Oamenii pământului își spuneau GEȚI. Dacă celor mai vechi oameni li se spuneau geți, și așa cum a rămas un dat al omenirii, ca de la etnia lor să li se împrumute numele și limbii ce o vorbeau, înseamnă că limba pământenilor europeni se numea limba getică. Curios, însă este că acesteia, lumea ”științificilor” se ferește să-i spună pe numele originar cu o teamă aproape de neînțeles. Ori, poate există un interes ascuns.
Despre vechimea ancestrală a Familiei Patriarhale a Omenirii, respectiv a Neamului Pelasgo-Getic şi limba sa protopelasgo-getică s-a vorbit şi se vorbeşte, s-a scris şi se va scrie mult pro sau contra. S-a scris în vechime adevărul istoric străvechi de către Părinţii Istoriei, de către marii bărbaţi politici sau religioşi ai antichităţii, care făceau parte din marea familie pelasgo-getică şi slujeau adevărului divin dar şi istoriei neamului şi lumii totodată.
”Originea limbii române se află în inteligenţa rumânilor strămoşi, oamenii râurilor cu maluri fertile, din bazinul Dunării de Jos, autori ai primului neolitic european, în România, inima vechii civilizaţii europene, în urmă cu 8-10 mii de ani”, Lucian Cueşdean.
Graiul ţăranului pământean este limba Vechii Europe, pentru că se poate dovedi cert că nicio altă limbă europeană nu are atâtea onomatopee autentice şi pentru că nicio altă limbă europeană nu are atâtea cuvinte compuse direct cu o onomatopee autentică precum limba română. Simbolurile păstrate de autenticul mediu rural românesc, motivele aflate pe hainele de sărbătoare transmise de mame fiicelor, spre aleasă nemurire sau pe scoarţe, de taţi fiilor pe porţi sau în dantelăria prispelor etc. sunt prezente în toate teritoriile locuite de pelasgo-geţi.
Mai târziu, odată apăruţi, unii cavaleri aşezaţi la ”Masa rotundă” şi-au propus falsificarea şi furtul dovezilor cu privire la vechimea limbii şi a naţiunii noastre ancestrale. Arhitecţii şi constructorii liberi, care se străduiesc să ridice o lume aservită doar intereselor lor de grup, au dorit să îngroape adevărul existenţei celui mai de preţ tezaur al etniei noastre ancestrale, INVENTÂND axioma „indo-europeană“ şi a puiului ei mai tânăr, ”romanizarea”.
Dar, cum adevărul prăvăleşte piatra de pe mormânt, înviază şi se înalţă, aşa s-a întâmplat şi cu istoria neamului şi a limbii noastre, care a plămădit și educat marii fii ai Carpaților, cei care au realizat și unitatea de neam, fiii şi părinţii deopotrivă, şi a înviat neîncetat prin oamenii cu demnitate şi în egală măsură cu autoritate în cercetarea ştiinţifică, fie din sânul naţiei, fie din emigrația ei continentală.
HORA, dansul magic ce a învins timpul alături de străbunii noştri, este atestată arheologic de 5.000 de ani, ritualul prinderii în dans având ecou în sufletul naţiei nostre mai presus de puterea de a explica a multora dintre noi. Emoţionantul simbol care vesteşte primăvara, Mărţişorul doar românesc, este atestat tot arheologic cu o vechime de 9.000 de ani, la SCHELA CLADOVEI, pe Dunăre.
De ce astăzi se ignoră un adevăr atât de simplu născut din certitudinea că acest neam a construit bordeie de lut timp de 20.000 de ani, pe toată întinderea teritoriului locuit neîntrerupt de el, dovedind-o și azi în cel mai mici cătune unde nu a pătruns ”civilizația” cavalerilor adepți ai oțel-betonului și sticlei.
Poporul geto-român, descendent din ancestralul neam pelasgo-scyto-get, s-a format cu multe secole înainte de anul fatidic 106. d.Hr. Mitogeneza unui popor este un proces continuu de evoluţie spirituală a neamului său. Străbunii nu aveau nevoie să ”împrumute” de la cineva cuvinte, singura sursă real folosită a fost mediul natural în care trăiau, graiul lor dezvoltându-se natural, având tot ce le trebuia în propriul grai, de o mare complexitate şi bogăţie, dezvoltat continuu, deoarece fiind o populaţie sedentară procesul de formare a limbii vorbite a fost unitar şi armonios. Graiul strămoşilor noştri există intrinsec, se defineşte pe sine însuşi prin propriile sale cuvinte şi se poate dovedi că nu a fost nevoie să se apeleze, ca în cazul limbilor moderne, la cuvinte din alte limbi sau dialecte pentru a-şi explica elementele intime.
