☀️DACIA ŞI TRACIA, O CONFUZIE INTERNAȚIONALĂ

Să elucidăm acest „mister“ şi să corectăm eroarea.

DACIA ŞI TRACIA sunt denumiri regionale ale geților. Dacii şi tracii nu defineau etnii, ci erau locuitorii unei provincii romane. Aici se face mereu confuzia între cetăƫenie şi etnie.

Așa cum GEȚII nu și-au numit țara niciodată DACIA, aceștia fiind menționați la Marea Neagră NICIODATĂ însoțiți de vreun stat Dacia, fiind o titulatură târzie a COLONIEI ROMANE de la nord de Dunăre, tot așa GEȚII ODRISI nu și-au numit regatul TRACIA.

În ultimul timp, după o serie de descoperiri arheologice, se tot bate monedă pe existența unor strămoși ”traci” ai bulgarilor, care a fost un trib MONGOLIC SLAVIZAT, și exterminat de Vasile Bulgaroctonul în 1018 d.Hr..

Avem aici de a face cu o CONFUZIE gravă: Tracia este o regiune, ca Dobrogea, de exemplu, nu este un popor. Poporul era GET și pe malul stâng al Dunării, dar și pe malul drept.
Herodot pomenește peste 22 de seminții care populau zona sud-dunăreană (bessi, bisalți, brygi, dalonci, crestoni, crobizi, skyrmiazi, nipsei, odomanți, odriși, trauși, bistoni, ciconi, dersei, edoni, geți, paiți, sapeni, satri), dar printre acestea NU apare niciunde o seminție tracă.

Toate aceste seminții se trăgeau din neamul Geților Pontici, marea masă a geților, a Massageților și au format nucleul Arian al populației europene și vest asiatice. După expansiunea lor, Geții au populat întreaga Europă, până la Marea Baltică, Atlantic și Asia de Vest, până în India, după cum arată chiar Universitatea din Cambridge (”The Cambridge history of India”, vol. I, p.67-71). Tot aici se menționează că grecii, macedonenii și ilyrii, albanezii de azi, au migrat din Carpați. Nu se face NICIO mențiune despre traci.

În ”De originibus populorum Transylvanie”, vol.II, p.323, Ion Budai – Deleanu dă explicație acestui fapt: ”Învățații arată că la grecii antici, trake ar fi însemnat miazănoapte”.

Sunt unii lingviști care susțin că latina s-a format din elina veche astfel rădăcina ”atra” se transferă și în latină, iar ”trake”, a putut fi folosit pentru a delimita zona din nordul elinilor și doar din perspectiva lor. Numai că referința elinilor la locuitorii din nordul lor nu a fost niciodată un endonim folosit de geți pentru a se autodefini. Dacă în latină ”atra” a luat sens de ”negru” prin asociere cu termenul de orientare de la miazănoapte, ori de ”întunecat” acesta nu se preia cu sensul de nordic din perspectiva romanilor, neavând vreun sens pentru ei, ci de NEGRU.

Noi, românii avem VALAHIA cea Neagră, fluviul Istru ce izvorăște din Munții Pădurea Neagră, către Marea Neagră, un voievod Negru Vodă și steaguri cu capete de negrii. Acest sens rămâne valabil numai din perspectivă elină, deoarece doar elinilor populația nordică din această regiune imediată puteau fi ”trake”, iar regiunea în care erau acești nordici, se va denumi în final Tracia. Această titulatură a fost preluată și de romani, transformând-o în colonie, iar populațiile ținuturilor din sudul Dunării vor au fost numite și împărțite de armatele romane în moesi, traci, iliri sau mai târziu în colonia Dacia, daci.

Acestea sunt denumiri de populații ale imperiului pentru geții subjugați care au fost cuceriți treptat, trib după trib, datorită perseverenței, strategiei și disciplinei militare impuse de Roma. Astfel vom avea iliri în colonia Iliria, moesi în colonia Moesia, macedoni în colonia Macedonia, traci în colonia Tracia, etc.

Tracia a fost inclusă în imperiul Persan 500-479 î.Hr.

Chiar după istoricul N.S.Derjavin, în ”Istoria Bulgariei” stă scris că cei care au populat Tracia, și au fost numiți traci, ”…au apărut pe peninsulă în al treilea mileniu î.Hr., de peste Dunăre, de pe pământul lor strămoșesc…, unde ocupau cu aproximație crestele de sud ale Carpaților și tot masivul Semigrad (șapte cetăți) – Ardealul, cu părțile Siretului, Prutului și Nistrului, de unde tracii s-au apropiat de Peninsula Balcanică.”

MACEDONIA și TRACIA în 336 î.Hr.

Deci, cei care au populat Tracia vin din Carpați și fac parte din marea masă a geților, pentru că din acești Geți Carpatici s-au desprins și CELELALTE populații care au devenit mai apoi greci, latini, celți, germani etc.

Trogus Pompeius amintea în sec. I î.Hr. – sec. I d.Hr: ”Chiar și dacii sunt mlădițe ale geților” (ap. abreviatorul Justin, Ed. Nisard, Paris, 1841, C.XXXII, II).

În ”Dictionnaire Grec-Francais” al lui Alexandre, (Paris, Ed. Hachette, 1877, partea a II-a: Vocabulaire de noms historiques, mythologiques et geographiques, A. Pillon), se arată: 

”Dacii popor din familia Geților”.

În introducerea la ”Cartea IV” a lui Herodot, tipărită în 1902, Dimitrie I. Ghica sta scris: ”…locuitorii Dunării aparțineau marii familii indo-europene numite Geți”, din care Dacii, Tracii și Pelasgii erau numai ramuri.

C.I.Hyginus (64 î.Hr.- 17 d.Hr.) în lucrarea ”Astronomicon libri IV” scrie despre Charnabon, rege al geților din Tracia.

În ”Historia Augusta” (Editura Științifică, 1971, p.503) se menționează: 

”(Împăratul Probus) și-a continuat drumul prin Thracia, primind, fie ca prietene, fie ca supuse, toate populațiile getice…”

Macedonia și Tracia în 200 î.Hr.

Robert Sheringham (”De Anglorum Gentis origine disceptatio”, p. 159) spune: 

”Astfel chiar Pliniu, Mela, Solinus, îi arată pe geți ca poporul Traciei. Toți tracii ar fi fost un singur popor, adică geții, mărturisește Mela (sec. I d.Hr).”

Flavius Vospicus din sec. III îi numește pe toți tracii popoare getice. Populațiilor din Tracia, Strabon și Herodot, le spun ”seminții”, nu popoare, pentru că toate aceste ”seminții” aparțineau de un singur popor: GEȚII.

Izvoarele antice consemnează limpede faptul că populațiile europene și ale Asiei vestice PROVIN din Carpați. Vasile Pârvan arată în a sa ”Getica” (1982, p.51): ”Cât privește sudul Dunării, până la Haemus, el era de mult getic. Dar geții de aici erau numiți thraci.”

După toate sursele antice, toate semințiile din Tracia vorbeau o singură limbă, și aceasta era limba geților, care au fost numiți de romani "daci", iar mai târziu de germanicii și slavii, ne numesc valahi.

LIMBA GETICĂ (sermo-geticus), pe care azi nu o regăsim nicăieri deoarece din ea se rup limbile moderne, ea este vorbită prin acestea. Nu există niciun studiu serios și elaborat al limbii române care să ateste dacă aceasta este limba de legătură dintre limbile vestice centum, și libile estice satem, deoarece este singura limbă de pe Terra, care poate fi catalogată de slavi, limbă slavică, iar de latini, limbă latină, cu toții greșind deoarece limba română, deși franțuzismele adoptate de pașoptiști au apropiat-o prin aceste neologisme ale sec. XIX de o limbă care se trage din limba română arhaică. Cu alte cuvinte limba română arhaică este la baza limbilor indo-europene, și nu limba română modernă, de aceea cei care afirmă acest lucru se expun criticilor acide ale dușmanilor anti-români, străini, sau autohtoni deopotrivă.

Geții carpatici, după ce se înmulțesc, încep marile roiri prin tokharieni (yuezhii), în general numiți ”indo-europeni”, hitiți, armeni, greci, celți, italici, balto-slavi, germanici, din vatra de locuire a Vechii Europe. Avem de a face cu unele din cele mai importante fenomene din istoria mondială. Din marea masă a geților, datorită sporirii populației până la depășirea capacității de hrănire a leagănului comun, unele grupuri de populații au trebuit să părăsească habitatul comun și să ajungă în spațiile în care au fost individualizate și etnicizate, așa cum le cunoaștem și noi astăzi, de la malurile Atlanticului până în India, 

Joseph Mansion în a sa ”Pays d’origine des indo-europeens” (Editura Ceuterick, 1911; p.228) menționează:

"Istoria este mută asupra originilor Europei. Se pot urca primele stabiliri ale elenilor în Grecia la cel mult 2000 î.Hr. Italicii APAR MULT MAI TÂRZIU, iar noi putem abia să bănuim la aceste date îndepărtate, existența altor popoare, ca celți, germani, balto-slavi."

