DIN MITOLOGIA GEŢIEI EDENICE - MIHAI VITEAZUL - ÎNTREGITORUL GEŢIEI EDENICE

 

Spaţiul românesc rămâne peste milenii un miracol plin de încărcătura Misterelor.

Geto-dacii aflaţi în calea întretăierii imperiilor, care i-au destrămat, i-au rupt şi anexat teritorial, au avut forţa să-şi păstreze unitatea graiului, portului, în bogăţia şi sensibilitatea cultică din obiceiuri, datini, balade şi simboluri, aşezate la temelia celei mai puternice mitologii europene.

Fascinantă este istoria trăitorilor geto-daci, care se ştiu aici, unde Demiurgul Cosmic a aşezat Raiul în Eden pe apa Fisonului, ce înconjura Ţara Havila cea bogată în aur. (Facerea, 8-14)

Pe pământul străbun al plaiurilor geto-dace viaţa şi-a urmat cursul multimilenar, fiind mereu acasă căci aici este Raiul pe Pământ cu înaintemergătorii luminaţi. Astfel am răzbit prin vremuri grele. Nu ne-au clintit taifunurile prădătorilor pentru că suntem neam de eroi. Vitejia geto-dacilor, oameni de mare bravură, a purtat Făclia Nemuririi, alimentată de energiile sacre ale pământului nostru. Fiecare segment din nemurirea noastră poartă numele glorioase ale înaintaşilor, ce ştiau că suntem acasă în Geto- Dacia noastră din centrul Europei, unde am creat civilizaţie şi cultură.

Pământul sacru geto-dac a dat lumii pe nemuritorul Mihai Viteazul, bărbatul capabil să poarte ştafeta înaintaşilor, în vreme de mare cumpănă, demn de a croit punţi către energiile lumii creştine din inima Vechii Europe la mijlocul secolului al XVII-lea. Destinul i-a învrednicit braţul puternic şi mintea clarvăzătoare şi l-a aşezat în curcubeul sacru ce îl poartă de la Spartacus la Zamolse şi Iisus, de la Burebista la Decebal, la Regalian, la Alaric, la Mircea, la Vlad (1060), la şirul neîntrerupt de voievozi Basarabă, la Constantin Brâncoveanu, la Cuza-Vodă. Cu toţii s-au călăuzit după Pecetea Valahă a Raiului Edenic geto-dac al cărei corolar s-a desăvârşit la 1 decembrie 1918 când Corifeii naţiunii au sudat Unirea cea Mare.

Odinioară, când Imperiul Roman se considera veşnic la Dunăre şi în Balcani, marele rege Burebista (82-44 î.Hr.) şi-a adunat neamurile nordice constituind primul stat geto-dac centralizat din inima Europei. El n-a creat un imperiu, deşi avea ca întindere trei pătrimi din suprafaţa Europei antice.

Burebista, simbolul unităţii Geƫiei Vechi, a fost marele strateg al zonelor nordice din vecinătatea Imperiului Roman. Urmaşul său peste veacuri, Mihai Viteazul, a recreat Blocul Getic în secolul al XVII-lea (Gh.D.Iscru).

Prima mare zădărnicire a civilizaţiei geto-dace a fost şi ultima pentru Imperiul Romei, în anul 105 -106 aici, la nordul Dunării, cu Decebal în fruntea nemuritorilor geto-daci, ce a ţinut piept din 87 până la 106 cohortelor romane în bătălii crâncene şi cu consecinţe devastatoare pentru Dacia.

Împăratul Romei şi-a arogat numele de Maximus Dacicus numai pentru 15% din tărâmul acesteia asupra căruia a reuşit să-şi întindă stăpânirea, indicând astfel măreţia geƫilor, ce-au clădit şi Roma prin mijlocirea etruscilor, că n-a inventat împăratul această denumire dată strămoşilor lui.

Columna înălţată de împărat a rămas avertismentul geto-dacilor conduşi de măreţul rege sacerdot Decebal asupra Romei, preluat de Regalion la 258 şi împărăteasa Driantila, cu nimic mai prejos, descendenţii lui Decebal dând prima lovitură Romei şi refăcând Geƫia Veche, susţinând cu vitejie ştafeta celor jumătate dintre împăraţii imperiului, de origine geto-dacă.

Constantin cu adevărat Mare, născut la Niss, a zidit o Noua Romă, a „dacilor”, aici, acasă, în Bizanţ, lăsând istoriei europene statuile uriaşilor geto-daci pe Arcul său de Triumf din fosta Romă Imperială ce-şi avea temelii etrusce dacice, cu peste 1200 de ani înainte de fondarea Romei.

Măreaţa Romă a căzut la 23 august 410, sub loviturile geto-dacilor, numiţi pe atunci Goţi, conduşi de Alaric, născut în Delta Dunării, care avea doar 34 de ani. Numele de geto-dac era interzis şi ei sunt numiţi Goţi scăpând interdicţiei fiindcă S-A IMPUS IDEEA că erau germanici/nemţi, dar la cotitura Munţilor Carpaţi neamţ înseamnă neam şi cine nu s-ar mândri cu ALARIC, ce n-a vrut să coboare de pe Dunăre pe pământul cotropit de romani la întâlnirea cu împuternicitul Romei (McKendric).

Lui Alaric ar trebui să i se înalţe statui în spaţiul fostului Imperiu Roman, mai ales că graţie diplomaţiei şi forţei lor, Goţii Dunăreni au administrat tot vestul Europei şi e normal să-ţi doreşti să fii din neamul goţilor, oameni sacri, din Geƫia Edenică.

Papalitatea ne-a impus numele de România, de parcă Roma ar fi fost pe pământ geto-dac, şi A MUTAT NUMELE GEŢIEI ŞI AL GOŢILOR în gheţurile nordului arctic, eveniment ce nu s-a mai semnalat niciunde pe pământ, împietrind inima Vechii Europe în scripte. Străbunii l-au învrednicit pe Mihail Voievod la anul 1600 pentru Renaşterea măreţiei geto-dacilor viteji, care au retrasat graniţele Daciei cu sabia. (Gh.D.Iscru)

Împăratul ostrogot Teodoric cel Mare în anul 493 a fondat la Ravena o Academie de scrieri despre goţi şi a cerut lui Cosiodor, cel mai strălucit intelectual al timpului, să scrie prima istorie despre un singur popor, GETICA, vânată şi dispărută, deoarece strălucea în paginile ei prea orbitor măreţia străbunilor geto-daci.

Acest ilustru împărat, întregitor de cult străbun, a împodobit Noua Catedrala Apollinică din Ravena cu vestitul Mozaic de aur, în care Sacrele Muceniţe, o întâmpină pe Fecioara Maria în costume naţionale româneşti, iar cei trei magi se disting prin simbolistica veşmintelor străvechi, protejaţi de mantiile getice şi căciula getică sacerdotală, călăuziţi de Steaua octogon, după Rază, pe Iisus să-l vază, cum este primit de iluminaţii străbuni în straie albe de ceremonie sacră.

Goţii, vizigoţii, ostrogoţii au condus şi organizat întreaga Europă aproape1000 de ani, apărând credinţa străbună, numită pe atunci arianism, înălţând lăcaşuri de cult paralel cu propaganda papalităţii catolice ce-a împânzit Europa forţând-o, şantajând-o, să adopte catolicismul.

Strălucitoare este Diadema Sacră a voievozilor valahi, apărători ai creştinătăţii de la Vlad (1060), la Mircea Voievod 1593-1601, la Brâncovenii basarabi,la Cuza-Vodă 1859, printre care Mihai Viteazul de la 1600 este mesagerul zamolsian, cel care a susţinut făclia Unirii celor trei ţări: Valahia Transalpină, Valahia Cisalpină şi Moldovo-Vlahia, miezul Geƫiei Edenice, peste timp, în Testament de Basarabă, întărind conştiinţa de apartenenţă etnică pe unitatea de credinţă cum scrie Gh.D.Iscru.

Valahii l-au urmat pe Voievodul Mihai, care prin alianţe politice, în grele bătălii, reuşeşte să ţină turcii la hotare, dar nu pierde şansa de Unire a celor trei Ţări (1600), intrând triumfal în Alba Iulia şi intitulându-se: domnul Ţării Româneşti, şi Ardealului - şi a toată Ţara Moldovei.

În octombrie 1595 alungă turcii şi cheamă geto-dacii fugiţi din calea urgiei, să se întoarcă în câmpie şi le împarte seminţe pentru a cultiva pământul, ba mai mult, dă o lege numită Aşezământul şi legătura lui Mihai,, conştient că poporul este creatorul de resurse al Ţării. (Baltazar Walter)

Tot în 1595 Mihai preia coordonarea bisericii ortodoxe din Transilvania şi înalţă prima Biserică ortodoxă din Alba Iulia, dorind unirea creştinilor, reaşezând legea bătrână, conştiinţa naţională şi voinţa politică în Biserica străbună, ortodoxă, cu rădăcini zamolsiene.

Mihai Viteazul i-a făgăduit lui Rudolf al II-lea că va trece Dunărea cu osteni din cele trei Ţări şi nu se va întoarce până nu va bate zidurile Ţarigradului. A făcut multă slujbă creştinătăţii, numit de împărat Voievod al Ţării Româneşti, consilier imperial, crăiesc, locţiitor al Ardealului şi General peste Armia din părţile de dincoace de Ardeal, polul de atracţie din centrul creştinătăţii.

Mihai Viteazul a rămas expresia voinţei de unire a valahilor, în fapt speranţa de a reface ţara lor sacră. Măreţ este Mihai Viteazul, bărbat falnic, puternic, bun camarad, cel ce şi-a luminat coroana voievodală cu faptele de bravură ale cavalerului timpului sacru, rămânând mereu prin faptele sale la prezent. Cunoscător al vechilor iniţieri, el şi-a amplificat Crezul nestrămutat, sorbind din energiile pământului şi cerului, cele ce i-au oţelit braţul necruţător în faţa năvălitorilor. Susţinut de vitejia soldaţilor săi, Mihai părea în lupte un fulger necruţător …şi Vodă-i un munte scria George Coşbuc. Numai un ideal măreţ poate concentra asemenea dezlănţuire de strategie, diplomaţie, energie fizică şi intelectuală, în forţa cuvântului dat, pe care ai săi aliaţi, în micimea lor din aşa zisa Ligă Creştină, nu şi l-au respectat. Căpitanii săi au intrat în legendă alături de Viteazul Voievod al Valahiei, stând împreună cu el în fruntea Marii armate aŢării. Cronicarul Ciro Spontoni în Historia della Transilvania scrisă la Veneţia în anul 1683, prezintă steagul lui Mihai Viteazul si spune că după bătălia de la Mirăslău a luat flamura şi a dosit-o sub platoşă. Peste un an, la 3 august 1601, a înălţat marele stindard în faţa Turnului Croitorilor, spre cartierul românesc, de pe drumul Feleacului din Cluj, unde a fost tras în ţeapă şi ars pe rug bătrânul căpitan de haiduci Baba Novac, ce a făcut multă pagubă duşmanilor.

Pe flamura din damasc alb era pictată Pasărea nemuririi, deasupra unui ienupăr verde şi avea în cioc o cruce dublă roşie, emblema veche şi cea mai însemnată a Tării Româneşti.Veşmintele sale de luptător geto-dac iniţiat l-au protejat pe câmpul de luptă şi au rămas emblema vitejiei prin care e recunoscut în plastica vremii, lângă înţeleptul Solomon şi lângă Regina din Saba, ştiut de întreaga Europă, de la Roma la Bruxeles, Paris, Avignon, Berlin, Erfurt, Gotha etc. Istoricii europeni l-au pus în rând cu Achile, Hanibal, Alexandru, Belizarie… Cavalerul Mihai Viteazul era cel mai cunoscut în cărţile de şcoală şi ne războiam în joacă cu armele sale Ba, cu-n pai,/Ba, cu-n mai ,/ Cu securea lui Mihai, protejaţi de vesta împletită de bunica din zale de lână. Târziu am înţeles rolul forţelor energetice din privirile oamenilor cutezători care au reuşit să încremenească păgânul sub săgeţile din ochii Ghiaurului.

Mihai credea în coaliţia cu Rudolf al II-lea, numită de el Republica Creştină, cerând în scris audienţă în slujba Binelui Ţării (Transilvania) să nu cadă în mâinile turcilor. Papalitatea a susţinut interesele catolicismului în Transilvania, şi astfel ortodoxul domn valah n-a avut câştig de cauză, nereuşita sa aducându-i numele de Mallus Dacus (Dacul cel Rău). Transilvania era râvnită şi de unguri şi de habsburgi. În timp, Papalitatea a şters numele de dac, get, de Dacia şi Geţia pentru 1000 de ani şi a avut grijă ca 90 % din scrierile antice despre geto-daci SĂ DISPARĂ, deturnând conştiinţa de apartenenţă etnică geto-valahă, aspect confirmat la 1761 când Mariei Tereza a ordonat dărâmarea cu tunul a 240 de mănăstiri ortodoxe din imperiu.

Mihai este martirul Ortodoxiei. Conştient de valoarea sa militar-strategică, diplomatică, împăratul austriac îl numeşte Ilustrul Mihai. L-a dorit ca aliat, conştient că-i de temut în crezul său. L-a găzduit cu atenţii regale la Praga şi i-a dăruit un cal alb, ce-a căzut în luptă pe Câmpia Tordei. Mihai şi căpitanii lui erau urmaţi de armatele valahe deoarece lefegiii trădau mereu, ca şi împăraţii.

Înaltul împărat în micimea lui cerea calul înapoi şi cum să nu te cruceşti aflând că erau contabilizate cheltuielile martirajului de la Cluj al bătrânului căpitan de haiduci, Baba Novac, şi vai de aşa creştini!

A avut forţa stăpânirii de sine, zălogindu-şi chiar familia, iar când se afla faţă în faţă cu trădătorul de la Mirăslău, Basta, acesta din urmă recunoaşte că de nu s-ar fi unit la vreme cu românul, Transilvania era pierdută. Mihai e ctitor al diplomaţiei moderne la români şi susţine o istorie naţională paralelă. Mihai Viteazul, mesager divin, a refăcut Pecetea Geƫiei Edenice, înţelegând-o ca o normalitate în continuitate şi e ctitorul stemei celor trei ţări unite din legea străbună, ce se află în toate bisericile creştine, sub tronul Slavei Divine, simboluri evanghelice. (M. Scorobete - Dacia Edenică) Gândul lui Mihai era o Dacie a geto- dacilor, nu o himeră, translatată de Papalitate în gheţurile arctice fără dacii autentici ... Sigiliul lui Mihai este program politic, soluţie de unitate, întărită de realismul politic al timpului, argumentează profesorul Gh.D. Iscru.

Mihai Viteazul aşază simbolurile pe o Columnă sacră începând cu sigiliul Ţării Româneşti - Pasărea nemuririi, flancată de Soare şi Lună, ţinând în cioc Crucea Valahă. Dedesubt e Bourul cu Stea în frunte, din pecetea Moldovei, simbol paleolitic al regenerării. La bază sunt cei Doi Lei afrontaţi din Sigiliul Transilvaniei, inima Geƫiei Vechi, susţinute de Domnul şi Doamna Ţării, simboluri ce s-au transmit până la 1918 pe Sigiliul Statului Naţional Român. Pecetea Voievodală este un program politic, ce aşază graniţa statală valahă peste cea etnică:

IO MIHAIL / UGROVLAHISKON VOEVOD / ARDESCOM / MOLDEM ZEMLEA.