Limba vorbită de geto-români îndeplineşte cumulativ cele două caracteristici necesare dovedirii faptului că este o limbă naturală, lipsa ”împrumuturilor” şi existenţa radicalilor proprii. Prin radical propriu se înţelege o rădăcină de cuvânt, un element primordial de la care s-a plecat în formarea cuvintelor compuse. Aceste rădăcini pot fi numite şi morfeme, iar primele morfeme, după Lucian Cueşdean, au fost chiar sunetele din natură, onomatopeele. Derivarea din onomatopee este rar întâlnită în alte limbi, acolo este o excepţie, pe când în graiul rumînesc ”compunerea onomatopeică este aproape o regulă”, iar fără î şi â nu pot fi redate autentic sunetele din natură.
Multe din cuvintele alcătuite cu ajutorul radicalilor sau a rădăcinilor de cuvinte sunt cuvinte imagine, metafore, care lămuresc prin ele momentul intrării în limba vorbită încă de români. Astfel, o vijelie este o furtună care face vîj şi este produsă de Elie sau Ilie, un ste-jar este un lemn de esenţă tare, căruia îi stă jar-ul mai mult timp (arderea sa este mai domoală), o săgeată sau o pasăre face zbîrr în zb-or, o vie-spe este o spe-rietoare vie, o lin-gură trebuie dusă lin la gură, altfel se poate vărsa conţinutul.
În sanscrită, limbă moartă cu câteva sute de ani înainte de întemeierea Romei aflăm, printre multe alte cuvinte şi următoarele cuvinte păstrate în română identice: acasha (acasă), lup (lup), Om (om), vrate (frate), lamba (limba), navasti (nevastă), luptă (luptă), prans (prânz), dzambaiami (a zâmbi), dusman (duşman), crapaiami (a crăpa), naiba (naiba) şi nu în ultimul rând, apu (apa), şi multe altele. Şi cu toate acestea despre aceste cuvinte, (acasă, apă, lup, om, frate, limbă, luptă, a crăpa şi prânz) aflăm de la cavalerii falsului cu semnătură ”științifică”, că au etimon latin, etimon slav (nevastă), bulgar (a zâmbi), turc (duşman), doar pentru că mai au și alții în vorbire cuvintele noastre, iar naiba se recunoaşte că nu se ştie cine l-a invocat prima dată, având etimon necunoscut.
Logica elementară ar fi trebuit să conducă la concluzia că aceste cuvinte nu aveau cum să intre în limba română din latină, slavă, bulgară, turcă, existenţa lor identică în sanscrită dovedind evident faptul că originea a fost comună cu GETO-ROMÂNA vorbită astăzi, preluarea lor fiind în fapt inversă, de la pelasgo-geți în cadrul marii familii pelasgo-getice europene care s-a extins în urma marilor migrații, dar și a suprapopulării continentului.
Existenţa neîncetată a neamului nostru pelasgo-getic care a rămas cunoscut ca fiind românesc în zilele noastre printr-un joc al sorții sau al unor interese de castă, păstrător al limbii Vechii Europe şi al unor tradiţii şi obiceiuri ce se pierd în aura mileniilor de dăinuire, o regăsim în nenumărate scrieri ale timpurilor apuse. Răspunsul la întrebarea ce aduce mereu în discuţie lipsa izvoarelor scrise ale acestui neam, astăzi este pe cât de cunoscut de marea parte a românilor pe atât de ascuns de mereu aceeași cavaleri ai minciunii și ”iubitori” de neam.
Distruge-i unui neam izvoarele scrise şi roagă-te la Bunul Dumnezeu să-l pedepsească cu uitarea Limbii sale! Doar la români mama este numită şi ”MICUL DUMNEZEU”, poate tocmai pentru faptul că aceasta a reuşit să păstreze şi să transmită timp de milenii pruncilor limba vorbită de neamul ce nu are o dată a creştinării sale.
Să ne amintim, chiar şi doar printr-o aplecare fragmentară asupra izvoarelor, cei care au lăsat mărturie că lumea modernă îşi are temelia aici, în spaţiul carpato-pontic nu sunt puţini. Mulţi dintre editori acolo unde apar cuvinte getice deosebite morfologic de cele latine în diferitele lucrări, le consemnează ca presupuse erori ale caligrafilor, care de altfel sunt realităţi lingvistice orientale. Micile deosebiri gramaticale nu şterg marea asemănare a limbii gete de cea latină. De o parte şi de alta a Dunării, pe o întindere mare de pământ se vorbeşte de zece milenii româneşte şi „filologii” şi „istoricii” romanizaţi orbecăiesc în „latinitatea” lor.
