🌟DOR DE MIHAI EMINESCU, GENIU UNIVERSAL

Cel ce avea chipul unui „înger frumos, pe fruntea căruia era scris semnul Dumnezeirii”, cel ce-a visat „visul vieţii cel chimeric”, când viaţa îi părea „un basm pustiu şi urât”, cel care a revărsat „gândirea-i fără margini peste marginile lumii”, semănând lumină din „tainica-i simţire”, cel care prin menirea de geniu n-a fost fericit şi n-a putut „face fericit pe cineva”, acesta este marele Eminescu al cărui nume „a scăpat de noaptea uitării”, el fiind un simbol al eternităţii.

Suflet al poporului român, Eminescu a ridicat spiritualitatea românească pe culmile perfecţiunii, opera sa fiind esenţa acestei spiritualităţi. Poetul şi-a propus în tinereţe să ridice un „palat poeziei şi altul dramei” ce avea ca scena istoria poporului nostru. Eminescu a ridicat un templu in literatura română, opera sa fiind „Ave Maria” în literatura universală. Cel în care Domnul a pus „nemargini de gândire” geniu românesc, Eminescu a pătruns pe cale universală în sufletele iubitorilor de poezie, graţie profunzimii şi armoniei versurilor sale.
Eminescu scrie în „Povestea magului călător în stele” „Astă nemărginire de gând ce-i pusă ‘n tine / O lume e în lume şi în vecie ţine.”(Povestea magului călător în stele) este în concordanţă cu noile teorii ale comunicării din univers pe căi subtile.
Opera sa poartă pecetea eternităţii, prin strălucirea imaginilor artistice şi profunzimea cugetării.

Mesajul său liric se materializează în esenţe umane de încântare şi înfiorare în faţa frumuseţii, sensibilităţii şi armoniei poeziei sale, căci adâncurile sufleteşti ale poetului uimesc mereu, prin acel inefabil şi mister ce-nvăluie fiinţa ce-a creat o opera nemuritoare.
Eminescu a armonizat ritmurile naturii cu ritmurile inimii sale care a încetat să bată prea devreme. Cuvântul în poezia sa are o magie unică, irepetabilă. Starea de vibraţie ce ne-o dă trăirea estetică, citindu-i versurile, face să ne transpunem în universul mirific al poeziei sale.
Poetul a trăit într-un timp şi un spaţiu doar al său, cel poetic, cunoscând starea de poezie, stare ce ni se transmite şi nouă, prin trăirea estetică. Eminescu va rămâne in conştiinţa poporului nostru ca un suflu viu, căci spiritul eminescian este veşnic, veghind asupra noastră din spaţii astrale.
Adesea, ne întrebăm de ce ne este aşa de dor de Eminescu. Simţim, noi, adevăraţii Români, un „dor dureros de dulce” de Eminescu? Dorul de acest genial poet este ca dorul de un frate mai mare, plecat prea devreme dintre pământeni, este un dor de un prieten drag ce ne ştie suferinţele şi toate durerile, visele şi speranţele.
Multora le este foarte dor de chipul lui visător de student, transfigurat de puritatea gândirii şi simţirii sale, de chipul unui tânăr înflăcărat de mari idei şi sentimente. Am vrea să ştim, să simţim tot farmecul ce-l răspândea fiinţa lui reală, tonalitatea şi inflexiunile vocii sale, mersul lui avântat sau doar de om ce meditează, pierdut în sine, vibraţia sufletului său plin de iubire, gesturile sale şi mai ales toate acele porniri pline de entuziasm, acele acţiuni puse-n slujba poporului care a dat acest geniu inegalabil.

Ne este dor de cel ce a scris poezia cutremurătoare „Ce suflet trist”, definindu-se pe sine, dar şi pe noi, căci ne regăsim în acele versuri, poetul purtând povara unui destin nefericit, al său şi al neamului său, pentru care a luptat cu condeiul, el fiind promotorul unor idei progresiste. Ne este dor de cel care ar fi putut face mai mult pentru ţara sa, dacă nu pleca prea devreme la îngeri.

În imaginaţia noastră îl vedem pe Mihai cu zâmbetul lui dulce, pe buzele-i atât de frumoase, cu privirea tandră, arzătoare sau îndurerată, cu lumina chipului său, unică, fascinantă. Cum să nu ne fie dor de cineva pentru care avem o iubire aparte, mai ales că el dorea înfăptuirea „Daciei Mari”? Dacă nu vine la chemarea dorului nostru, înseamnă că undeva, acolo sus, este iubit.
Noi rămânem să dorim ca şi el României „la trecutul mare, mare viitor” să vedem cum „izvorăsc din veacuri stele una câte una” şi să admirăm luna ieşind „din codrii” sau „a lacului văpaie” să simţim „flori de tei înmiresmate” să ascultăm şi pentru el „aspru cânt al mării” şi chiar să ne dorim ceea ce spune poetul: „Mai am un singur dor/ În liniştea serii/ Să mă lăsaţi să mor/ La marginea mării/ Să-mi fie somnul lin/ Şi codrul aproape/ Pe-ntinsele ape/ Să am un cer senin”(M.Eminescu „Mai am un singur dor”)

Poate că, pe nevăzute căi, putem comunica chiar cu marele poet şi-l putem implora, prin rugăminţi fierbinţi, să revină printre noi, să aducă în inimile noastre speranţa unei lumi mai bune, armonia şi pacea şi toată frumuseţea sufletului său încărcat de iubire.

Eminescu era conştient de valoarea universală a operei sale, aşa cum se reflectă în poezia „Numai poetul”:
Iată versurile:
„Numai poetul/ Ca păsări ce zboară/ Deasupra valurilor/Trece peste nemărginirea timpului/ În ramurile gândului,/ În sfintele lunci/ Unde păsări ca el/ Se-ntrec în cântări”

Eminescu rămâne alături de marii poeţi ai lumii, prin opera ale cărei rezonanţe străbat meridianele, fiind îndrăgită şi apreciată de atâţia iubitori de frumos. Avându-l pe Eminescu în suflet, nu mai suntem nicicând singuri, căci purtăm cu noi o bogăţie rară, cea mai de preţ comoară a limbii române, opera unui astru nemuritor, ce va străluci pe firmament cu o blândă lumină, iradiind prin veacuri frumuseţe şi armonie.

(Prefaţă cu adăugiri la cartea „Mihai Eminescu „Poésies” traduites du roumain par Ecaterina Chifu, ediţie online, postată de ePublishers pe amazon. com şi de editura Editgtaph, Buzău, 2012, România)

Sursa: Prof. Ecaterina Chifu
Adaptare și foto: Carmen Pankau

☀️MORMÂNTUL GETIC DE LA KAZANLÂK, BULGARIA

Cât privești spre linia orizontului, în tumulii ce se ivesc din câmpie ca niște mușuroaie de cârtiță uriașă, au fost descoperite o mulțime de morminte de pe vremea geţilor, construite cam între secolele V – III î.Hr. (acum 2.300 – 2.500 de ani). Primul mormânt a fost găsit în zona orașului Plovdiv, pe vremea turcilor, în urmă cu peste 100 de ani. De atunci descoperirile se țin lanț. Mormintele sunt împrăștiate peste tot prin Bulgaria, dar în jurul orașului Kazanlâk concentrarea este mai mare, pentru că în apropiere se găsea capitala geţilor odrizi, Seuthopolis („Orașul lui Săuță”, cel care „se dă uța” (stă în șaua lumilor) și care stabilește sensul și direcția și poate schimba mișcarea). Soarta ruinelor acestui oraș antic este un pic tristă.

