costum. (Preistoria Daciei, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1980).

Prin cultul lor, fecioarele-proorociţe oficiau în altarul înţelepciunii viitorul primit prin inspiraţie dumnezeiască şi întreţineau un foc material permanent, simbolizând lumina tainelor primite. Sibylla Erythrea reprezentantă a înţelepciunii şi religiunii hiperboreilor/pelasgilor din nordul Istrului sublinia în oracolelele sale: Oamenii din Elada mă numesc o femeie din altă ţară. (N. Densuşianu, Dacia preistorică, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1986, p. 196-203).

De la triburile primitive la neam în perioada de început a neamului pelasgo-getic, în timpurile primitive, tatuajul era un semn pe piele prin care se diferențiau clanurile, triburile, straturile sociale incipiente și originile neamului respectiv. În acest ultim semn, ele erau realizate în cadrul unor ceremonii de inițiere (sexuală, maritală, războinică), pentru protecția totemică în special. Ca și la triburile autohtone amer-indiene, tatuajul reprezenta, în majoritatea cazurilor, atât semnul concret al totemului cât și semnul totemului sacralizat. Cu timpul, tatuajul a căpătat rolul de simbol al integrării și identificării cu tribul sau clanul în care era făcut.

Prin scrierea criptică, adică ideogramele de pe piele, individul devenea parte a grupului social cu sentimentul de apartenență la acea anumită celulă. Totuși, aceste semne și-au păstrat pentru mult timp și rolul protector, sacru. Unele simboluri aveau semnificația de protecție împotriva duhurilor rele, cazuri în care grafia tatuajelor reda stilizat scene sau personaje mitologice sau magice cu un anumit rang, privilegiu sau putere sacră.

Narcis Zărnescu ne lasă mărturie cercetările sale în legătură cu fascinanta eră milenară a matriarhatului: Figurinele de lut modelate de strămoşii noştri acum peste 8000 de ani î.Hr. (a căror stranie asemănare cu cele descoperite în culturile mesopotamiene Hassuna Samarra nu a scăpat specialiştilor), judecând după Templul descoperit la CRĂSCIOARELE în apropierea Dunării şi datat circa 5000 de ani î.Hr., ca şi TĂBLIŢELE DE LA TĂRTĂRIA, faza timpurie a civilizaţiei TURDAŞ-VINCA, sfârşitul mileniului al VI-lea î.Hr., sau după sutele de vase miniaturale acoperite cu semne liniare, ale unei scrieri mai vechi cu aproximativ 2000 de ani decât cea sumeriană, judecând aşadar, numai după aceste câteva ”probe” imposibil de falsificat, greu de trecut sub regimul tăcerii, marea istorie a lumii îşi are una dintre origini şi în spaţiul carpato-danubiano-pontic. (Acolo unde începe istoria, în rev. Pentru Patrie, 1989, IV, p.28-29).

În sprijinul atestării erei matriarhale pe Terra subscriu şi figurinele feminine descoperite în Arealul caucazian (Vezi Arta preistorică şi antică din regiunea Caucaziană, p. 200-203), precum şi cele de la Libcova, descoperite de arheologul Eugen Comşa. (Diac. P. David, rev. Mitropolia Olteniei, 1973, p.3-4, 251)

Hecateu, menţionează în fragmentul 352 că: AMAZOANELE vorbeau LIMBA GETICĂ.
Vasile Pârvan, referindu-se şi el la timpul matriarhatului foarte bine conturat şi organizat statal, afirma că: divinitatea feminină getică adorată şi ca Hestia – Marea Zeiţă a pământului roditor şi hrănitor, exista în Geţia-România. (Getica, p.164)