Hesiod (sec. VIII-VII î. d. Hr.) în Theogonia sa (genealogia zeilor) vorbeşte despre regina geților HESTIA, întemeietoarea dinastiei matriarhale, zeificată după moarte prin cultul focului sau al soarelui şi despre faptul că întreg spaţiul euro-afro-asiatic în care trăia aparţinea Imperiului Getic şi limbii sale. Marele fluviu spune poetul este Istru care curge frumos, iar faimoasa cetate a culturii Histria a încununat cele două nume celebre: Hestia şi Istru. Garda militară a Reginei Hestia şi armata regatului ei erau compuse din temerarele şi neînvinsele AMAZOANE. Ion Miclea şi Radu Florescu aduc în lumină perlele artei proto-străbune, descoperind celebrele figurine feminine cu trăsături portretistice stilizate cu sugestii de costum. (Preistoria Daciei, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1980).
Prin cultul lor, fecioarele-proorociţe oficiau în altarul înţelepciunii viitorul primit prin inspiraţie dumnezeiască şi întreţineau un foc material permanent, simbolizând lumina tainelor primite. Sibylla Erythrea reprezentantă a înţelepciunii şi religiunii hiperboreilor/pelasgilor din nordul Istrului sublinia în oracolelele sale: Oamenii din Elada mă numesc o femeie din altă ţară. (N. Densuşianu, Dacia preistorică, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1986, p. 196-203).
De la triburile primitive la neam în perioada de început a neamului pelasgo-getic, în timpurile primitive, tatuajul era un semn pe piele prin care se diferențiau clanurile, triburile, straturile sociale incipiente și originile neamului respectiv. În acest ultim semn, ele erau realizate în cadrul unor ceremonii de inițiere (sexuală, maritală, războinică), pentru protecția totemică în special. Ca și la triburile autohtone amer-indiene, tatuajul reprezenta, în majoritatea cazurilor, atât semnul concret al totemului cât și semnul totemului sacralizat. Cu timpul, tatuajul a căpătat rolul de simbol al integrării și identificării cu tribul sau clanul în care era făcut.
Prin scrierea criptică, adică ideogramele de pe piele, individul devenea parte a grupului social cu sentimentul de apartenență la acea anumită celulă. Totuși, aceste semne și-au păstrat pentru mult timp și rolul protector, sacru. Unele simboluri aveau semnificația de protecție împotriva duhurilor rele, cazuri în care grafia tatuajelor reda stilizat scene sau personaje mitologice sau magice cu un anumit rang, privilegiu sau putere sacră.
Narcis Zărnescu ne lasă mărturie cercetările sale în legătură cu fascinanta eră milenară a matriarhatului: Figurinele de lut modelate de strămoşii noştri acum peste 8000 de ani î.Hr. (a căror stranie asemănare cu cele descoperite în culturile mesopotamiene Hassuna Samarra nu a scăpat specialiştilor), judecând după Templul descoperit la CRĂSCIOARELE în apropierea Dunării şi datat circa 5000 de ani î.Hr., ca şi TĂBLIŢELE DE LA TĂRTĂRIA, faza timpurie a civilizaţiei TURDAŞ-VINCA, sfârşitul mileniului al VI-lea î.Hr., sau după sutele de vase miniaturale acoperite cu semne liniare, ale unei scrieri mai vechi cu aproximativ 2000 de ani decât cea sumeriană, judecând aşadar, numai după aceste câteva ”probe” imposibil de falsificat, greu de trecut sub regimul tăcerii, marea istorie a lumii îşi are una dintre origini şi în spaţiul carpato-danubiano-pontic. (Acolo unde începe istoria, în rev. Pentru Patrie, 1989, IV, p.28-29).
În sprijinul atestării erei matriarhale pe Terra subscriu şi figurinele feminine descoperite în Arealul caucazian (Vezi Arta preistorică şi antică din regiunea Caucaziană, p. 200-203), precum şi cele de la Libcova, descoperite de arheologul Eugen Comşa. (Diac. P. David, rev. Mitropolia Olteniei, 1973, p.3-4, 251)
Hecateu, menţionează în fragmentul 352 că: AMAZOANELE vorbeau LIMBA GETICĂ.
Vasile Pârvan, referindu-se şi el la timpul matriarhatului foarte bine conturat şi organizat statal, afirma că: divinitatea feminină getică adorată şi ca Hestia – Marea Zeiţă a pământului roditor şi hrănitor, exista în Geţia-România. (Getica, p.164)
Regina geţilor Hestia /Vesta a fondat un stat bine centralizat şi organizat ca Regat-feminin, în Vatra căruia a instituit Cultul focului sacru, atribuindu-l în primul rând cinstirii Creatorului şi apoi înţelepciunii divine a Fecioarelor-hiperboreene, Profetesele /Sibiyllele ori Fecioarele Vestale, numite aşa după regina lor.
Diodor din Sicilia – Getul (80-21 î.Hr., a scris Biblioteca istorică în 40 de cărţi) menţionează că: la aşa numiţii Geţi, care se cred nemuritori, Zamolxis susţinea că el a intrat în legătură cu Zeiţa Hestia, de la care a primit Legile Frumoase.