Orașul a fost descoperit în timpul excavațiilor făcute pentru ridicarea barajului Koprinka. După ce au studiat arheologii ce-au avut de studiat, s-a decis totuși ridicarea barajului, așa că cetatea lui Seuthes al III-lea (Săuță) stă acum pe fundul lacului. Dar, până la morminte se ajunge ușor. Sunt indicatoare din drumul principal și câte un drumeag asfaltat, terminat cu câte o parcare, în apropierea tumulilor.

La Kazanlâk nu se vizitează un mormânt adevărat, ci o copie, dar reprodusă identic după cel adevărat, ce se află lângă una dintre cele mai frumoase necropole descoperite în Bulgaria. Am înțeles că originalul nu poate fi vizitat oricând, ci doar în grupuri organizate, datorită măsurilor speciale luate pentru a proteja situl arheologic. Noi ne-am mulțumit să vedem copia. Forma mormintelor este cam aceeași – sunt două încăperi, un coridor îngust ce te conduce spre o cameră circulară ce adăpostește mormântul propriu zis. Încăperea mi-o imaginam mai mare, dar abia încap trei oameni ce stau în picioare. Ce are special cripta din Kazanlâk sunt frescele ce împodobesc atât coridorul, cât mai ales cupola încăperii circulare. Este desenat aici un banchet funerar – un bărbat și o femeie ce stau așezați, cu mâinile împreunate într-un gest de despărțire sau de însoțire în moarte, cine știe. Cei din jurul lor le aduc ofrande: mâncăruri pe platouri mari, podoabe ascunse în lăzi grele, cai minunați și care de luptă. Alți doi participanți la cortegiu par a cânta la salpinx – trompeta antichității. Deasupra unui brâu ornamental, sunt amintite parcă cavalcadele războinice ale celui decedat, sau i se arată „drumul” către vortexul ce îl cheamă către o altă lume.

Mormântul getic de la Kazanlâk, situat în romantica VALE A TRANDAFIRILOR, din provincia Stara Zagora, a fost descoperit în 1944 și datează din perioada elenistică, aproximativ de la sfârșitul secolului al IV-lea î.Hr. Obiectivul s-a aflat în apropiere de Seutopolis, reședința regelul "trac" (get - n.r. Carmen Pankau) Seutes al II-lea, și a făcut parte dintr-o necropolă getică întinsă. Mormântul sub formă de cupolă are un coridor îngust și o cameră funerară circulară, cu decorații murale reprezentând ritualuri getice specifice acestui eveniment. Frescele sunt capodopere din perioada elenistică aflate în cea mai bună stare de conservare din Bulgaria, potrivit evaluărilor UNESCO. Monumentul este unic în lume, structura sa originală evidențiind evoluția remarcabilă, nivelul culturii și al artei în pictura din Geţia. Mormântul îndeplinește condițiile autenticității, construcția și zidurile au rămas în forma originală, fără să sufere modificări sau adăugări. Picturile murale reprezintă cea mai valoroasă mărturie din Mormântul de la Kazanlâk. Pereții au culoarea ocru deschis (culoarea roșie, folosită încă din mormintele epocii de piatră, sau a bronzului, pentru a arăta „prețul sângelui” magnetic (cu fier) pe care îl avem de plătit) ce contrastează cu pietrele mari, puse în evidență de linii albastre întunecate (culoarea cerului), care creează o atmosferă solemnă înainte de intrarea în coridor și apoi în camera funerară.

Măiestria artistică atinge cel mai înalt nivel în camera principală. Podeaua este de culoarea roșie, piedestalul este amplasat pe un un soclu circular, ce seamănă cu marmura roz. Frescele au fost executate pe baza unui desen preliminar realizat pe ultimul strat fin de tencuială. Chiar și astăzi se pot distinge liniile fine imprimate pe ipsosul umed. Diagrama picturilor arată că acestea nu au fost executate în mod spontan: lucrarea este rezultatul unei compoziții artistice proiectate anterior. Arhitectura și modelul compoziției au fost pregătite ca parte a unei opere de artă integrate. De asemenea, pentru specialiști este clar că ambele compoziții sunt opera unei singure persoane - un „artist arhitect”’. Printre elementele de armură descoperite în necropola regală getică de la Kazanlâk se află și un coif de bronz de tip „CĂCIULĂ GETICĂ” cu vârful întors (sau „Mama Gaya Vultureanca”).

Fresca mormântului regal getic din Kazanlâk are în partea sa inferioară un brâu pe care apare simbolul getic al „Trifoiului cu patru foi” – vechi simbol antic al norocului (Geții de Aur primordiali) aflat și pe scutul lui Decebal, colorat în roșu, galben și albastru. Aceste frunze de trifoi cu patru foi sunt intercalate de bucranii de bour (vechi simbol getic), cu ghirlande de flori în coarne (ca semn al mesajului: la un nou început de lume ai nevoie de noroc, pentru că moartea „paște” de foarte aproape). Monumentul ce datează din secolul al 4-lea î.Hr. și a fost inclus pe lista patrimoniului mondial protejat de UNESCO din 1979. Personajul feminin ce apare așezat în acestă pictură murală este reprezentat pe versoul monedei bulgare de 50 stotinki emise în anul 2005.

Prin riturile funerare specifice, geţii au făcut ca noi să trăim (aproape fără să știm) printre movilele – piramide în care se odihneau căpeteniile din vechime. Așa i-am avut aproape, iar ei au putut să înlesnească prin spirit, trecerea peste momentele de grație ale istoriei noastre zbuciumate.

Sursa: George V. Grigore
Adaptare și foto: Carmen Pankau

🦌ISTORIA INTERZISĂ: MITUL SARABHA LA GEŢI

Unul din cele mai reprezentative tezaure pentru arta getică, tezaurul de la Agighiol, socotit a fi o nestemată arheologică, îşi aşteaptă de peste 70 de ani monografia la care are dreptul, o interpretare care să-l scoată din enigmistica în care este cantonat, o încercare de pătrundere în simbolistica sa decorativă.
Tezaurul amintit ni se pare a fi cu atât mai important, cu cât el poate stabili o punte de legătură dintre lumea getică antică şi societatea feudală românească, ceea ce demonstrează implicit, continuitatea, permanenţa. Interpretat corect, acest tezaur este în măsură să taie nodul gordian al unei probleme care frământă de mult istoricii români de bună credinţă, şi anume originea getică a familiei domnitoare Basaraba (1).
Vom arăta în cele ce urmează, fără teama de a greşi, că numele de SARABHA însemna pentru geţi un motiv mitologic cunoscut de ei, în strânsă legătură cu legenda întemeierii statale şi a monarhului sacerodot care apare pe tezaurul de la Agighiol.