Diplomaţia timpului intuia că Geƫiile sunt o mare spaimă europeană şi o dublă izbândă, pentru un Front unic de luptă creat de diplomaţia lui Mihai, din Spania în Persia, din Suedia în Sicilia. După victoria de la Guruslău, la uneltirile ungurilor, îşi ia oştenii şi-i bătu de astă dată, tot la Mirăslău. S-a întors la Turda şi a cântat cu oştirea Pe tine Doamne te lăudăm, ca mulţumire pentru izbândă, scrie I. Filstich, citat de C. Rezachievici. Mihai Viteazul considera că ţările valahe reunite cu sabia de trei ori, să-i aparţină, dar Rudolf al II-lea l-a părăsit şi asasinat, pe câmpul de luptă.

Însemnările originale ale lui Mihai mărturisesc: …şi hotarul Ardealului / Pohta ce-am puhtit / şi îi cere lui Rudolf cele cinci comitate pentru o Transilvanie întregită. Voievodul a demonstrat şi după moarte că e Gigantul ce acoperă cu forţa vitejilor valahi întru nemurire Glia strămoşească.

O moarte nedemnă pentru un Căpitan aşa de valoros, scrie R. Knolles. Trupul a rămas pe Câmpii Thordei, iar capul a călătorit omagiat până dincolo de hotarele Moldovei. Oşteanul a rămas la fel de viu în inimile noastre, iar nevrednicul asasin moare peste 6 ani, uitat, bătrân şi bolnav. Sufletul getului trăieşte în sufletele unui neam întreg, până ce scripturile se vor îndeplini, scrie pe piatra pusă de Radu Buzescu. Spiritul împletit al luptătorilor de legendă înconjoară astfel multimilenara Geƫiei vechi, pildă şi mândrie pentru naţiunea geto-dacă, la Mânăstirea Dealu, lângă Târgovişte. Fie ca Lumină sacră a mândriei naţionale să lumineze martiriul l Viteazului Mihai Vodă, aşezându-l alături de fericiţii eroi ai neamului milenar geto-daco-vlah: Burebista, Decebal, Regalian, în Aula lui Zamolse.

Mihai Viteazul a rămas expresia voinţei înţelepciunii de unire a valahilor în vatra lor sacră. Marele voievod a parcurs drumul sacru sprijinit de înţelepciunea iniţiaţilor geto-daci, reuşind să se afirme puternic în conştiinţa umanităţii cu înaltele sale acte de bravură, ca un adevărat fiu de Basarabă.

Bibliografie:

· Berciu, T.Valter, G.D.Iscru, A. David, Tricolorul României, Ed. Sigma, Bucureşti, 1995;
· D. I. Predoiu, Mileniul întunecat, Ed. Muzeului Literaturii Române, Bucureşti, 2007;
· Rezachievici ; V. GH. Speteanu, Moartea unui erou, Fundaţia Culturală, Bucureşti, 2003;
· M. Scorobete, Dacia Edenică, Ed. Renaşterea, Cluj –Napoca, 2006.

Sursa: Olimpia Cotan-Prună
Adaptare și foto: Carmen Pankau

ULUITOAREA CIVILIZAŢIE EGIPTEANĂ PE CARE A CREAT-O NEAMURILE ARIMINE/GETE ACIUATE PE MALURILE LUI HAPY (PARTEA a VII-a)

 

-Urmare-

Ne spune Philon mai departe în scrierea sa: „Şi Cronos – Amon – mergînd în ţinutul dinspre miazăzi, a dat întregul Egipt zeului Taaut, pentru a fi regatul său. Toate lucrurile acestea au fost consemnate pentru prima oară de cei Şapte Fii ai lui Sedek, cabirii împreună cu cel de-al optulea frate al lor, Asclepios, după porunca zeului Taaut”. Textul care sigur păstrează informaţii foarte vechi în conţinutul său, spune că Thot – Taaut a mers în ţinuturile dinspre miazăzi pe care le-a primit ca regat al său. Ori nu putea merge spre miazăzi decît dacă venea din nord adică dinspre miazănoapte. Cei din est dacă ar fi intrat în Egipt spuneau că au purces spre apus şi nu miazăzi. Iar acest nord îl putem identifica lesne cu ţinuturile mioritice pentru că el precizează originea acestor informaţii consemnate pentru prima dată de către cei şapte cabiri, fiii lui Sedek, chiar după porunca lui Taaut şi mai tîrziu de către Asclepios. După tradiţiile religioase egiptene oraşul Wnt – oraşul iepurelui – numit mai tîrziu Khemenu era cunoscut drept cetatea celor opt ai lui Thot şi principalul centru de cult. Grecii au numit acest oraş Hermopolis adică oraşul lui Hermes cum l-au rebotezat şi pe Thot după năravul lor specific. În limba română cuvîntul căminu are sensul de casă dar şi de baştină. Şi vechilor tradiţii semite spun că fiii lui Sedek – Melchisedec – erau kabirii scris KBR. În textele atribuite lui Eno apare Melchisedec drept fiul lui Nir, mare preot al urmaşilor poporului din Carpaţi care a primit Legea Sfîntă adusă de cel ce a fost luat la ceruri de Sîntu. Mitul A FOST PRELUAT şi de ticluitorii Torei şi se găseşte la Geneza 14,18 unde se spune că Avram după ce i-a învins pe nişte împăraţi de coada oii, i-a ieşit în cale: „Melchisedec împăratul Salemului a adus pîine şi vin, el era preot al Dumnezeului Celui Prea Înalt. Melchisedec a binecuvîntat pe Avram şi a zis: <>”. Vedem în aceste informaţii că binecuvîntarea cu pîine şi vin specifică religiei geţilor, era practicată şi de Melchisedec, deci şi el făcea parte din cultul cabirilor adică era din acelaşi neam cu toţi canaaniţii pripăşiţi prin acele locuri arse de soare şi mai tîrziu de venin satanist. Şi pentru a nu striga cineva că lenea s-a înstăpînit pe minte, am să mai aduc un argument de la egipteni. În timpul lui Ramses ll, în secolul Xlll î.e.n. Canaanul era sub suzeranitatea acestui faraon. Pe una din frescele rămase de la el se vede un grup de canaaniţi în frunte cu un personaj îmbrăcat cu un fel de gaci şi înfăşurat în sus cu o pînză care se termină într-un fel de bluză cu mîneci lungi. Barba îi este tunsă scurt, pletele sînt tăiate la nivelul gîtului fiind prinse într-o bentiţă cu un obiect mic, rotund aşezat pe frunte. Imaginea este foarte asemănătoare cu cea a lui Sîntu de pe tăbliţele de plumb sau din biserica de la Şinca Veche, dar şi cu cele ale lui Zamolxe sau Ili care au fost mari preoţi ai geţilor. Cetatea Salem este oraşul Ierusalim pentru că noi cunoaştem denumirea oraşului din perioada tîrzie şi nu cînd Avram a venit în Canaan. Este un cuvînt compus din eru cu sensul de district, a conduce şi salem/silim cu sensul de sănătate, linişte. Pe un medalion turnat cu ocazia morţii împăratului roman Commodus în anul 192 şi care era adept al religiei geţilor, MITRA apare ca divinitate supremă şi este numit în text cu apelativul cabiru ca să ştie şi cei cu mintea slută. Cetatea Salem este unul din micile centre de putere ale geţilor din Canaan alături de cele din Gaza. Dar numele cabir este aminti şi în testele emeş/sumeriene – GBR – care spun că această divinitate se ducea în Rai şi privea cum Ninhursag – Doamna munţilor înalţi lucra de zor la zămislirea neamului omenesc. Vechii greci aveau numai cuvinte de laudă despre cabiri şi ne-au transmis mai multe legende despre ei.

Amintirea acestor vremuri de mult uitate, o găsim şi la Isaia care îi pomeneşte pe cabiri dar sub forma canaaniţi – ca locuitori ai Canaanului – la „19,18 În vremea aceea vor fi cinci cetăţi în ţara Egiptului care vor vorbi limba canaanitului, şi vor jura pe Domnul oştirilor: una din ele se va numi cetatea soarelui.”

Şi el cunoştea o realitate istorică învăluită în negura timpului pe care istoricii cu istoriile lor plăsmuite le-au îngropat în uitare. Domnul oştirilor cereşti era Ziditorul cerului şi pămîntului cum zice Melchisedec sau SÎNTU şi oastea lui de îngeri cum s-a scris acest adevăr pe tăbliţele de plumb. Papirusurile egiptene spun că în partea de sud a Deltei Nilului, acolo unde fluviul se ramifică formînd acel tărîm al fertilităţii, exista oraşul Matanii. În limba română verbul a face mătănii are sensul de a se închina, iar grecii au botezat acest oraş cu numele de Heliopolis, adică oraşul soarelui, unul din centrele de cult ale lui Thoth aşa cum l-a amintit şi Isaia în textul arătat mai sus. Ne mai spune el la „19,19 Tot în vremea aceea va fi pentru Domnul oştirilor un altar în ţara Egiptului, şi la hotar va fi un stîlp de aducere aminte pentru Domnul”. Acele pietre alungite, aşa cum s-a descoperit una chiar în apropierea peşterii de la POLOVRAGI erau un simbol al fertilităţii pămîntene şi a neamului omenesc iar iv$ri$tul se referă poate la STÎLPII DJED ca simbol al fertilităţii.

A doua migraţiune din regiunea Carpaţilor şi a Pontului în Egipt a avut loc în secolul XVlll î.e.n. Hicsoşii din cronicile egiptene sînt neamurile arimine de la nodul Istrului – geţii şi sciţii care au întreprins această mare năvălire în ţara lui Ra şi au ţinut-o sub control mai bine de 150 de ani. Iar dovezile arheologice ne ajută să arătăm aceste legături ce au existat între strămoşii geţilor şi vechii egipteni. Cel mai vechi argument arheologic este altarul preistoric de la Parţa cu capul de taur şi femeia cu voal pe faţă, ceva asemănător descoperindu-se şi în primele forme de cultură ale Egiptului în situl de la Merimde. În anul 1991 s-a descoperit în localitatea Nebra din sud-estul Germaniei un disc din bronz iar specialiştii spun că ar fi din jurul anilor 1400 î.e.n. Pe acest disc sînt aplicate din aur soarele, luna şi mai multe stele dintre care au fost identificate Pleiadele. Sub soare este barca solară pe care specialiştii presupun că are origine în mitologia egipteană. Este prima reprezentare a cerului dar şi un simbol religios din metal găsit în Europa cu asemenea vechime. Poziţia coarnelor lunii indică geografic locul unde a fost găsit discul ceea ce duce la concluzia că cei care au făurit acest obiect aveau cunoştinţe ample despre astronomie, fiind folosit atît în cult cît şi în cercetări astronomice. Şi în mitologia noastră există o asemenea zicere a plimbărilor soarelui făcute pe cer cu ajutorul unei bărci divine. Descoperirile arheologice din ţara noastră atestă barca solară de la începutul mileniului lV î.e.n. iar cele din religiile egipteană şi emeş, sunt foarte asemănătoare. La cîteva zeci de kilometri de acest lor, era în secolele l î.e.n. pînă la sfîrşitul secolului lV al erei noastre, marele centru al cultului mitraic de la Carnuntum pe Istru, azi oraşul Petronell în nord-estul Austriei. Dacă mioriticii arimini au făcut acest obiect metalic, ei cunoşteau foarte bine prelucrarea bronzului iar cunoştinţele de astronomie destul de multe pentru vremurile acelea, le erau la îndemînă şi le ştiau folosi cu pricepere cum dovedeşte artefactul în discuţie. Dar discul mai poate dovedi şi o legătură cu religia egiptenilor prin menţiunile făcute de scriitorii greci cu privire la vizitele lui Olen ORFEU făcute în Egipt, de unde s-au întors tobă de înţelepciune şi mustind de evlavie. Cei doi geţi de soi sau traci cum le spun grecii, s-au preumblat înainte de războiul Troiei, adică în secolele XlV-Xll î.e.n. perioadă foarte apropiată de execuţia discului.

Tradiţiile noastre populare spun că soarele cînd apune trebuie să traverseze oceanul de sub pământ şi pentru această muncă foloseşte o barcă. Împăratul get al imperiului roman Constantius ll(337 – 361) apare pe un medalion din anul 356, aşezat pe un scaun simplu cu spătar cu un toiag în mîna stîngă iar în dreapta ţine un glob. Scaunul este aşezat pe o barcă cu vîrful ridicat în sus fiind o barcă solară. Să mai vin cu una tare, în veci fie neuitare, pentru cei ce au chemare. Poetul G. Coşbuc în poezia Mama scrie: „…C-aşa mi-e datul sorţii, Să n-am eu pe băiatul meu, La cap în ceasul morţii”. Dat sau Duat în religia egiptenilor din imperiul vechi – secolele XXVlll – XXlll î.e.n. – era ţinutul în care sălăşluiau cei răposaţi, fiind considerat în diferite epoci, ori un loc subpămîntean ori cerul cu stele. Orizontul unde apunea soarele, era marginea ţinutului Dat şi uneori era socotit loc sfînt iar personificarea locului era ca o mamă ce îi ajută pe decedaţi să se înalţe la ceruri. Dar numai cei virtuoşi ajungea în cerul luminos, cei nepregătiţi sufleteşte ajungeau într-un ţinut întunecos de sub pământ. Soarele parcurgea în 12 ore acest ţinut iar în a şaptea oră el trecea prin peştera lui Osiris unde acesta stătea pe un tron ca rege al acestui ţinut. Soarele traversează acest ţinut cu barca lui divină. Rugăciunile mortului către divinitate se scriau pe fîşiile din care era făcută mumia iar din secolul XVl î.e.n. aceste incantaţii erau scrise pe papirus şi au ajuns pînă la noi prin cunoscuta Cartea Morţilor care în egipteană se numea Carte pentru ieşire la lumina zilei. Odată cu mumificarea decedatului, toate vasele de care s-a slujit la aceste ceremonial erau sparte, obicei descris în capitolul 151 din Cartea Morţilor dar se găseşte identic la geţi, eseni şi practicile românilor de ieri şi de azi. Ce să zic; simple coincidenţe, altfel pentru români istoria şi originea lor au lămurit-o gunoaiele vîndute ce-şi spunea cu fală „doctori”, savanţi, academicieni şi alte subţirimi ale deşertăciunii.

În egipteana veche, grecescul Thoth era pronunţat DAHAUTI, ori acest cuvînt arată chiar denumirea unor neamuri arimine, sciţii dahue sau dahae, el fiind considerat stăpîn al păstorilor din est – ASIA – şi stăpîn al Ţărilor Străine de care răspundea în faţa faraonului. Dahue erau triburi de geţi şi sciţi din sudul Arabiei Felix amintiţi de Seneca în Tragedii care spune că Roma s-ar putea ridica împotriva acestor neliniştiţi de la Marea Roşie + ti: a semăna cu, a se aduna, a se înrudi cu.