Socrate şi Platon comentează Bellanginele lui Zamolxis şi constată că: epodele sunt vorbele frumoase care fac să se nască în sufletele oamenilor înţelepciunea. (Fontes, I, p. 101).
Mihail Eminescu se referă la Legile Frumoase şi le identifică cu: legea ospitalităţii, cu legea îndatoririlor fiecărui membru al comunităţii, legea omeniei, localizate în obiceiul pământului, cunoscut de vecini ca ius valachicum sau legea strămoşilor dătători de legi şi datini. (Opere, IV, Ed. Academiei, Bucureşti, 1985).
J.F. Neigebaur afirmă că în anul 87 sub regele geţilor-Burebista, Deceneus introduce scrisul, artele şi ştiinţele în Bellanginele. (Beschreihing der Moldau unde Walachei- ”Cronologie”, Breslau, Joh. Urban Kern, 1859, p.1).
Mircea Muşat, comentând textul lui Neigebaur, cu privire la Legile frumoase, consemnează că erau cu mult mai vechi. (Izvoare şi mărturii străine despre strămoşii poporului român. Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1980, p. 88).
Tacit ne dezvăluie că: Romanii sunt compilatorii acestor legi. Cele XII Tabule Romane, despre care vorbesc cei vechi. (Tacit, Ann., 27; Servius-Aen. VII-675); Maria Ciornei, Dacia magazin, nr. 33, Iunie, 2006).
Radu Stan Carpianu relatează că la jumătatea veacului VI d. Hr. Leges Belagines –vechea Colecţie de legi a Geţilor era în plină vigoare, dar botezate sub numele de Lex antiqua Valachorum, destul de active până foarte târziu în documentele istorice ale Transilvaniei, Ungariei, Poloniei, Ţării Româneşti şi Moldovei. Limba pe care o vorbesc românii până astăzi, este o limbă latină, însă ea ne provine moştenire nu de la romani, ci de la geți. În 1986, el îşi întăreşte afirmaţia citându-l şi pe lingvistul suedez Ekstrom Par Olof : Limba română este o limbă cheie, care a influenţat în mare parte toate limbile Europei. (Enigma insulei, p. 71, 126, 214).
ZAMOLXIS, care a trăit cu 1.300 de ani î.Hr. era un renumit medic, profet şi rege, zeificat ca şi străbuna sa Hestia. El fondează o mare Şcoală Superioară a spiritualităţii getice şi devine primul legiuitor al lumii vechi, instituind şi cultul monoteist al monahismului precreştin. Universitatea lui Zamolxis era condusă de marii Preoţi, care se numeau zalmoxa /salmoxa. Zal /Sal=Preot; moxa=mare.
Să ne oprim atenţia asupra câtorva expresii-definiţii ale lui Zalmoxis, care au constituit preceptele, normele moral-religioase în Constituţia zalmoxiană a Legilor Frumoase: Cauza este acel ceva din care se naşte ceva. Cauza principală este cauza din care se nasc toate celelalte. Orice mişcare este izvor al acţiunii, chiar şi în cazul obiectelor neînsufleţite, atâta vreme cât, în diverse chipuri, prin calităţile şi efectele lor, contribuie hotărâtor la ideea de bine şi frumos a celor vii. Orice este s-a întâmplat dintr-o cauză. Mintea omenească nu este în stare să înţeleagă ideea perfectă a Justiţiei Divine. După trecerea sufletului din această viaţă, vor fi date răsplăţi şi pedepse în modul cel mai corect. Dumnezeu trebuie să fie cinstit, să I se aducă jertfe. Părinţii trebuie să fie respectaţi. Să duci o viaţă cinstită. Să nu faci nimănui vreun rău. Să i se de-a fiecăruia ce i se cuvine de unde se trage numele de om. (Carolus Lundius, Zamolxis-Primul Legiuitor al Geţilor, Trad. Maria Crişan, Ed. Axa, Cap. IX, p. 179).
Jaques Matter aduce în discuţie Şcoala Superioară a lui Zamolxis, filozofia geţilor şi marii preoţi-Dascăli. El presupune că Academia lui Zamolxis ar fi fost chiar celebrul Sanctuar de la Sarmisegetusa, lumina lumii vechi. El îl venerează şi pe învăţatul-pedagog Sfântul Clement Alexandrinul.
Vasile Stanciu şi Teodor Diaconu, în studiile publicate pornesc de la descoperirile publicate de V. Pârvan, care includ cele două statuete din bronz şi inscripţia de la Histria, oprindu’se la statueta de la Curtea de Argeş cu scrierea hieroglifică, care stabileşte existenţa primului rege din Nordul Istrului, Uranus.