DESPRE ZARABOS-SARABI ŞI SARABA

Nicolae Densusianu semnaleaza că în Getica lui Iordanes se afla un citat în care, după opinia sa, BASARABA apare sub forma trunchiată de Zarabos:

„primum Zarabos Tereos, deinde vocitatos Pileatos, hos qui inter eos generosi extabant: ex quibus eis (Getis) et reges, et sacerdotes oridnabantur” (2).

Pe această bază, Densusianu, coroborând şi cu alte date, ajunge la concluzia că neamul cel mai nobil şi mai puternic al românilor de la Dunărea de Jos, numit Basaraba este atât de vechi, încât poate fi găsit în sec. VII î.e.n.
Atât Nicolae Densusianu, cât şi B.P. Hasdeu, au sesizat că în Istoria bizantină a lui Chalcocondyla, Dan, nepotul de frate al lui MIRCEA CEL BĂTRÂN, era numit „FIUL LUI SARABA”, în loc de Basaraba.3
Ambii istorici, pornind de la formulări de genul "Basaraba voievod, fiul preabunului Basaraba voievod" găsite în inscripţii vechi, afirmă că Basaraba a fost nu doar un nume voievodal, ci un titlu sacru pentru domnitorii ţării.

SARABA ÎN GEŢIA HIPERBOREANA

Vasile Lovinescu a arătat că întemeierea statelor medievale româneşti nu este decât aspectul exterior al unei reînnoiri tradiţionale "dacice".4
Basaraba constituie numele unei caste şi nu al unei familii domnitoare, care a existat în Geţia Hiperboreana. Din traducerea textului lui Iordanes (Getica) care spune că „primii dintre ei erau Sarabii terrei, dintre care se consacrau regi şi preoţi”, se poate deduce că Sarabii cumulau ambele funcţii, cea sacerdotală şi cea regală.
Tradiţia hiperboreana a unui centru spiritual universal în Geţia presupune existenţa unui monarh universal, un REGE AL LUMII, care era şi ZEU, numit SARABA.5
De fapt, însuşi Zalmoxis a fost numit REGE şi ZEU şi este posibil ca, în perioada hiperboreană. un alt nume al lui să fi fost cel de Saraba.

SARABHA LA INDO-EUROPENI

Prin intermediul unui studiu al lui Mircea Eliade 6, putem pătrunde în miezul problemei mitologice Sarabha, subiect abordat în scrierile vedice, în literatura budhistă, în literatura şi folclorul altor popoare indianizate ori europenizate, sedentare ori migratoare.
Important de reţinut este faptul că, în limba sanscrită, cuvântul sarabha (cu accentul pe s) având ca echivalent în limba pali sarabha, desemnează un cervideu fabulos cu opt picioare în loc de patru.
în Mahabharata, Sarabha desemnează un Asura, a cărui încarnare este regele-ermit Paurava 7, iar în Purana, Asura Sarabha este un monstru redutabil cu opt picioare, mai puternic decât un leu, şi adversarul lui Vişnu. Scoţând în evidenţă rolul religios al cerbului, M. Eliade trece in revistă diferitele valorizări ale mitului sarabha.

Cervideul este când încarnarea unui Boddhisatva, când un Asura, adică o fiinţă divină şi demonică, când un animal călăuză, ce obliga prinţii la săvârşirea unui ritual de întemeiere.
Sarabha a fost pus în legătură, pe rând, cu luarea în posesie a unui teritoriu nou sau cu întemeierea unui regat, întemeierea unui oraş, obţinerea suveranităţii universale, o experienţă decisivă sau conversiune religioasă. În literatura indiană veche există o scriere intitulată chiar „Sarabha-minga-jataka”, de unde aflăm cum unui rege i se arată un Sarabha, pentru a-l învăţa Legea, adică, în limba sanscrită, dharma. Sa nu uitam ca acest cuvant -dharma ( cu pronuntia dzarma ) se afla la rădăcina toponimului GETIC ZarmiseGETusa (v. Zalmoxis in cantecul batranesc, Editura Cronicarul, Tulcea,2003, pg.6-8 si celelalte).

SARABHA, REPREZENTAT PE CUPELE DE ARGINT ALE TEZAURULUI DE LA CALICA ( AGIGHIOL)

Descoperit în anul 1931, în movila lui Uţă, tezaurul de la Agighiol, judeţul Tulcea, cuprinde mai multe obiecte de valoare, din argint şi aur, decorate antropomorf şi zoomorf. Cei care cunosc diferite variantele ale legendei lui Dragoș- Voievod își amintesc de un personaj feminin Uta, de la care domnul moldovean primește binecuvântarea. Să mai amintim aici că la Calica (Agighiol) se afla un loc în apropierea satului numit Sub Cunună, toponim întâlnit și în zona din apropierea Grădiștii de Munte, socotit a fi capitala ori centrul religios getic. Însă pe noi ne interesează cel mai mult obiectele din aceasta comoara de proveniență getica și mai ales decorațiunile sale.

Pe cele trei vase de argint, sub formă de cupă,din acest tezaur, domină o unitate decorativă reprezentând un CERB CU OPT PICIOARE, având coarnele sub forma unui ax central, cu mai multe ramuri pe ambele părţi.
Pe cupe se mai află diferite desene reprezentând o pasăre răpitoare ce seamănă mai degrabă cu un cocoş prinzând cu ghearele un iepure, caprine obişnuite cu patru picioare, un animal fabulos, probabil un dragon, aflat pe spatele unui porc şi altele.

Ceea ce ne interesează cel mai mult este acest cervideu cu opt picioare cunoscut, după cum am arătat mai sus, sub numele de sarabha. Iată descrierea făcută de arheologul Dimitrie Berciu a acestei decorațiuni de pe cupele de argint: 

pentru vasul nr 1, ”Animalul de la mijloc este un cerb care are coarnele bogat desfăşurate şi acoperite cu pătrăţele şi are opt picioare. Desigur, este vorba de o exagerare, care va fi avut o oarecare semnificaţie”; 

pentru vasul nr. 2, ”Animalul central care formează unitatea decorativă principală, reprezintă un ţap cu opt picioare…
… Pe partea opusă a vasului, în dreptul primului animal cu opt picioare se află un altul, cu acelaşi număr de picioare şi cu corpul acoperit cu decor similar aceluia de pe coarne”; 

pentru vasul aflat în posesia Metropolitan Museum din New-York:

"Primul animal care ne atrage atenţia este cerbul cu opt picioare, deja amintit". Însumând, pe cele trei cupe de argint, ale tezaurului, sarabha, cervideul fabulos cu opt picioare, este reprezentat de patru ori, ceea ce conferă calitatea de simbol dominant.

Aşadar, mitul sarabha este atestat în Geţia şi arheologic, nu doar lingvistic, deşi el nu a atras atenţia până în prezent. Cele opt picioare ale cerbului de pe cupele de argint nu reprezintă nici o exagerare artistică, aşa cum credea D. Berciu, ci o ilustrare a cerbului sarabha, care a fost un mit geto-hiperborean, ceea ce demonstrează o cultură mitologică de un înalt rafinament.