Atunci, cine a ”înființat” nucleul uman primordial și multietnic al ”semințiilor” getice în Europa?

Cine se afla pe aceste meleaguri acum peste 9.000 de ani?

RĂSPUNSUL este unul singur: PROTO-GEȚII ARIENI.
Din aceștia se trag europenii și vest asiaticii arieni (mezii și perșii, iranienii de azi).

Tracii și dacii sunt Geții.

Surse: Basarabia Literara, bnr.bg, kroraina. com, George V. Grigore, Pr. Dumitru Bălaşa
Adaptare: Carmen Pankau

Ilustratie: Gabriel Tora

☀🌿ISTORIA INTERZISĂ: LEGILE BELAGINE, MĂRTURII ISTORICE

Legile Belagine, Belagines, Legile frumoase, Legile naturale, Legile firii, Legile valahe ale Pământului, sunt un cod de comportament nu numai în societate, ci și cu sine însuși în relaţia și în armonie cu Dumnezeu și cu Natura, sunt un izvor de înţelepciune ale vremurilor de demult, de pe aceste plaiuri divine, unde locuim noi astăzi..

Aceste Legi Belagine sau legile lui Zamolxe, “stau la baza civilizaţiei umane“(Fontes II p.19), legi ale Străbunilor noștri încă de pe vremea Pelasgilor, sunt legi autentice, pline de sacralitate, după care trăiau ei.
Legile Belagine, după scrierile lui STRABON în “Geografia” 1.III.1, erau „un codice de legi vechi de 6.000 de ani, după mărturisirea lor”.

Regatul matriarhal al Pelasgilor, condus de către ZEIŢA HESTIA, avea la bază cel mai vechi Cod de Legi scrise din întreaga Lume antică, acest Cod fiind atestat în anii 2.500 î.e.n. sub numele de Belagine sau Legile frumoase. Aceste Legi au fost predate mai departe lui Zamolxe.

DIODOR DIN SICILIA afirmă următoarele: „Zamolxe pretindea că lui îi dăduse legile Hestia”.

Matematicianul şi filozoful grec IAMBLICHOS (33 e.n.) scrie în “Viaţa lui Pitagora” că religia geţilor sau Cultul lui Zamolxe era practicat cu mare cinstire ŞI de către Goţi (Geţii sub altă denumire datorită împrejurărilor - n. r. Carmen Pankau).

Iamblichos scrie că că Zalmoxa-tracul, “le-a întocmit legile” şi “le-a scris”. Aceste Legi au fost scrise pentru Geţi de către Zamolxe, care era convis și i-a convins și pe geţi că sufletul este nemuritor și, ca Neam SCOBORÂTOR DIN ZEI, și să-și rânduiască viaţa după aceste Legi. Legile Belagine au fost învăţate pe de rost și așa au fost predate, mai departe din generaţie în generaţie (Teopomp).

AGATHIAS SCOLASTICUL amintește și el despre „regulele lui Zamolxis”.

Marele Iniţiat şi Rege al Geţilor, Deceneu, preocupat de cultivarea supuşilor săi, cum spune şi Herodot, a transcris aceste legi şi ele se păstrează până astăzi sub numele de BELAGINE” (Fontes II).

IORDANES (sec. VI e.n.), istoric al goților (geţilor), atrage atenția că geţii, în timpul marelui rege Burebista și al marelui preot Deceneu, au deprins reguli de viată spirituală și învățături foarte avansate:

„Geții îl ascultau în toate și fiindcă erau înzestrați cu o inteligență naturală, îi învăță aproape toată filozofia, morala… instruindu-i în fizică, el îi îndruma să trăiască conform naturii sub domnia propriilor legi (Legile Belagine)… îi învăță logica și reuși să-i facă abili în gândire și superiori altor popoare… îi învăță să observe cele 12 semne ale zodiacului și cursul planetelor și toată astronomia. El le explică cum crește și descrește fața lunii și le arătă cu cât globul încins al Soarelui depășește în mărime planeta noastră terestră și le explică numele a 346 de stele… Vezi cu mare plăcere, ca niște oameni prea viteji să se îndeletnicească cu doctrinele filozofice, când mai aveau puțintel timp liber după lupte. Putem vedea pe unul cercetând poziția cerului, pe altul însușirile ierburilor și ale fructelor, pe acesta studiind descreșterea și scăderea lunii, pe celălalt observând eclipsele soarelui și cum, prin rotația cerului, (astrele) care se grăbesc să atingă regiunea orientală sunt duse după o regulă prestabilită”.

PLATON (Critias, II, 259) confirmă acest adevăr spunând că ”în regatul lui Atheas, care domnise peste hiperboreenii din nordul Traciei, au existat cele mai vechi legi de origine divină, scrise cu litere, pe o columnă de aramă”. (Tracia este o denumire regională a Geţiei. Grecii aveau prostul “nărav”, de a boteza totul după propriul plac, în funcţie de interese și necesităţi, așa i-au botezet pe toţi cei ce locuiau la nord de ei ca “traci”- n. r. Carmen Pankau).

PLATON și SOCRATE constată că Belaginele „epodele sunt vorbele frumoase care fac să se nască în sufletele oamenilor înțelepciunea”. Ele deasemenea pot să fie puse în legatură cu „legea ospitalității”, cu „legea îndatoririlor fiecărui membru al comunității”, „legea omeniei”, totalizate în „obiceiul pamântului” cunoscut ca „legea strămoșilor” dătători de „legi și datini”, după cum constată și Mihai Eminescu.

Legile Belagine, cunoscute și sub numele de „Lex antiqua Valachorum” în tot spaţiul getic unde au trăit urmaşii lor, sunt atestate de numeroase documente istorice.
Belaginele au fost păstrate şi de urmaşi, în mai multe documente istorice din evul mediu mijlociu, în Banat se numesc Jus Walachie, în Transilvania, în Ţara Românească şi în Moldova, Lex Vlachorum, sau Jus et Consuetudo; în Ungaria – Antiqua Valachorum Lex et Consuetudo sau Mos Valachorum.

Utilizând aceleași principii, codul numit și Lex Romana Utinensis (sec.VI, VII ) despre care Schzupfer (L. R. U. pag.85, I, 6. 2.) spune că au fost copiate după un cod BARBAR și au fost scrise, la început, nu în latină, ci într-o limbă barbară.

BETHMAN — (Hegel, Storia della constituzioni dei municipii italiani-1881, p.221), afirmă că această lege îşi are originea în Istria.

NICOLAE DENSUSIANU (Dacia Preistorică) concluzionează că „Idioma în care e scrisă are particularităţi caracteristice limbii vorbite în Carpaţi și Marea Neagră. Chiar și principiile fundamentale ale legii se întemeiază pe LEX ANTIQUA VALACHORUM“, (op cit. p.906).

Belaginele au fost copiate și stau și la baza dreptului roman și bizantin de mai târziu.

Belaginele erau puse în versuri și, deasemenea, SE CÂNTAU…
Și această practică a cântării Legilor Noi a fost COPIATĂ/preluată de către CREȘTINISM, ca de altfel întreaga religie getică, cu câteva modificări, în acest fel atmosfera de sacralitate era accentuată și multiplicată.

Aceste Legi Belagine ar trebui învăţate din nou de Români, și nu numai de ei. Aceste Legi sunt un Garant ai unei vieţi demne și în plină armonie cu Dumnezeu și cu Natura.
Frumuseţea acestor legi Belagine, îi apropia pe oameni de Cer, de Divinitate şi îi ţinea drept, pe Pământ. Să ne regăsim din nou legătura, conexiunile, să devenim din nou, oameni mai buni. BOGĂŢIA SPIRITUALĂ este de fapt ADEVĂRATA BOGĂŢIE.

Cum spun Străbunii noștri Pelasgo-Geţi: NIASCHARIAN! - Să Renaștem!