Regina geţilor Hestia /Vesta a fondat un stat bine centralizat şi organizat ca Regat-feminin, în Vatra căruia a instituit Cultul focului sacru, atribuindu-l în primul rând cinstirii Creatorului şi apoi înţelepciunii divine a Fecioarelor-hiperboreene, Profetesele /Sibiyllele ori Fecioarele Vestale, numite aşa după regina lor.
Diodor din Sicilia – Getul (80-21 î.Hr., a scris Biblioteca istorică în 40 de cărţi) menţionează că: la aşa numiţii Geţi, care se cred nemuritori, Zamolxis susţinea că el a intrat în legătură cu Zeiţa Hestia, de la care a primit Legile Frumoase.
Socrate şi Platon comentează Bellanginele lui Zamolxis şi constată că: epodele sunt vorbele frumoase care fac să se nască în sufletele oamenilor înţelepciunea. (Fontes, I, p. 101).
Mihail Eminescu se referă la Legile Frumoase şi le identifică cu: legea ospitalităţii, cu legea îndatoririlor fiecărui membru al comunităţii, legea omeniei, localizate în obiceiul pământului, cunoscut de vecini ca ius valachicum sau legea strămoşilor dătători de legi şi datini. (Opere, IV, Ed. Academiei, Bucureşti, 1985).
J.F. Neigebaur afirmă că în anul 87 sub regele geţilor-Burebista, Deceneus introduce scrisul, artele şi ştiinţele în Bellanginele. (Beschreihing der Moldau unde Walachei- ”Cronologie”, Breslau, Joh. Urban Kern, 1859, p.1).
Mircea Muşat, comentând textul lui Neigebaur, cu privire la Legile frumoase, consemnează că erau cu mult mai vechi. (Izvoare şi mărturii străine despre strămoşii poporului român. Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1980, p. 88).

Tacit ne dezvăluie că: Romanii sunt compilatorii acestor legi. Cele XII Tabule Romane, despre care vorbesc cei vechi. (Tacit, Ann., 27; Servius-Aen. VII-675); Maria Ciornei, Dacia magazin, nr. 33, Iunie, 2006).

Radu Stan Carpianu relatează că la jumătatea veacului VI d. Hr. Leges Belagines –vechea Colecţie de legi a Geţilor era în plină vigoare, dar botezate sub numele de Lex antiqua Valachorum, destul de active până foarte târziu în documentele istorice ale Transilvaniei, Ungariei, Poloniei, Ţării Româneşti şi Moldovei. Limba pe care o vorbesc românii până astăzi, este o limbă latină, însă ea ne provine moştenire nu de la romani, ci de la geți. În 1986, el îşi întăreşte afirmaţia citându-l şi pe lingvistul suedez Ekstrom Par Olof : Limba română este o limbă cheie, care a influenţat în mare parte toate limbile Europei. (Enigma insulei, p. 71, 126, 214).

ZAMOLXIS, care a trăit cu 1.300 de ani î.Hr. era un renumit medic, profet şi rege, zeificat ca şi străbuna sa Hestia. El fondează o mare Şcoală Superioară a spiritualităţii getice şi devine primul legiuitor al lumii vechi, instituind şi cultul monoteist al monahismului precreştin. Universitatea lui Zamolxis era condusă de marii Preoţi, care se numeau zalmoxa /salmoxa. Zal /Sal=Preot; moxa=mare.

Să ne oprim atenţia asupra câtorva expresii-definiţii ale lui Zalmoxis, care au constituit preceptele, normele moral-religioase în Constituţia zalmoxiană a Legilor Frumoase: Cauza este acel ceva din care se naşte ceva. Cauza principală este cauza din care se nasc toate celelalte. Orice mişcare este izvor al acţiunii, chiar şi în cazul obiectelor neînsufleţite, atâta vreme cât, în diverse chipuri, prin calităţile şi efectele lor, contribuie hotărâtor la ideea de bine şi frumos a celor vii. Orice este s-a întâmplat dintr-o cauză. Mintea omenească nu este în stare să înţeleagă ideea perfectă a Justiţiei Divine. După trecerea sufletului din această viaţă, vor fi date răsplăţi şi pedepse în modul cel mai corect. Dumnezeu trebuie să fie cinstit, să I se aducă jertfe. Părinţii trebuie să fie respectaţi. Să duci o viaţă cinstită. Să nu faci nimănui vreun rău. Să i se de-a fiecăruia ce i se cuvine de unde se trage numele de om. (Carolus Lundius, Zamolxis-Primul Legiuitor al Geţilor, Trad. Maria Crişan, Ed. Axa, Cap. IX, p. 179).

Jaques Matter aduce în discuţie Şcoala Superioară a lui Zamolxis, filozofia geţilor şi marii preoţi-Dascăli. El presupune că Academia lui Zamolxis ar fi fost chiar celebrul Sanctuar de la Sarmisegetusa, lumina lumii vechi. El îl venerează şi pe învăţatul-pedagog Sfântul Clement Alexandrinul.