SARABHA ŞI BAS SARABHA

Se pune problema cum să înțelegem numele de Basaraba. Este evident că avem în față un cuvânt compus cu substantivul sarabha. Particula lingvistica din capătul cuvântului poate fi citita fie bha, fie bas, ambele sunt posibile.

În limba sanscrită particula „Bha” sintetizează mai multe sensuri: a străluci, a apărea, a se manifesta, a părea, a avea darul să, a trece drept, a arăta ca 9.

Prin urmare, Bha-Sarabha ar putea sa însemne „a părea, a trece drept, a arăta ca Sarabha”.
Bhasarabha nu poate fi în acest caz decât monarhul înţelept care îşi călăuzeşte norodul, precum un sarabha, spre un teritoriu mirific, care, în sens istoric constituie mitul întemeierii statale, iar în sens religios înseamnă eliberarea de suferinţele existenţei. Voievodul este cel ce te conduce spre celălalt mal, făcătorul de vad, acel târtankara, călăuza-monarh.

Dintotdeauna regii geți, urmând pe Zalmoxis, rege şi zeu, au fost şi călăuze religioase. Însuși NEAGOE BASARAB domnitor pios, iubitor de carte a primit numele de la simbolul înţelepciunii, numit în getică „NAGĂ”‘ (şarpe), iar voievodul moldovean ŞTEFAN, constructor de mănăstiri și biserici, a fost supranumit Ştefan cel Mare şi Sfânt.

Cea de a două variantă, adică Bas-Sarabha este tot atât de posibilă, mai ales că, în grafia medievală romanească întâlnim forma Bassaraba, aşa cum se vede în inscripția de pe moneda bătută de voievodul Brancoveanu la 1713 : CONSTANTINUS – BASSARABA / de BRANKOWAN.

Tălmăcirea lui Bas Sarabha necesită o dezvoltare mai amplă, din acest motiv o vom aborda într-un articol viitor, oricum numele de Basaraba rămâne același.

În limba română, pe lângă omonimul şi toponimul BASARABA, mai avem şi cuvântul cosoroabă, însemnând fiecare dintre bârnele aşezate orizontal deasupra pereţilor casei, în lungul acoperişului, pentru a susţine căpriorii.

Asemănarea dintre coarnele cervideelor şi structura de lemn a acoperişului caselor la români este evidentă: cosoroabă seamănă cu coarnele unui sarabha, pe când căpriorii, seamănă cu coarnele unui cerb obişnuit. Un neam constructor de case nu putea fi unul migrator, ceea ce ne îndreptăţeşte să credem că acest mit este unul autohton, extrem de vechi, precum am arătat.

CÂTEVA CONCLUZII:

• Existenţa unei caste sacerdotal-regale, numită Basaraba, în societatea getică, se susţine nu doar lingvistic ci şi arheologic.

• Voievodul Basaraba nu trebuie căutat în evul mediu, ci în perioada getică de dinaintea lui Burebista.

• Tradiţia sacerdotal-regală s-a păstrat nealterată la geţi şi ea a ieşit la suprafaţă după un mileniu de la agresiunea romană, de data aceasta sub o haină "creştină".

• Nu există nici o ruptură între societatea feudală valahă şi societatea getică, iar cei care au văzut în numele Basaraba o etimologie cumană au greşit.

• Regele înmormântat la Agighiol-Tulcea în sec. IV î.e.n. a făcut parte din casta Sarabha, ca dovadă reprezentarea mitului în cauză pe obiectele de argint ce i-au aparţinut.

• Basaraba poate fi un cuvânt compus din bha şi sarabha însemnând ”Cel asemeni unui Sarabha”(ne rezervam dreptul de a reveni cu detalii la varianta Bas Sarabha).

• A existat pe teritoriul Geţiei Carpatice, în perioada hiperboreană, un centru spiritual universal condus de un monarh-sacerdot, numit Basaraba.

*Cuvântul cosoroabă, din limba română, arată că avem de-a face cu un mit autohton al unei populaţii sedentare, constructori de case. Este încă un argument că AICI s-au format marile mituri indo-europene şi că Geţia Carpatică a fost centru de civilizaţie al indo-europenilor.

NOTE
1. De reţinut că forma BASARABA şi nu Basarab este cea care se întâlneşte în cronici şi hrisoave, deci cea corectă.
2. N. Densusianu, Dacia preistorică, Ed. Meteor, 2000, p. 563
3. B.P. Hasdeu, Istoria critică a românilor. Ed. Minerva, 1984, pg. 94-138 şi celelalte.
4. V. Lovinescu – Dacia Hiperboreană, Ed. Rosmarin, 1996, p.58
5. V. Lovinescu greşeşte crezând că Basaraba este o formă coruptă din Ban –Saraba. Nu vedem cum bas ar deveni ban.
6. M. Eliade, De Ia Zalmoxis la Genghis-Han, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 137
7. Puerava-Paurava este un nume propriu armânesc, adică getic. O familie de armâni numită Puerava se află în prezent în Tulcea. Iorgu Iordan retine toponimul si omonimul romanesc Parava.
8. D. Berciu, Arta traco-getică, Ed. Academiei, 1969, p.33
9. Danila Icze – Dicţionar sanscrit-român, Ed. Universităţii Bucureşti.

Sursa: Gheorghe Şeitan
Adaptare și foto: Carmen Pankau

CUPA REGELUI GET LICURG, UN POTIR CONFECŢIONAT ÎN SECOLUL IV e.n. PRIN „NANOTEHNOLOGIE”… ÎN SECOLUL IV

În anii ′50, BRITISH MUSEUM a intrat în posesia unui potir confecționat în Antichitatea târzie și numit „CUPA LUI LICURG”. Pe străvechiul vas era reprezentată biruința lui DIONYSOS asupra regelui Licurg din Geţia. Opera anticului meșteșugar are o calitate excepțională. Acest tip de potire se confecționau, de obicei, în secolul IV e.n. Cupa lui Licurg este cel mai bine păstrat dintre vasele de acest tip.

Pe lângă estetica sa deosebită, vechiul potir mai prezintă o însușire interesantă, își schimbă culoarea. Când lumina cade direct pe suprafața paharului, aceasta capătă o culoare verde, precum jadul. Dar când lumina vine din spate, suprafața acestuia dobândește, ca prin minune, o culoare roșie, rubinie.

La examinarea riguroasă a vasului s-a constatat că sticla din care a fost confecționat cuprinde minuscule particule de aur și de argint, în cantități foarte mici. Respectivele particule au doar 50 de nanometri (1 nanometru = a miliarda parte dintr-un metru).

Cantitățile de aur și de argint sunt atât de mici, încât cercetătorii au crezut că sticla a fost contaminată în mod accidental cu aceste elemente, pe parcursul procesului de fabricație. În știința modernă acest fenomen, prin care se modifică culoarea unei suprafețe, este numit DICROISM. Sticla care posedă asemenea proprietăți se numește STICLĂ DICROICĂ.

