duminică, 8 martie 2020

FATA MORGANA, cuvânt românesc


AR FI BINE SĂ ȘTIM

Sintagma FATA MORGANA, utilizată în mai multe limbi, are sensul de miraj, apariție întâmplătoare a cuiva sau a ceva, iluzie trecătoare, ș. a. m. d.

Cuvântul FATA cu sens de persoană de sex feminin, nemăritată, fecioară, se întâlnește numai în limba rumână și într-o formă destul de apropiată în limba arabă.

Conform izvoarelor scrise în vechime numele Morgana/Morrighana se întâlnea la celți și alte câteva comunități, și însemna „a morții regină“/regina morții (cuvintele regină și rege tot sunt de origine rumânească - n. n.)

Așadar, sintagma FATA MORGANA vine din negura vremurilor, din perioada în care toată populația Europei, Asiei de sud - vest și Africii de nord vorbea o singură limbă - limba rumână.

Vechiul supranume Morgana/Morgan s-a păstrat până astăzi, în mai multe nume de familie, la mai multe neamuri (Morgun - la români, Morgan - la englezi, Morgunov - la slavi, ș.a.m.d.).

Sursa: dr. conf. univ. Andrei Groza
Adaptare si foto: Carmen Pankau





vineri, 6 martie 2020

💮FLOAREA VIEȚII SAU SIMBOLUL TIPARULUI ÎNTREGII CREAȚII


Arheologul și istoricul american Maria Gimbutas a scris volume întregi prin care demonstrează că scrierea a aparut pentru prima dată în istorie la vechea populaţie carpato-dunareană-pontică.

„Scrierea a aparut in Sumer”, propoziţia din toate cărţile de istorie ar trebui completată cu: „Numai dacă civilizaţia sumeriană a emigrat din Carpaţi”. Este o ipoteză studiată în prezent de istorici renumiţi. In Sumer, scrierea a apărut deja structurată și la început avea un scop strict economic, administrativ.
„În cultura Turdaș-Vinca, scrierea nu avea scopuri economice, juridice sau administrative”, după cum observa Maria Gimbutas, ci era „o scriere eminamente sacră, apărută în urma unei îndelungate folosiri a unor semne grafice încarcate de un simbolism particular, în relaţia omului cu divinitatea”.

ALFABET CU VOCALE

Apariţia acestei scrieri este strâns legată de cultul matriarhal, punând în evidenţă organele de reproducere, ca simboluri ale fertilităţii. Apoi, simbolurile s-au diversificat, pe masură ce au fost inglobate în cultul solar. Foarte multe dintre aceste semne s-au pastrat în ”arta răboajelor”, evidenţiată de răboajele folosite de plutașii de pe Bistriţa și de dimierii de pe Valea Jaresului și au format cel mai vechi alfabet, un alfabet care avea și vocale, din care s-au desprins ulterior cel fenician, minoic, cretan, grecesc, etrusc, latin. Amuletele solare de la Turdaș, tablitele de la Tartaria, ca si cea descoperita la Dragoesti-Valcea, cu patru fascicule a câte trei raze, cu incizii ideografice, sunt coduri-mesaje imagistice sacre, protectoare, după cum sublinia Maria Gimbutas.

ZEUL RAMAN CUNOSTEA TAINELE

TĂRTĂRIA se afla la poalele versantului nordic al Munţilor Șureanu, care au păstrat în denumire trei ipostaze ale zeităţii supreme stravechi, solare, din timpurile de inceput: Su. Re. Anu! În toate religiile antice, adoratoare ale Soarelui (Tartaria, Sumer, Mesopotamia, Egipt), simbolurile particulare au fost crucea cu raze, crucea înscrisa în cerc și șarpele, ca animal devotat divinităţii și protector al omului. Su sau Saue de la Tărtăria (identificat ca atare prin ”scăriţa” de pe tăbliţa rotundă ) este și cel mai vechi și cel mai enigmatic zeu al timpurilor de început. Este reprezentat cu doua feţe privind în direcţii opuse și a fost venerat, după cum s-a dovedit arheologic, pentru prima dată pe aceste meleaguri, în sanctuarul de la Tărtăria.

DE AICI a plecat cu tot cu ritual religios. Aflam din ”Tânguirea lui Assurbanipal”, publicată în volumul ”Tăbliţe de argilă. Scrieri din Orientul antic” (aparută în Biblioteca pentru Toţi), ca cel care deţinea secretul ”pietrei de temelie”, a ”noimei” templelor solare era Zeul Raman. Assurbanipal, vrând să ridice un templu pentru zeul –soare mesopotamian Samas (!), nu gasea ”temen-ul, pe care, acum 3200 de ani, vreun rege, înaintaș al meu, il va fi văzut!”. Atunci i s-a arătat în vis zeul Raman(!) și i-a dezvăluit unde se afla ”piatra de temelie”, pe care era înscriptionat „dura”, planul de construcţie, fără de care nu se putea dura templul. Assurbanipal a condus Ninive intre 668-630 î.e.n. și se lăuda că Zeul Raman îi destăinuise și scrierea sfântă! Asocierea dintre Soare (Sa, Ra) și „mana” este obligatorie în cultul solar primordial. Mana era cea care dădea viaţă și a fost reprezentată ulterior în frescele egiptene pentru a deosebi viii de morţi. La sumerieni, pictograma „H” îl reprezenta pe Zeul Saue și însemna si „mana”!