Sursa: Hiperboreea nemuritoare
Autor și foto: Carmen Pankau

☀️ISTORIA SCRISĂ ÎN AUR A ROMÂNILOR, ÎNTRE STRĂLUCIRE, MIRACOL ŞI BLESTEM

MOTTO:

„Dacă intrăm în camera tezaurului de la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti, putem să citim ce a însemnat aurul de-a lungul istoriei voastre milenare. După părerea mea, sunteţi singura ţară din Europa care are istoria scrisă în propriul ei aur. Şi asta este un lucru rar şi excepţional, de care puteţi să fiţi mândri. Probabil că numai în America de Sud, la Bogota, în celebrul muzeu al aurului, putem vedea expus aurul indienilor, dar aceasta reprezintă doar o parte a istoriei lor şi nu o întreaga istorie gravată în aur, aşa cum aveţi voi. Nici la Luvru, nici la British Museum şi nici în muzeele din Statele Unite nu găsim ce există in muzeul dumneavoastră de istorie. Sigur, au multe exponate de aur şi aceste muzee, dar ele aparţin altor culturi decât ale ţărilor respective. Este regretabil că voi, românii, nu aţi profitat de această istorie scrisă în aur, aşa cum aţi fi meritat. Şi când spun “aţi fi meritat”, mă gândesc la ceea ce istoria voastră a însemnat pentru Europa, la forţa pe care aurul vostru a avut-o în construirea unei civilizaţii demne de marile civilizaţii ale lumii”. Barbara Deppert-Lippitz

SALA TEZAURULUI ROMÂNIEI de la Muzeul Naţional de Istorie București. Cinci-şase trepte de marmură, un coridor scăldat în lumina roşiatică, flancat de două grilaje uriaşe, camere de luat vederi şi raze infraroşii întretăiate deasupra covorului gros, care înăbuşă orice zgomot. Înăuntrul sălii, o explozie de aur scânteind lângă pereţii îmbrăcaţi în catifea violet. Aici se află expuse doar o parte din comorile româneşti. Restul se află în depozite secrete. Obiecte unice în lume prin incredibila lor frumuseţe, dar şi prin vechimea lor. Bijuterii din aur datate din 1200 î.C., vase şi figuri stilizate ciocănite în foaie de aur, rithoni, grifoni, coroane şi sceptre bătute în nestemate…

Câteva vitrine luminate de reflectoare, ascunse aici, într-un subsol blindat, sub metri întregi de beton, păstrează unul dintre cele mai ascunse mistere ale istoriei româneşti. O poveste pornită de la câteva vorbe, care ar putea dezvălui realitatea unei civilizaţii complexe, aproape necunoscută lumii de azi. Un neam îmbrăcat în sclipirile aurului, cunoscător al unei arte comparabile cu a Egiptului faraoni.

ULUITOAREA CIVILIZAŢIE GETĂ

Legenda spune că atunci, la începuturile istoriei, Regii Geţi, stăpânitorii Lânii de Aur din cântecele orbului Homer, domnitori şi peste lumea dunăreană, erau uniţi între ei de un JURĂMÂNT tainic. O lege a tăcerii învelea acest jurământ pentru ca duşmanii să nu ştie că ei îşi apărau împreună pământurile şi comorile. Vorbele vechi spun că, de fapt, triburile getice de pe teritoriul României erau într-un fel unite prin înfrăţirea regală a conducătorilor, cu mult înainte de marele Burebista. Cei aleşi, iniţiaţi în “Taina Jurământului Getic” purtau ca semn de recunoaştere coifuri de aur sau de argint gravate cu semne anume, numai de ei înţelese şi ştiute. Dar asta ar însemna o răsturnare aproape totală a ceea ce se cunoaşte!

Spaţiul românesc este leagănul unei culturi extraordinare, şi asta cu multe zeci de milenii înainte. O civilizaţie avansată, uluitoare, despre care nu se ştie prea multe, și totuși apar mereu și mereu tot mai multe informaţii, dovezi.
Marii regi Geţi, cu nume uitate prin locurile în care s-a născut istoria, au fost UNIŢI şi prin legături de sânge! A existat, fără doar și poate, o Dinastie Getă al cărui mister îl vom dezlega...
Oare coifurile din aur să fi fost într-adevăr semnul PRIMEI REGALITĂŢI din arcul Carpato-Danubiano- Pontic? Cât este legenda aici şi cât este adevăr? Ca în toate Legendele, adevărul trebuie căutat, este acolo, cifrat, ascuns... Sunt multe teorii şi întrebări care nu există în niciun manual de istorie.

Puţini ştiu că, în România, au fost aduse la lumina zilei câteva TEZAURE care conţin un răspuns. Pe teritoriul României au fost descoperite, pe rând, nu mai puţin de cinci coifuri getice, lucrate integral din AUR sau ARGINT, care conţin, absolut straniu, aceleaşi motive şi au aproape aceleaşi însemne încrustate pe ele. Coifurile din aur au fost găsite la sute de kilometri distanţă unul de altul, în locuri diferite, însă toate datează din aceeaşi epocă getică şi au asemănări uluitoare. Primul, cel mai cunoscut dintre ele, coiful de la Peretu, apoi cel din mormântul de la Coţofeneşti, încă unul descoperit la Cucuteni, lângă Iaşi, cel de la Agighiol, dezgropat tot dintr-un mormânt regal şi ultimul, cel mai enigmatic dintre toate, coiful găsit nu se ştie exact cum, pe malul Dunării, lângă Porţile de Fier. Acest Coif a şi dispărut în mod misterios din ţară, pentru a reapărea tocmai peste Ocean, într-unul dintre cele mai mari muzee ale lumii.

Cinci coifuri din metal nobil care seamănă ca şi cum ar fi fost făurite de aceeaşi mână, deşi acest lucru este imposibil. Să fie ele semne ale legăturilor unei civilizaţii uluitoare şi asupra căreia nimeni nu s-a străduit să se aplece cu destul de multă osârdie, exact cum par să fie şi misterioasele cranii din cristal descoperite în şapte părţi ale Terrei?

COIFURI CU PRIVIRI HIPNOTICE

Fixate pe hartă, locurile în care au fost descoperite coifurile din aur formează exact un ARC DE CERC între Carpaţi şi Dunăre, care începe din capătul sud-estic, de la Iaşi, trece prin Tulcea, prin Prahova, apoi Mehedinţi şi se închide în colţul sud-vestic al ţării, lângă punctul de intrare a Dunării în România, la Cazane.

“Existenţa unei legături strânse între conducătorii triburilor getice aflate la nord de Dunăre sau chiar şi cu cei de pe malul sudic, din Bulgaria de azi, ar putea părea, la prima vedere, speculativă“, explica marele arheolog român, profesorul VASILE BORONEANŢ, cel care a dezgropat tezaurul din aur de la Hinova şi al cărui elev, EMIL MOSCALU, supranumit “aventurierul arheologiei româneşti“ a adus la lumină coifurile din mormintele de la Peretu şi Agighiol şi a urmărit primul “teoria Jurământului Trac“.

“Eu cred că civilizaţia traco-getică din zona dunăreana existenţa aici în urma cu 3.000 de ani era nebănuit de dezvoltată. Atinsese o amplitudine deosebită de ritual specific, religios şi războinic, era stratificată chiar instituţional, sunt dovezi uimitoare ca aveau sisteme de comunicare paleoalfabetice, nedescifrate încă, şi puteau fără discuţie să fabrice propriile obiecte de podoabă necesare acestor ritualuri. Chiar obiecte absolut deosebite, unicat, cum sunt coifurile şi chiar marele tezaur, despre care eu cred că era de producţie autohtonă, fiind prădat ulterior de populaţiile migratoare care au trecut pe aici, şi nu fabricat de aceştia, aşa cum se crede acum. Dovada complexităţii nebănuite a lumii tracice este existenţa obiectelor uimitor de importante şi de complexe descoperite în necropolele din acea perioadă, cum sunt chiar coifurile din aur şi alte piese de tezaur mari, dar şi marea asemănare stilistică a motivelor de pe coifuri, mai cu seamă că ele se regăsesc într-un spaţiu atât de întins, din Moldova până în Banatul de azi, pe toată curbura arcului carpatic. Lumea tracă („Tracia“ este o denumire regională a Geţilor – n. r. Carmen Pankau) avea fără îndoială legături cu lumea exterioară, dar existau şi legături între conducătorii triburilor gete, legături de ajutor reciproc şi de apărare“.

Uluitorul coif dezgropat la PERETU este inconfundabil. Imaginea lui o cunosc şi copiii de şcoală. Aproape 800 de grame de argint aurit masiv, împodobite cu motive ciudate. Simboluri de animale gravate pe apărătorile obrajilor şi pe partea din spate, iar fruntea lată, prelungită de doi ochi mari, fascinanţi, şi încruntaţi a neînduplecare. Simboluri a căror semnificaţie nu a putut fi încă descifrată. Dar, straniu, aceeaşi privire hipnotică dată de ochii supradimensionaţi se repetă identic pe coiful de la COŢOFENEŞTI, din Prahova. Un kilogram de AUR PUR de 24 de karate, parcă lucrat de aceeaşi mână şi folosind aceleaşi simboluri. Al treilea coif este tot din aur şi are, ca şi celelalte, tăieturi identice în zona urechilor, aceleaşi reprezentări de animale fantastice şi, cu toate că-i lipseşte partea din faţă, se ghiceşte acolo începutul ochilor uriaşi, fabuloşi. Acesta a fost dezgropat aproape de capătul nordic al ţării, la CUCUTENI.