Au mai fost descoperite și alte obiecte de sticlă în care aurul și argintul erau prezente în exact aceleași cantități, respectiv 330 părți de argint la un milion și de 40 părți de aur la un milion. Cumva, meșterii sticlari au aflat că atunci când lumina cade direct pe suprafața unui vas de sticlă în care aurul și argintul sunt prezente sub forma unor particule atât de mici (50 nanometri), culoarea acestuia se va schimba, comparativ cu situația în care lumina vine din spatele vasului în cauză.

Pentru a surveni un asemenea fenomen optic, aurul și argintul adăugate în compoziția sticlei trebuie să formeze cristale submicroscopice (cu dimensiuni atât de reduse, încât nu permit folosirea microscopului optic, pentru examinarea lor).

Prin proprietățile optice pe care le prezintă suprafața sa în urma diferitei expuneri la lumină, Cupa lui Licurg reprezintă un specimen ieșit din comun de operă de artă, aflându-se printre cele mai sofisticate obiecte de acest fel, dintre cele confecționate în Antichitate.

Rămâne, încă, o enigmă modul în care erau obținute aceste particule și folosite în realizarea unor obiecte precum „Cupa lui Licurg”. Știau anticii mai multe decât ne închipuim noi?

Se pare că da!

Sursa: Tomi Tohaneanu
Adaptare: Carmen Pankau

💥RELIGIA NOASTRĂ MULTIMILENARĂ A GEŢILOR

RELIGIA NOASTRĂ multimilenară, a Geţilor, a fost ÎNLOCUITĂ, treptat-treptat şi pe nesimţite, cu cea… “nouă” prin ȘIRETLICURI.

Noi, Geţii, suntem și am fost “creștini” cu mult dinaintea “Creștinismului”, care a COPIAT în întregime religia noastră, a Geților, cu excepţia câtorva detalii și nume, și a schimbat-o după bunul "lor" plac, asta se vede cu “ochiul liber”!

Sunt dovezi copleșitoare, indiscutabile, infailibile!

Pe Marea Zeiță MARIA au transformat-o într-o pământeancă din Iudeea, iar pe unul dintre Divinii Ei Fii, Apollon Zamolxe, l-au făcut pe jumătate evreu!

Iată ce scrie despre ei, Esenienii, cei care s-au “inspirat” de la Zamolxianism ca să ajungă la Creștinism, marele istoric FLAVIUS JOSEPHUS, în ”Antichitățile iudaice”, VIII, I, 22:
”Ei nu trăiesc prea diferit de lume, dar viața lor amintește în cel mai înalt grad de cea a Dacilor numiți pleistai”.

Celsus scrie în anul 178, în cartea sa „ Adevărata învățătură”, citez: 

„Cultul Creștin este de fapt religia lui Zamolxe pe care o practică neamul Geților”

Friedrich Hayek, 1899 – filozof austriac: 

„Rumânii sunt poporul din Europa care s-a născut creştin.”

Ambasadorul Vaticanului la Bucureşti, spunea în aula academiei acelaşi lucru, iar asta acum câţiva ani.

Episcopul Meliton al Asiei, citat de Eusebiu din Cezareea în lucrarea ‘Istoria bisericească’, scrie pe la anii 175 e.n.: 

“Filozofia creştină după ce a înflorit la barbari, s-a răspândit în imperiu.”

Mare-i grădina lui Dumnezeu, nu-i așa?

Despre Marea Păcăleală în care se chinuiesc și astăzi sute de milioane de credincioși de pe Geea, ar mai fi multe de spus…
Din păcate suntem ÎNCĂ nepregătiţi pentru Adevăruri, care ar zgudui lumea din temelii. Dar, vine timpul, Adevărul iese deja la Lumină, nicio grijă!

Da, suntem “mai catolici decât papa”, cum se spune, pentru că ACESTA este DREPTUL nostru ca POPOR PRIMORDIAL!

☀️NIASCHARIAN! Să renaștem!

Autor: Carmen Pankau

☀️Adevărul să fie spus întregii lumi! CREȘTINISMUL S-A INSPIRAT DIN ZALMOXIANISM

Mulți pasionați de istoria și spiritualitatea Geto-Dacilor au observat asemănările dintre iconografia așa-zisului ”CAVALER TRAC” cu cea a SFÂNTULUI GHEORGHE. Aceeași divinitate ecvestră, care ucide același monstru! Simbolic, scena reprezintă victoria lui Apollon-Zalmoxis asupra regelui scyth Beithy-Kelas ”Jivină Uriașă” (cf. rom. boaită; vită; lat. colossus ”colos”; rom. bijigoaie, bujigoaie ”dihanie”).

La Adjud, jud. Vrancea, a fost descoperit un talisman de bronz, care înfățișează o divinitate geto-dacică binecuvântând, având în fundal o cruce. Deasupra Zeului, o inscripție cu slove din vechiul nostru alfabet, zis pe nedrept ”chirilic”: O AGHIOS GHEORGHIOS. În limba greacă, tâlcul este limpede:”Sfântul Gheorghe”. În limba geto-dacică, inscripția se citește O AGHI OS GHEORGHIOS, tălmăcindu-se astfel:”Prea Strălucitorul (Vrednicul; Slăvitul; Puternicul) Gheorghe”; cf. rom. agă; uică ”unchi; bade; nene”; iugă ”vânt de Miazăzi”; alban. ag ”zori”; aga ”chiabur”; ajke ”smântână; caimac; frișcă”; ujk ”lup”; grec. Hygiea – Zeița Sănătății și a Curățeniei; rom. os; lat. as ”as”; rom. Gheorghe, Gheorghieș (n.).

Am văzut însă că, de obicei, inscripțiile geto-dacice au mai multe sensuri. Așadar, le aflăm și pe acestea:

1. O AGHI OSGHE ORGHI-OS ”La Revărsatul Zorilor, Cel Tăiat (Zdrobit; Nimicit) S-a ridicat”; cf. rom. alban. ag ”clarobscur; zori”; rom. așchie ”bucată mică, subțire, care se desprinde sau sare dintr-un material, prin cioplire, spargere etc.; surcea; țeapă; țepușă; spin”; alban. asgje ”nimic”; rom. a (se) urca; își.

2. O AGHI OSGHE ORGHI-OS ”Cel Plin de Spini S-a Înălțat”; cf. rom. uică; oca; agă; alban. aga; rom. așchie ”spin”; a (se) urca; își. Desigur, din această traducere se spune că Iisus a fost încununat cu spini!

ZEUL DE LA ADJUD este Însuși APOLLON-ZALMOXIS. Pe cealaltă față a talismanului apare Sora Lui Geamănă, Diana, și ea pe fundalul celei de-a patra luni calendaristice, despre care tradițiile geto-dacice mărturiseau că L-a înviat pe Fratele Ei, cu apă din izvoarele lacului sacru Saratokos și cu ierburi tămăduitoare.
Din inscripție se desprinde GHEORGHIOS, din care provin foarte popularul nume românesc Gheorghe și derivatele lui. În graiul Geto-Dacilor, GHE ORGHIOS înseamnă ”Cel Măreț; Cel Mărinimos; Cel Înalt; Cel Mândru”; cf. rom. cu; că; a (se) urca; gurgui ”vârful unui deal sau unui munte; vârful țâței; sfârc; vârful opincii”; a se gurgui ”a se mândri; a se îngâmfa; a se fuduli”; Gurghiu – masiv muntos.