APANAJUL CELEI MAI INAINTATE CIVILIZATII

Ca acest cult solar străvechi nu este întâmplător pe aceste meleaguri, cum se încercă să se acrediteze, o dovedeste descoperirea unor piese asemănătoare în colina de la Karanovo, din sud-estul Bulgariei (sigilii de lut, dintre care unul rotund, cu diametrul de 6 cm, având gravate pictograme, împarţit în patru sectoare clar delimitate, la fel ca tăbliţa rotundă de la Tărtăria) și de la Gradesnita, Bulgaria (două platouri mici, pe fundul unuia aflându-se o reprezentare antropomorfă, iar pe cel de-al doilea o formă de scriere apropiată de cea de pe sigiliul de la Karanovo și de pe una dintre tăblitele de la Tărtăria). Toate acestea sunt cu peste O MIE DE ANI mai vechi decât scrierea sumeriană mesopotamiană și dovedesc că ”scrierea a aparut întâi în sud-estul Europei, unde a existat cea mai înaintată civilizaţie din acea vreme”, după cum susţine si prof. Colin Reinfrew, arheolog britanic, care a efectuat săpături în localitatea bulgară Sitagroi. În jurul Tărtăriei, mustește de istorie. Aici au fost descoperite fragmente osteologice ale omului de Neanderthal și ale omului de Cromagnon, precum și cel mai vechi schelet al inteligentului Sapiens.

La Turdaș, săpăturile arheologice au scos la iveala vatra unei așezări asemănătoare celei de la Tărtăria. Specificul materialelor descoperite în aceste situri i-a determinat pe arheologi și istorici să separe aria sub denumirea Cultura Turdas-Vinca, datată de cercetatoarea americană Maria Gimbutas la 7.500 – 3500 î.e.n., răspandită in Ardeal, mai apoi în regiunea Balcanilor, Mesopotamia (3500 – 3300 î.e.n.), evidenţiată de hieroglifele egiptene de pe plăcuţele de os (3200 – 3000 î.e.n.), în pictogramele cu inscriptii de pe Valea Indusului (circa 2500 î.e.n.) sau cele din China, din timpul dinastiei Shang (circa 1500- 1200 î.e.n.) si mai departe, în enigmaticele mesaje ale zapotecilor mexicani (circa 600 î.e.n.) și ale indienilor mapuche din Chile.

DESCIFRARE PRIN HIEROGLIFE EGIPTENE

Cercetătorul american Stephen Guide a aplicat o metodă știinţifică pentru a descifra scrierea de la Tărtăria și de la Gradesnita, comparativ cu hieroglifele egiptene, mergând pe principiul că scrierea sacră era cunoscută de o elită preotească, având aceleași simboluri pentru că avea același cult. Guide a introdus simbolurile de pe plăcuţele de lut într-un program ce identifica hieroglife egiptene și a lăsat computerul să decodifice mesajul.

Nici nu a durat mult. Astfel, primul sector de pe plăcuţa rotunda de la Tartaria, aflat în stânga sus se citeste: „Tată, care ești în Cer și întinzi mâna către noi”, „Protejează-i pe fiii Tăi, care sunt la rândul lor taţi” (sectorul din dreapta sus), „Învaţă-i să-ţi dureze temple” (sectorul stânga jos), „Unde ei îţi vor ridica altare și-ţi vor aduce ofrande prin ardere de tot” (sectorul din dreapta jos)! O rugăciune care marchează legământul dintre divinul Soare și supușii săi! Guide, care este bulgar de origine, trage de hieroglifele egiptene, reușind să identifice „osul de peste” (protectia) cu cuvântul Tracia! Astfel, sectorul din dreapta sus ar deveni în interpretarea lui Giude: „Protejează-i pe părinţii Traciei”.

Tableta de la Gradesnita, prin același procedeu, se citește astfel: „De trei ori îţi aduc rugăciune în templul Tau” (rândul unu de sus), „Mă purific înainte de a-ţi aduce ofrande, O, Fiu al Soarelui” (randul doi), „Îl glorific pe Zeul Tată, caci el este mare” (randul trei), „În templul Tău mă simt protejat, purificat” (ultimul rand).

Acest ultim rând conţine, poate, după cum se observă din pictogramă, și „temen”-ul, planul templului pentru care se tânguia Assurbanipal! Cu puţină imaginaţie, pictogramele puteau fi citite astfel și fără comparare cu hieroglifele egiptene. Modele în miniatură de temple cu fundament s-au gasit la Izvoarele, Cascioarele, Trusesti, Parodin, toate datând din mileniile VI – V î.e.n.

CĂRŢILE NEOLITICE

Mulţi cercetători care au studiat plăcuţele de lut din spaţiul carpato-danubiano-pontic au avansat ipoteza că acestea se puteau citi ca o cărţulie. La Tărtăria, preoteasa asupra careia s-au gasit placuţele le purta pe toate la gât, suprapuse într-o anumite ordine, cu cea rotundă prima, legate cu un șnur ce trecea prin orificiile din partea superioară. Cam în asta consta „cartulia” sfântă. Fiecare placuţă era o „fila”. Academicianul bulgar Vladimir Gheorghiev, cercetatoarea americană Maria Gimbutas, arhitecta română Silvia Păun și mulţi alţii susţin că scrierea sacră a apărut sub formă de simboluri în acest areal mult mai devreme, la Tartaria, Karanovo si Gradesnita fiind deja structurat. Prima manifestare a omului în raport cu divinitatea este cea relevată la Mezin, Ucraina și Mitoc, România.