“Eu încă nu cred că aceste coifuri sunt legate între ele, cu toate că, în privinţa lor, exista încă teribil de multe necunoscute. Întâi că ele sunt făcute din acelaşi tip de aur: mai galben, mai deschis la culoare decât aurul transilvan, care era unul roşcat, scos din adâncul minelor. Acesta e aur de suprafaţă, din nisipuri aurifere, exploatate pe văile marilor râuri ce coborau dinspre nord şi care are similarităţi clare cu aurul din marile tezaure dezgropate în Bulgaria, la Varna şi Nisipurile de Aur. Eu nu cred că aria extinderii coifurilor din aur urca de la Dunăre către Moldova, ci dimpotrivă, coboară de la munte către câmpiei”, mai spune profesorul Boroneanţ.

STRANII RITUALURI DE INMORMÂNTARE

Trei dintre cele cinci coifuri (Iaşi, Prahova şi Teleorman) au fost descoperite întâmplător de ţărani. La Peretu, Emil Moscalu a dezgropat un mormânt getic, vechi de aproximativ 2.500 de ani, care avea două camere funerare. Într-una se află scheletul unui nobil get de rang înalt şi, surprinzător, în cealaltă cameră, Moscalu a descoperit că războinicul nu fusese dus singur pe ultimul său drum. El era însoţit de doi cai şi doi câini, precum şi mai multe zeci de obiecte din argint placat cu aur, printre care şi MARELE COIF. O înmormântare ciudată, cu influenţe egiptene, nemaiîntâlnită până atunci în zona românească şi care nu se repeta decât în cazul siturilor din care au fost explorate coifurile.

“E clar că nu erau COIFURI de luptă, ci de PARADĂ. Nu faci un coif din aur sau din argint ca să te apere, materialul e prea moale, deci aveau o altă semnificaţie decât stricta referire la isprăvile de luptă. Iar războinicii îngropaţi aveau ranguri înalte, erau nobili, poate chiar regi, căci au fost îngropaţi cu onoruri, ca niște eroi”.

Emil Moscalu, “arheologul fără odihnă”, a descoperit acelaşi mod straniu de înmormântare şi în cazul coifului pe care l-a adus la lumină prin 1930, la AGIGHIOL, în Tulcea. Regele Get de la gurile Dunării a fost îngropat având alături coiful sacru, semn, poate, al legăturii secrete cu cei de neamul sau pe care a dus-o în moarte, apoi caii, carul de luptă şi soţia.

“Cel mai puţin se ştie despre coiful de aur descoperit la PORŢILE DE FIER, prin 1913. Se zice că un marinar naufragiat l-ar fi găsit, după retragerea apelor, pe undeva, prin zona insulei Simiani. Apoi coiful a dispărut misterios, în mod sigur scos din ţară cu un vas de cursă pe Dunăre, şi abia jumătate de secol mai târziu a fost publicată prima fotografie cu el. Ajunsese la Viena, în colecţia Trau, şi acum se afla în galeriile Muzeului Metropolitan din New York.“

Da, Moscalu a urmărit o teorie a unei legături clare între conducători, plecând de la legendele ce vorbeau despre JURĂMÂNTUL regilor Geţi.

“Teoria unei uniuni tribale, chiar extinsă, este foarte posibilă şi chiar Herodot afirma că tracii se purtau cu cruzime între ei, dar erau PUTERNIC UNIŢI, în mod ciudat, în faţa unor DUŞMANI COMUNI. Eu sunt convins că ar putea fi susţinută arheologic, fiindcă pământul acesta mai are încă multe enigme de scos la lumină. Vedeţi, tracii aveau conştiinţa originii lor comune şi pe cea a UNITĂŢII lor ca POPOR. Comunicau între ei şi aveau o artă complexă, dezvoltată dintr-o mitologie puternică, şi e clar ca o civilizaţie clădită pe un astfel de nucleu nu putea să migreze, să plece din teritoriul comun traditional”, adăuga profesorul Boroneanţ.

O MOARTE MISTERIOASĂ

Soarta lui Emil Moscalu, arheologul atins de febra descifrării Legământului Trac a avut un final la fel de enigmatic, parcă desprins din poveştile despre blestemul faraonilor. După o carieră strălucită, după ce a căutat zadarnic secretul “aurului sărbilori”, a plecat undeva, pe aproape de Peretu, locul descoperirii marelui coif, unde se spunea ca apar noaptea flăcări ale tezaurelor îngropate. Se zice că, după luni de muncă, tot ce a descoperit acolo a fost un schelet cu oase roşiatice, părând că arse în cuptor. Iar câteva săptămâni mai târziu şi-a pierdut minţile. Devenise obsedat de hoţi şi purta tot timpul cu el un rucsac în care toţi colegii lui ştiau că ascundea un obiect preţios. Rucsacul misterios i-a dispărut într-un incendiu izbucnit fără explicaţie pe şantierul unde lucra şi astfel nimeni n-a aflat ce conţinea de fapt.
Celebrul arheolog Emil Moscalu a murit în spitalul de psihiatrie, fără să-şi mai fi revenit vreodată…

Galbenul aurului închis între pereţii de sticlă ai Tezaurului nu are amintiri, enigmele sunt încă vii. Enigma unui JURĂMÂNT SECRET, pierdut în negura mileniilor, a unui arheolog care şi-a sfârşit viaţa în ospiciu, cu minţile arse de fantasme nebune, şi mai ales enigma semnului ascuns în coifurile strălucitoare ale Regilor Geţi.

Sursa: Basarabia Literară
Adaptare și foto: Carmen Pankau

☀️ CETATEA GETICĂ ARGEDAVA (POPEȘTI – JUD. GIURGIU)

Cetatea Argedava sau Sargedava (de la zeița Sarmis – Leoaica, Forța Vieții) – aflată la Popești, oraș Mihăilești, jud. Giurgiu – era locul de unde Burebista i-a condus pe geţi, cel mai numeros popor al Europei, în antichitate. „Nu s-a scos decât un sfert, maximum o treime, din ce e acolo, sub pământ”, spun vorbele regretatului arheolog acad. dr. Alexandru Vulpe, fost director al Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan”, cel ce s-a ocupat întreaga viaţă de Argedava. Totul se desfășoară pe un deal, parcă pus cu mâna de uriaşi, pentru capitala „celui dintâi şi cel mai mare dintre toţi regii Traciei” (Geţiei, “Tracia" fiind o denumire regională a Geţiei – n. r. Carmen Pankau), cel care i-a unit pe geţi într-o putere uriaşă, descrisă cu uimire de istorici greci şi romani ai antichităţii.

De aproape un veac, arheologii au scos tezaure fabuloase din promontoriul de la Argedava, multe dintre ele dispărute sau înstrăinate. Şi totuşi, n-a fost decât un sfert… Doar o biserică străveche şi un cimitir părăginit mai există, azi, pe culmea aceea de deal, cel mai lung şi mai înalt promontoriu din toată Câmpia Română; o biserică ridicată acolo, acum aproape trei veacuri jumătate, de Constantin Brâncoveanu, spre dăinuirea cetăţii strămoşilor. Astăzi, Argedava nu mai înseamnă nimic. Arheologii au abandonat-o de vreo 15 ani, declarând oficial că e mai bine să crească bălăriile peste ea, ca să nu afle curioşii ce se ascunde acolo. Nimeni nu mai ştie despre această capitală a lumii getice, la fel de importantă ca Sarmizegetusa, şi cu peste un veac mai veche. Un oraş milenar, îngropat sub picioarele tale, ca o mare capitală a lumii antice… Totul se află aici, dedesubt, palatul lui BUREBISTA, sanctuarul, marile ateliere de olărit, locuinţele impunătoare ale vitejilor tarabostes… Iar dedesubt, o cetate şi mai veche, din epoca bronzului, care făcea comerţ până spre Mediterana şi Asia Mică. O rezervaţie arheologică ce-ar trebui să fie păzită și vizitată de zeci de mii de turişti.

Pe malul abrupt al Argeşului, pe care în vremea aceea se naviga, acostau corăbii. Acum, în portul de odinioară sunt aruncate în devălmăşie gunoaiele din satul Popeşti. Rămăşiţe ceramice sunt peste tot. E suficient să scormoneşti puţin cu vârful bocancului, printre mărăcini. În doar zece minute de plimbare pe promontoriul răscolit de vânt, se pot aduna o traistă de cioburi. Ceramici încrustate cu meandre fine, albe şi rotunjite, toarte de ulcioare, o jumătate de vas cu picior, ba chiar şi o frumoasă mărgea, despre care localnicii aveau să-mi spună c-a aparţinut unei femei din nobilimea getă, informaţii pe care le ştiu de când au săpat cu arheologii. Tot ei mi-au spus că în cimitirul medieval al bisericii, când se săpa un mormânt, groparii au scos, de la nici un metru jumătate, obiecte preţioase de ceramică neolitică. Cinci înmormântări au fost, în doar o săptămână, şi mereu s-au găsit asemenea vestigii. Şi biserica, şi cimitirul, stau azi deasupra marii dave a lui Burebista.