- Va urma! -
Sursa: Profesor Gh.Constantin Nistoroiu
Adaptare şi foto: Carmen Pankau
Despre vechimea ancestrală a Familiei Patriarhale a Omenirii, respectiv a Neamului Pelasgo-Getic şi limba sa protopelasgo-getică s-a vorbit şi se vorbeşte, s-a scris şi se va scrie mult pro sau contra. S-a scris în vechime adevărul istoric străvechi de către Părinţii Istoriei, de către marii bărbaţi politici sau religioşi ai antichităţii, care făceau parte din marea familie pelasgo-getică şi slujeau adevărului divin dar şi istoriei neamului şi lumii totodată.
”Originea limbii române se află în inteligenţa rumânilor strămoşi, oamenii râurilor cu maluri fertile, din bazinul Dunării de Jos, autori ai primului neolitic european, în România, inima vechii civilizaţii europene, în urmă cu 8-10 mii de ani”, Lucian Cueşdean.
Graiul ţăranului pământean este limba Vechii Europe, pentru că se poate dovedi cert că nicio altă limbă europeană nu are atâtea onomatopee autentice şi pentru că nicio altă limbă europeană nu are atâtea cuvinte compuse direct cu o onomatopee autentică precum limba română. Simbolurile păstrate de autenticul mediu rural românesc, motivele aflate pe hainele de sărbătoare transmise de mame fiicelor, spre aleasă nemurire sau pe scoarţe, de taţi fiilor pe porţi sau în dantelăria prispelor etc. sunt prezente în toate teritoriile locuite de pelasgo-geţi.
Mai târziu, odată apăruţi, unii cavaleri aşezaţi la ”Masa rotundă” şi-au propus falsificarea şi furtul dovezilor cu privire la vechimea limbii şi a naţiunii noastre ancestrale. Arhitecţii şi constructorii liberi, care se străduiesc să ridice o lume aservită doar intereselor lor de grup, au dorit să îngroape adevărul existenţei celui mai de preţ tezaur al etniei noastre ancestrale, INVENTÂND axioma „indo-europeană“ şi a puiului ei mai tânăr, ”romanizarea”.
Dar, cum adevărul prăvăleşte piatra de pe mormânt, înviază şi se înalţă, aşa s-a întâmplat şi cu istoria neamului şi a limbii noastre, care a plămădit și educat marii fii ai Carpaților, cei care au realizat și unitatea de neam, fiii şi părinţii deopotrivă, şi a înviat neîncetat prin oamenii cu demnitate şi în egală măsură cu autoritate în cercetarea ştiinţifică, fie din sânul naţiei, fie din emigrația ei continentală.
HORA, dansul magic ce a învins timpul alături de străbunii noştri, este atestată arheologic de 5.000 de ani, ritualul prinderii în dans având ecou în sufletul naţiei nostre mai presus de puterea de a explica a multora dintre noi. Emoţionantul simbol care vesteşte primăvara, Mărţişorul doar românesc, este atestat tot arheologic cu o vechime de 9.000 de ani, la SCHELA CLADOVEI, pe Dunăre.
De ce astăzi se ignoră un adevăr atât de simplu născut din certitudinea că acest neam a construit bordeie de lut timp de 20.000 de ani, pe toată întinderea teritoriului locuit neîntrerupt de el, dovedind-o și azi în cel mai mici cătune unde nu a pătruns ”civilizația” cavalerilor adepți ai oțel-betonului și sticlei.
Poporul geto-român, descendent din ancestralul neam pelasgo-scyto-get, s-a format cu multe secole înainte de anul fatidic 106. d.Hr. Mitogeneza unui popor este un proces continuu de evoluţie spirituală a neamului său. Străbunii nu aveau nevoie să ”împrumute” de la cineva cuvinte, singura sursă real folosită a fost mediul natural în care trăiau, graiul lor dezvoltându-se natural, având tot ce le trebuia în propriul grai, de o mare complexitate şi bogăţie, dezvoltat continuu, deoarece fiind o populaţie sedentară procesul de formare a limbii vorbite a fost unitar şi armonios. Graiul strămoşilor noştri există intrinsec, se defineşte pe sine însuşi prin propriile sale cuvinte şi se poate dovedi că nu a fost nevoie să se apeleze, ca în cazul limbilor moderne, la cuvinte din alte limbi sau dialecte pentru a-şi explica elementele intime.
Limba vorbită de geto-români îndeplineşte cumulativ cele două caracteristici necesare dovedirii faptului că este o limbă naturală, lipsa ”împrumuturilor” şi existenţa radicalilor proprii. Prin radical propriu se înţelege o rădăcină de cuvânt, un element primordial de la care s-a plecat în formarea cuvintelor compuse. Aceste rădăcini pot fi numite şi morfeme, iar primele morfeme, după Lucian Cueşdean, au fost chiar sunetele din natură, onomatopeele. Derivarea din onomatopee este rar întâlnită în alte limbi, acolo este o excepţie, pe când în graiul rumînesc ”compunerea onomatopeică este aproape o regulă”, iar fără î şi â nu pot fi redate autentic sunetele din natură.