Unghiul și spirala, tri-line-ul, delimitarea spaţiului prin trei linii, ca să se despartă lumile, a Cerului, a Pământului și a Omului. Vechimea e tulburătoare: peste 20.000 ani!

GENEZA ȘI ÎNCHINAREA DE LA CUINA

Aceeași vechime pare să aibă și statueta incizată pe o falangă de cal sălbatic descoperită la Cuina Turcului (comuna Dubova, judeţul Mehedinţi, pe malul Dunării la Porţile de Fier). Este prima reprezentare a genezei, a coloanei infinitului, a tatănii lumii, cum spune ţăranul român. Cum se citeste stâlpul rombic: “Insufleţirea vine din Cer, se plămădește în pântecul femeii și se naște pe Pământ”! Mii de ani mai tarziu, simbolul avea sa apară stilizat la Parţa, pe Timiș, cu aceeași semnificaţie. Știinţa rombului ca tatană a lumii avea să se perpetueze pe aceste meleaguri, prin stâlpii prispelor, stâlpii de înmormantare, stâlpii porţilor. Si tot acest înţelept om din Paleoliticul Superior al acestui areal, botezat Homo Geometricus, a lăsat omenirii știinţa duplicării oului, ca matriţă a Creaţiei. Este un ou care se divide în sens biologic, după cum arată cărţile moderne. Pe vasele de la Cucuteni, două linii șerpuitoare trec prin oul duplicat, ca energie vitală!

Maria Gimbutas spunea: “România este Vatra a ceea ce am numit Vechea Europa, o entitate culturală cuprinsă între anii 6.500- 3.500 î.e.n., axată pe o societate matriarhală, teocratică, pașnică, iubitoare și creatoare de artă și scriere sacră, care a precedat societăţile indo-europene, patriarhale, de luptători din epocile bronzului și fierului”.

Sursa: Adina Mutar
Adaptare și foto: Carmen Pankau








miercuri, 4 martie 2020

☀️MAGNA GETICA, Geţia NU a fost Dacia! Suntem Geţi și NU “daci”


“Dacia” a fost denumirea teritoriului Geţiei, denumire primită de la prăduitorii romani, ei, “dacii”, fiind de fapt GEŢII înrobiţi de ei, iar teritoriul ocupat de ei a fost de numai 14% (potrivit calculelor făcute de Prof. Gabriel Gheorghe, cercetător și președintele fundaţiei “Gândirea”), şi asta pentru o perioadă istorică foarte scurtă, de 164 de ani.

86% din teritoriul Daciei NU a fost călcat niciodată de picior de legionar roman! Teritoriul ocupat de romani a cuprins Banatul, Oltenia şi Transilvania. ATÂT!
Moldova, Maramureș, Crișana și alte regiuni NU au văzut niciodată picior de roman!
Și atunci de ce “daci” și “Dacia”?

Imperiul roman a fost răzbunat și desființat, tocmai de geto-goți, conform jurământului dat de Geţi. Singurul lucru care mai aminteste de numele ţării noastre, care a fost numai o mica parte colonie romană, numai capitala lor, Roma. Un paradox!

Un lucru trebuie să ne fie clar: RENEGÂNDU-NE DESCENDENŢA noastră din nobili GEŢI, ne este rezervat un loc detestat LA COADA EUROPEI, ca o naţiune înfrântă, ţiganizată, perdantă în istorie, lucru care se observă deja prin modul cum europenii, și nu numai ei, ne tratează.

ADEPŢII DACISMULUI PAPISTAȘ nu vor să știe de TĂBLIŢELE DE LA SINAIA, nu vor să audă de Geti și nenumăraţii lor Regi.

Adepţii dacismului o ţin numai cu Decebal – de parcă alţi regi nu ar mai fi existat (!),

GLORIFICÂND într-o veselie ÎNFRÂNGEREA "DACILOR" și trecând sub tăcere VICTORIILE GEŢILOR, cultura și civilizaţia lor, faptul că GEŢII au învins și destructurat în final Imperiul Roman, intemeind noi state și naţiuni în toată Europa și nu numai.

RĂDĂCINILE NOASTRE sunt Arimii (Râmnii) Peslagii și Geţii. VIȚA noastră PELASGO-GETICĂ este răspândită în toată Europa, din Lituania și Scandinavia, până în Britania și Iberia, Asia Mica, nordul Africii, întreg bazinul mediteranian, Geţii au fost PRIMII care au atins AMERICILE.
Neamul nostru a existat cu zeci de milenii înaintea “dacilor”!

UNIVERSITATEA DIN CAMBRIDGE scrie:
“ În mileniul V î.e.n., spaţiul carpatic getic era singurul locuit în Europa; Spaţiul carpatic, getic, valah a reprezentat în antichitate OFFICINA GENTIUM, a alimentat cu populaţie şi civilizaţie, India, Persia, Grecia, Italia, Germania, Franța şi aşa-zisul spaţiu slav; Vedele, cele mai vechi monumente literare ale umanităţii, au fost create în centrul Europei. Faza primară a Culturii Vedice s-a desfăşurat în Carpaţi, cel mai probabil, iniţial în Haar-Deal. Din Ardeal provin strămoşii indienilor şi persanilor, albanezii, grecii, plecați prin Macedonia şi Tesalia, latinii, celții, germanii, iar strămoşii slavilor au ieșit prin strâmtoarea Moravă.”