Vasile Stanciu şi Teodor Diaconu, în studiile publicate pornesc de la descoperirile publicate de V. Pârvan, care includ cele două statuete din bronz şi inscripţia de la Histria, oprindu’se la statueta de la Curtea de Argeş cu scrierea hieroglifică, care stabileşte existenţa primului rege din Nordul Istrului, Uranus.

- Va urma! -

Sursa: Profesor Gh.Constantin Nistoroiu
Adaptare şi foto: Carmen Pankau

Amazoane

GAIA, UN ETIMON ARHAIC

Studiul nostru are ca punct de plecare expresia „lua-l-ar gaia” cu sensul „lua-l-ar/ lovi-l-ar moartea”. GAIA – Zeiţa Morţii în ipostaza de pasăre de pradă, care scoate sufletul din trup la moartea oamenilor, identificată cu zeiţa neolitica Gaea. Zeiţa-mamă avea de fapt aspect antropomorf, adică femeie-pasăre, aşa cum spunea Maria Gimbutas: „zeiţa-pasăre” – „Bird-Goddess” – ZEIŢA VECHII EUROPE. Maria Gimbutas deşi vorbea de zeiţa-pasăre ca zeiţa-mamă nu a spus că zeiţa-pasăre este Gaia.

În limba română, gáie (-ắi), s. f. – Pasăre răpitoare, uliu (Milvus regalis, Milvus ater). – Var. caie, (înv.) gaică. Creaţie expresivă pe baza lui ga, ce exprimă croncănitul acestei păsări. Coincidenţa cu lat. gaia „cioară“ este întâmplătoare; rezultatul românesc nu corespunde nici semantic nici fonetic; pe de altă parte, semnificaţia din română arată că nu trebuie plecat de la un cuvânt care să se refere la specie, ci la vreo caracteristică în comun mai multor păsări. Totuşi, forma latinească este considerată drept etimon al cuvântului românesc de câtre filologii Sextil Puşcariu şi I. A. Candrea Ov. Densuşianu. (Sursa: DER).

În mitologia românească sacralitatea feminină este reprezentată de Mama Pământ, care, împreună cu Tatăl Cer formează nucleul credinţelor populare româneşti. Aceste două divinităţi coboară în timp până în vremurile pelasgilor. N. Densuşianu după ce studiază întreaga literatură antică cu referire la pelasgi, concluzionează: „Cea mai arhaică religie, ale cărei urme morale ni se prezintă la toate popoarele europene, este adoraţiunea primitivă a Cerului şi a Pământului, ca elemente generatoare”.

Conform gândirii teologice pelasge, Zeul Cerului întruchipa principiul masculin şi cel al pământului principiul feminin, care prin hierogamia lor au dat naştere tuturor zeilor şi oamenilor. Geea este evocată de Hesiod în Theogonia: la începuturi, au fost Haos Gaia şi Eros. Gaia dă naştere (fără intervenţia masculului) lui Uranos (Cerul) şi Pontos (Marea). Prin unirea cu Uranos, dă apoi naştere Titanilor şi Ciclopilor.

Zeul suprem al geţilor era Zamolxe, pe care Herodot îl consideră a fi Tatăl Cer. Lexicograful lui Suidas ne aduce la cunoştinţă că Zamolxe este si numele unei divinităţi feminine, iar această divinitate feminină ce poartă acelaşi nume cu Marele Zeu nu este alta decât Muma Pământ, numită în antichitate şi cu numele de Geea, căci pe lângă puterea creatoare a Cerului, ca forţă luminoasă şi creatoare, cultul primitiv (pelasg – n. .n) mai adora şi puterea productivă telurică a pământului sub numele de Gaia, GeTellus şi mai târziu Terra. Această Geea, după concepţiile teologice pelasge, reprezenta divinitatea naturii în forma sa feminină, ca mama născătoare şi educatoare. În legătură cu această divinitate, N. Densuşianu afirmă: „Originea acestei divinităţi, ca principiu şi personificare, se reducea la nordul Dunării de Jos, acolo unde Homer şi Hesiod, pun geneza zeilor, la vechiul râu numit Okeanos Potamos sau Istru, unde se afla insula cea sfântă a Geei cu merele de aur”, la care face referire basmul românesc Prâslea cel voinic şi merele de aur şi care a fost “preluată” în mitologia greacă sub numele de Grădina Hesperidelor.