Multe din cuvintele alcătuite cu ajutorul radicalilor sau a rădăcinilor de cuvinte sunt cuvinte imagine, metafore, care lămuresc prin ele momentul intrării în limba vorbită încă de români. Astfel, o vijelie este o furtună care face vîj şi este produsă de Elie sau Ilie, un ste-jar este un lemn de esenţă tare, căruia îi stă jar-ul mai mult timp (arderea sa este mai domoală), o săgeată sau o pasăre face zbîrr în zb-or, o vie-spe este o spe-rietoare vie, o lin-gură trebuie dusă lin la gură, altfel se poate vărsa conţinutul.
În sanscrită, limbă moartă cu câteva sute de ani înainte de întemeierea Romei aflăm, printre multe alte cuvinte şi următoarele cuvinte păstrate în română identice: acasha (acasă), lup (lup), Om (om), vrate (frate), lamba (limba), navasti (nevastă), luptă (luptă), prans (prânz), dzambaiami (a zâmbi), dusman (duşman), crapaiami (a crăpa), naiba (naiba) şi nu în ultimul rând, apu (apa), şi multe altele. Şi cu toate acestea despre aceste cuvinte, (acasă, apă, lup, om, frate, limbă, luptă, a crăpa şi prânz) aflăm de la cavalerii falsului cu semnătură ”științifică”, că au etimon latin, etimon slav (nevastă), bulgar (a zâmbi), turc (duşman), doar pentru că mai au și alții în vorbire cuvintele noastre, iar naiba se recunoaşte că nu se ştie cine l-a invocat prima dată, având etimon necunoscut.
Logica elementară ar fi trebuit să conducă la concluzia că aceste cuvinte nu aveau cum să intre în limba română din latină, slavă, bulgară, turcă, existenţa lor identică în sanscrită dovedind evident faptul că originea a fost comună cu GETO-ROMÂNA vorbită astăzi, preluarea lor fiind în fapt inversă, de la pelasgo-geți în cadrul marii familii pelasgo-getice europene care s-a extins în urma marilor migrații, dar și a suprapopulării continentului.
Existenţa neîncetată a neamului nostru pelasgo-getic care a rămas cunoscut ca fiind românesc în zilele noastre printr-un joc al sorții sau al unor interese de castă, păstrător al limbii Vechii Europe şi al unor tradiţii şi obiceiuri ce se pierd în aura mileniilor de dăinuire, o regăsim în nenumărate scrieri ale timpurilor apuse. Răspunsul la întrebarea ce aduce mereu în discuţie lipsa izvoarelor scrise ale acestui neam, astăzi este pe cât de cunoscut de marea parte a românilor pe atât de ascuns de mereu aceeași cavaleri ai minciunii și ”iubitori” de neam.
Distruge-i unui neam izvoarele scrise şi roagă-te la Bunul Dumnezeu să-l pedepsească cu uitarea Limbii sale! Doar la români mama este numită şi ”MICUL DUMNEZEU”, poate tocmai pentru faptul că aceasta a reuşit să păstreze şi să transmită timp de milenii pruncilor limba vorbită de neamul ce nu are o dată a creştinării sale.
Să ne amintim, chiar şi doar printr-o aplecare fragmentară asupra izvoarelor, cei care au lăsat mărturie că lumea modernă îşi are temelia aici, în spaţiul carpato-pontic nu sunt puţini. Mulţi dintre editori acolo unde apar cuvinte getice deosebite morfologic de cele latine în diferitele lucrări, le consemnează ca presupuse erori ale caligrafilor, care de altfel sunt realităţi lingvistice orientale. Micile deosebiri gramaticale nu şterg marea asemănare a limbii gete de cea latină. De o parte şi de alta a Dunării, pe o întindere mare de pământ se vorbeşte de zece milenii româneşte şi „filologii” şi „istoricii” romanizaţi orbecăiesc în „latinitatea” lor.
Hesiod (sec. VIII-VII î. d. Hr.) în Theogonia sa (genealogia zeilor) vorbeşte despre regina geților HESTIA, întemeietoarea dinastiei matriarhale, zeificată după moarte prin cultul focului sau al soarelui şi despre faptul că întreg spaţiul euro-afro-asiatic în care trăia aparţinea Imperiului Getic şi limbii sale. Marele fluviu spune poetul este Istru care curge frumos, iar faimoasa cetate a culturii Histria a încununat cele două nume celebre: Hestia şi Istru. Garda militară a Reginei Hestia şi armata regatului ei erau compuse din temerarele şi neînvinsele AMAZOANE. Ion Miclea şi Radu Florescu aduc în lumină perlele artei proto-străbune, descoperind celebrele figurine feminine cu trăsături portretistice stilizate cu sugestii de costum. (Preistoria Daciei, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1980).