Quintus-Curtius în Istorii la lX,2 spune despre unele triburi din Asia care s-au alăturat armatei lui Alexandru Macedon „Dahae Sogdianique inter nos militant”. La egipteni Thot era mediator între cer şi pământ, cunoştea secretele legilor divine şi stăpînea logosul – hu şi cunoaşterea cosmică – si el asigura trecerea între infern, lumea pămîntească şi cea cerească. Anul Nou începea cu el iar prima zi îi era consacrată odată cu apariţia stelei Sirius, pe care egiptenii o numeau Sepedet – stăpîna anului. TEHUTI, altă denumire a zeului în egipteană are legături sonore şi semantice cu divinitatea Tabiti de la geţi şi sciţi numele barbar din rugăciunea către Hermes. Cuvîntul are sensul de izvorul de unde curge viaţa/lumina sau părintele din care se trage neamul. Diodor din Sicilia în Biblioteca istorică spune că de la zeiţa Hestia, Zamolxe a primit Legile Frumoase. În limba scitică spune grecul, Hestia se numea Tabiti şi era zeiţa vetrei şi a focului la geţi. În mitologia emeş, prima conducere a neamului ce a venit din ceruri, s-a aşezat în cetatea Tibira cu sensul de neamul care primeşte pe îndelete învăţătura. Avem în Carpaţii Orientali pasul Tihuţa care este poarta de trecere între Moldova şi Maramureş iar cuvîntul tehuit are sensul de zăpăcit.

Vechile temple egiptene erau zidite ca modele ale Înţelepciunii Cereşti iar cel din Dendera – Annu – care a fost refăcut de mai multe ori, era închinat lui Hathor al cărei titlu vechi era Mama – Fecioară. Ori Annu era divinitatea supremă la emeşi iar noi păstrăm cuvîntul prin prenumele ANA şi anu ca unitate de măsurare a scurgerii veşniciei timpului. Templul avea un loc în mijloc numită Sala Pruncului din Leagăn de unde se deschidea accesul către altarul secret şi pecetluit, unde, odată pe an, intra marele preot în noaptea solstiţiului de vară. Şi aşa cum în templu era Sala Pruncului în Leagăn, tot aşa în ceruri era sfînta Mamă cu copilul divin în braţe. Pe tăbliţa 67 vedem în medalion această scenă dar ca realitate a religiei geţilor iar pruncul ţine în mînă o creangă. Cuvîntul MAMA nu mai are nevoie de nici un comentariu pentru că semnificaţia lui religioasă este clară. Din inscripţiile perioadei tîrzii – după 1085 î.e.n. – Thoth este numit „Domn al cetăţii Khemennu – sau Hermopolis după zisa elenilor – zămislit prin sine căruia nimeni nu i-a dat naştere, singurul Zeu”.

Frumoasă zicere care este identică cu cea privindu-l pe Sîntu de la noi iar dacă ne amintim ce am spus despre obîrşia acestei divinităţi, atunci firele se vor lega bine dacă nu într-o pînză, cel puţin într-o saia. Toth era Stăpînul înţelepciunii şi Adevărului pe baza tradiţiei egiptene pure. El este Marele Măsurător, Cunoaşterea, Cel ce socoteşte în Cer, Înşiruitorul stelelor, Numărătorul pămîntului şi a ceea ce se află în el şi Măsurătorul pămîntului. El mai era Stăpîn al cărţilor, Scrib al zeilor şi Măreţ în vorbire. În mitologia egipteană oraşul Khemennu – Hermapolis – era considerat ca fiind „locul înalt pe care Ra s-a odihnit cînd s-a înălţat prima dată”. Thot avea ca simbol caduceul, el ţinînd cheile iadului şi raiului, a morţii şi a vieţii care era simbolizată prin crucea ansată. În Carpaţi crucea a rămas mai subţirică dar uniformă. El era judecătorul morţilor, Făcătorul eternităţii şi Creatorul veşniciei. El purta titlul „De trei ori mare” dar care nu a fost încă explicat logic. Thoth, Thot sau Hermes folosit de greci pentru cuvîntul egiptean Tehuti sau Dahauti, cred că vine din românescul tot cu sensul de absolut, nemărginit, fără de început şi fără de sfîrşit şi este dovada de netăgăduit a relaţiilor ce au existat în timp între cele două popoare. Thot era în religia egiptenilor foarte apropiat de Zeiţa Maat – dreptate şi adevăr, care mai era numită şi ochiul lui Ra. Pe foarte multe fresce egiptene apare acest simbol sacru care arată ca un ochi din care curg o lacrimă perpendicular în jos şi una către coada acestuia. Coiful descoperit la Coţofeneşti are pe frunte doi ochi asemănători cu cei din religia egipteană dar lacrimile sînt făcute în sus. Coiful este sigur lucrat înainte de prima parte a secolului Vl î.e.n. cînd Zamolxe a cerut geţilor să renunţe la folosirea aurului considerîndu-l un metal blestemat care aduce numai nenorociri. Această interdicţie este confirmată de arheologie care nu a mai găsit obiecte de aur după această perioadă de timp.

Thot era personificarea Minţii Zeului şi ca putere atotcuprinzătoare, cîrmuitoare şi diriguitoare a pămîntului şi cerului este o trăsătură a religie egiptene care este tot atît de înaltă ca şi credinţa în învierea morţilor.

Marea piramidă egipteană mai este numită în scrierile religioase egiptene Casa de Lumină. Pe tăbliţele de plumb, locul unde se duc sufletele este numit ţinutul lui Zamolxe sau cetatea luminii vii. După aceste ideii, iv$ri$ţii cînd şi-au plăsmuit revelaţiile şi vedeniile lor şi-au tras un Ierusalim în ceruri să fie mai luminat pentru că pe cel de pe pământ îl întunecaseră ei de a ajuns sălaşul Satanei. Pămîntul Egiptului era considerat pământ sfînt. TOTH nu era venerat numai ca izvor al Luminii şi al Vieţii şi ci ca izvor al Iubirii. „Eu sînt Izvorul Bucuriei” şi cînd neofitului i se punea pe cap cununa Aft (aft în limba română înseamnă a uni, a lipi, legătură) după ce îi era recunoscută iniţierea, părţile cununii reprezentau Iubirea. Despre aceşti iniţiaţi textele spun: "Îmbrăcat cu putere şi încoronat cu lumină, traversează sălaşurile propriei sale slăbiciuni, pentru ca acolo să înţeleagă cum este Osiris care stăpîneşte cerurile, să execute în libertatea sa cerească voia sa creatoare şi să se bucure de suferinţa care i-a adus iluminarea şi stăpînirea”. Parcă ar fi luate din textele lui Eno pe care spurcaţii nu ştiu în ce cultură să-l înghesuie pentru că nu încape nicăieri şi atunci îl ignoră cu multă nesimţire.

-Sfârşit-

Sursa: Olariu Arimin
Adaptare şi foto: Carmen Pankau

ULUITOAREA CIVILIZAŢIE EGIPTEANĂ PE CARE A CREAT-O NEAMURILE ARIMINE/GETE ACIUATE PE MALURILE LUI HAPY (PARTEA a VI-a)

 

-Urmare-

Seth, adus de hicsoşi era principala divinitate a lor şi a avut acest statul mult timp, unii faraoni din dinastia XlX şi XX luîndu-şi numele după el. Mai era numit zeu al ţărilor străine pentru că el trebuia să aibă grijă ca nimeni să nu dea năvală în Egipt. Mai era scris Seta ca zeu al ţinuturilor nisipoase, la români seta înseamnă a înseta şi cu acelaşi sens se mai scria sethos, ca stăpîn al deşerturilor iar în limba română setos înseamnă cel care este însetat.
După invazia cuşiţilor şi mai ales după cea a asirienilor, Seth a început să decadă puternic iar în epoca tîrzie şi elenistică, Seth devine un zeu al răului, care ajută duşmanii egiptenilor fiind identificat cu Satana. Supărîndu-se pe tot neamul omenesc şi dorind o răzbunare veşnică a lor împotriva tuturor, iv$riţii i-au luat toate răutăţile lui Seth, le-au pus în tolba lui Iaho şi astfel a ieşit Iahwe cel crunt.
Socaris era o divinitate venerată la marginea deşertului, în apropierea cimitirului morţilor. La sărbătoarea lui, într-o barcă fixată pe tălpici era o piatră care era trasă peste cîmpuri însoţită de oameni cu cununi de ceapă în jurul gîtului fiind legat la început de cultul pământului şi al fertilitate. În română cuvîntul socac înseamnă uliţă, sau ulicioară.

Şaue, zeul destinului, numit „ceea ce este decis” era adorat în Hipselis din Egiptul de sus. Îi însoţea pe morţi în lumea veşniciei iar acolo prin micile statuete, muncea în locul decedatului cu spor şi drag. Pe drumul către Amenti, trebuia să fie atent ca şarpele Apophis că nu halească sufletul mortului. Cum am arătat mai sus, Şaue este şi Marele Zeu Bătrîn, care avea rolul de bunicul bunicilor din ţinutul Amenti. Şaue, după ce a fost dus din baştina lui carpatină şi a călăuzit către ţinutul fericirii mulţimi de generaţii de arimini, a obosit şi el, ca orice fire văzută sau nevăzută, s-a cam blegit şi ramolit, şi, fiind cu bun simţ, a lăsat frîiele celor sfinte şi curate unor duhuri mai tinere şi mai tari în fire. În română cuvîntul şeu este un strigăt cu care se alungă găinile.

Şed, deşi în teologie nu avea nici o importanţă, era o divinitate respectată în popor, numele lui însemnînd ,,salvatorul sau vrăjitorul” El ucidea animalele rele care aduceau pagubă omului. În română cuvîntul şedă înseamnă supraveghere, protecţie.

THOT era zeul lunii şi al înţelepciunii, îl însoţea pe Ra în drumul lui pe cer şi sub pământ, patrona ceremoniile şi misterele egiptenilor, fiind cel care a adus de două ori cunoaşterea şi înţelepciunea pentru poporul pe malurile Nilului. În limba română tot înseamnă necuprins, nemărginit.
Vălul Sa era atributul figurilor Bes şi avea o protecţie magică asupra femeilor la naştere. Ca formă este un fel de omega cu deschiderea mai mare jos şi mai teşită. Pe tăbliţa de la Romula, femeia care ţine caii de dîrlogi, poartă o broboadă cum este descris acest văl.

Să caut acum şi alte dovezi a originii carpatine pentru neamul egiptenilor.
În Facerea 10,6 se spune că printre fiii lui Ham sînt Miţraim/Egipt şi Canaan. Adică prin secolele lV-lll î.e.n. cînd şi-au ticluit scrisorelele revelate, iv$riţii ştiau că neamul filistenilor/canaaniţilor sînt de acelaşi sînge cu egiptenii. Dar povestea începe la paragraful 5 unde spune că Seth este fiul lui Adam şi din el vine neamul lui Enoh care l-a avut ca fiu pe Metusala/Matusalem, aşa cum se găseşte scris şi în Cartea lui Eno din scrierea geţilor, lucrare ce era mai veche decît Tora cu cîteva mii de ani cum recunosc chiar ei, pentru că au copiat prin ,,revelaţii” o mulţime de informaţii şi citate din textul geţilor. În religia egiptenilor Seth era divinitatea neamurilor străine care trebuia să le ţină cuminţi să nu vină în ospeţie peste ţinuturile de pe malurile Nilului.

În mitologia egipteană transmisă nouă prin Biblioteca istorică a lui Diodor din Sicilia, scriere terminată între anii 50 – 30 î.e.n. în Cartea l,XVlll autorul afirmă următoarele: „Se spune că Osiris, în expediţia sa, pornise împreună cu doi fii ai săi: Anubis şi Macedon, bărbaţi însemnaţi prin vitejia lor. Şi unul şi celălalt purtau armuri uimitoare şi făurite din pielea unor animale a căror îndrăzneală încercau să o urmeze. Anubis era îmbrăcat cu o piele de cîine, pe cîtă vreme Macedon purta o piele de lup. Şi iată pentru ce aceste animale sînt atît de slăvite de către egipteni.” Este prima şi singura sursă antică unde egiptenii spun direct că se înrudesc cu neamurile arimine iar Macedonia pe care ei o cunoşteau din vechimea secolelor XlV-Xll î.e.n. datorită vizitelor în Egipt ale lui Olen şi Orfeu, ar fi o ţară descălecată de Osiris, pentru că cele două popoare aveau cultele şi limbile asemănătoare sau indetice. Dar pielea de lup era specifică şi unei categorii de preoţi geţi aşa cum ne arată tăbliţa 9. Şi continuă isprăvile zeului rege Osiris în Cartea l,XX astfel: „Osiris a mai străbătut şi ţările altor popoare din Asia şi, trecînd Helespontul, a ajuns în Europa. În Tracia el a ucis pe regele Licurg – regele barbarilor din părţile acelea, fiindcă îndrăznise să i se împotrivească şi lăsă în urma-i pe Maron, care acum era un bătrîn, dîndu-i în grijă cultura plantelor aduse de el pe pămîntul trac. Iar pe fiul său Macedon, Osiris l-a făcut rege al ţării care de atunci i se spune MACEDONIA…

Pe scurt, Osiris a străbătut întreg pămîntul locuit şi făcu să propăşească viaţa oamenilor, răspîndind cultura unor plante foarte uşor de cultivat.” Să spun şi eu tot pe scurt că aceste informaţii venite din mitul egiptean sînt uluitoare pentru istoria noastră veche, buimăcită şi falsificată de nu ştii de unde să o iei şi unde să o pui! Adică tracii şi macedonenii, precum şi toate celelalte urdii arimine din jurul lor răspîndite pînă în Peloponez, pe care grecii îi numeau pelasgi, şi pînă în nordul friguros cu geţii şi hiperboreeni, se trag dintr-o singură rădăcină, care spun egiptenii că ar fi odrăslit fain pe malurile Nilului. Povestea este dezvoltată mai departe tot după zicerile preoţilor egipteni în Cartea l,XXVlll:

„Egiptenii spun că, după întîmplările mai sus amintite, ar fi pornit din Egipt foarte multe colonii, ducîndu-le prin toate ţinuturile locuite. Belos, despre care legenda spune că era feciorul lui Poseidon şi al Libyei, ar fi dus colonişti pînă în Babilon. Statornicindu-se pe malurile Eufratului, el a instituit acolo, zice-se, preoţi care, aidoma celor din Egipt, erau scutiţi de plata oricărei dări şi de orice sarcină obştească. Babilonienii îi numesc caldei, şi aceştia se îndeletnicesc cu cercetarea astrelor, făcînd acelaşi lucru pe care-l fac preoţii din Egipt, adică cercetînd natura ori ocupîndu-se de astre. Mai spun egiptenii că şi Danaos a plecat din ţara Egiptului, ducînd cu sine o colonie pe care a statornicit-o în Elada. A fost Argosul –zice-se – cea mai veche cetate a elinilor. Şi neamul colchilor din Pont şi iudeii(trebuia tradus filistenii) – între Arabia şi Siria – sînt tot urmaşii unor colonii veniţi din Egipt.” Istoricii turbă cînd citesc aşa ceva şi spun că informaţiile sînt o aiureală şi nimic mai mult. Iar minciunile şi făcăturile lor sînt adevăruri care trebuie înghiţite fără cîrtire. Mitul în sîmburele lui păstrează o istorie uitată, sau falsificată după secolul XX ca să nu se ştie niciodată adevărul despre neamurile arimine şi răzleţirile lui prin lumea largă. Eu am dovedit cu peste 10 000 – zece mii – de cuvinte, informaţiile transmise de Diodor şi chiar dacă nu le vine bine mincinoşilor, noi românii, trebuie să ne batem cu ei pentru aceste adevăruri. MIGRAŢIILE din Carpaţi către Ki-en-gi şi Nil, în mileniile lV î.e.n. către India cu neamul aryas şi Japonia prin ainu, sînt adevăruri care nu vor mai putea fi ascunse mult timp. Mai sînt migraţiile către Italia, Iberia şi insulele britanice despre care istoria încă nu vrea să spună nimic. Egiptenii ştiau chiar prin secolul l î.e.n. că au limba şi cultele asemănătoare cu vechile populaţii din Caldeea, cu pelasgii, tracii, macedonenii şi toate celelalte neamuri arimine care se înşirau pînă la Istru. Dar şi neamul colchilor din Pont – Marea Neagră – era tot de o viţă cu ei. Colchii sînt cei amintiţi în Odiseea, care erau la nord de Istru dar pe malurile Pontului şi NU cei din Caucaz care sînt amintiţi mai tîrziu de mitologiile scornitoare ale grecilor care le crescuse un mare colţan împotriva geţilor, iar din cauza lui nu vedeau lumea din jur decît… greacă.