FALSIFICATORII istoriei noastre vor să denumească “Dacia” toate teritoriile locuite de Geţi și pe Geţii însusi, pentru a ne șterge din memorie ADEVARATA NOASTRĂ ISTORIE ȘI IDENTITATE NAȚIONALĂ...

Avem rădăcini foarte adânci și solide, atât de adânci, încât NU ne poate șterge NIMENI de pe faţa Pământului! Niciodată!

Cum este posibil să cunoști adevărul, să îl vezi cu ochii tăi, și totuși să crezi mai departe minciunile?  
Geţia NU a fost Dacia! Suntem Geţi și NU “daci”. ADEVĂRUL nu se poate nici cumpăra și nici negocia!

Uneori ne trebuie cam mult până pricepem ceva și greu ne “urnim din loc”, este adevărat, dar atunci… ferească Cerul!

NIASCHARIAN! Să renaștem!

Autor: Carmen Pankau


PS: Capitala Geţilor s-a numit: SarmiseGETuza, și NU SarmiseDACuza!
Noi suntem români GET-BEGET, adică din tată în fiu, și NU dac-bedac!

PPS: acest material a fost postat aici pe Blog în iulie 2019, însă, "ca prin farmec" a dispărut... așa singur...







marți, 3 martie 2020

🚩INCULTURA ȘI DEZINFORMAREA FAC RAVAGII


Sunt multi indivizi, nu pot să le mai spun oameni, spălaţi pe creier, în ultimul grad, mult mai mulţi decât am crezut eu, sunt de-a dreptul șocată!

Mizeria informaţională dă roade. Se promovează incompetenţa, necunoaşterea şi incultura pentru dominarea maselor.
Minciunile sunt “promovate” de mass-media, vândută străinilor, ca singurele adevăruri și ne fac să ne fie rușine de orice gând curat. Dragostea faţă de Neam și Ţara şi mândria naţională sunt declarate public ca “o rușine”, sunt după părerea lor “penibile” și “odioase”!

Tot ce este grandios, tot ce este mai frumos și valoros într-o societate umană este terfelit în noroi și călcat în picioare! Mediocraţia și prostia au ajuns la loc de cinste. Naţionalismul, dragostea pentru Neam și Ţară sunt cotate ca o “rușine”, după părerea lor și trebuiesc combătute cu multă severitate, cu orice preţ, mulţi se vor “europeeni”, sau cetăţeni ai lumii…

Agresivitatea, scandalul, minciuna sunt o realitate cotidiană. Criminalii, hoţii, trădătorii, ticăloșii sunt mari vedete și sunt la mare cinste, sunt admiraţi și omagiaţi de toată “lumea”… Ei sunt sărbătoriţi ca idoli! Şi iată că a apărut o nouă speţă de “sub-oameni”.

Este o tragedie că atât de mulţi „indivizi“, chiar și cu școală sau cu studii „superioare” (!), nu știu să citească, sau nu știu să înţeleagă ce este scris sau spus“. Cât despre scris… este o catastofă!
Dacă ar fi în puterea mea, aș înfiinţa de urgenţă un program pentru re-educare a analfabeţilor, chiar și a semi-analfabeţilor cu diplomă. Ei sunt un pericol pentru tot neamul. Dar numai cu proștii se poate face… ce se face!

Ce încredere mai poţi avea într-o generaţie “cu studii”, care în loc să-și aprofundeze conoștiintele și să schimbe păreri cu alţii de seama lor, au în cap numai party, selfies, fotografii “nostime”, dacă se poate cu limba scoasă, că e așa la modă… exprimări înr-o limbă franceză sau engleză de “baltă”, că propria lor limbă, românească, LIMBĂ PRIMORDIALĂ, nu li se pare deloc “chic”, nu mai e bună destul…

Și ăștia sunt viitoarea “elită” a ţării, viitorii profesori, doctori, avocaţi, ingineri…?

Așa arată oamenii culţi?

Înainte, studenţii apărau drepturile Neamului, Ţara, astăzi se lasă duși cu valul “european”, îi interesează numai distracţia, drumul cel mai scurt spre vârful carierei, indiferent prin ce mijloace. Dar știu că nu sunt toţi așa, și în aceștia ne este toată speranţa!

Este foarte trist, că mulţi intelectuali, de toate vârstele, au făcut și fac jocul murdar al tâlharilor, spre a-și salva propria piele, și desigur, cariera.
A avut loc o îndobitocire planificată a poporului, și asta în decursul mai multor ani, acţiune care le-a reușit pe deplin! Sunt experţi în așa ceva, să recunoaștem!
Oare de ce toţi intelectualii au fost “înlăturaţi”, în mai toate timpurile?
Prostia și dezinformarea, incultura sunt mult mai periculuase și fac ravagii, mai ceva decât o bombă atomică!
Sistemul de învăţământ trebuie re-structurat complet, din temelii, și asta URGENT!

Norocul nostru este că mai sunt mulţi oameni inteligenţi, culţi, sănătoși, din toate punctele de vedere, tineri inteligenţi și curajoși, care știu ce vor și care este menirea lor pe acest pământ, conștienţi și mândri că aparţin Neamului nostru pelasgo-get! Și în ei este speranţa! Cu ei mergem mai departe!

Întotdeauna exista o "ieșire", din tot! Principalul este sa NU capitulăm, în fata nimanui! Capul sus!

☀️NIASCHARIAN! Să renaștem!