Din poemul ”Patimile lui ORFEUS, Împăratul Atlanților, supranumit și ION ÎNAINTE-MERGĂTORUL”, am văzut că, în hagiografia atlanto-geto-dacică, Răstignitul a fost celebrul cântăreț, pomenit și astăzi. Zeul Apollon-Zalmoxis nu a fost crucificat, ci ucis de săgeți, și a înviat, întâmplările având loc în Luna a Patra. Aceasta este adevărata semnificație a crucii cu patru brațe din talismanul descoperit la Adjud! Altminteri, ce ar căuta Sfântul Gheorghe pe o cruce?

Încă un secret dezvăluit cititorilor mei: fecioara din legendele populare, salvată de către Sfântul Gheorghe de la jertfirea ei pentru balaur, adică pentru BEITHY KELAS, fusese vindecată de Însuși Apollon, fiind paralitică.
Așadar, Zeul o vindecase de paralizie, deci de ”Răutate; Primejdie”, de BEITHYKELAS; cf. rom. beteag; betegeală; bășcălie. Aceasta era fecioara din ”Noul Testament”, căreia Iisus i-a zis ”Ridică-te, fato!”.

Un alt talisman, tot de bronz, cu aceeași inscripție ca a celui de la Adjud, a fost descoperit la Bisericuța-Garvăn, jud. Tulcea. Și de această dată, crucea mai mare semnifică A Patra lună, APRILIE, când s-au întâmplat evenimentele hotărâtoare ale Antichității. Deasupra este sudată o cruce mai mică, Crucea ca unealtă de tortură, PE CARE ESTE RĂSTIGNIT ION-ORFEUS, cel ce prorocise Venirea Celor Doi Gemeni Divini, în ȚARA GEȚILOR.

Și pe talismanul de la Bisericuța-Garvăn Apollon-Zalmoxis apare în veșminte sacerdotale, pentru că a fost și Mare Preot al Geților, și-i binecuvântă pe pământeni.

SĂ FIE BINE ÎNȚELES: în bună parte, SĂPTĂMÂNA PATIMILOR și ÎNVIEREA sunt TRADIȚIILE STRĂMOȘILOR NOȘTRI, păstrate până astăzi.
Chiar denumirea celei mai mari sărbători religioase a Românilor, PAȘTELE, vine dintr-un epitet atestat al ”Cavalerului Trac”, BASK I DITHIAS ”Ridicat din Morți”; cf. rom. pisc; bașcă ”bastion”; pască; dițoaica ”moartea”; engl. death ”moarte”. De la tâlcul suprafiresc al acestei sintagme româna mai are astăzi boscoade ”vrăji; farmece”, precum și boscodiță ”vrăjitoare”, ce va fi fost, poate, și un supranume românesc al Dianei, cea care L-a înviat pe Apollon. De la teonimul ZALMOXIS, pe care-l purtau Amândoi Gemenii Divini, avem și rom. zalmoș ”pască; anafură împărțită în ziua de Paște”.

La început, Zalmoxienii celebrau Uciderea Zeului în ziua ce corespunde astăzi cu 21 Aprilie, iar Învierea, în ziua de 23 A LUNII A PATRA, ultima denumită, cum am văzut, și O AGHI OSGHE ORGHI-OS. Treptat, oamenii de rând au crezut că ”Sfântul Gheorghe” este o divinitate diferită de Apollon, dar au continuat să-l serbeze la 23 Aprilie, cum îl serbează și astăzi.
Uciderea lui Apollon, supranumit și I I SUS ”Cel de Sus; Cel care Se ridică”, atestat ca nume masculin dacic, a fost celebrată Vinerea, căci cumplitul eveniment se petrecuse în această zi, iar Învierea, Duminica, a cărei denumire vine și ea din graiul geto-dacic, anume de la DO-MNICA, atestat ca nume feminin și tălmăcindu-se prin ”Care își revine; Care (când) învie; Cel Treaz; Cel Deștept(at); Cel Vrednic”; cf. rom. de; a (se) mâneca ”a se scula dis-de-dimineață; a pleca dis-de-dimineață”; monah.
La 23 Prier, Românii încă mai serbează ziua Sfântului Gheorghe, Purtătorul de Biruință, care se mai numește și Sângeorzul sau Sânjorzul.

Ce s-o mai dăm pe după plop? A venit vremea să se spună pe șleau, a sosit timpul ca Adevărul să fie spus întregii lumi, în plina sa Lumină! CREȘTINISMUL S-A INSPIRAT DIN ZALMOXIANISM, prelucrat după ureche. Inventarea Creștinismului le aparține Esenienilor, care au încercat să demonstreze că prezicerile din ”Vechiul Testament” s-ar fi adeverit în vremea așa-zisului Iisus Christos, acesta fiind în realitate o combinație între Orfeus și Apollon.
Iată ce scrie unul dintre primii sfinți creștini, Origenes, într-o polemică: ”Apoi, fiindcă noi (creștinii – n.n.) cinstim pe cel prins și mort, cum spune Celsus, el crede că noi am făcut la fel ca Geții care cinstesc pe Zalmoxis”.

Ca să se spulbere orice îndoială cu privire la descendența Creștinismului din Zalmoxiansim, iată ce scrie și fostul șef al Departamentului de Studii Religioase al Universității Carolina de Nord din Chapel Hill, în volumul ”Misquoting Jesus:
Story Behind Who Changed the Bible and Why”, adică ”Răstălmăcindu-L pe Iisus: – Povestea celor care au modificat Biblia și de ce anume”: ”Legenda lui Zalmoxis se regăsește aidoma în ceea ce scrie ”Noul Testament” despre Iisus Christos. Oare să fie doar o simplă coincidență? Greu de admis, date fiind dovezile din ce în ce mai multe (deși s-a încercat mereu ascunderea lor de-a lungul mileniilor) care atestă că, într-adevăr, Cartea Sfântă a Daco-Geților a fost furată și adaptată noilor condiții de cei interesați (spre ghinionul lor, cu greșeli și contraziceri evidente, ce ridică prin ele însele multe semne de întrebare)”.

Mai trebuie precizat că autorul acestui volum nu e un fitecine, nu este un ”protocronist” de origine română, nici ”legionar”, nici ”neo-nazist!, nici ”dacoman”, ci ESTE O AUTORITATE ÎN DOMENIUL ISTORIEI ”Noului Testament”, al începuturilor Bisericii și al vieții lui Iisus.

De ce au fost distruse toate cărțile antice unde se scria despre Geto-Daci, inclusiv ”DE BELLO DACICO”, scrisă de însuși Traianus? Sau sunt doar ascunse?
De ce a numit papa Ioan Paul al II-lea România ”Grădina Maicii Domnului”? Ce-o mai fi știind Vaticanul despre toate acestea?