Prin cultul lor, fecioarele-proorociţe oficiau în altarul înţelepciunii viitorul primit prin inspiraţie dumnezeiască şi întreţineau un foc material permanent, simbolizând lumina tainelor primite. Sibylla Erythrea reprezentantă a înţelepciunii şi religiunii hiperboreilor/pelasgilor din nordul Istrului sublinia în oracolelele sale: Oamenii din Elada mă numesc o femeie din altă ţară. (N. Densuşianu, Dacia preistorică, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1986, p. 196-203).
De la triburile primitive la neam în perioada de început a neamului pelasgo-getic, în timpurile primitive, tatuajul era un semn pe piele prin care se diferențiau clanurile, triburile, straturile sociale incipiente și originile neamului respectiv. În acest ultim semn, ele erau realizate în cadrul unor ceremonii de inițiere (sexuală, maritală, războinică), pentru protecția totemică în special. Ca și la triburile autohtone amer-indiene, tatuajul reprezenta, în majoritatea cazurilor, atât semnul concret al totemului cât și semnul totemului sacralizat. Cu timpul, tatuajul a căpătat rolul de simbol al integrării și identificării cu tribul sau clanul în care era făcut.
Prin scrierea criptică, adică ideogramele de pe piele, individul devenea parte a grupului social cu sentimentul de apartenență la acea anumită celulă. Totuși, aceste semne și-au păstrat pentru mult timp și rolul protector, sacru. Unele simboluri aveau semnificația de protecție împotriva duhurilor rele, cazuri în care grafia tatuajelor reda stilizat scene sau personaje mitologice sau magice cu un anumit rang, privilegiu sau putere sacră.
Narcis Zărnescu ne lasă mărturie cercetările sale în legătură cu fascinanta eră milenară a matriarhatului: Figurinele de lut modelate de strămoşii noştri acum peste 8000 de ani î.Hr. (a căror stranie asemănare cu cele descoperite în culturile mesopotamiene Hassuna Samarra nu a scăpat specialiştilor), judecând după Templul descoperit la CRĂSCIOARELE în apropierea Dunării şi datat circa 5000 de ani î.Hr., ca şi TĂBLIŢELE DE LA TĂRTĂRIA, faza timpurie a civilizaţiei TURDAŞ-VINCA, sfârşitul mileniului al VI-lea î.Hr., sau după sutele de vase miniaturale acoperite cu semne liniare, ale unei scrieri mai vechi cu aproximativ 2000 de ani decât cea sumeriană, judecând aşadar, numai după aceste câteva ”probe” imposibil de falsificat, greu de trecut sub regimul tăcerii, marea istorie a lumii îşi are una dintre origini şi în spaţiul carpato-danubiano-pontic. (Acolo unde începe istoria, în rev. Pentru Patrie, 1989, IV, p.28-29).
În sprijinul atestării erei matriarhale pe Terra subscriu şi figurinele feminine descoperite în Arealul caucazian (Vezi Arta preistorică şi antică din regiunea Caucaziană, p. 200-203), precum şi cele de la Libcova, descoperite de arheologul Eugen Comşa. (Diac. P. David, rev. Mitropolia Olteniei, 1973, p.3-4, 251)
Hecateu, menţionează în fragmentul 352 că: AMAZOANELE vorbeau LIMBA GETICĂ.
Vasile Pârvan, referindu-se şi el la timpul matriarhatului foarte bine conturat şi organizat statal, afirma că: divinitatea feminină getică adorată şi ca Hestia – Marea Zeiţă a pământului roditor şi hrănitor, exista în Geţia-România. (Getica, p.164)
Regina geţilor Hestia /Vesta a fondat un stat bine centralizat şi organizat ca Regat-feminin, în Vatra căruia a instituit Cultul focului sacru, atribuindu-l în primul rând cinstirii Creatorului şi apoi înţelepciunii divine a Fecioarelor-hiperboreene, Profetesele /Sibiyllele ori Fecioarele Vestale, numite aşa după regina lor.
Diodor din Sicilia – Getul (80-21 î.Hr., a scris Biblioteca istorică în 40 de cărţi) menţionează că: la aşa numiţii Geţi, care se cred nemuritori, Zamolxis susţinea că el a intrat în legătură cu Zeiţa Hestia, de la care a primit Legile Frumoase.
Socrate şi Platon comentează Bellanginele lui Zamolxis şi constată că: epodele sunt vorbele frumoase care fac să se nască în sufletele oamenilor înţelepciunea. (Fontes, I, p. 101).