Nicolae Chiraş, un localnic pasionat de istorie, care-a stat mereu în preajma arheologilor la săpături, a văzut multe din tezaurele care-au fost găsite aici, în anii de dinainte de a se-nchide şantierul. Pălării pline de monede, statuete, podoabe, vase de cult pline de ornamente, un calendar solar de andezit, fibule, arme, unelte, oseminte, schelete de soldaţi îmbrăcaţi complet în armură, cu tot echipamentul pe ei. „Avem tone de material scos de la Argedava, în depozitele noastre”, avea să-mi spună şi arheologul dr. Nona Palincaş, responsabila de astăzi a şantierului, deplângând starea precară a acestor depozite, mărturisind că a ajuns să dea bani din buzunarul ei, doar pentru a cumpăra rafturi pe care să fie puse obiectele, că n-a avut bani nici măcar să plătească nişte oameni care să coboare uriaşele lăzi stivuite, pentru a vedea ce mai este prin ele. „80 la sută din totalul descoperirilor în domeniul olăriei făcute în Dacia aparţin sitului Popeşti”, scria marele arheolog Radu Vulpe, cel care a identificat prima dată Popeştiul cu Argedaon, aducând dovezi ferme că CETATEA LUI BUREBISTA a fost aici. Sătenii îmi spun că în şcoala veche din satul Popeşti era altădată un muzeu mare, în care puteai vedea o mulţime de relicve din vremea lui Burebista.

Astăzi, la Muzeul Naţional de Istorie, nu există mai mult de vreo douăzeci de exponate. Şi NICI MĂCAR UN COLŢIŞOR dedicat ARGEDAVEI. Niciun indicator, pe vreun drum, asfaltat sau de ţară, nu-ţi arată calea spre Argedava. Nicăieri nu vezi un panou, nici măcar în faţa promontoriului, sau a bisericii, pe care să scrie măcar două vorbe, în care să fie pomenit numele lui BUREBISTA. Altădată, îşi aminteşte Nicolae Chiraş, veneau copiii cu şcoala și îi făceau „pionieri”, aici pe vârful cetăţii. Era un trotuar cu dale, ce urca dealul, era un muzeu… Acum, nu mai e nimic. Nimeni nu mai vine prin pustietăţile astea, în afară de unii inşi „dubioşi”, cu detectoare de metale. Cât de important este acest sit pentru istoria noastră? Este foarte însemnat pentru că, alături de Sarmizegetusa, aici îl avem pe celălalt mare conducător politic al culturii getice, Burebista. Există surse clare precum acea inscripţie săpată în marmură de la Dionysopolis (Balcicul de azi), în care un cetăţean important al oraşului, Acornion, este trimis la Argedaon într-o misiune diplomatică, pentru a-l întâlni pe tatăl lui Burebista, după care ajunge şi la Burebista însuşi. Zice inscripţia, „cel mai mare şi cel dintâi dintre regii din Tracia, stăpânind tot pământul de dincoace de Dunăre şi de dincolo, în cea dintâi şi cea mai bună prietenie, atrăgându-şi bunăvoinţa regelui spre binele oraşului”. Apoi, este poziţia excepţională a Argedavei, pe promontoriul acela înalt, de unde se putea supraveghea militar şi comercial orice mişcare pe Argeş, pe ruta dintre sud-estul Transilvaniei, Dunăre şi mare. O fortificaţie formidabilă, cu trei şanţuri de apărare, cu templu lung de peste 20 de metri, clădiri mari, un centru de olărit grandios în epocă şi, totodată, unul comercial. Nişte oameni extrem de conectaţi la lumea din jur, care aveau legături cu întreaga Europă. O davă, un centru economic, politico-militar şi spiritual, o capitală în adevăratul sens al cuvântului.

Capitala de început a Statului Get Centralizat făurit de Burebista, ARGEDAVA, reprezintă astăzi un promontoriu, căruia i se spune Nucet; o movilă ce înaintează ca o săgeată spre albia Argeşului, pe malul drept al acestuia, la care ajungi prin traversarea Comunei Popeşti-Novaci, denumită Popeşti, şi notată pe hartă în Judeţul Giurgiu. Promontoriul Nucetului are 6 niveluri de civilizaţie, fiind locuit neîntrerupt până în zilele noastre. Nucetul este numai creştetul unui complex de cetăţi getice întinse pe o rază de cel puţin 17 Km, de la Grădinari – Ogrezeni şi până la Adunaţii Copăceni, puternice fortificaţii construite pe structurile străvechi ale unor aşezări, ale căror datare depăşeşte 10.000 de ani, socotiţi de la anul de graţie în care scriem aceste rânduri, adică 2002 conform calendarului creştin.

Studiate în teren, movilele de astăzi se dovedesc a fi rovinele „din câmpii“ la care face referire Mihai Eminescu, fortificaţii pe linia Argeşului, folosite mii şi mii de ani ca linie de apărare a ŢĂRII ZEILOR, în spatele Okeanului Potamos, pe direcţia Centrului Spiritual al Ţării. Aici identificăm, şi noi, desfăşurarea bătăliei de la ROVINE a lui BASARAB MIRCEA zis „Cel Bătrân”, tot în aceste locuri şi MIHAI VOEVOD PĂTRAŞCU fiul Teodorei – Basarab, zis „Cel Viteaz” – Reunificatorul, şi-a concentrat forţele armate împortiva invadatorilor străini la Ogrezeni, unde şi-a format „ogreziile”, adică batalioanele, iar la Gorneni, în apropiere, a fost dat semnalul de luptă. Ultimul Basarab, Constantin Brâncoveanu, pentru a proteja Argedava şi împrejurimile sacre cu pădurea Novăceanca, a ridicat nenumărate biserici pe care le-a înzestrat cu pământ şi păduri, în felul acesta urmărind protejarea acestor locuri. Astfel, biserica din Nucet este ridicată de Domnul CONSTANTIN BRÂNCOVEANU la 1688, ornată cu splendidul brâu brâncovenesc, sursă de inspiraţie a lui Constantin Brâncuşi pentru Coloana Infinitului. Deasupra altarului acestei biserici au existat doi dragoni. Astăzi mai poate fi admirat numai unul singur. Alegerea nu credem că a fost deloc întâmplătoare, locul cu pricina fiind un important centru ecleziastic în secolul al V e.n., aşa după cum ne arată şi numele ce-l poartă… Popeşti (Popii din Nucet).

Denumirea de Nucet foarte posibil se trage de la Sfântul Nicetas care a întemeiat în Geţia Carpatică, la Angesem, un episcopat ridicat la rang de Mitropolie în sec. VI, alături de Episcopia de Milcov. Denumirea de Novaci, face trimitere la „uriaşii” de altă dată. Cimitirul de lângă biserică, astăzi mai mult devastat, mai păstrează încă cruci având pe ele desenate un Soare. Spun unii că din partea de Nord-Est a cetăţii, a fost ridicată cu macaraua o placă foarte mare de andezit având desenată pe ea un Soare. În ce muzeu a fost oare expusă? Din partea de Est a cetăţii au fost ridicate cca. șase vetre de cult şi stâlpii unui Calendar Geto-Dac.

Se naşte întrebarea: unde sunt aceste vetre de cult şi Stâlpii Calendarului? – Desenul unei vetre de cult este prezentat sumar de Mioara Turcu în lucrarea „Cetăţi geto-dacice în Câmpia Munteniei”. De o parte şi de alta a Argedavei se întind mai mult de 7 cetăţi getice. Codul monumentului istoric este: GR-l-s-A-14816. Cercetările din acest loc au scos la lumină vestigii reprezentative pentru colibele, vetrele de foc, uneltele, depozitele de grâne din acele vremuri. S-au mai descoperit calendare solare şi, se bănuieşte, scheletele a 80 de uriaşi, de aproximativ 4 metri înălţime. Experţii consideră că Cetatea Argedava a fost clădită pe o terasă, dominând Valea Argeşului. Era apărată de bălţile din luncă şi de trei şanţuri transversale, implicit de un val de pământ.