Poetul grec Asius spune că Pelasg, părintele eponim al pelasgilor, al căror centru politic administrativ şi religios se afla în Geţia-România, s-a născut din pământul negru pe crestele munţilor înalţi, pentru a fi începător rasei muritorilor. Conform tradiţiilor menţionate de autorii antici, grecii îi considerau pe pelasgi „Primii oameni” şi oameni divini iar pe urmaşii lor de la nordul Dunării i-au numit geţi adică Fii lui Ge/ Geea. Chiar şi numele de get presupunem a avea aceeaşi rădăcină: ge < Geea; + tus < tellus (adică ai Geei, ai Mumei Pământ). În perioada ocupaţiei romane în “Dacia”, ca divinitate naţională, Muma Pământ, purta denumirea de Terra Dacia, epitet prin care romanii desemnau aceeaşi idee ca şi grecii prin numele de geţi.

Românii, urmaşi ai pelasgilor şi ai geţilor, şi azi îşi consacră noii născuţi pământului, pe care îl consideră Mumă a tuturor, aşezând pe viitoarea mamă, în ceasul naşterii, pe pământ, pentru ca acesta „să primească primul pe noul născut în calitate de mamă a tuturor.” (Ion Pop Reteganul, Cultul pământului la români, în Romulus Vulcănescu, Mitologie română, p. 446, Editura Academiei, 1987). Ca urmaşi ai pelasgilor, românii nu si-au uitat moştenirea ancestrală. Ei încă păstrează, în obiceiurile lor şi în mito-credinţele vehiculate, toate prerogativele Mumei Pământ.

Pământul este luat ca martor la jurăminte, la blesteme, considerat fiind ca mamă protectoare a omului de la naştere şi până la moarte. În actul nupţial pământul avea un rol important, împreunarea dintre tinerii căsătoriţi având loc pe pământul gol, „pentru ca tinerii însurăţei sa fie sănătoşi şi căsătoria lor să fie trainică precum pământul”. (Romulus Vulcănescu, Mitologie română, p. 446, Editura Academiei, 1987). Nu întâmplător credem, o scenă din romanul Moromeţii se petrece în locul numit de săteni Pământuri: Birică şi Polina merg „în Pământuri”, acolo, goi, cei doi tineri se iubesc, după care se apucă de făcut chirpici pentru viitoarea casă Când un om se chinuia să moară era întins pe pământ pentru a i se uşura sfârşitul.

La români exista şi obiceiul de a duce cu sine pământ din patrie, atunci când mergea în străinătate sau de a dormi pe pământul adus din patrie, obicei pomenit şi de Bram Stocker în romanul său Dracula: atunci când personajul ajunge la Londra, purta cu sine lăzi în care era pământ adus din ţară. Geţilor, când mureau, li se punea în palmă o mână de pământ. Pământul aruncat peste coşciug, atunci când sicriul este coborât în groapă este de asemenea o invocare a Mumei Pământ de a nu apăsa prea greu peste răposat. În datinile de nuntă ale poporului român, există unele formulări ce ţin de cultul pământului: „Ia-ţi copilă ziua bună/ De la soare de la lună/ De la cer, de la pământ/ De la tot ce e mai sfânt/ De la mamă de la tată/ De la viaţa ta de fată”, iar la antipod, în riturile de înmormântare auzim în zona Turda:

„Ia-ţi copile iertăciune/ De la tot ce e pe lume/ De la bunul nost pământ/ În care vei fi mormânt”. (s. n.) – Petru Caraman, Datinile poporului român la înmormântare, în Romulus Vulcănescu, Mitologie română, p. 447, Editura Academiei, 1987. Iosif S. Naghiu descrie „mătăniile care se fac la pământ” (cf. Romulus Vulcănescu, Mitologie română, p. 446, Editura Academiei, 1987). Să ne amintim o scenă cheie din romanul Ion al lui Rebreanu (despre care autorul vorbeşte în memoriile sale: într-o duminică, ieşind la marginea satului, la vânătoare de porumbei, a zărit un sătean în straie de sărbătoare, care s-a aplecat şi a sărutat pământul): ieşind să-şi vadă pământul în posesia căruia intrase, şantajându-l pe socrul său, Vasile Baciu, protagonistul se apleacă şi-l sărută ca pe o ibovnică.
Toate acestea sunt reminiscenţe ale vechiului cult pelasgic al Mumei Pământ păstrate de-a lungul timpului, din neolitic şi până în vremurile actuale, când se practică din ce în ce mai puţin, de ele mai având cunoştinţă doar bătrânii satelor.