În amintirea vremurilor pierdute în istorie autorul aminteşte de campania militară a regelui egiptean Sesostris l care pe la începutul mileniului ll î.e.n. a pornit mare război împotriva Indiei, apoi a stropşit Asia Mică venind pînă la Tanais/Don cu mulţime de norod şi armii nenumărate, şi, trecînd fluviul către soare apune care era hotar între Asia şi Europa, a lăsat pe lîngă lacul Meotic – Marea de Azov care este partea estică a Mării Negre despărţite de peninsula Crimeea – ceva din urdiile lui, iar din acestea s-a născut neamul colchilor. Rostogolindu-se uraganul către Istru peste neamul geţilor şi curgînd în furia lui tot către sud, i s-a cam înfundat rău în Tracia şi de aici a plecat acasă plin de pradă ca un bărzăun gheboşat de atîta nectar adunat cu sabia cum spune Diodor în Biblioteca istorică, Cartea l,LV. Asta înseamnă sigur că a trecut prin toriştea geţilor, şi cred că şi-a înfundat rău oştirea printre săgeţilor fioroşilor arimini ce i-au împins cu armele către sud, ajutîndu-i să o ia la tălpăşiţa mai repede către Egipt. Poate că urdiile hicsoşilor nord-istreni tot întrebînd din neam în neam de pir-o Sesostris l care le venise în ospeţie înainte cu ceva vreme, ajungînd ei şi în Egipt cam după 200 de ani, i-au întors vizita, fiind doritori să-i dea bineţe.

Informaţiile lui Diodor sînt contrazise în parte de contemporanul său Trogus Pompeius care spune în Istorii filipice că geţii în frunte cu regele lor Tanaus, ar fi năvălit în Egipt peste regele Vesosis şi rău l-au scărmănat. Ambii autori confirmă că pe la începutul mileniului ll î.e.n. neamul vînos al geţilor şi rubedeniile lor la fel de vînjoase, s-ar fi încîlcit rău de amorul morţii iar acest eveniment în ambele variante, trebuie reţinut pentru istoria noastră foarte veche pentru că este răbojul timpului de istorie a neamului arimin.

Dacă iv$riţii i-au făcut fraţi pe egipteni şi filisteni, informaţii luate de la preoţii de pe valea Nilului, aceştia spuneau că sînt fraţi şi cu caldeii/sumerienii sau vechii emeşi, cu pelasgii şi toate celelalte neamuri arimine de la nord de Istru şi din jurul Pontului. Iar aceste adevăruri noi le descoperim după 2500 de ani, şi stăm uluiţi cu mintea crăcănată ca o curcă beată!

Alte izvoare din antichitate ne oferă informaţii la fel de importante dar uitate sau neînţelese de trecerea timpului ori răutăţile oamenilor.
Încă din secolul lV î.e.n. grecii îi desemnau pe zeul egiptean Tehuti, Thoth cu numele de Hermes Mercurius, divinitate ce apare în religia acestora din imperiul vechi, adică mijlocul mileniului lll î.e.n. Se credea că el se afla la originea a tot ceea ce a zămislit mintea omenească, dar era şi stăpîn al migratorilor veniţi din est care se buluceau din ,,curiozitate” peste egiptenii neiubitori de asemenea vizite şi Stăpîn al Ţărilor Străine. Legenda spune că primul Thoth a dat egiptenilor toate ştiinţele şi arhitectura, scriindu-le pe pereţii templelor şi pe plăci de piatră pe care le-a îngropat spre a fi păstrate. Aceste informaţii au apărut devreme în cultura egipteană pentru că avem mărturia lui Philon din Byblos(64-141) ce a scris Istorii feniciene şi el ne spune că s-a folosit de informaţii venite de la Sanchuniathon, preot fenician şi mare învăţat din vechime ce a trăit în secolul X î.e.n. precum şi informaţii culese de alţii. Scrie el că Sanchuniathon a luat facerea lumii din Cărţile lui Tehuti, şi pasajul ne lămureşte astfel: „...,El presupune că începutul tuturor lucrurilor este alcătuit dintr-o Ceaţă Întunecată de natură spirituală sau din ceva ca o suflare de ceaţă întunecată şi dintr-un tulbure haos negru precum ceea ce respira, că acestea erau ne-mărginite şi multe veacuri au rămas fără margini. Dar atunci cînd acest Duh s-a îndrăgostit de propriile sale principii prime şi ele au fost amestecate, acea îmbinare s-a numit Iubire; iar această Iubire a fost începutul creaţie tuturor lucrurilor. Dar haosul nu ştia propria lui creaţie. Din îmbrăţişarea acestuia cu Duhul s-a născut Mot – Mîl sau Fermentaţie. Din ea – Marea Mamă – izvorî toată sămînţa creaţiei, naşte-rea tuturor corpurilor. Înainte de toate au fost Marile Vieţi lipsite de simţire iar din acestea s-au ivit după aceea Vieţile ce aveau inteligenţă. Ultimele au fost numite Zophasemin, adică Veghetorii Cerurilor. Şi acestea au fost alcătuite în chip de ou, şi au strălucit precum Mot, Soarele şi Luna, Stelele şi Sferele planetelor.
Iar cînd acea primă negură a început să lumineze, prin căldura ei s-au produc ceţurile şi norii mării şi al pămîntului şi revărsări şi şuvoaie mari de ape din firmament. Chiar şi după ce au fost separate încă erau purtate din locurile lor cuvenite de către căldura soarelui, iar toate se întîlneau din nou în negură unul cu celălalt şi ce ciocneau laolaltă, în mijlocul tunetului şi trăsnetului; iar la spargerea tunetelor Vieţile Raţionale pomenite mai înainte vegheau în timp ce pe pământ şi pe mare bărbaţii şi femeile au tresărit la ecoul lor şi s-au înspăimîntat”.

Autorul ne spune că aceste informaţii le-a luat din Cosmogonia lui Taaut şi din comentariile acestuia, descoperite şi înţelese de inteligenţa lui, însă mare parte din ideile atribuite lui Thot sau preotului fenician se găsesc şi în scrierile lui Ehoh şi în mitologia noastră populară. Aceste personaj fabulos care a ocupat un loc atît de important în religia egiptenilor s-ar putea să fi fost chiar un băştinaş plin ochi de înţelepciune care a trudit cu mare sîrg să-şi lumineze neamul şi chiar toate neamurile pămîntului sau Thot a venit în lumea egiptenilor din altă cultură şi le-a dat acestora taina cunoaşterii în multe domenii. La eleni, Hermes a avut acelaşi rol dar el, a fost PRELUAT de la geţii nord-istreni unde se chema SARMIS.

Va urma!

Sursa: Olariu Arimin
Adaptare şi foto: Carmen Pankau

ULUITOAREA CIVILIZAŢIE EGIPTEANĂ PE CARE A CREAT-O NEAMURILE ARIMINE/GETE ACIUATE PE MALURILE LUI HAPY (PARTEA a V-a)

Hathor, era vaca divină care întruchipa cerul, imagine foarte răspîndită în Deltă, ajuta femeile la naştere. Zeiţa avea legături cu vechile mituri carpatine pentru că în emegi cuvîntul Hathor(ha: numeros + thor: taur) înseamnă taurinele numeroase sau cîrdul/ciurda de vite. În templele închinate acestei zeiţe, în grajduri erau 7 vaci Hathor care trăiau în compania unui taur şi ele hotărau destinul fiecărui nou-născut din familiile regale egiptene. Hathor era stăpîna şi protectoarea ţărilor străine de unde primea daruri, fiind sigur şi veghetoarea filistenilor la care Thor era divinitatea supremă, asimilată de semiţi prin El. Zeiţa egipteană mai purta numele de Neb-ta-djeser „Doamna pămîntului sfînt”, fiind asimilată şi cu fenomenul renaşterii din moarte specific zeului lunii, Chonsu. În scrierile sale Plutarh spune despre lună că mai avea ca zeu pe Thor, identic cu cel canaanit numit şi Tora, ce a fost la îndemîna rîvnitorilor de revelaţii, elucubraţii şi alte mişelii drăceşti.

Heba era cîrja pe care o purta faraonul şi marii demnitari ca simbol al puterii cereşti sau pămînteşti. La noi cuvîntul habă înseamnă şezătoare iar hibă este cusur, necaz, grijă. Cuvintele arată într-un sens mai larg raporturile dintre conducător şi cei conduşi care se adunau laolaltă şi se supuneau unor reguli acceptate de toţi.

Isis, scrisă în egipteană Iaho, este principala divinitate feminină alături de Osiris cînd acest cult a ajuns să fie practicat în cele mai multe temple din Egipt. În perioada istorică timpurie Isis/Iaho nu aveau un cult separat fiind totdeauna soţia lui Osiris, dar în faza tîrzie, ea este percepută ca o divinitate a fertilităţii naturii, ogoarelor şi neamului omenesc. Ea nu a avut niciodată un animal totemic fiind prezentată în teologia egipteană prin chipul unei femei, de multe ori ţinînd pe Horus în braţe, o imagine asemănătoare apare şi la geţi pe tăbliţa 68. Ea l-a născut pe Horus prin frunte şi potrivit legendei lui Osiris, era adorată şi în oraşul fenician Biblos. Plutarh în scrierea De Iside et Osiride, o descrie pe Isis ca o divinitate a pămîntului, care, ca o femeie zămisleşte mereu viaţă. Ca simbol al fertilităţii este legată de lună fiind asimilată în unele centre de cult lui Hathor, iar de aici este însoţită de zeul Thor sau Thora, care prin lumină dă naştere vieţii. Egiptenii de rînd o considerau pe Isis o divinitate solară asemănătoare lui Ra. În epoca elenistică Isis devine soţia lui Serapis, cultul grecizat al lui Osiris, şi astfel este concepută ca zeiţă a întregii lumi, stăpînind peste toate popoarele lumii. Cultul ei avea, de altfel ca orice divinitate principală, o scriere sacră folosită în slujbele religioase şi mistere numită în egipteană Thora şi Isis în greacă.

Iv§riţii au practicat mult timp cultul lui Iahu, iar cînd i-a apucat sminteala revelaţiilor, emanaţiilor şi conspiraţiilor în a doua parte a secolului lll î.e.n. au schimbat numele blîndei stăpîne Iaho, în jupînul Iahwe, fioros, sîngeros şi gelos nevoie mare, păstrînd şi numele scrierilor lor blestemate după obîrşia egipteană sau poate filisteană.
Işed este pomul vieţii pe frunzele căruia Toth şi zeiţa Seshant scriau destinele muritorilor şi ale faraonului, adică ale tuturor celor ieşiţi din duhul creaţiei şi întrupaţi pe pământ pentru naştere şi renaştere în veşnicie, prin moartea pămîntească.
Iht, unul din fiii lui Horus, avea la gît un colier numit menit. Poate că tînărul chiar era menit să ne ajute pe noi să ne dezmeticim din mîlul şi otrava ignoranţei.
Jun a fost un simbol al lunii iar mai tîrziu al lui Oisris ca simbol al renaşterii. La noi orice jun este chiar renaşterea neamului din care vine.
Ka, este o expresie pentru forţa de zămislire şi de păstrare a vieţii dar nu structura materială a corpului ci doar cea spirituală, un fel de energie divină care însoţeşte corpul. Ei îl reprezentau ca pe o dublură a corpului. Cînd corpul moare, ka se desprinde şi se întoarce la obîrşia lui divină, avînd sensul şi de taur divin al luminii, spre deosebire de ba, care rămîne pe pământ legat de corpul material al omului. Egiptenii considerau lumina ca simbol al adevărului, al purităţii şi binelui care putea să distrugă toate forţele întunericului iar în noaptea de anul noul, în toate templele se aprindeau lumini, în faţa statuilor zeilor existînd un fel de caldele veşnice după cum spune Plutarh.

Kuk era zeul întunericului, fiind forma de început ce s-a desprins din haosul primordial. În emegi cuvîntul kuk, are sensul de întuneric sau negru. În religia geţilor, dar şi a egiptenilor, cei cu fapte rele în viaţa pămîntească erau condamnaţi să trăiască în lumea întunericului veşnic. Iv$riţii, cu minte puţină şi mînă lungă, cînd şi-au dat ei drumul la meşteşugul hoţiei, au luat de la egipteni şi această zicere, numai că neştiind de existenţa unei lumi a luminii, şi-au tras în Tora un loc, sheol unde se duc sufletele dar într-o întunecime absolută. Sau poate că, simţindu-se cu musca pe turban, au lăsat-o mai moale că şi aşa inspiraţiile lor erau prea oacheşe. Ori, cel care le-a scris trăsnăile din scrisorelele revelate era un tîmpit sadea sau un egiptean din ceata terapeuţilor de soi şi cu premeditare, le-a băgat pe gît asemenea porcării. Ei recunosc sincer că erau poporul condamnat la întuneric pentru totdeauna datorită duşmăniei veşnice faţă de neamul omenesc.
Maat, reprezenta conceputul tuturor legităţilor divine care stau la baza existenţei pămînteşti şi cereşti, ea întruchipează dreptatea, adevărul şi ordinea divină în teozofia egipteană. Judecătorii treceau drept preoţii lui Maat. La judecarea celor morţi, inima decedatului era cîntărită pe cîntarul dreptăţii în comparaţie cu pana lui Maat – simbolul adevărului. Maat, adevăr şi dreptate, este starea dreaptă şi echilibrată a naturii şi a societăţii aşa cum a fost realizată de creator. În coptă Me înseamnă adevăr şi dreptate, iar cuvîntul se găseşte în emegi cu aceeaşi fonetică şi semantică. Prin „legile zeului-soare” egiptenii înţelegeau însăşi substanţa conceptului de Maat Adevăr şi Dreptate, iar Eno a fost chemat la ceruri de către Sîntu pentru a primi asemenea Legi ale Adevărului şi Dreptăţii, foarte trebuincioase neamului omenesc. Pentru ei era ceva firesc să fii Om.