Carmen Pankau





luni, 2 martie 2020

ION CREANGĂ, ÎNMORMÂNTAT LÂNGĂ MIHAIL KOGĂLNICEANU. LOCURILE DE VECI ALE ACESTORA RISCĂ SĂ AJUNGĂ NIȘTE RUINE


Ca să vizitezi cunoscutul cimitir ”Eternitatea” din Iaşi îţi trebuie o zi întreagă, căci aleile şerpuitoare, pavate în piatră, se întind pe sute de metri, aducând de după fiecare cotitură nume celebre, scrijelate în piatră sau fier, care te duc cu gândul la vremurile de odinioară. Cei mai mulţi dintre noi consideră cel puţin macabră o vizită printre mormintele unui cimitir.

La ”Eternitatea”, lucurile stau însă altfel. Nu ai nici un moment senzaţia că păşeşti printre morţi, pentru că patina timpului şi amprenta istoriei îţi dau senzaţia că „citeşti o cronică”, ale cărei pagini au îngălbenit şi au îngropat odată cu ele misterul şi frumuseţea vremurilor ce-au apus.

Dacă eşti neiniţiat în geografia locului, rişti foarte uşor să te rătăceşti printre monumentele sculptate în piatră şi printre cavourile unor personalităţi ca 

Ion Creangă, Otilia Cazimir, George Topârceanu, Mihail Kogălniceanu, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Dimitrie Gusti şi mulți alţii

Toţi îşi dorm aici somnul de veci, privegheaţi de soarele Ciricului şi de umbra binecuvântată a arborilor de tot felul.

Din păcate, locurile de veci ale acestora sunt lăsate de izbeliște, pe motiv că autoritățile nu au bani să le îngrijească.

În prezent, cimitirul se întinde pe o suprafaţă care îi conferă statutul de al doilea mare cimitir al ţării după Bellu din Capitală.

Sursa şi foto: De Mihai Oprea






ION CREANGĂ – SCRIITORUL FĂRĂ PERECHE, POVESTITORUL MINUNAT AL COPILĂRIEI NOASTRE


Motto: “Nu ştiu alţi cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă ţineam când începusem a merge copăcel, la cuptiorul pe care ma ascundeam, când ne jucam noi, băieţii, de-a mijoarca, şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie !” – Ion Creangă, „Amintiri din copilărie”

Duminică, 1 martie 2020, se împlinesc 183 de ani de la naşterea lui Ion Creangă, scriitorul pentru „copii între 7 şi 90 de ani”, un clasic al literaturii române remarcat prin măiestria poveştilor şi basmelor şi sale, cel mai iscusit, cunoscut şi admirat povestitor pe care l-a dat acest neam.

Ion Creangă s-a născut la 1 martie 1837, la Humuleşti, judeţul Neamţ, sau, conform actului din mitrica satului, moşia Mănăstirii Neamţului, Ocolul de sus, ţinutul Neamţului, partea I, care indică drept dată a venirii sale pe lume 10 mai 1839. Părinţii săi au fost Ştefan a Petrii Ciubotariul şi Smaranda Creangă, „răzeşi fără pământuri” din ţinutul Neamţului. Ion a fost primul născut dintre cei opt copii ai familiei sale.

La 1 septembrie 1846, începe cursul primar în satul natal, la şcoala înfiinţată de preotul Ion Humulescu (Nemţeanu), cu dascălul Vasile a Ilioaei (Vasilicăi), iar în perioada 1848 – 1850 învaţă la şcoala din Broşteni.

În perioada 1850 – 1851, studiază la un psalt de la Biserica Adormirea din Tg. Neamţ. Despre această perioadă, Creangă afirma: „Biata mama, crezând că am să ies un al doilea Cucuzel, s-a pus cu rugăminte pe lângă tata şi m-a dat să învăţ psaltichie la un psalt de la Adormirea din Târgul Neamţului peste baltă la vreo două azvârlituri de piatră de satul nostru. O iarnă am învăţat şi la această şcoală, căci iarna ce mai puteam învăţa; iar vara nu făceam purici prea mulţi pe la şcoală; trebuia s-ajut acasă la tors în pieptănaşi, la nevedit, la făcut ţevi cu sucala şi la tras la roată”.

În toamna anului 1852, se înscrie la Şcoala Domnească din Târgu Neamţ, iar doi ani mai târziu este înscris la Şcoala catiherică din Fălticeni.

În iunie 1855, trece primul examenul public la Şcoala din Fălticeni, calificându-se astfel pentru Seminarul de la Socola din Iaşi.

La 28 iunie 1858 moare Ştefan a Petrii Ciubotariul, tatăl său, iar Ion Creangă, fiind cel mai mare dintre copii, devine „capul familiei”, în sarcina sa intrând îngrijirea celorlalţi fraţi, renunţând pentru moment la cursurile seminarului.

La 25 ianuarie 1859, sărbătoreşte alături de foştii colegi de seminar şi cu profesorii săi unionişti, dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza şi înfăptuirea Marii Uniri, iar în acelaşi an, se va căsători – la 23 august, cu Ileana Grigoriu, fata preotului Ioan Grigoriu, şi va intra în rândul clericilor, fiind hirotonit diacon la Biserica Sf. Paraschiva din Târgu Frumos. Este perioada în care evenimentele sociale, politice şi familiale îl maturizează rapid, marcând personalitatea scriitorului, făra a-i altera, însă, umorul irezistibil.