Primul sector al cetății, din vârful promontoriului, a fost un sit rezidențial (o acropolă) căruia îi urmează o zonă destinată locuințelor, despre care există indicii că prezenta un aspect modest. Al treilea sector ar fi fost un loc de refugiu pentru populație, în caz de pericol iminent. Acropola era formată din mai multe camere, printre care și un dom cu orientare SE-NV. Edificiul a fost un loc format din mai multe vetre, dintre care una dintre acestea era decorată cu simboluri religioase. Celelalte încăperi erau folosite în scop domestic (o debara cu vase în care se păstrau alimente, o cameră ce adăpostea un cuptor de mari dimensiuni, o sală unde s-ar fi aflat un război de țesut). Această structură ar fi avut pereți din teracotă și ar fi fost acoperită cu țigle, elemente întâlnite la numeroase construcții de tip dava, din secolul al II-lea î.Hr. Alte investigații au adus la lumină un număr mare de căni din lut ars, cu decorații în relief, monede de factură geto-dacică, dar și străine, (dinari de argint republicani, monede din Mesembria, Apollonia, Amisos, bucați de drahme din Dyrrhachium, Tassian, în original, dar și imitații).

La aproximativ un kilometru sud-vest de acropolă se aflau 12 tumuli, dintre care numai patru au fost cercetați până acum. Fiecare dintre aceștia conțineau un mormânt de incinerare aparținând unui războinic și, în general, unei căpetenii mari. S-au identificat și podoabe, respectiv agrafe de metal, inele și ornamente pentru hamuri. Lucrurile găsite înăuntru ar indica faptul că războinicii incineraţi ar fi fost nişte căpetenii mari. Incinerarea a fost probabil făcută la baza tumulului, rămăşiţele funerare fiind aşadar amestecate cu pământul şi depozitate într-un mormânt. Printre armele găsite acolo sunt spade La Tène, pumnale curbate, vârfuri de lănci, cămăşi de zale şi părţi din scuturi făcute din bronz. Obiectele de ornament sunt rare, câteva agrafe de metal, inele şi ornamente pentru hamuri. Olăria prezintă semne caracteristice geto-dacilor (fructiere făcute de mâna, căni decorate cu reliefuri şi rar câte o amforă de tipul Kos). Până acum nici un mormânt pentru persoane simple nu a fost identificat, ceea ce reprezintă încă o confirmare a absenţei funeraliilor în Geţia Carpatină, pe toată perioada târzie La Tène.

Acum această importantă locație arheologică antică așteaptă un muzeu pe măsură și o organizare de șantier ce va trebui să aducă la lumină tainele încă ascunse sub tonele de pământ așezate în mii de ani de istorie. Astfel turismul va putea să se dezvolte, iar istoricii să studieze modul în care trăiau strămoșii noștri geţi.

Sursa: George V. Grigore
Adaptare și foto: Carmen Pankau

ISTORIA INTERZISĂ: EGIPTENII ȘI NEAMURILE ARIMINE

Marea Zeiţă a fost reprezentată sub diferite forme. În Europa aceasta este reprezentată sub forma unei păsări sau alt animal, câteodată ţinând în braţe un nou-născut, iar alteori în chipul unei figurine Venus. În Ki-En-Ĝi(r)/ Sumer Zeiţa are înfăţişarea unei reptile, având în zona pântecului un triunghi orientat cu vârful în jos, la fel cum găsim şi la figurinele culturilor neolitice din Europa Centrală şi de Sud-Est. Povestea cazarului Zecharia Sitchin despre reptilienii Anunnaki veniţi de pe planeta imaginară Nibiru, nu este nimic altceva decât o propagandă masonică de dezinformare, prin care s-a dorit crearea unei agende false extraterestre, astăzi devenită aproape o religie a smintiţilor care iau invenţiile ştiinţifico-fantastice ca adevăr!

Povestea acestor Anunnaki are de a face cu lumea pierdută a Vechii Europe şi nu are absolut nicio legătură cu vedeniile lui Sitchin sau cu alte parascovenii de tip New Age, menite să dezinformeze şi să ascundă în mod premeditat incredibila poveste a genezei umane.
Sumerologii ruşi au decriptat o parte considerabilă a tăbliţelor emeşe (sumeriene- de origine getică - n. r. Carmen Pankau) acum mai bine de 30 de ani, iar alţi cercetători profesionişti şi oameni onorabili ca Richard H. Charles, Ronald K. Brown, Ronald H. Fritze, Michael Salla şi alţii, au demontat “revelaţiile” lui Sitchin acum multă vreme.

Faptul că PELASGII s-au răspândit în toate colţurile lumii, influenţând, îmbogăţind şi dând naştere multor culturi din întreaga lume, este de necontestat. Acest adevăr se ascunde în spatele CELEI MAI MARI CONSPIRAŢII din istoria umanităţii. Când pelasgii înfloreau ca civilizaţie în spaţiul CARPATO-DANUBIANO-PONTIC, devenind stăpâni ai scrisului şi metalurgiei, ai filozofiei şi muzicii, ai medicinei şi celorlalte ramuri ale ştiinţei, EGIPTENII, EMEŞII sau GRECII antici NICI NU SE NĂSCUSERĂ ÎNCĂ, abia mii de ani mai târziu făcându-şi apariţia pe pământ.

Cultul crucii este vechi de cel puţin 45.000 de ani. Ca dovadă stau artefactele şi inscripţiile de pe ziduri, altare şi stânci din întreaga lume, sub diferite variaţii simbolice ale crucii solare. Crucea gamată (în sanscrită, svastika are semnificaţia de cruce mistică) reprezintă una dintre cele mai sacre reprezentări/simboluri de pe pământ.
Crucea reprezintă intersecţia dintre om şi Divinitate sau legătura dintre cer şi pământ. Ea constituie geometria primară ce stă la baza centrului metafizic, respectiv intersecţiei dintre două linii. Ca aspect filozofic ea reprezintă prima întâlnire, prima comuniune şi prima iubire.
Crucea gamată ca simbol polar – crucea în mişcare – reprezintă vârtejul cosmic, geometria sacră şi dinamica universului. Acest vârtej înglobează mişcarea constantă a galaxiilor şi corpurilor cereşti ce se rotesc înăuntrul nostru, în universul minţilor şi inimilor noastre.

Din nefericire, unii dintre pricepuţii greci AU FALSIFICAT CU BUNĂ ŞTIINŢĂ mitologia hiperboreană, alterând-o cu minciunile lor vizionare, în aşa fel încât să se pună pe ei ca mari civilizatori ai Europei. Dispunem de absolut toate dovezile necesare arheologice, antropologice, genetice, lingvistice, geologice, folclorice, istorice ş.a.m.d., pentru a putea demonstra odată pentru totdeauna, prin studiu pluridisciplinar, ADEVĂRUL ISTORIC în ceea ce priveşte civilizaţia Europei şi chiar a întregii lumi antice.

Desigur că ivriţii mozaici au falsificat şi pervertit învăţăturile sacre originale cu “revelaţiile” lor avraamice, miluite de mult iubitul lor stăpân Iahve! Aceasta s-a întâmplat odată cu apariţia iudeo-creştinismului, plăsmuit pe baza teozofiei ariminice A GEŢILOR CARPATICI, de unde au furat o mare parte din învăţătură. Religia ariminică (zalmoxiană) aşa cum era cunoscută în antichitate, a fost PRELUATĂ sub forma mitraismului de către PERŞI prin zoroastrianism şi de către ROMANI care au numit acest cult cu titlul de SOL INVICTUS (Soarele Nebiruit).

De asemenea a fost adoptat de către EGIPTENI prin cultul lui Ra, de către emeşi prin zeul soare Šamaš sau Utu, de către INCAŞI prin Zeul Soare Inti, de către popoarele nordice prin Zeul Soare Sunna sau Sól şi de către HINDUŞI prin zeul soare Sūrya, PRELUAT de la cultura Arya A ARIMINILOR CARPATICI, care s-au stabilit iniţial în nordul Indiei, răspândindu-se apoi pe o arie mai largă.

Astăzi, impostorii ca$zari, împreună cu alţi răufăcători din Biserica Iezuită a Vaticanului, din fel şi fel de organizaţii masonice şi alte secte, încearcă să distrugă sau să acopere tot ce are de a face cu civilizaţia Vechii Europe, pentru a-şi duce la bun sfârşit agenda Noii Ordini Mondiale! De secole prin jaf, crimă şi diversiuni, prin propagandă şi genocid, prin fel şi fel de înşelăciuni, în numele marelui arhitect, au subjugat întreaga umanitate, pentru preaplinul burţii şi al buzunarului.

Peste o lume de poveste, au instaurat o lume falsă, a demenţei şi a suferinţei, o lume în care nebunii şi psihopaţii umblă la costum şi cravată, dictând soarta şi viitorul naţiunilor în cel mai agravant mod posibil, numindu-l progres.