Menir, era un taur negru divinizat la Heliopolis iar Manethon spune că acest cult a fost introdus de regele Kakhoos din dinastia ll. În limba română menitor este un povestitor.
Min, scris de egipteni Minu – nume la români şi sfîntul Mina în calendarul creştinilor ortodocşi – divinitate care în epoca timpurie era venerat ca un fetiş de forma unei săgeţi cu cîrlig şi a unei cruci „latine” cu vîrful de sus înclinat puţin spre stînga, era considerat un simbol al fertilităţii şi al vieţii veşnice. Din atributele simbolice mai fac parte un strat de lăptuci sau ţelină, o colibă rotundă, în faţa căreia într-un băţ e înfipt un corn de vită şi un mic naos pe care se află un evantai. care pare a fi format din frunze. Coliba rotundă şi naosul reprezintă probabil un vechi altar a lui Min. Pe tăbliţa de plumb 18 se văd o parte din simbolurile acestei divinităţi, cortul rotund, săgeata cu cîrlig şi capul de taur. Principala lui sărbătoare era „sărbătoarea treptei” cînd faraonul aducea primul snop de spice tăiat chiar de el din noua recoltă de grîu. La procesiunea zeului Min se aducea un taur alb care-l reprezenta pe zeu. Min era o divinitate foarte importantă în tot arealul din Asia Mică, iar vechile scrieri egiptene spun că el era sărbătorit cu mare cinste în ţara Punt, adică Pont, teritoriul de pe coasta sudică a Mării Negre, unde timpul a aşezat regatele Bitiniei şi mai tîrziu Pont, locuite de traci.

Neith, vechea divinitate a oraşului Sais venerată din timpurile preistorice, avea ca simbol un scut, peste care sînt aşezate în X două săgeţi cu vîrfurile în cîrlig cum erau săgeţile sciţilor şi geţilor. Pe tăbliţele de plumb descoperite la Sinaia, se vede pe scuturile strămoşilor noştri semnul sub formă de X. Ea purta pe cap coroana Egiptului de jos. I se atribuie următoarea inscripţie care a legat minţile tuturor: „Sînt ceea ce este, ceea ce a fost şi ceea ce va fi. Nimeni n-a ridicat vălul ce mă acoperă.” În limba română, neios înseamnă acoperit de zăpadă. La egipteni numele zeilor era secret, nărav pe care l-au luat şi iv§riţii cînd l-au scos înveşmîntat în nou pe Iahu, adică Isis şi i-au zis Iahwe.

Nepre/Nepere, personificarea bobului de grîu asimilat lui Osiris, care moare prin încolţire şi renaşte prin fir şi spic, ca să ajungă din nou bob. În limba română cuvîntul nepiere înseamnă cel ce nu moare. Şaul/Pavel, în scrierile lui furăcioase, preia acest sens metaforic al bobului de grîu, iar românii ortodocşi care se ţin urmaşii vrednicului neam ales al geţilor, aduc la biserică, drept prinos de recunoştinţă şi jertfă, coliva, făcută în vremurile mai vechi din grîu fiert şi miere! Iahwe primeşte ca „jertfă frumos mirositoare”, trupurile arse pe altare ale unor animale sau trupuri de oameni arse în braţele lui Moloh, care era perceput ca un fel de substitut material al înfiorătorului stăpîn al moz$aic$ilor.

Nun¸ este materia primordială şi prima materializare a existenţei. El este haosul dinaintea Creaţiei, apoi marea care poartă pămîntul, era considerat cel mai bătrîn zeu fiind denumit ,,bătrînul” sau „părintele zeilor”. La noi prin nun înţelegem starostele sau persoana care conduce toată pregătirea la o nuntă dar şi naşul celor care se căsătoresc, adică un fel de conducător simbolic al renaşterii vieţii prin căsătorie.
Nut/Not, este personificarea boltei cereşti fiind fiica lui Gheb şi a zeiţei Şu a aerului. Româna păstrează pentru cuvîntul nota, sensul de a naviga, cam aşa cum naviga ziua soarele cu barca lui pe cer. La Heliopolis, era venerată o piatră sacră – benben – fiind considerată prima formă de revelare a zeului primordial Atum-Chepre. În sanctuarele soarelui din timpul dinastiei V-a, acestea aveau amplasate în curte cîte un obelisc iar în Regatul Nou erau amplasate în perechi fiind puse în relaţie directă cu soarele şi luna. O altă interpretare certă este că aceşti doi stîlpi apărau lăcaşul de cult de rele şi reprezentau pe Isis şi Nephtiys care îl ridicau pe Ra să strălucească la orizont. Iv$riţii şi-au pus şi ei în Tora, două ciudăţenii pe care le consultau – Urim şi Tumim – dar i-au făcut şi stîlpi la intrarea templului din Ierusalim să aibă în ce să-şi sprijine minciunile. Atum mai era numit şi Tum iar Tumim cu sensul de nemărginire, sau Ziditorul lumii este un plural eb$raic. Urim este un plural de la Ur care înseamnă acoperiş, locuinţă, intrare + im care este plural.

Ochiul lui Horus luptă împotriva duşmanilor luminii cerului, fiind de foc el reprezentînd de fapt luna cu creşterile şi descreşterile ei. Ochiul lui Ra era considerat prima formă de lumină cerească fiind reprezentat de multe ori ca un şoim plutind în zbor. Acest ochi este reprodus cu modificarea poziţiei, pe fruntea coifului de aur descoperit la Coţofeneşti. Fiii lui Horus sînt legaţi de cele patru puncte cardinale; Imset cu înfăţişare umană – la sud, Hapi cu cap de maimuţă la nord, Duamutef cu cap de şacal la est, Kebechsenef cu cap de şoim la vest. Ezechiel ne trage o revelaţie la 1,10 unde spune că i-a văzut pe cei patru heruvimi care stăpînesc cele patru puncte cardinale, unul avea faţă de om, unul chip de pasăre, unul o faţă de vultur iar ultimul avea chip de leu. În Regatul Nou cerul era identificat cu zeiţa Şu iar fiul ei, Inmutef avea epitetul de „stîlpul mamei sale”. Potrivit textului piramidelor nr 389, cerul este sprijinit de STÎLPUL DJED.

Osiris, a fost ucis în al 28 an de domnie, de către fratele său Seth care era zeul ţărilor străine şi trebuia să-i oprească pe curioşi să-şi bage nasul pe valea Nilului. Pentru conspiraţie s-a asociat cu alţi 72 de conjuraţi şi printr-un vicleşug îl taie în 14 bucăţi, pus într-un chivot şi aruncat în Nil care l-a dus pînă la ţărmurii oraşul fenician Biblos unde a fost aruncat pe mal. Peste el a crescut un copac uriaş care a cuprins tot sicriul, iar trunchiul acestui copac a fost tăiat şi făcut stîlp în palatul regelui din Biblos. Isis află şi vine la curtea acestui rege cu gîndul să scoată sicriul din stîlpul palatului şi ajunge slujnică la soţia regelui dar nu-i spune cine este. Datorită unei întîmplări tragice pentru rege, Isis îşi arată identitatea şi primeşte stîlpul cu sicriul lui Osiris, îl scoate din trunchi iar o parte din lemn este dat regelui pentru a fi păstrat în templul construit special pentru Isis, numit şi Iaho şi cinstit de fenicieni pînă în epoca romană. Cu sicriul scos din lemn se întoarce în Egipt şi de atunci este venerat ca cel mai bun zeu al lor. Una din semnificaţiile stîlpului djed era aceea de coloană vertebrală a lui Osiris. Regele Mineptah(1236-1223 î.e.n.) a terminat templul subteran început de predecesorii săi, unde era adăpostit capul lui Oisiris şi se oficiau misterele acestui zeu. Cultul lui Mitra se desfăşura şi el în peşteri sau amenajări subterane care să imite peştera naturală. La Heliopolis djed, era numit şi „lemnul sfînt” amintind de copacul ce a cuprins sicriul lui Osiris la ţărmul oraşului Biblos.

Ra desemna la început chiar numele soarelui, iar în drumul lui pe cer, este însoţit de Thot ca vizitiu şi de Maat. La Heliopolis(Annu), regele Usertsen l a ridicat un sanctuar închinîndu-l lui Ra în cele două forma, Horus şi Temu.
Reshef, divinitate care se găseşte şi la fraţii lor filisteni unde se numea Resef – răget – fiind cunoscută ca un zeu al războiului.
Sahmet, cea puternică, era o zeiţă a războiului. În limba română cuvîntul sagne are sensul de rană, cicatrice, necaz, ceartă.
Tet este un semn asemănător cu crucea vieţii şi simboliza în Regatul Nou sîngele lui Isis. Semnificaţia veche nu se cunoaşte dar el se găseşte mereu împreună cu stîlpul djed din care a renăscut viaţa. La noi tete înseamnă strămoş, om bătrîn, unghi.
Sai, personificarea preştiinţei divine şi împreună cu Huh, este expresia creaţiei divine prin gîndire şi cuvînt. În română sai este o plută mare formată din mai multe plute mici.
Seshat, zeiţă a scrisului numită „cea care stă înaintea cărţilor”. Această îndeletnicire se făcea de obicei la temple fiind executată de meseriaşi numiţi scribi. În română sesă era adunarea sătenilor sau şezătoarea.

Va urma!

Sursa: Olariu Arimin
Adaptare şi foto: Carmen Pankau

 

ULUITOAREA CIVILIZAŢIE EGIPTEANĂ PE CARE A CREAT-O NEAMURILE ARIMINE/GETE ACIUATE PE MALURILE LUI HAPY (PARTEA a IV-a)

-Urmare-

Clerul lui Ptah era cel mai influent din Egipt iar marele preot numit Sem avînd un rang înalt în rîndul teocraţiei egiptene, se ocupa în special cu deschiderea gurii şi ochilor mortului participînd la moartea ritualică a faraonului. Egiptenii credeau că vorbele deţin o putere creatoare şi chiar lumea a fost creată de Ptah prin „gîndul din inimă şi scos pe limbă” cum spune un mit.

OUL ca simbol al naşterii vieţii a avut la egipteni mai multe mituri iar Ptah ar fi modelat oul pe roata olarului. Oul cosmic este înconjurat de raze. Unul din miturile Creaţiei spune că primul zeu s-a născut în cuibul unei păsări de baltă – un stîrc – într-un hăţiş de papură. Un asemenea lor sacru era în Zebaut, în apropiere de Buto în Deltă. 
Egiptenii slujeau divinităţile pe cele mai ridicate înălţimi iar zeii lor se numeau „stăpînii munţilor”. În mitologia egipteană, ar fi existat doi mari munţi, la vest era muntele Manu – poate Meru de la noi – şi la est muntele Bakhau, ambii susţinînd bolta cerească. Emeşii, geţii şi filistenii se rugau divinităţilor de pe „înălţimi” sau din „munţi“.

Bolta cerească în mitologia egiptenilor era împărţită în 36 de părţi fiecare fiind sub zodia unei stele sau constelaţii, numite de greci decani – cum apare în gnosticism. Decanii erau numiţi ca „cei 36 de zei ai cerului” şi fiecare guverna peste un ciclu de zece zile. Calendarul egiptean avea 360 de zile şi începea la 15 iunie odată cu apariţia stelei Sirius – Sothis la orizont. Prima lună din anul egiptean era luna lui Thot unde se ţinea o mare sărbătoare la data de 19 după Anul Nou şi se desfăşura în public un teatru ritualic ce reprezenta întîlnirea dintre Thot şi Maat. Dau în continuare cîteva divinităţi din teologia egipteană care sînt dovezi lingvistice şi religioase vii peste timp, cu spaţiile din Ki-en-gi ŞI Carpaţi, care nu pot fi tăgăduite de nimeni.

Ach sau achu, entităţi divine, inferioare zeilor, dar superioare oamenilor. În această oaste cerească erau incluşi şi cei drepţi, găsiţi vrednici sau „justificaţi” la judecata lui Osiris. În grupul de entităţi cereşti erau cuprinşi atît cei care făceau bine oamenilor şi îi păzeau de rele cît şi fiinţele întunericului care îi duceau în rătăcire şi ticăloşii pe pămînteni. Şi nu miroase deloc a teologie creştină în conţinutul acestor concepte, şi nici a mo$zaism pur sînge, ci numai a cult al crucii care se găseşte la fel în creştinismul arimin. Nimeni dintre cei care au scris despre religia egiptenilor nu a îndrăznit să folosească pentru aceste entităţi spiritual-energetice cuvîntul „îngeri” şi „draci” pentru cele adăpostite în întunecimi, să nu dea cu barda în Vechiul şi Noul Legămînt, dar şi celelalte făcături sataniste apărate de 1600 de ani cu ferocitate de un imund zid al minciunii, urii şi crimei. Acestor entităţi, egiptenii le aduceau jertfe ca şi zeilor aşa cum au făcut din totdeauna ariminii carpatini. În limba română avem cuvîntul achiu cu sensul de ţelină, planta fiind un simbol al fertilităţii zeului Min, adică al renaşterii vieţii prin moarte aşa cum se spune la papirusurile lor sfinte.

Akera/Acera era duhul pămîntului sau Mama Pămîntească din religia geţilor, avea ca simbol o fîşie de pământ la capăt cu un cap de leu iar la celălalt cu un cap de om. Uneori era simbolizată prin doi lei care stăteau cu spatele unul către celălalt. Aceşti lei erau ca nişte veghetori ai soarelui, unul la apus iar altul la răsărit urmărind mişcarea astrului pe bolta cerească. Se găseşte în aceeaşi formă fonetică şi semantică în teologia filistenilor. În emegi cuvîntul acera/a-şe-ra înseamnă invocaţie, rugăciune, chemare.

Amon, marele zeu al Tebei, apare relativ tîrziu în teologia egipteană, fiind amintit prima dată în timpul lui Antef l pe la 2150 î.e.n. numele lui însemnînd „cel ascuns.” Avea ca simbol berbecul cu coarnele în laterală aşa cum sînt oile din Carpaţii Meridionali. Un alt simbol al său era şarpele care se numea Kematef” „cel care şi-a desăvîrşit vremea”. Grecii l-au asimilat cu Zeus scriindu-l Amon sau Amen. dar el se numea în vechile scrieri egiptene Aman.

Amset era fiul lui Horus care cunoaşte cele patru puncte cardinale. În egipteană era scris Imşti. În limba română avem im care are sensul de pământ moale sau mocirlă iar pe tăbliţa 2 cuvîntul înseamnă ţinut locuit şi cuvîntul şti pe care românii ar trebui să-l ştie dacă mai au bun simţ.

Anditi, venerat în oraşul Busiris din deltă în vremuri preistorice unde şi-a avut lăcaşul de cult zeul păstor. Cuvîntul este un compus din vechea limbă pe care o vorbeau neamurile carpatine pe la mijlocul mileniului lV î.e.n. An: Ziditorul + di: a da o poruncă, a spune + ti: viaţă, neam. Zeul avea ca simbol al sacrului un toiag iar în epoca istorică acesta a fost înlocuit prin cultul lui Osiris. Sîntu este prezentat pe tăbliţele de plumb ale geţilor tot ca un păstor bătrîn cu un toiag în mînă.