La 12 ianuarie 1860, începe calvarul vieţii de diacon, acesta fiind momentul în care socrul său, preotul Ioan Grigoriu, încearcă să-l sugrume. Despre acest moment, Creangă avea să noteze: „12 zile ale lunii ianuarie, orele bătute unul după 12 noaptea, au venit şi stăpânul casăi, aflându-mă eu dormind, pe când toată suflarea să odihneşte, lângă a me soţie; fără să ştiu când au intrat în casă, s-au repezit şi mi-au pus unghiile în gât (ghiarale), de a mă sugruma cu totul ! …”.

O zi mai târziu, Creangă scrie o jalbă adresată Mitropolitului, însă nu i se face dreptate, ba dimpotrivă, este arestat şi închis în beciurile Mitropoliei.

La 2 mai 1860, diaconul Ion Creangă obţine mutarea de la Biserica Sf. Treime la Biserica Sf. 40 de Mucenici unde locuia, tocmai în casa socrului său, iar leafa se stabileşte la 700 de lei pe an.

În octombrie, acelaşi an, devine student în anul I la Facultatea de Teologie din Iaşi, o instituţie care nu după multă vreme avea să se închidă, iar în decembrie 1860 i se naşte fiul, Constantin.

La 30 aprilie 1863, obţine mutarea la Mănăstirea Barboi din Iaşi, iar la începutul anului 1864, după întoarcerea lui Titu Maiorescu ca director la Şcoala Normală de învăţători de la Trei Ierarhi din Iaşi, acesta, descoperind calităţile extraordinare ale diaconului, cere ministerului să-l numească învăţător suplinitor până la terminarea studiilor de doi ani ale şcolii.

În noiembrie 1864, prin decretul domnesc nr. 1501, semnat de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza, Ion Creangă este numit provizoriu institutor.

În anul 1865 este, pentru o perioadă, diacon la Biserica Sf. Pantelimon din Iaşi, iar în iunie încheie cursurile de doi ani la Institutul Vasilian din Iaşi, primind Atestatul cu nota „eminentă” la toate materiile.

La 30 aprilie 1866 este numit diacon la Biserica Golia din Iaşi, iar în februarie 1868 este acuzat de presa vremii că a frecventat spectacolele Teatrului Naţional din Iaşi, un lucru interzis de canoanele bisericeşti, Creangă fiind oprit de la slujire pentru câteva luni.

În septembrie 1868, apare, în 8.000 de exemplare, „Metoda nouă de scriere şi cetire pentru uzul clasei I primare”, de Ion Creangă, C. Grigorescu, G. Ienăchescu, N. Climescu, V. Răceanu şi A. Simionescu, şi, de asemenea, Creangă semnează şi publică poezia „Păsărica în timpul iernei”.

La 24 octombrie 1870, Ion Creangă face schimb de posturi didactice cu părintele Gh. Ienăchescu, fost coleg şi colaborator la manualele şcolare, astfel că ajunge la Şcoala primară sucursala nr. 1 din Iaşi, iar un an mai târziu apare „Învăţătoriul copiilor – carte de cetit în clasele primare de ambele sexe cu litere, slove şi buchi, cuprinzând învăţături morale şi instructive”, de C. Grigorescu, Ion Creangă şi V. Răceanu.

Într-o zi de duminică, pe 10 august 1871, diaconul Ion Creangă apare la slujbă tuns şi cu pălărie, acest moment fiind începutul unui lung şir de necazuri pentru el. Este convocat de mai multe ori în faţa Consistoriului Mitropoliei, dar nu se prezintă, este oprit din lucrarea diaconiei, şi, în cele din urmă este judecat în lipsă, inclusiv pentru faptele din anul 1868, iar verdictul Consistoriului suna astfel:
„Diaconul Ioan, pentru că au mers la teatru şi apoi la cercetare au cutezat a susţine că nu au greşit, ci încă s-a silit a argumenta că acolo au găsit moralul dumnezeiesc; pentru că au slobozit cu puşca asupra bisericii; pentru că după aceea nici trăieşte cu soţia sa şi încă s-au tuns părul, să fie oprit de lucrarea diaconiei pentru totdeauna”.

Era în anul 1872, când Creangă pierde calitatea de cleric, este destituit şi din învăţământ şi este dat afară şi din casa din curtea Mănăstirii Golia în care locuise încă din anul 1866.

O va cunoaşte pe Tinca Vartic, nepoata diaconul Vartic, alături de care îşi va petrece tot restul vieţii, mutându-se în Ţicăul Iaşului, într-o „bojdeucă de căsuţă”, situată pe o ulicioară dosnică, „plină de noroi cînd sînt ploi mari şi îndelungate zise şi putrede iar la secetă gemea colbul pe dînsa.”

Fiind exclus din rândul clerului, are voie să divorţeze, astfel că în februarie 1873 înaintează Tribunalului cererea de desfacere a căsătoriei, iar în septembrie se pronunţă divorţul lui Creangă de soţia sa, Ileana , „pentru abandonarea domiciliului de şase ani de zile, care se consideră cea mai mare insultă conform art. 212 Cod Civil şi pentru alte insulte tot atât de grave”. Martorii declaraseră că, în anul 1867, Creangă merge la Neamţ şi soţia sa ramasă în Iaşi „a abuzat de încrederea soţului său”.

În septembrie 1874, este numit institutor la clasele I şi II-a de la Şcoala primară de băieţi nr. 2 din Păcurari, Iaşi.