Renunțând la Adevărata Religie, care le-a fost dăruită strămoșilor Geto-Daci, din nu se știe ce pricini, NOI, Românii, n-ar mai trebui să ne văicărim niciodată că nu ne merge bine!
Dacă, într-adevăr, ne-am născut ”creștini”, acest titlu vine de la tribul getic al CRE-STONAI-lor ”Cei Neclintiți; Cei Tari; Cei Măreți; Cei Puternici; Cei Ridicați”; cf. rom. care; stană ”stâncă”; stână; Stan (n.); cârstineasă – importantă plantă de leac.

Sursa: Adrian Bucurescu
Adaptare: Carmen Pankau

ANA lui MANOLE

În cântecele bătrâneşti ale urmaşilor geţilor un loc aparte îl deţine legenda Mânăstirii de la Curtea de Argeş având înţelesuri ce se pierd în negura veacurilor. Mulţi gânditori s-au aplecat să decodeze sensurile sale, dar nu s-au dus prea departe în trecutul multimilenar al matriarhatului getic, iar lumea târzie a patriarhatului i-a obligat să tragă concluzii forţate care să se potrivească doctrinelor patriarhale şi de nevoie au apelat la metafizică, unde mintea omului se lasă la voia divină care apără şi păzeşte.

Scoţând în afara istoriei lumea matriarhală condusă de către Marile Preotese vitregim întreaga ştiinţă şi filozofie a omenirii. Acest aspect este foarte bine ilustrat de miturile, legendele, basmele, datinile şi obiceiurile româneşti transmise oral, modalitatea cea mai sigură de conservare a ştiinţei străvechi.

În această legendă, Meşterul Manole este însărcinat de Domnul Tării Româneşti, Negru Vodă, să înalţe o mânăstire cum n-a mai fost alta. Mânăstirea este ctitorire a Ţării Româneşti, lăcaşul sacru în jurul căreia se încheagă marile comunităţi umane voievodale.

Meşterul Manole este deosebit printre meşterii lăcaşurilor de cult, cu calităţi supraomeneşti asemănat cu Omul Mare care a înălţat Biserica Mare dintr-un Lemn Mare cum spune tradiţia străveche, cum n-a mai fost alta.

Îşi face o echipă de 9 meşteri mari calfe şi zidari - cu Manole zece, care-i şi întrece.
Echipa e sacră, alcătuită din 9 aleşi, care se întregeşte cu cel de al zecelea, ce semnifică întoarcerea la Unika - Nika 1 lângă 0, perfecţiunea - cifra 10 este simbolul perfecţiunii ce încheie prima treaptă de cunoaştere. Ce construia ziua, noaptea se surpa fiindcă n-a respectat datina codată prin care biserica trebuia să fie puntea de legătură, legea neîntreruptă a existenţei omeneşti care se înalţă pe matricea creată de femeile sacre.

Chinuit să afle motivele nereuşitei, subconştientul îl poartă în vis către abisurile existenţei arătându-i calea de urmat pentru a pune temelia lăcaşului de cult pe care se va întemeia o ţară, şi nu una oarecare, ci Ţara Românească, aria pe care au trăit pelasgii, singurii oameni divini de pe Pământ, adevăr istoric recunoscut de marii savanţi ai lumii.
Le împărtăşeşte celor 9 meşteri mari visul său. Sub jurământ hotărăsc să zidească la temelia bisericii prima nevastă ce va veni dimineaţa cu merinde.

Confraţii săi, cei 9 meşteri mari, nu-s la înălţimea jurământului şi deconspiră secretul soţiilor, care nu se duc dimineaţă cu merinde la soţii lor. În învăţăturile de demult, Dimineaţa semnifică, Zorile, începuturile existenţei, la care n-au acces oamenii obişnuiţi

Singura soţie care se vedea venind era Ana, soţia Meşterului Manole. El se roagă să plouă, să tune, să curgă şiroaie ca s-o întoarcă din drum. Ana e singura, unica, ce trece toate încercările fiind îndreptăţită la îndumnezeire şi ca femeie şi ca soţie de mare meşter, dar mai ales ca mamă capabilă să nască o Lume, nu numai pe Manole şi urmaşii săi.

Numele soţiei Meşterului Manole este Ana, Zâna Cerului, care asistată de Nika şi cele 8 megaenergii cosmice, maginikele, din datina măcinikilor de pe vatra veche a geţilor a făcut posibilă apariţia uscatului numit Pangeea. Prin dislocarea unor cantiţăţi imense de apă, aruncate deasupra Terrei a creat atmosfera, centura de protecţie a vieţii. Această sacră grupare feminină a creat Cerul şi Pământul, pe care l-au populat cu omuşori cum se atestă pe tăbliţele de lut de la Qumram, descifrate de Zaharia Sitchin.

Echipa de constructori din balada Meşterului Manole este alcătuită după modelul sacru al maginikelor, coordonate de Ana, Zâna Cerului. Echipa meşterului bărbat a înlocuit total femeile cu meşteri bărbaţi, dar totul se năruia. În vis, în subconştient, Manole este orientat către cea mai de ispravă soţie, născătoarea, deci e vorba de o altă lume, ce n-ar fi putut exista fără matriarhat, iar bărbaţii nu pot să întemeieze o lume fără ajutorul nemijlocit al unei femei născătoare, singura deosebită, capabilă să treacă grelele încercări, printre care sacrificarea unui şir de urmaşi, conştientă că existenţa oamenilor este protejată numai pe altarul sacru al regenerării.

Numai un meşter de talia lui Manole care îi întrece pe cei 9 meşteri mari… calfe şi zidari… prin pricepere şi prin înalta lui moralitate, dar care la izbucnirea omenescului din om se roagă să îi apară în drum şuvoaie de apă năvalnice, fiare sălbatice, ca să nu fie nevoit să-şi sacrifice soţia şi mama copilului său, poate ajuta creaţia. Ana lui Manole se dovedeşte a fi soţia-mamă demnă, ce traversează opreliştile prin care ni se dovedeşte că avea calităţi de Mare Preoteasă, capabilă cultic de a îndumnezei locul acestei Mari Mânăstiri orientată de Soartă prin numele sacru ca Zână a Cerului. E o nouă dovadă că oamenii râvnesc mereu existenţele celeste. Acolo sus, către înălţimi, se avântă şi cupolele bazilice, dar mai ales ogivele gotice, pe columnele de lumină către arealul unde trăiau oamenii sacri.

Ana este izbânditoarea, femeia neobişnuită, ce a răzbit să ajungă în locul unde se punea temelia lăcaşului de cult al vetrei Tării Româneşti. Ultimul ei gând a fost la copilaşul care-i plânge. Mesajul baladei Meşterului Manole este deosebit: înălţarea lăcaşului de cult după datina străveche pe credinţa zamolsienelor de pe vatra Ţarii Româneşti, în Grădina Maicii sacre, unde Mama Născătoare e Muma Universului, unde Măria e Pururea Fecioara plină de înţelepciune si nici un păcat fie el divin nu-i întunecă aura de lumină pentru că este sacra născătoare.
Femeia e Zeea Prometee. Este cheia şi pecetea Universului existenţial şi-o dovedeşte biogenetica modernă.