Apis, taurul ca simbol al fertilităţii, el devine mai tîrziu vestitorul lui Ptah care a creat lumea prin cuvînt şi gând iar sufletul acestuia a revenit pe pământ pentru a recrea o nouă viaţă. Taurul sacru era chezaş al fecundităţii pămîntului şi oamenilor, fiind figurat cu un disc solar între coarne şi un şarpe. În egipteană era scris hup iar cuvîntul în eme-gi înseamnă chiar taur. În limba română hop înseamnă a sări sau a aşeza; hopşă este o bucată de carne de vită iar hopăi sînt flăcări. Sensurile teologice ale lui Apis sînt foarte asemănătoare cu cele ale taurului solar – pe care nu ştim cum îl chema – din mitraism. Mai tîrziu a fost asimilat cu Ptah şi Osiris.

Apophis era şarpele uriaş care încerca să-l mănînce pe Ra cînd acesta traversa noaptea ţinuturile întunecate. Dar şi sufletele muritorilor sînt pîndite de acest şerpe- te uriaş, iar cei pe care păcatele îi îndoia, ajungeau în burta jivinei. Mai multe texte de ritual vorbesc de doborîrea lui Apophis care însă va renaşte a doua zi ca să stea iarăşi la vînătoare de suflete şi soare. Uneori şarpele este scris Apopis, poate ca o amintire neplăcută pe care egiptenii au trăit-o sub regii hicsoşi numiţi Apopi.

Astarte la egipteni avea şi rolul de al apăra pe faraon, fiind simbolizată ca o femeie ce poartă o coroană împodobită cu pene şi înarmată cu scut şi lance. În luptă era însoţită de Seth ca zeu al neamurilor străine supuse ce dădeau ascultare egiptenilor. Şi filistenii purtau o asemenea coroană din pene, podoabă pe care o are şi duhul protector Bes. Goliat cînd se lupta cu piticania Davind – cuvînt care în ebraică înseamnă comandant – era înarmat cu o suliţă şi un scut dar fără sabie.

Atum era divinitatea principală în Oraşul Heliopolis, fiind considerat o întruchipare a soarelui Ra, pe care l-a născut şi în care se regăseşte. În această nomă, apare clară ideea unui monoteism solar încă din secolul XVlll î.e.n. şi se continuă cu reforma lui Amenophis lV(1372-1354 î.e.n.). Mai era scris cu termenul Tum ce semnifică „haos” sau „totalitate” şi se aflat în Nun la fel ca toţi germenii nenu a lucrurilor şi fiinţelor, iar după moarte acestea se vor întoarce iarăşi în Nun.

Textele sacre afirmă că tot ce există în lume, zei, oameni, animale, plante, pămînturi şi ape, materia şi spiritul universal, sînt toate emanaţia tit a Creatorului care a făcut lumea din gând şi vorbă. În limba română tit, înseamnă şoaptă iar titii, a şopti, a spune o taină. În papirusul din Leyden, zeul se autodefineşte prin expresia „eu sînt”, reprezintînd începutul şi sfîrşitul Creaţiei. Cînd mintea iv$ri§ţilor a început să o zbughească a patimă nebună şi s-au luat în mare iub cu Iahwe, dorind să ştie sub ce chemare să-l venereze, l-au întrebat ce nume are. El le-a răspuns că este suficient să-l invoce cu expresia „eu sînt”, că se ştie cine este andrinsantul. Prea străvezie este făcătura şi furăciunea! Atum mai purta epitetul de cioban fiind considerat păstorul tuturor fiinţelor de pe pământ iar faraonul la rîndul lui se considera un cioban al poporului său. Aceste legende duc la zeul rege Andeti care era considerat ca un cioban divin ce a zidit neamul egiptenilor. Şi textele trismegiste vorbesc despre Poimandres ca „păstorul lumii”, semnificaţie care este şi în limba română, dar nu cea „făcută” de Laurian şi ceata lui de le$pre, ci limba neaoşă vorbită de măsurătorii timpurilor şi istoriilor uitate sau numai adumbrite puţin.
Conducătorii emeşilor purtau această titulatură dovedind că şi cultura lor venea de undeva dintr-un neam de păstori transhumanţi şi nu unul nomad sau migrator.

Ba, a fost înţeles de vechii greci drept suflet şi scris bai, deşi el în teologia egipteană avea alt sens. În imperiul vechi, acest concept influenţat şi de tradiţiile populare, era un fel de imagine materială a divinităţilor cereşti mai mari sau mai mici, pentru a-i deosebi de oamenii obişnuiţi. Dar şi pe pământ aceste Ba puteau lua formele unor animale venerate de către oameni şi care reprezentau o întrupare a zeului în animalul respectiv pentru a aduce bunăstarea oamenilor. Ba putea fi şi un concept abstract reprezentînd părţi din actul creaţiei primare care se transformă şi se reîntoarce de unde s-a născut. Dacă la începuturile civilizaţiei egiptene, numai faraonul aveau un suflet ba, după mijlocul mileniului lll î.e.n. toţi muritorii aveau această formă subtilă de energie divină. În Textele sarcofagelor, găsim că Ba este emanaţia energetică a trupului celui răposat fiind o formă a sufletului care rămîne ataşată de corp după moarte. În emegi ba, are şi sensul de suflet, personificare, fiinţă.

Bastet era o zeiţă cu chip de leu fiind considerată mama „zeului-leu Miysis” cu privirea sălbatică şi stăpîna măcelurilor. În limba română cuvîntul başte înseamnă întăritură, sau metereze, adică zeul leu Miisys din Misia, dărima orice başte cînd se înfuria.
Bes, era un spirit protector care îi apăra de rău pe muritori iar pe femei le ajuta la naştere. Era reprezentat de un om gras, pe cap avînd o coroniţă de pene şi purtînd barba tunsă mai scurt. Era principala divinitate la Mammisi, partea clădirilor laterale din temple, unde în epoca tîrzie se sărbătorea în fiecare an misterul naşterii fiului divin, ca la „casa de naştere” din Dendera. Marcellinus(330-395) istoric ce a trăit ultima parte a vieţii la Roma scrie în Rex Getae la XlX: „Există un oraş Abydos situat la marginea de răsărit a Thebaidei. Aici, oracolul zeului local numit Bes, adorat de obicei prin străvechi ceremonii ale populaţiilor de pe acolo, dădea răspunsuri pentru viitor.” Babau era un demon din mitologia egipteană prezent la Judecata de Apoi a sufletelor iar unele texte spun că îl întruchipau chiar pe Seth. La emeşi Babau are acelaşi sens, cuvînt ce se găseşte identic în limba română.

Broasca era un simbol al apariţiei vieţii pe pământ şi îl găsim pe tăbliţa de plumb 1, pe care nemernicii spun că le-ar fi „lucrat” un geniu cam răulean, deşi există documente oficiale, dar ţinute deocamdată ascunse, care arată adevărata istorie a acestora. În perioada istoriei tîrzii, broasca este asimilată renaşterii care a fost luată în creştinismul timpuriu cu semnificaţia: „Eu sînt învierea”, apărînd şi pe tăbliţa de plumb 1.
Chepre este scarabeul ce se năştea din pământul umed fiind considerat divinitatea primordială iar mai tîrziu a fost asimilat lui Ra ca simbol al renaşterii. Limba română are cuvîntul chipru care înseamnă iarbă neagră.

DJED, era un stîlp cu patru crestături la partea superioară arătînd ca patru farfurii puse una peste alta. Nu se cunoaşte semnificaţia lui reală dar ştim că Ptah, cel care a creat lumea era numit „venerabilul , „djed”. El a apărut odată cu civilizaţia egipteană şi se pare că simboliza stîlpul prin care cerul este unit cu pămîntul pentru veşnicia vieţii de pe pământ şi din ceruri.
Edjo a fost o zeiţă a oraşului Buto în Egiptul de jos din Deltă. Era protectoarea acestui regat în perioada preistorică fiind reprezentată sub forma unui şarpe Ureus. În egipteană era scrisă uaget care pe la noi se citeşte ua: minune + get: neamul zămislit de Creator. Tăbliţele de plumb confirmă pe deplin aceste idei, dar care nu au loc de prostia şi îndobitocirea ce a cuprins ca o molimă drăcească, toată glia strămoşească.
Gheb este întruchiparea pămîntului iar textele sacre spun că trupul mortului intră în gheb. Un mit egiptean spune că din apele primordiale Nun s-a ridicat o movilă de pământ, – gheb – din care s-a lăţit şi s-a formar pămîntul. Sufletele celor morţi şi găsiţi drepţi se duc să se odihnească în Cîmpiile Earu de sub pământ în unele mituri sau de la marginea acestuia în altele. În română cuvîntul gheb are sensul de cocoaşă, movilă, mogîldeaţă.

Va urma!

Sursa: Olariu Arimin
Adaptare şi foto: Carmen Pankau

ULUITOAREA CIVILIZAŢIE EGIPTEANĂ PE CARE A CREAT-O NEAMURILE ARIMINE/GETE ACIUATE PE MALURILE LUI HAPY (PARTEA a III-a)

-Urmare-

Ca Mare Preot peste marii preoţi ai nomelor, faraonul putea intra împreună cu preotul Sem, care controla procesiunea renaşterii prin pielea meska, în locul unde se afla statuia zeului. Începînd cu perioadele Imperiului Mijlociu în ceremonialul sărbătorii sed sau shed, se foloseşte o pînză în locul pielei pentru confecţionarea OULUI MITIC, iar textele spun că „se trece prin ea pentru a merge în cer”, pentru cei demni de dobîndirea nemuririi. Dar şi preotul Sem a fost înlocuit printr-un om obişnuit numit tikenu sau tukanu care se băga în OUL DIVIN. Acesta era pus pe o sanie care, la rîndul ei era pusă într-o barcă şi dusă la necropolă unde se făcea ceremonialul de înmormîntare. Tekenu/tukanu era scos din ou, i se tăia un biţ din chică şi împreună cu oul-matrice era arse pe altar, astfel fiind îndeplinit ceremonialul de regenerare şi întinerire a faraonului.

Atît în texte cît şi în viaţa curentă, pir-o era salutat cu formula „viaţă, prosperitate, sănătate” care se scria în egipteană An huda saba ba unde avem an(lumină, cer în emegi) + huda(dimineaţă, casă în română) + sana(sănătate în română) +ba(persoană în viaţă, a răsplăti, suflet în emegi).
Se pare că povestea lui Abel şi Cain din Tora îşi are rădăcinile aici în mitul lui Osiris ucis de Seth sau într-un mit asemănător cunoscut de la „duşmănoşii” filisteni din Palestina, o variantă a morţii lui Dumuzi. Şi tot de aici au luat ei pe cei doi fii ai lui Noe, Sem şi Ham amintiţi mai sus, iar pe Iafet l-au luat de la greci, care îl ştiau pe Iapet, ca tatăl lui Prometeu ce venea din neamul hiperoborean. Moz$aicii au putut şterpeli aceste informaţii numai după ce textele religioase egiptene au fost traduse în greacă la cererea regelui macedonean Ptolomeu ll, sub supravegherea preotului egiptean Manethon şi au ajuns astfel în Biblioteca publică din Alexandria. Acţiunea s-a petrecut în jurul anilor 270-230 î.e.n. şi numai după această dată, iv$riţii au fost străfulgeraţi de revelaţii, imitaţii şi alte asemenea conspiraţii drăceşti.

Religia egiptenilor avea două părţi distincte în practicarea cultului, o manifestare publică la care participau toţi membrii comunităţii şi o manifestare foarte restrînsă, numită de greci mistere, unde participau doar iniţiaţii. În această categorie intrau o parte dintre preoţi, unii mireni cu calităţi deosebite, marii preoţi şi pir-o. Fiecare nomă avea misterele ei, dar cele mai cunoscute, ajunse pînă la noi sînt misterele lui Osiris. Ele erau adevărate reprezentaţii teatrale jucate în public unde participau un mare număr de figuranţi alături de preoţi, iar o parte a acestor mistere erau jucate în temple sau în clădiri special amenajate acestui ceremonial, fiind partea cea mai importantă a sărbătorii. Nomele aveau fiecare propria organizare religioasă în frunte cu marele preot care slujea divinitatea tutelară. La egipteni funcţiile preoţeşti nu erau ereditare iar cei care nu dovedeau rîvnă pentru învăţătură erau lăsaţi de bărcuţă pentru că ei nu aveau căruţă, să se ocupe cu altceva, marele preot fiind iniţiatul în misterele cultului zeului principal şi dobîndea înţelepciunea prin clarviziune.
Intrarea în templele egiptene era condiţionată de o purificarea de aceea erau bazine cu apă în faţa lor unde fiecare credincios se putea curăţa. Obiceiul a fost luat de mo$zaici cînd şi-au ticluit ei povestioarele gogonate şi revelate.

În teologia egipteană cuvîntul ka semnifică o parte a divinităţii universale concretizată într-o anumită formă de viaţă sau neviaţă şi care după moarte sau distrugerea corpului material, se întoarce la ceruri în acea vibraţie energetică veşnică. Deci şi morţii clanului se vor întoarce la strămoşii lor, iar regele prin puterea lui devine simbolul acestui suflet colectiv al clanului şoimului care tutela peste Egipt. În eme-gi ka înseamnă colectivitate, clan, oraş, cetate. În cultura din Carpaţi s-a dezvoltat un concept foarte asemănător, păstrat prin cuvintele IO, IOU, IU cu un sens larg de Mîntuitor sau binefăcător al comunităţii neamului get. Întunecaţii au preluat acest concept al geţilor, l-au amestecat cu cel egiptean şi au scos de sub freză pe IA sau IAO, aşa cum apare Întunecimea Sa Iahwe la Diodor din Sicilia în Biblioteca istorică. Grafic ka era prezentat în scrierea egipteană prin litere U cu capele puţin desfăcute spre exterior, aşa cum este vasul cunoaşterii de pe moneda lui „Cotys”. Ka apare odată cu naşterea fiinţei vii şi se dezvoltă cu aceasta pînă ajunge la maturitate, dar la începerea îmbătrînirii, ka se conservă în forma matură pentru a menţine puterea de viaţă şi a renaşterii de după moarte. Căci ka nu moare niciodată, după moartea trupului el se înalţă la ceruri unde se adună toate ka-urile într-o altă lume eternă. Atunci naşterea trebuie înţeleasă ca o ieşire din ka-ul primordial pentru a trăi în formă şi trup pe pământ apoi o reîntoarece la adevărata existenţă în altă lume. Textele egiptene spun despre ka-ul regelui că este cel mai puternic pentru că el simbolizează colectivitatea întreagă ce a intrat în legătură cu divinitatea, de aici mo$zaicii şi-au luat poate ideea puterii absolute a rabinului şef iar iudeo-creştinii catolici s-au şmecherit cu al lor papă drept „crăcănatul lumii”.
Cei care ajungeau la judecata lui Osiris şi erau găsiţi vrednici de nemurire primeau o coroană a „justificării” ce era confecţionate mai ales din frunze de măslin. Egiptenii îşi doreau ca după moarte să aibă parte de drumul către nemurire şi să se bucure ca Osiris de viaţă veşnică iar drumul se făcea cu ajutorul bărcii solare.