La 29 noiembrie 1874, Ion Creangă publică poeziile „Nu lucrezi n-ai ce mânca !” şi „Ia, clopoţelul sună” şi povestirile „Păcală, Inul şi cămeşa”, „Acul şi barosul” şi „A fost, a fost, că de n-ar fi fost nu s-ar povesti”.

În anul 1875, este numit într-o comisie de examinare a cărţilor didactice, ocazie cu care face cunoştinţă cu Eminescu, care avea apoi să îl introducă la Junimea, unde Creangă publică, în acelaşi an, în revista „Convorbiri literare”, „Soacra cu trei nurori” şi „Capra cu trei iezi”.

În anul 1876, în ianuarie, revizorul şcolar Mihai Eminescu dă o Circulară de introducere a cărţilor didactice în şcoală, între acestea aflându-se şi „Metoda nouă de scriere şi cetire pentru uzul clasei I primare” şi „Învăţătorul copiilor”, de Ion Creangă.

În iunie, Mihai Eminescu se va muta pentru câteva luni la Ţicău, la bojdeucă, la bunul său prieten Ion Creangă. Eminescu a rămas încântat de acest fel de viaţă, de peisajul rustic din jurul bojdeucii unde „cînd se lasă sara, coborau turme de oi, buciumul suna cu jale, apele izvorau clar din fîntîne, de undeva, dinspre biserica Vulpe sau Sf. Haralambie, se auzeau toaca răsunînd mai tare”.

Încetul cu încetul, Creangă îşi dezlega sacul cu poveşti, zicători şi snoave, iar poetul râdea cu poftă şi-l îndemna mereu să scrie. În zilele însorite, cei doi buni prieteni ieşeau prin spatele bojdeucii şi porneau încet spre Ciric, admirând în tăcere frumuseţile Iaşului.

Tot în iunie, Mihai Emienscu primeşte postul de redactor al ziarului „Curierul de Iaşi”, iar în numerele din 13 şi 16 iunie va fi retipărită povestea „Dănilă Prepeleac”, de Ion Creangă.

În iunie 1879, Ion Creangă cumpără locul şi Bojdeuca din Ţicău pe numele Tincăi Vartic, după ce a scris el însuşi actul şi l-a semnat ca martor şi după ce a plătit 50 de galbeni austrieci – „a treizeci şi şepte de lei vechi galbenul”. Astfel Creangă o face proprietară pe femeia care avea grijă de el şi de gospodărie, însă întreaga viaţă s-a considerat proprietar pe această „bojdeucă de căsuţă”, cu două odăi.

Aici, s-a gospodărit „ca la mama acasă”. „În odaia din stînga şi-a făcut un pat sănătos de blană de stejar, şi-a aşezat o masă oleacă boierească pentru scris, un raft pentru cărţi, iar lîngă vatra sobei cu horn şi-a pus o măsuţă rotundă cu trei picioare cu scaunele mici şi veselă ca la Humuleşti: străchini adînci, linguri de lemn, cofe, ceun de tuci, oale de lut în care fierb bine sarmalele. Cuptorul ere pregătit pentru poale în brîu şi alivenci înecate în smîntînă.”

Căsuţa mai avea o prispă înspre nord, unde se afla şi uşa de intrare şi un cerdac – o logie populară, cu deschidere generoasă spre orizontul dinspre răsărit, sprijinit de dealurile Ciric şi Sorogari.

Exista şi un adevărat ritual, el se punea pe pat, Tinca Vartic așeza masa pe pat în fața lui și acolo mânca. Trebuie spus că Tinca Vartic era o femeie simplă, bună gospodină, a avut grjă de Creangă mai ales atunci când a fost foarte bolnav, între cei doi fiind vorba de o înțelegere între doi oameni în vârstă, încercați de greutăți.

La vremea aceea, Ion Creangă devenise recunoscut pentru faptul că la căsuţa sa din Ţicău deţinea un număr foarte mare de pisici, peste 30, iar fiecare purta câte un nume asociat unei persoane reale din viaţa sa, elocvent fiind numele dat uneia din feline, Mărioara, după mătuşa lui zgârcită din satul natal Humuleşti.

Anul 1880 este plin de evenimente în viaţa marelui povestitor, perioadă în care începe să scrie „Amintiri din copilărie”, cu care a atins apogeul creaţiei sale, la doar cinci ani de la debutul său în „Convorbiri literare”. Tot atunci devine membru în Consiliul Instrucţiunii, însă apar şi primele semnele serioase ale îmbolnăvirii de epilepsie.

În septembrie, acelaşi an, aflat în Bucureşti la şedinţele Consiliului general al Instrucţiunii, Creangă participă la întâlnirile „Junimii” din casa lui Titu Maiorescu.

În martie şi aprilie 1881, Creangă publică primele două părţi din „Amintiri din copilărie”, în „Convorbiri literare”, însă în acelaşi an se va interna la Spitalul Brâncovenesc pentru a căuta alinare pentru boala sa.

În iunie 1883, Mihai Eminescu soseşte la Iaşi, ca trimis al ziarului „Timpul”, fiind găzduit, din nou, la bojdeuca lui Creangă.

În anii următori starea de sănătate a lui Creangă se deteriorează tot mai mult, viaţa sa împărţindu-se între publicarea unor noi scrieri, concedii medicale şi tratamente, însă comunicarea cu Eminescu, neîntreruptă din momentul în care s-au cunoscut, era marea lui dorinţă şi alinare.