Mihail Eminescu se referă la Legile Frumoase şi le identifică cu: legea ospitalităţii, cu legea îndatoririlor fiecărui membru al comunităţii, legea omeniei, localizate în obiceiul pământului, cunoscut de vecini ca ius valachicum sau legea strămoşilor dătători de legi şi datini. (Opere, IV, Ed. Academiei, Bucureşti, 1985).
J.F. Neigebaur afirmă că în anul 87 sub regele geţilor-Burebista, Deceneus introduce scrisul, artele şi ştiinţele în Bellanginele. (Beschreihing der Moldau unde Walachei- ”Cronologie”, Breslau, Joh. Urban Kern, 1859, p.1).
Mircea Muşat, comentând textul lui Neigebaur, cu privire la Legile frumoase, consemnează că erau cu mult mai vechi. (Izvoare şi mărturii străine despre strămoşii poporului român. Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1980, p. 88).
Tacit ne dezvăluie că: Romanii sunt compilatorii acestor legi. Cele XII Tabule Romane, despre care vorbesc cei vechi. (Tacit, Ann., 27; Servius-Aen. VII-675); Maria Ciornei, Dacia magazin, nr. 33, Iunie, 2006).
Radu Stan Carpianu relatează că la jumătatea veacului VI d. Hr. Leges Belagines –vechea Colecţie de legi a Geţilor era în plină vigoare, dar botezate sub numele de Lex antiqua Valachorum, destul de active până foarte târziu în documentele istorice ale Transilvaniei, Ungariei, Poloniei, Ţării Româneşti şi Moldovei. Limba pe care o vorbesc românii până astăzi, este o limbă latină, însă ea ne provine moştenire nu de la romani, ci de la geți. În 1986, el îşi întăreşte afirmaţia citându-l şi pe lingvistul suedez Ekstrom Par Olof : Limba română este o limbă cheie, care a influenţat în mare parte toate limbile Europei. (Enigma insulei, p. 71, 126, 214).
ZAMOLXIS, care a trăit cu 1.300 de ani î.Hr. era un renumit medic, profet şi rege, zeificat ca şi străbuna sa Hestia. El fondează o mare Şcoală Superioară a spiritualităţii getice şi devine primul legiuitor al lumii vechi, instituind şi cultul monoteist al monahismului precreştin. Universitatea lui Zamolxis era condusă de marii Preoţi, care se numeau zalmoxa /salmoxa. Zal /Sal=Preot; moxa=mare.
Să ne oprim atenţia asupra câtorva expresii-definiţii ale lui Zalmoxis, care au constituit preceptele, normele moral-religioase în Constituţia zalmoxiană a Legilor Frumoase: Cauza este acel ceva din care se naşte ceva. Cauza principală este cauza din care se nasc toate celelalte. Orice mişcare este izvor al acţiunii, chiar şi în cazul obiectelor neînsufleţite, atâta vreme cât, în diverse chipuri, prin calităţile şi efectele lor, contribuie hotărâtor la ideea de bine şi frumos a celor vii. Orice este s-a întâmplat dintr-o cauză. Mintea omenească nu este în stare să înţeleagă ideea perfectă a Justiţiei Divine. După trecerea sufletului din această viaţă, vor fi date răsplăţi şi pedepse în modul cel mai corect. Dumnezeu trebuie să fie cinstit, să I se aducă jertfe. Părinţii trebuie să fie respectaţi. Să duci o viaţă cinstită. Să nu faci nimănui vreun rău. Să i se de-a fiecăruia ce i se cuvine de unde se trage numele de om. (Carolus Lundius, Zamolxis-Primul Legiuitor al Geţilor, Trad. Maria Crişan, Ed. Axa, Cap. IX, p. 179).
Jaques Matter aduce în discuţie Şcoala Superioară a lui Zamolxis, filozofia geţilor şi marii preoţi-Dascăli. El presupune că Academia lui Zamolxis ar fi fost chiar celebrul Sanctuar de la Sarmisegetusa, lumina lumii vechi. El îl venerează şi pe învăţatul-pedagog Sfântul Clement Alexandrinul.
Vasile Stanciu şi Teodor Diaconu, în studiile publicate pornesc de la descoperirile publicate de V. Pârvan, care includ cele două statuete din bronz şi inscripţia de la Histria, oprindu’se la statueta de la Curtea de Argeş cu scrierea hieroglifică, care stabileşte existenţa primului rege din Nordul Istrului, Uranus.
- Va urma! -
Sursa: Profesor Gh.Constantin Nistoroiu
Adaptare şi foto: Carmen Pankau
Amazoane
Avem "zvârr", apoi o "zvârlitură de băț, piatră ",etc. care ne trimite cu gândul la mediul apropiat care ne înconjoară, sedentarism și nu migrație.
RăspundețiȘtergere