E vremea să înţelegem cu toţii până unde s-a îndrăznit a merge cu minciuna şi să terminăm odată cu nebunia şi ignoranţa multimilenară!

Aceasta este povestea noastră a „CELOR RĂMAŞI” – povestea hiperboreilor, pelasgilor, arimilor, râmilor, rumunilor, armânilor, respectiv A NEAMULUI GET!

Sursa: Basarabia Literara, Constantin Olariu Arimin
Adaptare şi foto: Carmen Pankau

☀️💮 SUNTEM ÎN SECOLUL 21 ȘI FOARTE „CIVILIZAŢI" (?)…

Suntem în secolul 21, secolul vitezei, ne credem grozav de inteligenți și inventivi, râdem și ne distrăm pe seama strămoșilor, considerându-i “primitivi”.

Avem case cu etaj, avem mașină la scară, purtăm lucruri frumoase și care mai de care mai “colorate”, mergem la SPA, folosim cosmetice… suntem “civilizaţi”.

Cu educaţia… e cam greu, ne-a cam scăpat printre degete.
Trăim împreună, și totuși separat, fiecare pentru el. Iar cât despre societate, ea este împărţită… Mă rog…

În rest, suntem grozavi de nu ne mai încăpem în piele, ce mai încolo și încoace, suntem superiori străbunilor!

Serios? Suntem?

Străbunii noștri au descoperit scrisul, roata, ei au descoperit uneltele agricole, ei au descoperit și jucăriile pentru copii, ei au descoperit instrumentele muzicale, religia, astronomia și multe, multe altele…

Ei nu au trăit nici în copaci și nici în tufișuri, ei au construit case cu mai multe etaje (!), sate și orașe. Aveau și ei SPA și foloseau cosmetice, însă fără chimie.

Strămoșii noștri nu umblau dezbrăcaţi, ci purtau haine, croite din materiale textile și ţesute la războaie de ţesut, inventate tot de ei, și erau cusute cu diferite modele decorative și colorate divers.

Era să uit, fusta „mini“ a fost inventată tot de străbunii noștri (!) pentru mesagerele sexului frumos.

Cât despre societatea de atunci, este cunoscut ca trăiau în bună înţelegere unul cu altul, aveau și foloseau totul împreună, chiar și pământurile.

Și toate acestea existau încă din NEOLITIC!

Și acum, să recunoaștem sincer, cine este mai CIVILIZAT?

☀️NIASCHARIAN! – Să renaștem!

Autor: Carmen Pankau

Cultura românească CUCUTENI, 

mult copiată și de marile case de modă

CRUCEA CU RAZE DE LA TĂRTĂRIA, CEL MAI VECHI SIMBOL RELIGIOS DIN LUME

Complexul de cult de la TĂRTĂRIA, județul Alba, de-a lungul malului stâng al Mureșului, descoperit de cercetătorul clujean Nicolae Vlassa, este un izvor nesecat de cunoaștere transmisă neîntrerupt de peste 7.000 de ani, prin populația care a trăit în vastul areal istoric, neîntrerupt, până în 200 î.e.n., pe alocuri până mai târziu, după care s-a mutat în vecinătate. Originea ”izvorului” este cultul solar evidențiat de simboluri sacre care dăinuie până în prezent, atât în formă imagistică, dar și ca forme de ritual rămase în tradiția folclorică românească.

Ceea ce deranjează cel mai mult pe istoricii ”clasici” este strămutarea primei civilizații din spațiul mesopotamian, așa cum se instituise la nivel internațional, prin recunoașterea primordialității civilizației sumeriene, în spațiul carpato-danubiano-pontic. Tăblițele confecționate din lutul autohton, acoperite cu semne pictografice, găsite lângă un schelet, devansează istoria cu peste un mileniu, fiind anterioare celor asemănătoare, descoperite la Djemer Nasr, Kiș și Uruk, datate la 3.300 î.e.n.

Profesorul italian Marco Merlini, unul dintre cei mai renumiți arheologi contemporani ai Europei, a ajuns la concluzia că scheletul este al unei femei, de 1,45 m înalțime, în vârstă de 50-55 de ani. Oasele au fost trimise la Universitatea din Roma, pentru a fi datate în laboratorul Departamentului de Geologie. A reieșit o vechime de peste 7.000 de ani! ”Femeia nu a fost arsă, așa cum reiese dintr-o traducere defectuoasă a textului de pe tăblița rotundă”, susține Merlini. ”Oasele erau negre doar la suprafață, din cauza locului de înhumare. Femeia, bătrână pentru acea vreme, avea o funcție religioasă, fapt indicat de cele 23 de obiecte sacre descoperite în mormântul ei, tăblițe cu scriere sacră, amulete. După părerea mea, arealul Tărtăria surprinde o tranziție de la matriarhat la o altă formă socio-religioasă”.

ALTARUL TAURULUI SOLAR

Observația profesorului Marco Merlini este foarte valoroasă și se poate dovedi printr-o altă descoperire extraordinară de pe teritoriul țării noastre, aceea a sanctuarului numit de arheologi ”Casa cerbului” de la Parța, din mănoasa luncă a Timişului, unde au înflorit aşezări sedentare în mileniul V î.e.n. Sanctuarul, o construcţie făcută din lut şi nuiele, în care comunitatea îşi venera zeitatea duală, era compartimentat în două camere, cea a altarului şi cea în care se aduceau ofrandele. În camera altarului se afla un soclu de formă paralelipipedică, lucrat din lut, pe care erau așezate două statuete care făceau corp comun, dar aveau două capete, unul de taur, iar celălalt un cap de femeie cu faţa acoperită de o mască rituală. Această alăturare dintre taur şi femeie simboliza forţa creatoare. Era un cult al fecundităţii şi fertilităţii, venerat în organizările de tip matriarhal. Un astfel de ”altar” incizat apare și pe plăcuța dreptunghiulară de la Tărtăria, numai că, în dreapta capului taurin nu mai apare femeia, ci crucea cu raze (vezi foto), care este simbolul străvechiului zeu solar Șu. Este pentru prima dată în istorie când apare acest simbol solar, atât de sacru, încât el a fost păstrat intact și a fost transmis de-a lungul timpului de casta preoțească, fiind prezent oriunde au migrat ”FIII SOARELUI ȘI AI LUMINII”, cărora le-a fost revelat. El nu a putut fi identificat mai devreme pe tăblița dreptunghiulară de la Tărtăria din cauza obiceiului defectuos de a se publica desenele după tăblițe, şi nu originalele! O contopire unică a celor două simboluri, taurul și soarele, a fost descoperită la 10 kilometri de Constanța, în satul Cumpăna, unde a fost identificată o așezare rurală din secolul II e.n. (vezi foto).

ȘA, MĂRIA TA!

Impresionant este faptul că localitatea Tărtăria se afla la poalele versantului nordic al Munților Șureanu, care au în denumire, și nu din vreo coincidență, trei ipostaze ale unor zeități supreme străvechi, din timpurile de început ȘU. RE. ANU!, toate având ca simbol crucea cu raze și ca animal devotat șarpele. Șu sau Șaue de la Tărtăria (identificat ca atare prin ”scărița” de pe tăblița rotundă, comparativ cu ceea ce înseamna la sumerieni, care au păstrat simbolurile și scrierea de la Tărtăria, ceea ce indică o migrație a tărtăranilor) este și cel mai vechi și cel mai enigmatic zeu al timpurilor de început, despre care se povestește în legendele scrise ale sumerienilor.

Șu sau Șaue este reprezentat cu două fețe privind în direcții opuse și a fost venerat, după cum s-a dovedit arheologic, pentru prima dată pe aceste meleaguri, în sanctuarul de la Tărtăria. O mie de ani mai târziu a fost preluat sau pur și simplu ”dus” cu vreun val migrator în Sumer, unde era zeitate secundară, numit Șaue – grafic ”H”-, Uș.Mu / Şu.Mu și Ara. El i-a cedat locul și simbolul (crucea cu raze) de zeitate supremă lui Anu, așa cum reiese după un cilindru neobabilonian aflat în Muzeul Britanic (vezi foto).

În Egipt, apare mai târziu ca Re și Ra, având ca simbol inițial crucea în cerc, apoi discul înaripat. Crucea cu raze apare la noi și pe ceramica din Munții Orăștiei (vezi foto fragment de ceramică, din colecția cercetătorului Vasile Rudan), iar zeul cu două capete apare pe vechile monede geto-dacice, considerate de istorici neinspirați a fi de…. „inspirație romană“, Ianus. Virgiliu, scriind despre istoria romanilor, spunea că zeul Ianus, reprezentat cu două capete, venise pe meleagurile italiene când populația autohtonă trăia în semisălbăticie.