În miturile egiptene copacul apare ca un copac al vieţii unde sufletul mortului sub formă de pasăre se odihneşte şi primeşte apă sau fructe. Cine bea din apa vieţii şi va mînca din fructele cerului va deveni nemuritor şi uite aşa prin puterea cuvintelor acest mit a ajuns nemuritor şi pe plaiurile mioritice.
Sufletele se urcau la cer pe o scară, păzită de fiinţe de lumină iar cel care îi primea pe cei vrednici se numea „Aceste-este-el”. Sufletele Kher-Aha(glasul străbunilor) de la Heliopolis erau considerate drept suflete ale strămoşilor care apărau metropola. Scara cerului era un concept care se referă la o scară sacră dar nevăzută ce ajuta sufletul să se urce la ceruri pentru Judecata de Apoi. Trupul regelui mort se urca pe o ,,scară” spre ,,marele lăcaş” de pe vîrful muntelui sfînt care sprijinea bolta cerească. În Regatul Nou era cunoscută drept scara lui Osiris, zeul renaşterii şi înălţării, fiind numit şi neb cheperu „stăpînul înfăţişărilor”. Sufletul mortului parcurgea lumea de dincolo în şapte etape, ceea ce corespunde celor şapte ore ale nopţii. Pe Marelui Zeu, Te chem fiind cunoscut de mort, acesta dorea să-l privească în faţă. Barca Marelui Zeu este condusă de apropiaţii lui numiţi „arhonţii planetelor.” Sufletul se ducea în lumea cealaltă prin deschiderea gurii de către preotul Sem al lui Ptah. În teologia egiptenilor inelul sau cercul era simbol al eternităţii, dar acelaşi înţeles îl avea şi la geţii de pe Istru aşa cum aminteşte poetul latin Marţial în versurile sale

Înmormîntarea se făcea cu diferite ritualuri iar cosciugul era pus pe o luntre care era aşezată pe o sanie trasă de boi sau vaci. Obiceiul s-a păstrat în această formă la români pînă în secolul XX, iar uneori, vara morţii mioriticilor erau duşi la cimitir cu o sanie trasă de doi sau patru boi. În Imperiul Nou, mortul era dus la groapă pe o sanie trasă de vaci albe înjugate, iar în spatele ei urmau rudele şi prietenii adică Nemu în egipteană. Şi noi ştim că la orice înmormîntare de-a ariminilor, în spatele coşciugului, merge neamu decedatului, adică rudele de sînge cele mai apropiate. Uite aşa ne descoperim adevăratele rădăcini, după ce Laurian cu făcăturile lui sataniste şi leprele ce l-au urmat în apucături şi ticăloşii, ne-au pus pe „calea luminoasă” a îndobitocii absolute.

În Regatul Vechi barca morţilor numită şi Henu avea în mijloc un soclu cu şapte trepte ca simbol al urcării la cer pentru Judecata de Apoi. În scrierile religioase se spune că plutirea bărcii Henu era supravegheată de zeul Anti, un zeu şoim, considerat strămoşul mitic a epocii regilor zei.
Amduat este o parte a lumii de dincolo de sub pământ pe care trebuie să o parcurgă sufletul mortului în barca Henu, fiind supus unor încercări şi purifică, înainte de a ajunge în Amenti, ţinutul renaşterii alături de Osiris.

Peştera era considerată la egipteni arhetipul maternal al naşterii şi primirii trupului mort pentru a fi preluat într-o nouă renaştere, din trupul zeului pământ Gheb sau a Mamei Pămînteşti, cum apare în scrierile esenilor. Tot în această lume subpămînteană era alături de ţinutul lui Osiris, adică raiul cum nu îndrăznesc să spună culturnicii creştinii, şi iadul sau Rosetau, ceea ce înseamnă „lacul de foc” Aşa stăteau cele religioase şi la geţii „cei sălbatici” după cum ne arată tăbliţa care povesteşte moartea lui BOERO BISTO sau cum ne spun unele crîmpee de scriitură din Oracolele caldeene. Osiris era stăpînul marii peşteri subpămîntene pe unde trecea zilnic chiar Ra în barca lui divină şi trebuia să se tîrască printr-un culoar îngust pentru a ieşi din nou pe cer.

În Cartea peşterii există mai multe scene cu duşmani ai zeilor puşi cu capul în jos, în parte figuri de femei în lanţuri sau implorînd bunăvoinţă, în parte nelegiuiţi fără cap sau păsări Ba(ca manifestări de sine stătătoare ale celor morţi), toţi aceştia se află în „întunericul primordial”. Şi iarăşi vin şi le arăt făcătura celor care se ţin că toată înţelepciunea lumii a fost trimisă pe capul lor; ţinutul sheol unde se duceau ,,sufletele” răposaţilor mo$zaici era o întunecime şi frigăraie veşnică iar iubiţii lui Iahwe nu mai pupau niciodată lumina soarelui. Pentru morţii din religia egiptenilor, lumea de dincolo era o lume răsturnată. În Textele piramidelor, podarul din lumea subpămînteană este numit „cel ce priveşte înapoi”, căci se uita mereu în direcţia opusă.

În Amduat, partea cea mai de jos a peşterii lui Sokaris era imaginată cu valuri roşii, aluzie la „lacul de foc” în care erau pedepsiţi cei condamnaţi şi răi, sau iadul îndrăciţilor iudeo-cretini cu care ne-au prăjit minţile şi istoria. Şi GEŢII aveau în mitologia lor o asemenea blăstămăţie, iar avesticii îi acuzau pe ariminii carpatini, după ce s-au înfruptat copios din religia lor – tot aşa cum au făcut iv§riţii cu egiptenii şi cu filistenii – că sînt fiii Satanei/Ahriman şi îşi chinuie potrivnicii într-un lac de foc de şapte sute de ori mai fierbinte decît fierul topit. Ce urecheală merită urîcioşii!
În religia egiptenilor uleiul sfînt era identificat cu ochiul Uzat, iar ungerea cu acest balsam divin îl înzestra pe cel norocos cu puteri supranaturale împotriva forţelor întunericului. Şi Eno cînd a fost chemat în ceruri de către Sîntu spre a primi Legea Adevărului şi Dreptăţii, a fost uns cu ulei de slavă pentru a fi şi el fiinţă binecuvîntată ca celelalte fiinţe cereşti.

Egiptenii cînd spuneau rugăciuni sau cîntece în actul de venerare a divinităţilor, se puneau în genunchi şi se aplecau pînă ce atingeau cu nasul şi fruntea pămîntul, gestul fiind numit „sărutul pămîntului”. În timpurile preistorice, aduceau ca jertfă o pîine care se punea pe o rogojină împletită numită în egipteană hetep, cuvînt care a rămas cu sensul de jertfă şi care semnifica pîine. Mai tîrziu, jertfa se punea pe altare de piatră. Pîinea adusă ca jertfă şi binecuvîntată de preot era considerată sacră şi stabilea o legătură directă cu divinitatea. Ca jertfă deosebită se aduceau şapte pîini fiind considerate „pîinea vieţii”. Pîinea era darul oferit zeilor şi sufletelor celor decedaţi, reprezentînd religios trupul lui Osiris. Mîncînd-o, credincioşii se împărtăşeau din trupul zeului şi în felul acesta, se uneau în acelaşi destin cu el. Geţii şi emeşii aveau aceleaşi concepte teologice şi aceleaşi practici cultice care se găsesc identic în creştinismul şterpelit din cel arimin.
Dar egiptenii mai aduceau ca jertfă şi animale vii ce erau sacrificate în timpul ceremonialului religios, apoi pregătite şi servite participanţilor laici sau oficianţilor cultului. La acţiunea de purificare a mortului şi de deschidere a gurii, se aducea ca jertfă, pulpa din faţă din partea dreaptă a unei vite simbolizînd puterea fizică. Tranşarea animalului sacrificat se făcea numai cu un cuţit de cremene. Cuţitele de cult nu trebuia să fie din material prelucrat de om ci numai din piatră. Iv§riţii au preluat aceste practici de la egipteni, dar şuieră numai a revelaţie în scriiturile lor, acuzîndu-i pe aceştia că i-au robit de le-a ieşit fumul din pungă. În Numeri 9,21 se spune că Aaron ca mare preot al lui Iahwe, a înjunghiat taurul şi berbecul ca jertfă de mulţumire pentru popor, şi arătînd „ca dar adus înaintea lui Iahwe piepturile şi spata dreaptă, cum poruncise Iahwe lui Moşe”. Dar la anumite sărbători, ciopîrţirea animalului sacrificat era un ritual prin care trupul era tăiat în 14 bucăţi, număr în care a fost hăcuit şi Osiris, iar din trupul lui adunat şi mumificat a renăscut o nouă viaţă pe pământ cum este prezentat în mai multe temple. În Egiptul de Jos, în noma 11 era o sărbătoare a unui taur numit „“ciopîrţitul” – hesed ­­– care se pare că îl reprezenta chiar pe Osiris.

În perioada mai veche a istoriei Egiptului, preoţii care participau la acest ceremonial purtau pe spate o blană de panteră. Preoţii GEŢI purtau chiar pe cap şi pe spate blana unui lup aşa cum ne arată tăbliţa 9. Preoţii egipteni erau obligaţi să se radă pe cap ca simbol al supunerii faţă de divinitate şi să se taie împrejur, obiceiuri pe care mo$zaicii le-au „împrumutat” în timpul „robiei” de bună voie şi le practicau cînd veneau la templul din Ierusalim. Dacă le aminteşti de originea acestor practici cît şi de folosirea pentru tranşare a unui cuţit numai din cremene, te iau din scurt cu revelaţii, vedenii şi alte trăsnăi, făcînd pe nisnaiu şi pe pricepuţii în toate, ştiind şi ei că nu-i mai crede nimeni. Cînd iv$riţii se duceau la templu pentru ispăşire, se rădeau pe cap, obicei păstrat pînă prin anii 1935 la mo§zaicii din Ardeal. Aceştia aveau frizerii speciale, unde, cu un brici anume se rădeau pe cap, după ce în prealabil meseriaşul îi dădeau cu pucioasă. Se pare că numai această duhoare îi plăcea lui Iahwe, care îşi făcea felul prin măruntaiele pămîntului. Ungerea cu pucioasă a tărtăcuţei „celor aleşi” respecta întocmai dorinţa Întunecimii Sale din Levitic unde spune de mai multe ori că lui îi plac numai duhorile de pîrjol total pentru că: „Aceasta este o ardere de tot, o jertfă mistuită de foc, de un miros plăcut lui Elohim“. Iar cuţitaşul din cremene, iv$riţii îl foloseau la tranşarea moţului bărbăţiei cum i-a spus Iahwe lui Avram în Facerea 17,10-12 „Acesta este legămîntul meu, pe care să-l păziţi între mine şi voi…tot ce este de parte bărbătească între voi să fie tăiat împrejur… La vîrsta de opt zile, orice copil de parte bărbătească să fie tăiat împrejur…fie că este rob născut în casă, fie că este cumpărat cu bani de la vreun străin.”

Va urma!

Sursa: Olariu Arimin
Adaptare şi foto: Carmen Pankau

ULUITOAREA CIVILIZAŢIE EGIPTEANĂ PE CARE A CREAT-O NEAMURILE ARIMINE/GETE ACIUATE PE MALURILE LUI HAPY (PARTEA a II-a)

-Urmare-

Emeşii/sumerienii au scris cea mai veche enciclopedie a lumii numită Harrahulubu, cuvânt compus din hara, pe care noi îl păstrăm încă sub forma hărău cu sensul de şoim şi cuvântul hulubu care este porumbelul. Denumirea scrierii s-ar putea tălmăci prin şoimul păcii ca întruchipare desăvîrşită a puterii divine sau şoimul iubirii aşa cum era el perceput de către faraon ce primea puterea de la zeu, simbolizată printr-un şoim ceresc. Şoimul sfânt trăieşte în veşnicia cerurilor, zice un text de-al lor.

În tăbliţa 39, boero Bisto ne povesteşte nenorocirea pierderii fiului Dima, datorată nepriceperii comandantului oştirii geţilor Beresio. Când Dima stătea pe carul pentru incinerare, boero Bisto îl numeşte uliu sau şoim pe fiul său mort, ca dovadă a legăturilor cu cei plecaţi, şi cinstiţi de cei rămaşi pentru faptele lor deosebite.

Un alt animal totemic era leul, identificat într-un text închinat regelui Sethi l (1312-1298 î.e.n.) care spune despre acesta, amintind de vechimea totemurilor din vremurile preistorice că este „leu înspăimîntător, el calcă hotarele oricărei ţări străine; taur puternic cu coarne răsucite el calcă în picioare pe asiatici şi zdrobeşte mulţimile din Keta.” Năravul era păstrat şi de geţi pentru că pe un medalion, mato Oriloe, conducătorul cetăţii Sarmisetusa după anii 30 î.e.n., spune că este un tînăr leu, iar Lisimah cînd vine pe la anul 320(T 20) să preia conducerea Macedoniei şi îi hăcuie cumplit pe geţii ce erau mercenari la Pela, este numit taurul perso-macedonean. Ca leu ocrotitor s-a firitisit şi mato Bezina pe la anul 40 î.e.n, urmaşul lui Boero Bisto. Numele Keta cred că se referă la Geta sau Getia, pentru că egiptenii foloseau foarte rar litera g sau poate nu au descoperit-o suficient cei care le-au desluşit scrierea. Andrei Mureşanu a scris poezia Pui de lei pentru renaşterea virtuţilor neamului străbun şi ne asigură el că pe plaiurile mioritice „în veci s-or naşte pui de lei”. Eu cred că seminţia „neamului ales de Sântu” rău a fost ciopîrţită de oameni şi vremuri, iar puzderia de pui de lei care era pe vremea lui Bezina sau Orelio nu prea mai are cum să se nască în prezent pe toriştea geţilor.

Şi berbecul făcea parte din totemurile care au străbătut istoria egiptenilor fiind considerat simbol al fertilităţii, dar odată cu dispariţia rasei de oi care a existat la început în Egipt acest animal a fost înlocuit cu un ţap, ce era venerat ca animal sacru în oraşul Mendes – Dedet în egipteană – din Deltă. Mai ales femeile veneau şi se rugau lui pentru fertilitatea familiei, fiind legate pe cap cu o bentiţă aşa cum purtau preoţii geţi. În inscripţiile din timpul regilor Ramses se spune că Ptah, cel care a creat lumea prin vorbă şi gând, sub înfăţişarea berbecului de la Mendez – atunci rasa de oi adusă din Carpaţi dispăruse prin secolul XVlll î.e.n. şi a fost înlocuită cu capre – coabita cu regina. Încă din timpul Regatului Mijlociu secolele XX-XVlll î.e.n. berbecul din Mendes era reprezentat ca Ba(o noţiune încă incertă care ar însemna „suflet divin sau poate aura oamenilor”) al lui Osiris; întrucît simultan el trece şi drept „viaţa lui Ra, viaţa lui Şu şi viaţa lui Gheb, el devine încorporarea unei pătrimi cosmice” iar imaginea sa semnifică „un zeu cu patru capete pe un gît”. Caprele erau sacrificate de populaţia mai săracă a oraşului Mendes, iar ţapul sacru din Mendes Ba-neb-Dedet de multe ori era reprezentat simbolic şi ca un berbec. Aici a fost Zamolxe pe la anul 540 î.e.n. cu pârlitul de Pitagora, care i-a lăsat căpriţele să iasă din ocol, cum spune supăratul get în tăbliţa 2. Diodor din Sicilia scrie că toate animalele sacre aveau grajdurile sau coteţele lor proprii îngrijite de nişte slujitori speciali, numiţi „preoţi ai grajdului’’ iar tăbliţa amintită a păţitului get chiar asta povesteşte.