Pământul Mumă, ca zeitate primordială, este o entitate animist-antropomorfică, a cărei reprezentare este difuză. În concepţia omului primordial, Muma Pământ este o vietate, suportă tot ce „duce în spinare” (cf. imprecaţiei „Nu te-ar mai răbda pământul!”), se mişcă (Romulus Vulcănescu vorbeşte de cutremure – cf. op. cit., p. 443) şi „mănâncă tot ce e pe el” (cf. op. cit., p. 443). În acest sens, Romulus Vulcănescu aminteşte „proverbul <>.”Imprecaţia aceasta (şi nu proverb, cum greşit crede Romulus Vulcănescu) este asemănătoare cu expresia pe care am adus-o în discuţie la începutul consideraţiilor noastre: „lua-l-ar gaia” cu sensul „lua-l-ar/ lovi-l-ar moartea”.

Sursa: Prof. Dr. Constantin Miu
Adaptare și foto: Carmen Pankau

⛰ PE-UN PICIOR DE PLAI, PE-O GURĂ DE RAI…

Un gând bun tuturor celor care mai păstrează legătura cu străbunii noștri, cu tradiţiile noastre.

Un gând bun ţăranilor, ciobanilor, care indiferent de anotimp, vreme și politică, rămân neclintiţi și continuă să fie ceea ce au fost dintotdeauna și transmit ștafeta mai departe!

Un gând bun celor care mai trăiesc pe aceste meleaguri sfinte ale noastre sau trăiesc în pribegie pe drumuri străine și NU au uitat de unde se trag!

Un gând bun celor care mai cred în NOI!

Vă trimit tuturor multe gânduri bune și multă Lumină!

Mulţumesc că existaţi! 

☀️NIASCHARIAN! Să renaștem!

Carmen Pankau

👣PEȘTERA VÂRTOP DIN ROMÂNIA: CELE MAI VECHI URME DE PAȘI ALE OMULUI DE NEANDERTHAL DIN LUME

Cel mai vechi semn al vieţii omeneşti de pe teritoriul României este o urmă de picior a unui Om de Neanderthal, numit și OMUL DE VÂRTOP. Povestea descoperirii acestui obiect de tezaur speologic, CEL MAI VECHI din România şi CEL MAI BINE CONSERVAT din toate peşterile de pe pământ, este una deosebită. Pe culmile Apusenilor, în Munții Bihorului, la 1.200 metri altitudine, în apropierea pitorescului cătun CASA DE PIATRĂ (comuna Arieşeni, judeţul Alba) se găsește una dintre cele mai spectaculoase peșteri din România, respectiv GHEȚARUL DE LA VÂRTOP. La această locație se ajunge urmând șoseaua de pe Valea Gârda Seacă aproape 12 km din comuna Gârda de Sus, până în cătunul Casa de Piatră. La acest cătun se poate ajunge și coborând din traseul turistic Padiș-Scărișoara în Poiana Călineasa. Ghețarul de la Vârtop este situat în versantul vestic al muntelui, spre Valea Gârda Seacă, la o diferență de nivel de 170 m față de fundul văii.

Peștera a fost mult timp închisă pentru turiști deoarece nu avea un acces amenajat și a devenit celebră în spațiul științific după ce, în urmă cu 30 de ani, aici au fost descoperite urme de pași pietrificate ale „Omului de Vârtop” (Om de Neanderthal), cu o vechime de 62.000 de ani. Denumirea peșterii vine de la platoul sub care se află (platoul Vârtop), „vârtoapele” fiind de fapt adânciturile care se formează în zonele carstice, prin dizolvarea calcarului. Ea se mai numește și Peștera Ghețarul de la Vârtop, pentru că adăpostește un bloc de gheață fosilă în interiorul cavității carstice, ce are un volum de aproximativ 1.600 metri cubi. Intrarea în peșteră este cunoscută de către localnici de sute de ani, dar NU a fost menționată în lucrările științifice până în 1955, când o echipă condusă de profesorul și geologul Marcian Bleahu a pătruns până în galeriile profunde ale peșterii. Ulterior acesta a fost cartografiată, iar în anul 1957 a fost declarata Monument al Naturii (pentru existența ghețarului, dar și a bogatelor formațiuni carstice) și închisă cu poarta. Mulți specialiști și speologi susțin că este chiar mai spectaculoasă decât mult mai cunoscuta Peșteră „Ghețarul de la Scărișoara”.