El i-a dat credința și ritualul religios. Tot Virgiliu spune că îl chema, de fapt, ION, și era fiul Soarelui făcut cu o pământeancă, fiica regelui Atenei. Deci un semizeu ulterior lui Șu, căruia îi preluase insigna cu două capete. Dar Ion nu a vrut să-i guverneze pe greci, plecând pe meleagurile Italiei de astăzi unde ”a întemeiat prima așezare civilizată, Ianiculus, după numele său”. Romanii l-au numit întotdeauna pe Ianus – ”Tată”. Iar tatăl lui Ianus era Șu/Șa.

În dansul solar al CĂLUȘARILOR, printre alte misterii ale cultului solar străvechi, propagate de-a lungul timpului pentru a transmite informații sacre, există și strigătura de slavă în momentul ridicării steagului:”Ha, ha! Hălaișa!” ”H –ăla- îi- Șa”! Așa e, după cum ne indică tăblițele de la Tărtăria și mult mai târziu, din Sumer! Crucea cu raze mai apare și pe ceramica foarte veche și necercetată din Munții Buzăului și avea să apară identic, după mai bine de o mie de ani, în Mesopotamia, ca emblemă a zeului sumerian Anu. În Argedava, cetatea lui Burebista, apare și în zilele noastre, în cimitirul din Popești-Novaci, pe cruci din secolul trecut (vezi foto).

Cercetătorul Gheorghe Șerbana amintește și de necropola de uriași descoperită în Argedava, ”maldării, sau oamenii de mal, namilele, cum au rămas ei în vocabularul poporului, pe a căror ceramică apărea același simbol solar”.

ZEUL RAMAN ȘI PLANUL TEMPLELOR SOLARE!

Despre cei care au inițiat cultul solar și care dețineau secretul ”temenului – pietrei de temelie”, a ”noimei”, aflăm din ”Tânguirea lui Assurbanipal”, publicată în volumul ”Tăblițe de argilă. Scrieri din Orientul antic” (apărută în Biblioteca pentru Toți), că acesta, vrând să ridice un templu pentru zeul –soare Șamaș (!), nu găsea ”temen-ul, pe care, acum 3.200 de ani, vreun rege, înaintaș al meu, îl va fi văzut!”. Atunci i s-a arătat zeul Raman în vis și i-a dezvăluit unde se afla ”piatra de temelie”, care conținea și planul original, fără de care nu se putea construi templul solar. Assurbanipal a condus Ninive între 668-630 î.e.n. și se lăuda că știe de la zei scrierea sfântă de dinainte de Potop!

CASTA RĂZBOINICILOR

Odată cu preluarea puterii religioase și laice de către bărbați, crucea cu raze începe să apară pe scuturile războinicilor. Din nou, cea mai veche reprezentare apare în România, mai stilizată, în mormântul getic regal de la Agighiol, sec. IV î.e.n., fiind un element protector obligatoriu pe coifurile geților carpatini (vezi foto).

Tot în sec. IV î.e.n., a fost descoperit în varianta lui arhaică pe scutul unui războinic, care făcea parte dintr-un lot de peste o sută de figurine în miniatură găsite în mormântul unei copile (vezi foto).

Vedem, deci, acest simbol păstrat de casta preoților Zeului-Soare, apoi de colegiile militare, iar ulterior de colegiile funerare, care l-au folosit până în sec. XIX, după cum se poate vedea în cimitirul din Popești-Novaci, dar şi din Scăieni, unde a fost descoperită o altă necropolă de uriaşi.

ARIA DE RĂSPÂNDIRE A CULTULUI SOLAR

Că acest cult solar străvechi nu este întâmplător apărut și răspândit pe aceste meleaguri, cum se încerca să se acrediteze, o dovedește descoperirea unor piese asemănătoare în colina de la Karanovo, din sud-estul Bulgariei (sigilii de lut, dintre care unul rotund, cu diametrul de 6 cm, având gravate pictograme, împărțit în patru sectoare clar delimitate, la fel ca tăblița rotundă de la Tărtăria) și de la Gracianița, nord-vestul Bulgariei, (două platouri mici, pe fundul unuia aflându-se o reprezentare antropomorfă, iar pe cel de-al doilea o formă de scriere apropiată de cea de pe sigiliul de la Karanovo și de pe una dintre tablițele de la Tărtăria).

Toate acestea dovedesc că ”scrierea sumeriană a apărut întâi în sud-estul Europei, unde a existat cea mai înaintată civilizație din acea vreme”, după cum susține și prof. Colin Reinfrew, arheolog britanic, care a efectuat săpături în localitatea bulgară Sitagroi. În jurul Tărtăriei, mustește de istorie. De altfel, după cum susține cercetătorul Gheorghe Șerbana: ”Istoria se numea civilizația care se întindea de la nord și sud de Istru”!(Dunărea – n.r. Carmen Pankau) Aici au fost descoperite fragmente osteologice ale omului de Neanderthal și ale omului de Cromagnon, precum și cel mai vechi schelet al inteligentului Sapiens. La Turdaș, săpăturile arheologice au scos la iveală vatra unei așezări asemănătoare celei de la Tărtăria. Specificul materialelor descoperite în aceste situri i-a determinat pe arheologi și istorici să separe aria sub denumirea Cultura Turdaș-Vinca, datată de cercetătoarea americană Maria Gimbutas la 7.500 – 3500 î.e.n., răspândită în Ardeal, mai apoi în regiunea Balcanilor, Mesopotamia (3.500 – 3.300 î.e.n.), evidențiată de hieroglifele egiptene de pe placuțele de os (3.200 – 3.000 î.e.n.), în pictogramele cu inscripții de pe Valea Indusului (circa 2.500 î.e.n.) sau cele din China, din timpul dinastiei Shang (circa 1.500- 1.200 î.e.n.) și mai departe, în enigmaticele mesaje ale zapotecilor mexicani (circa 600 î.e.n.) și a indienilor mapuche din Chile.

SCRIEREA HIERATICĂ

Maria Gimbutas este de părere că sistemul de scriere la vechea populație carpato-dunăreană-pontică nu avea scopuri economice, juridice sau administrative, fiind ” o scriere eminamente sacră, apărută în urma unei îndelungate folosiri a unor semne grafice încărcate de un simbolism particular”. La început, apariția acestei scrieri este strâns legată de cultul matriarhal, punând în evidență organele de reproducere, ca simbol al fertilității. Apoi ele s-au diversificat, pe măsură ce au fost înglobate în cultul solar. Foarte multe dintre aceste semne s-au păstrat în ”arta răboajelor”, evidențiată de răboajele folosite de plutașii de pe Bistrița și de dimierii de pe Valea Jareșului și au format cel mai vechi alfabet din Europa, un alfabet care avea și vocale, din care s-au desprins ulterior cel fenician, minoic, cretan, grecesc, etrusc, latin.

Amuletele solare de la Turdaș, tăblițele de la Tărtăria, ca și cea descoperită la Drăgoești-Vâlcea, cu patru fascicule a câte trei raze, cu incizii ideografice, sunt coduri-mesaje imagistice sacre, protectoare. E bine de amintit aici că pe internet circulă şi „ISTORIA” improvizată de cercetătorii maghiari, cum că toate simbolurile descrise mai sus fac parte din ”scrierea runică maghiară”. Sandor Forrai a și publicat un volum intitulat ”Scrierea runică ungurească antică”, în care ”identifică” runele maghiare (?) cu simbolurile apărute în cultura Tărtăria, Turdaș-Vinca!

Mâine-poimâine vom citi în ”analele” unor astfel de “cercetători” despre vechimea năucitoare – 7.000 ani – a “prezenței maghiare în acest areal”!

Noroc cu MUZEUL VIRTUAL organizat la Departamentul XIV al PRIMĂRIEI DIN ROMA, care acordă un amplu studiu, cu expertize competente asupra artefactelor și asupra scheletelor găsite ”in situm” la Tărtăria și care au confirmat existența aceleiași tipologii umane ca a populației care a trăit întotdeauna pe aceste meleaguri. Și care a inventat pentru prima dată în istoria civilizațiilor scrierea sacră, ”ca mod de comunicare cu Zeul Soare”, după cum se exprima cercetătoarea Maria Gimbutas. 

Este vorba despre populaƫia pelasgo-getică, care trăia pe aceleaşi meleaguri unde trăiesc şi astăzi, în actuala Românie.

Sursa: evzmd. md
Adaptare şi foto: Carmen Pankau

Pe crucile din Argedava

Simbolul lui Anu

Contopirea simbolurilor taur-soare

Ceramica din munții Orăștiei

Pe coiful de la Agighiol

Șu/Ion/Ianus pe monedele geto-carpatine

Altarul din Parța

Pe scuturile geƫilor-carpatini

Tăblița dreptunghiulară de la Tărtăria, cu camerele templului solar