În categoria totemurilor foarte vechi era şi şarpele Uto, fiind animal simbolic al Egiptului de jos – din Deltă şi venerat prima dată în oraşul Buto, considerat ochiul lui Ra, îi ucidea cu privirea pe duşmani. Utu la emeşi era duhul soarelui, iar în română utălui înseamnă a urî. Şarpele avea o importanţă foarte mare în religia egiptenilor şi mai multe divinităţi aveau cap de şarpe, fiind considerat un simbol al veşniciei. Uneori discul solar ca simbol al vieţii veşnice era înconjurat de doi şerpi. Dar simbol al vieţii veşnice era şi crucea cu buclă iar la noi patriarhul şi mitropoliţii au pe toiag doi şerpi înfăşuraţi sau unul cu două capete, care se uită spre crucea dintre ei.

În Amduat, Cartea despre lumea subpămînteană apare şarpele cu două capete. El mai era privit ca reprezentînd puterea arzătoare a soarelui fiind aşezat pe coroana regelui sub forma Ureus. Pe de altă parte, Ra când călătoreşte în împărăţia întunericului are în şarpele Mehen – ,,inelatul” cum a fost pus în Tora pentru a fi nimicit de Iahwe – un prieten care îl ajută, el încolăcindu-se de jos în sus şi apoi coborînd în cealaltă parte, sub forma unor bucle în jurul cabinei de pe barca solară. Şarpele era văzut ca un înnoitor şi continuator al vieţii veşnice din ceruri şi de pe pămînt.

Mai amintesc vaca şi taurul care au avut o mare importanţă în religia egiptenilor, vaca fiind considerată animal sacru al zeiţei Hathor şi Isis, şi tot aşa apare la neamul aryas, care a migrat din Carpaţi în India. Soarele şi luna aveau ca epitet „taurul cerului” iar taurul divin era considerat „sufletul măreţ” al lui Ptah. Taurul este animal venerat al mai multor zei, dar şi în Carpaţi la neamul geţilor avea mare preţuire şi apoi mai tîrziu, în feudalism prin bourul din stema Moldovei.

Conducătorul egiptenilor pir-o sau faraon cum l-au numit elenii, este prin puterea divinităţii, regele focului ceresc şi al trăsnetului, având pe frunte şarpele Ureus care azvârle săgeţi de foc şi distruge duşmanii. Vocea lui este ca un tunet şi prin urletele ham ham îi sperie pe duşmani, el fiind însoţit în luptă de zeul lup sau poate că egiptenii foloseau în război câini dresaţi ca şi emeşii. Ca reprezentat al divinităţilor pe pământ, faraonul purta mereu pe mînă crucea cu toartă numită anch, ce reprezenta simbolul vieţii veşnice şi al sacrului. Această formă de cruce a fost preluată fără prejudecăţi în creştinismul copt, tot aşa creştinii ortodocşi dar şi cei catolici au furat fără a se ruşina vreo clipă, simbolurile religioase ale geţilor şi se fălesc obraznic cu „crucea greacă” şi „crucea latină”.

Sabia curbată era simbolul tăriei şi curajului, iar faraonii o primeau de la Ra, la fel era şi cu lugal al emeşilor. Geţii vrednici, adică puii de lei, primeau toţi sabia curbată dar de la făurarii lor, şi amarnic lucrau cu ea când erau supăraţi şi luaţi la socotit de fel de fel de venetici sau pofticioşi de hoţie.

După o perioadă mai lungă de timp, de obicei 28 de ani – unii autori spun că erau 30, fără a argumenta diferenţa – regele trebuia să îndeplinească un ritual de purificare şi regenerare a puterilor divine ce se făcea prin sărbătoarea heb-sed. Se pare că acest ritual are rădăcinile chiar în mitul lui Osiris. Aşa cum acesta a fost ucis după 28 de ani de domnie de către fratele lui, Seth, într-o conjuraţie de 72 de întunecaţi, iar din trupul lui, după ce a fost găsit şi adus în Egipt a ţâşnit o nouă viaţă pe întreg pământul, tot aşa regele trebuia să asigure prin propria moarte simbolică, continuitatea poporului său. Asasinarea ritualică la 30 de ani de domnie, cei care o susţin, o pun în legătură cu circuitul planetei Saturn în jurul soarelui, care este de 30 de ani, dar argumentul nu are susţinere şi în alte practici. În popor, legat de moartea ritualică era obiceiul de a face din mâlul Nilului mici figurine ale lui Osiris şi a pune în ele seminţe de cereale pentru încolţit, ca un simbol al renaşterii din moarte. Noi avem o astfel de tradiţie populară prin obiceiul Caloianu (kalo: rar, a fi drag + iani: făpturi cereşti de lumină, îngeri păzitori) care este un ritual de chemare a ploii pentru a ajuta viaţa plantelor şi a combate seceta. Se face o păpuşă din lut care se înveşmîntează, iar capul este acoperit cu ouă roşii de la Paşti. Este dusă cu mare alai şi îngropată într-un loc neştiut de săteni. Jelit ca un mort, Caloianu este dezgropat după 2-3 zile şi aruncat într-o apă curgătoare.
Dar sacrificarea simbolică a regelui – care în Egipt era şi Marele Preot peste marii preoţi din nome – a fost o reminiscenţă a unui cult ce era practicat în Carpaţi înainte de plecarea lor pe malurile Nilului.

Sabia curbată era simbolul tăriei şi curajului, iar faraonii o primeau de la Ra, la fel era şi cu lugal al emeşilor. Geţii vrednici, adică puii de lei, primeau toţi sabia curbată dar de la făurarii lor, şi amarnic lucrau cu ea când erau supăraţi şi luaţi la socotit de fel de fel de venetici sau pofticioşi de hoţie.

După o perioadă mai lungă de timp, de obicei 28 de ani – unii autori spun că erau 30, fără a argumenta diferenţa – regele trebuia să îndeplinească un ritual de purificare şi regenerare a puterilor divine ce se făcea prin sărbătoarea heb-sed. Se pare că acest ritual are rădăcinile chiar în mitul lui Osiris. Aşa cum acesta a fost ucis după 28 de ani de domnie de către fratele lui, Seth, într-o conjuraţie de 72 de întunecaţi, iar din trupul lui, după ce a fost găsit şi adus în Egipt a ţâşnit o nouă viaţă pe întreg pământul, tot aşa regele trebuia să asigure prin propria moarte simbolică, continuitatea poporului său. Asasinarea ritualică la 30 de ani de domnie, cei care o susţin, o pun în legătură cu circuitul planetei Saturn în jurul soarelui, care este de 30 de ani, dar argumentul nu are susţinere şi în alte practici. În popor, legat de moartea ritualică era obiceiul de a face din mâlul Nilului mici figurine ale lui Osiris şi a pune în ele seminţe de cereale pentru încolţit, ca un simbol al renaşterii din moarte. Noi avem o astfel de tradiţie populară prin obiceiul Caloianu (kalo: rar, a fi drag + iani: făpturi cereşti de lumină, îngeri păzitori) care este un ritual de chemare a ploii pentru a ajuta viaţa plantelor şi a combate seceta. Se face o păpuşă din lut care se înveşmîntează, iar capul este acoperit cu ouă roşii de la Paşti. Este dusă cu mare alai şi îngropată într-un loc neştiut de săteni. Jelit ca un mort, Caloianu este dezgropat după 2-3 zile şi aruncat într-o apă curgătoare.

Dar sacrificarea simbolică a regelui – care în Egipt era şi Marele Preot peste marii preoţi din nome – a fost o reminiscenţă a unui cult ce era practicat în Carpaţi înainte de plecarea lor pe malurile Nilului.

Din cele trei tăbliţe descoperite la Tărtăria, cea rotundă a fost citită de mai mulţi sumerologi ruşi iar informaţiile de pe ea, au fost puse în legătură cu unele informaţii din cultura sumeriană. Boris Perlov, publică un amplu articol intitulat Cuvintele vii ale Tărtăriei în revista Tehnica molodiji nr. 12/1975, unde îl citează pe colegul său V. Titov, care a citit tăbliţa rotundă astfel: ,,În a patruzecea domnie, pentru buzele(gura) zeului Şaue, cel mai vîrstnic după ritual(a fost ars). Acesta-i al zecelea.”

Tăbliţele au fost descoperite într-o groapă cu cenuşă şi oase carbonizate parţial, ce au aparţinut unui om matur. Textul de pe această tăbliţă, scris cu grafie latină arată astfel: „4 NUN KA ŞAUE GULA PI ID IM KARA“. Perlov modifică puţin interpretarea colegului său şi dă următoarea citire: „Cele patru conducătoare, pentru chipul zeului Şaue, cel mai în vîrstă (conducătorul, patriarhul, marele preot, în virtutea) adîncei sale înţelepciuni, a fost ars unul.”

În articolul menţionat, autorul aminteşte şi pe sumerologul englez S. Legdon, care a citit o inscripţie în sumeriană unde se povesteşte despre uciderea ritualică a sacerdotului suprem şi alegerea altuia în locul lui. În tăbliţa sumeriană se mai aminteşte despre cele 4 surori-preotese care se aflau în fruntea a patru grupuri tribale. Papirusul Ani, în capitolul Vl spune că în coşciugul mortului se puneau mici statuete numite şauebti(şaue + bit sau bîţîi) care aveau darul de a-l ajuta pe decedat în lumea de dincolo la muncile pe care trebuia să le facă. La început se puneau numai două statuete, dar în timp ele au ajuns la 360, adică zilele anului egiptean. Vedem că aceste statuete sunt legate de drumul sufletului decedatului de pe lumea cealaltă iar aceste mici divinităţi tocmai trebuiau să-i însoţească, călăuzească şi protejeze destinul mortului. Zeul Şaue, în mitologia egipteană era divinitatea sorţii individului, fiind scris cu expresia „ceea ce este decis”, avînd şi temple în diferite oraşe. Dacă din denumirea statuetelor cuvîntul şaue a fost lămurit, mai trebuie să facem lumină pentru cuvîntul bti cum l-au scris egiptologii. El poate fi citit biţ care în limba română este o şuviţă de păr sau de lînă. La egipteni, din capul mortului se tăia o şuviţă de păr ce se ardea pe altar alături oul cosmic numit ouţ sau meska şi alte ofrande. Dar poate fi citit şi bîţîi, cu sensul de a imita pe cineva, fiind tocmai rolul acestor statuete de a munci pe lumea cealaltă în locul defunctului. O altă variantă de citire a cuvîntului bti este bîţi cu sensul de bunici în limba română. Şi această semantică ne duce la originea carpatină a divinităţii care era principalul zeu în mileniul lV. î.e.n. iar cînd au migrat în Egipt şi-au dus cu ei şi legendele teologice.

În perioada totemică Şaue a stat în fruntea unii trib care l-a avut ca divinitate principală, dar în timp, teologia şi teozofia lor a fost amplificată prin prelucrări succesive iar Şaue, ca şi strămoşii din Carpaţi au intrat într-un plan secundar al ancestralului. Ca zeu şi el a îmbătrînit odată cu credincioşii lui, şi după multe generaţii, a cedat rolul cultic unor divinităţi mai tinere şi mai viguroase. În limba veche Şaue înseamnă vulturul divin(şa: noroc mare, graţie divină + ue: şoim, vultur), iar acest totem a înfăptuit unirea triburilor arimine de pe cursul lu Hapy.

Sufletul mortului cînd călătorea către ţinutul lui Osiris, trecea prin Amduat unde era apărat de patru duhuri protectoare împotriva şarpele Apofis, care îi mînca pe cei ce au făcut pe pământ multe păcate.

Dar noi păstrăm numele vechii divinităţi carpatine în numele Şaue, cum îşi numesc satul localnicii din Şieu, comuna Rozavlea, jud. Maramureş şi Şaulia, localitate din judeţul Cluj. La emeşi, divinitatea destinului şi a renaşterii vieţii din moarte se numea Suen, ca duh al lunii.

Sanctuarul rotund de la Sarmisetuza avea un diametru 28 de metri, soarele îşi desăvîrşeşte un ciclu de rotaţie în univers după calendarul geţilor în 28 de ani pămînteşti, iar esenii considerau că omul petrece un ciclu de viaţă(copilărie şi tinereţe, maturitate, bătrîneţe şi înţelepciune) în 28 de ani. Poate moartea lui Osiris de la egipteni se găseşte la emeşi în mitul lui Dumuzi care şi el are o soartă asemănătoare, ambele fiind o reminiscenţă a unui cult carpatin.

În ritualul de moarte simbolică şi renaştere a pir-o, numit în egipteană hed-sed, se folosea de obicei un preot care intra într-un ou din piele, considerat matricea placentară, prin care divinitatea recrea puterile benefice ale vieţii în faraon. În textele din Cartea morţilor unde ideea nemuririi este chiar temelia scrierii, decedatul este considerat ou cosmic sau şoim de aur din care se va naşte o nouă formă de viaţă „vei muri şi vei deveni, Eu sînt astăzi. Eu sînt ieri. Eu sînt mîine. Trec prin naşterile mele repetate rămînînd puternic şi tînăr, Ca Ra cu cap de leu el pune stăpînire pe partea sa de moştenire din cer”. În toate scrierile pretins revelate ale mozaicilor, dar dovedite ca mincinoase şi furate, nu există undeva o exprimare care să poată dovedi ideea nemuririi aşa cum apare ea la egipteni, emeşi şi geţi. În Kohelet sau Eclesiatul, ticluit în secolul ll al erei noastre, la cap. Xll,5 mormîntul este numit „casă a veşniciei” ori această expresie aparţine teologiei egiptene de unde au luat-o mozaicii, ei neacceptînd nemurirea ca o nouă lume, ci concepţia lor teologică susţine descompunerea şi dispariţia totală a mortului, iar despre suflet nici o vorbă.

Textele piramidelor folosesc mai multe cuvinte pentru divinul ou-matrice sau ou cosmic din care s-a născut totul: meska(meş: încălţăminte din piele subţire fără călcîi + ka: poartă, loc nou), meskhent(mascat: deghizat), kement, ut(ud: umed, aspectul din oul matrice, sau organul genital în general pe unde are loc naşterea sau se urinează), shed(şedă: supraveghere, ordine, putere), al căror nume arată „ţări sau oraşe ale pielii.” În Tora, mozaicii scriu ţinutul de la sudul Istrului, Mesia, cu numele de Meşec, apropiat de meşka, iar precizarea „ţări sau oraşe ale pielii” se referă la acele popoare care foloseau pielea pentru a se îmbrăca în perioadele friguroase ale anului. Ori de la nord de Istru pînă în sudul munţilor Traciei, frigul îi îngrozea pe toţi curajoşii, iar Ovidiu vorbeşte de fioroşii geţi care umblau prin Tomis în cojoacele lor miţoase. Sigur că erau miţoase dar erau şi călduroase pentru gioale şi mutrele bărboase.

Va urma!

Sursa: Olariu Arimin
Adaptare şi foto: Carmen Pankau