Peștera „Ghețarul de la Vârtop” are o lungime de 340 metri cartografiați și este dezvoltată în calcare depuse în jurasicul superior. Are un portal de 15 metri lățime și cinci metri înălțime. Prin aceasta intrare se ajunge în „Sala Ghețarului”, sală de 70 metri lungime, care adapostește și un sector cu gheață fosilă. Din aceasta sală, trecând printr-o poartă și un scurt sector de galerie joasă, se ajunge în „Sala Domului”, în care se poate admira un dom din montmilh („lapte de peșteră”) festonat cu gururi (bazinete), precum și interesante draperii pe tavan (văluri). De aici se intră în „Sala Minunilor”, denumită astfel datorită diversității speleotemelor prezente: stalactite, stalagmite, o coloană, scurgeri parietale, coralite, stilolite, gururi etc. Din aceasta sală se urcă spre „Sala Mare”, care are o lungime de peste 100 metri. Aici se pot admira domuri stalagmitice și numeroase stalagmite, stalactite, coloane, coralite, baldachine, draperii, gururi festonate, un disc și cristale de calcit. Importanța peșterii rezidă mai ales în bogăția formațiunilor de depunere calcitică, foarte variate ca tip și bine conservate. Deși mică ca lungime a galeriilor, aceasta este una dintre cele mai frumoase peșteri din țară datorită conservării podoabelor. Peștera este menționată în diverse publicații și sub numele de Peștera Minunată sau Ghețarul de la Casa de Piatră.

În această peşteră, în anul 1974 a fost descoperită „Sala Paşilor” de către o echipă de speologi condusă de prof. dr. Iosif Viehmann, în care au fost descoperite urmele de pași pietrificate ale „Omului de Vârtop”. La venerabila vârstă de 90 de ani, prof. dr. Iosif Viehmann, cercetător principal la Institutul de Speologie „Emil Racoviţă” din Cluj-Napoca, povesteşte despre descoperirea urmei: „Deasupra, în tavan e o gaură. Ştiu că am doi alpinişti desăvârşiţi de la Clubul Universitar Cluj, pe care îi rog să-mi mijlocească trecerea prin strâmtoare, prin găurica din tavan. Nu termin bine parcursul peşterii cu studenţii, şi cei doi vin victorioşi:

„Domnule profesor, puteţi trece!”. Acum cum urcăm? Ei fiind alpinişti vor urca precum păianjenii. Studentul Ioan Bucur, astăzi membru corespondent al Academiei Române, un important profesor de geologie al Univesităţii Babeş-Bolyai, face pentru mine o scară a măgarilor (…). Eu hotăresc să scoatem o bucată mare de „lapte de piatră concreţionat”.

Cu toate precauţiile, eşantionul a crăpat foarte puţin, şi în margine de imagine. Urma este obiect de tezaur în colecţia de formaţiuni a Institutului de Speologie din Cluj, pentru că este prima urmă descoperită cu desăvârşire şi siguranţă în carstul sau în peşterile României. Cea mai perfect conservată urmă antropo din peşterile Terrei“. Urma are 22 de centimetri lungime şi 10,6 centimetri lăţime, iar degetul mare este mai depărtat de celelalte degete cu 1,6 centimetri. Se presupune că el putea „apuca” obiecte cu piciorul, aşa cum fac maimuţele. Înălţimea acestui hominid nu depăşea 146 de centimetri.