În iunie 1889, Creangă află din ziare despre moartea lui Eminescu, bunul său prieten, moment care avea să îi grabească şi lui sfârşitul, moment survenit la 31 decembrie 1889, la Iaşi, în urma unei crize de epilepsie. În a doua zi a anului 1890, este înmormântat la Cimitirul Eternitate din Iaşi.

La Bojdeuca din Ţicău, s-a înfiinţat în 1918, la 15 aprilie, primul Muzeu memorial din România, ca un omagiu adus celor două mari personalităţi ale literaturii neamului: Creangă şi Eminescu, muzeu care în 2018, în anul Centenarului Marii Uniri, împlineşte, la rându-i, 100 de ani de la înfiinţare.

În anul 1968, a fost instalat, în curtea Bojdeucii, bustul de granit al lui Ion Creangă, realizat de Iftimie Bârleanu, iar în perioada 1984-1989, la Bojdeuca „Ion Creangă” au avut loc lucrări complexe de consolidare a terenului, de amenajare a unui amfiteatru în aer liber, cu 250 de locuri, de construire a unei clădiri, special gândită pentru a adăposti expoziţia documentară „Viaţa şi opera lui Creangă” şi Biblioteca Bojdeucii, spaţii de serviciu, depozit, cameră pentru supraveghetoare. Lucrările de restaurare şi reorganizare a muzeului „Ion Creangă” au avut în vedere păstrarea autenticităţii casei.

În clădirea nouă, realizată de arhitectul Virgiliu Onofrei şi inaugurată la 11 iunie 1989, la centenarul morţii scriitorului, sunt expuse cărţi, fotografii şi documente, ilustrînd viaţa lui Ion Creangă – şcolar, preot şi învăţător, activitatea de scriitor – „Bucoavna” – unul din primele abecedare, fotografia originală a scriitorului, manuale didactice originale, redactate de Ion Creangă, colecţia revistei „Convorbiri literare”, 1867-1889, în care Ion Creangă şi-a publicat opera, alte documente ale lui şi ale familiei.

Nu în ultimul rând, în anul 1990, în faţa Bojdeucii a fost instalată statuia lui Ion Creangă, realizată de studenţii Academiei de Arte Plastice, clasa prof. D. Căileanu, povestitorul fiind reprezentat cu faţa spre Bojdeucă, ţinând de după umeri doi copii.

Bojdeuca „Ion Creangă” organizează anual patru sărbători devenite tradiţionale: 2 ianuarie – ziua înmormântării scriitorului, 1 martie – ziua de naştere a lui Ion Creangă, 14 – 15 aprilie – Zilele Bojdeucii – aniversarea inaugurării primului muzeu memorial literar din România şi 31 decembrie – ziua morţii scriitorului – „Colinde la Bojdeucă”.

Să mai spunem că Bojdeuca „Ion Creangă” este cel mai vizitat muzeu din Iaşi, cu circa 100.000 de vizitatori anual, fiind o oglindă autentică a valorilor specifice româneşti, tradiţionale.

Pentru vizitatori, aceasta se află pe Strada Simion Bărnuţiu nr. 4, din Iaşi, programul de vizitare este marţi-duminică, între orele 10:00 – 17:00, iar preţul de intrare este de 3 lei.

Casa memorială „Ion Creangă” din Humuleşti, aflată pe Str. Ion Creangă nr. 8, a fost construită în anul 1830 de către Petrea Ciubotariul, bunicul marelui povestitor, casa în care s-a născut şi a copilărit Ion Creangă, până în anul 1846, fiind amenajată ca muzeu în anul 1951. Devenită unul dintre cele mai vizitate muzee memoriale, aceasta reprezintă, dincolo de semnificaţia sa istorico-literară şi sentimentală, un produs cert al arhitecturii populare specifice perioadei şi ariei etno-culturale în care se încadrează.

Sub acoperişul larg de draniţă, pereţii duraţi din bârne groase peste care s-a aşternut un strat de lutuială, delimitează o singură încăpere cu ferestre înguste şi o tindă unde abia puteai să te învârţi. Intrarea scundă este adăpostită de ploile repezi printr-o prispă lată de câteva palme, iar în spatele casei un acoperământ de scânduri cu pantă repede protejează mai multe obiecte gospodăreşti şi unelte agricole cu certă valoare etnografică.

Exponatele prezentate sunt caracterizate de simplitatea, bunul simţ şi modestia proprie ţăranului moldovean, generând un puternic sentiment de pioşenie, nu numai pentru ceea ce reprezintă ele faţă de amintirea lui Ion Creangă, ci pentru că ele sunt mărturii autentice ale tradiţiei populare a locuitorilor din această parte a ţării.

În curtea din vecinătatea casei – într-o fostă grădină de zarzavat – , este amenajat “Parcul tematic Ion Creangă”, care cuprinde scane şi personaje din minunatele povestiri ale lui Creangă. Aceasta o investiţie privată, proprietate a unei localnice care a avut ideea de a readuce în atenţie şi reproduce lumea poveştilor lui Creangă dar nu numai atât.

Programul de vizitare este de marţi până duminică, între orele 9-17 (octombrie – martie) şi 10-18 (aprilie – septembrie), iar taxa de intrare în muzeu este de 10 lei, taxa de fotografiere este de 20 de lei, cea de filmare este de 25 de lei, iar taxa de intrare în parcul tematic este 2 lei.

Sursa şi foto: Razvan Moceanu. Câteva fotografii sunt din arhiva personală Razvan Moceanu, august 2012, octombrie 2012, noiembrie 2017.
Adaptare: Carmen Pankau