După descoperire, în urma cercetărilor realizate de prof. dr. Iosif Viehmann, împreună cu antropologul Cantemir Rişcuţia, acesta a stabilit că este vorba de un om de Neanderthal. „Sala Paşilor” nu se află pe parcursul turistic al peșterii şi este greu accesibilă, ceea ce a făcut ca existenţa ei să rămână necunoscută speologilor amatori. Prof. dr. Bogdan Onac, cercetător pricipal la Institutul de Speologie „Emil Racoviţă” Cluj, în prezent profesor la Univesity of South Florida – Statele Unite, ne relatează:

„La momentul descoperirii, pentru că era unicat, colegul Viehmann a decis să o scoată afară, pentru a o păstra şi studia în muzeu (este vorba de Muzeul Racoviţă al Institutul de Speologie „Emil Racoviţă” din Cluj)“. „Peste timp, s-a dovedit că a fost o decizie foarte bună, pentru că în 1995, când voiam să ne ducem cu colegi din străinătate să vadă urma de vârtop, am constatat că ce mai rămăsese, respectiv un călcâi şi partea din faţă a piciorului – au fost trei urme în total – au fost scoase afară cu ajutorul unui fierăstrău electric şi ca urmare peştera fiind vandalizată nu mai era nimic de văzut în ea. Ca urmare, faptul că astăzi avem în Muzeul Institutului de Speologie această urmă completă a „Omului de Vârtop”, este o bucurie şi de asemenea un material de studiu. Din momentul descoperirii şi până în anul 2005 au fost făcute numeroase presupuneri privind vârsta omului care s-a plimbat în peştera Vârtop. S-au vehiculat vârste între 18.000 şi 80.000 de ani fără o bază de datare radiometrică, ci pur şi simplu pe analiză antropologică. Urma a fost lăsată într-un material moale, ceea ce speologii şi mineralogii cunosc sub numele de „montmilh”. Omul a călcat şi a rămas această amprentă. (…) Ceea ce este foarte interesant şi important pentru noi este că după ce omul a plecat din locul respectiv, peste urmă, din tavan a început să picure apă, şi a început formarea unei mici stalagmite. Începând de prin 1993 am început să lucrez în laboratorul de datare Uraniu-Thoriu a Universităţii din Bergen Norvegia, cu profesorul Stein-Erik Lauritzen. Am apelat la prezenţa acestei bucăţele de stalagmită. Am datat baza stalagmitei la 62000 de ani, ceea ce înseamnă că urma nu putea fi mai recentă de 62000 de ani. Este prima urmă de neanderthalian care a fost datată direct prin metoda Uraniu-Thoriu”.

Ulterior, întrucât la Cluj se adusese un tomograf performant, cu acesta s-au realizat secţiuni imagistice prin urmă și s-a constatat că momentul în care Omul de Neanderthal a păşit şi a lăsat urma a fost în urmă cu 62.000 ani. Ulterior această urmă s-a umplut cu un alt material sedimentar dintr-o perioadă mai recentă. Această urmă a Omului de Vârtop este cea mai veche amprentă plantară conservată de Om de Neanderthal DIN LUME. Au mai fost descoperite oase şi resturi ale culturii Omului de Neanderthal care sunt mai vechi de 62.000 de ani, dar aceasta este cea mai veche amprentă plantară a acestuia.
Începând din anul 2010, peștera este amenajată turistic și poate fi vizitată contra cost. Din păcate întreaga amenajare constă doar din lanternele pe care le poartă ghizii și un panou montat la intrare care arată semnul interzis speologilor. În prezent Peştera Vârtop este în grija Administraţiei Parcului Natural Apuseni.

Sursa: George V. Grigore
Adaptare: Carmen Pankau

🎥 ULTIMA PRIMĂVARĂ LA ADA KALEH, film documentar din 1968

Documentarul a fost produs de Studioul Alexandru Sahia in 1968 și prezintă ultimele imagini cu insula Ada Kaleh înainte ca aceasta să fie înghițită de apele Dunării.

Ada Kaleh (din limba turcă Ada Kale, 

însemnând Insula Fortăreaţă) a fost o insulă pe Dunăre, acoperită în 1970 de apele lacului de acumulare al hidrocentralei Porţile de Fier I. Insula se găsea la circa 3 km în aval de Orşova şi avea o dimensiune de circa 1,7 km lungime şi circa 500 m lăţime.

Insula Ada Kaleh era pentru locuitorii din regiune un punct turistic îndrăgit nu numai datorită preţurilor (fiind scutită de impozit) mai scăzute, pentru cumpărarea delicateselor turceşti, bijuterii şi tutun. Insula a fost renumită şi pentru creşterea trandafirilor, şi producerea uleiului şi a parfumului din acestea.

Ada Kaleh nu mai este, a fost înghițită de apele Dunării...

Sursa: Ada-Kaleh