Scrierile antice consemnează că preoţii bărbaţi au luptat 1000 de ani să preia puterea religioasă din mâna femeilor sacre. Marile Preotese gete au creat Vatra Vechii Civilizaţii Europene, unde trăieşte azi poporul român, cum demonstrează strălucit savanta americană, fiică a Europei, Maria Gimbutas. Existenţa verigii intermediare de trecere de la matriarhat la patriarhat e dovedită prin cei Doi Napei, născuţii gemeni de Zâna Leto, Apollo şi Artemiza, cunoscuţi de către noi ca fiind cei doi Zamolse, Divingii, Doiengii, Doi.Na, Doi Nika femeie şi bărbat.
Zâna Leto îi naşte în mod miraculos şi cu mari sacrificii, aspect ce ne îndreptăţeşte să afirmăm fără să greşim că patriarhatul a preluat moştenirea Marilor Preotese nu întâmplător, ci ca o nouă verigă a omenirii apărută obiectiv la orizontul existenţial.
Za înseamnă Zână, adică sacră, iar Mol înseamnă femeie. Zamolsele sunt femeile sacre străvechi, care au acceptat despărţirea sexelor înălţând statutul bărbatului care a rămas tot în grija femeilor, chiar dacă acestea au acceptat locul secund cu mari sacrificii. Cei Doi.Na (născuţii), s-au păstrat şi în toponime. În Dobrogea se află lacul Doengii, cei doi născuţi din Zamolsele înţelepciunii giilor, geţilor, gheţilor, cei Doi.Nika concentraţi în intraductibilul cuvânt DOINA, Doinica, Doiniţa… .

În visul lui Manole era prezentă numai soţia, nu şi mama. Doar Ana se gândeşte la copilul care plânge, pentru că e mamă. Ana înţelege că oamenii au nevoie să conştientizeze apartenenţa la un neam, la o ţară, simbol fiindu-le grandioasă lucrare ce se înfăptuieşte cu sacrificii mari.
Orgoliul de mare creator, dar pământean şi bărbat, nu l-a împiedicat pe Manole să vadă consecinţele personale. Tăria de a se sacrifica, de a se jertfi pentru cea mai deosebită lucrare, îl înalţă pe cerul sacru al existenţei. Doar suspinul Anei mai susură din izvorul cu apă vie, cristalină, de la sânul mamei, de la sânul neamului, de la sânul Ţării.
Manole e făuritorul Altarului ce înlănţuie lumea divinilor gii care nu are început şi nu se va fi sfârşit, fiindcă temelia existenţei este preasfânta născătoare.

Această baladă ne indică rolul sacru al născătoarelor pe Pământ, păstrat în datinile străvechi. Cu timpul s-a pierdut sensul spiritual, deşi au fost găsite chiar schelete în zidurile lăcaşelor de cult, aşa cum multe dovezi arheologice atestă practici străvechi, mult îndepărtate de la scopul lor iniţial, numite jertfe pe rug, care nu erau altceva decât loc de rugăciune, ce să mai vorbim de practica unor popoare care fac pâine cu sânge de copil să refacă zestrea energetică, dar este inutil dacă energiile i-au părăsit.
Numai la noi, la geţii, mitul Babei Dokia păstrează codat rolul celor 9 energii, magiile Nikei în Calendarul Babelor, din ziua de măcinici de la 9 martie. Tot 9 meşteri mari îşi alege şi Manole. La noi cetele sacre sunt formate din 9 componente, dar Manole îi şi întrece, că se apropie de Creator în idealul său. E conştient de datinile străvechi, dar în subconştient, în visul din somn găseşte calea.
Ana lui Manole este mesajul divin că temelia existenţei în mitologia geţilor sunt femeile, care au născocit prin intuiţie şi inteligenţă regulile sacre de existenţă ale omenirii, au creat ritualurile activităţilor practice, artistice, simbolistica, religia, cultura făurind omenirea civilizată .

Există şi în zilele noastre obiceiul ca bisericile să fie construite după imaginea omului. La o oră anume, la apus de soare, o femeie bătrână şi curată, pregătită spiritual prin slujbe de către preot, se aşază cu faţa spre răsărit, cu mâinile întinse lateral, în echilibru pe ambele picioare şi rosteşte o rugăciune specială în vechime, azi Tatăl Nostru. Această femeie bătrână şi curată spiritual îşi lasă desenată umbra pe pământ şi astfel este orientată biserica. Să nu uităm că strămoaşele noastre, înălţau rugăciuni, oraţii, care erau şi informaţii, care se ţineau în prezenţa unei anumite Ore. Locul se numea orăştină şi se afla totdeauna pe un deal, aşa cum se zidesc şi bisericile în satele româneşti, pe cel mai înalt loc de pe vatra localităţii.
Oiconimele de pe aria geţilor de Orăştie, Oradea, Orăcină, Teleorman ne indică şi locul de pe tell, sau pe o movilă, pripor, pe care îşi ţine ORA ruga, pentru RA, iar mai târziu, de către man-omul sau de către raman.

În cultura Maya, cultul culminant al creaţiei, nu este Omul, ci apariţia Zorilor, aşa cum şi la noi, urmaşii geţilor, se obişnuia rugăciunea de la Miezul nopţii. Părintele Patriarh al României, Teoctist, spunea că tatăl său îi trezea la 12 noaptea ca să-şi facă rugăciunea cu toţii, pentru întâmpinarea Zorilor, dimineţile sacre ale omenirii. Era un ritual de la care nimeni nu dorea să lipsească. Întâmpinarea Zorilor era foarte importantă şi pentru strămoşii noştri, care urcau pe munte în ziua solstiţiului de vară, pentru Rugăciunea Zorilor.

Într-o convorbire avută la vestitele mănăstiri creştine de pe Meteorele Greciei, cercetătorul creştin ortodox grec ce ne-a întâmpinat ne-a dezvăluit că femeilor nu le-a fost interzisă intrarea în altarul bisericii, ci a fost dorinţa lor. Altarul femeilor este Vatra pe care ele întreţin focul sacru al familiei şi al credinţei de neam. Altarul bisericilor în care slujesc patriarhii este un Alt.RA, dar este suficient ca femeile să-şi poarte paşii când se sfinţeşte lăcaşul de cult ca acesta să devină sacru, apoi niciodată vreo femeie nu va mai intra în altarul vreunei biserici creştine.

Femeile consideră bisericile sacre pentru că o slăvesc pe Fecioara Mamă, Cucernika Mamă. Interdicţia ca femeile să nu fie preoţi este dovada demarcaţiei între marile ere de credinţe religioase ce s-au modificat şi adaptat timpului, sub presiunile nepaşnice ale patriarhatului. Femeile întreţin întreaga credinţă străveche adaptată la cerinţele înnoitoare ale vremurilor.

Un alt aspect specific simbolisticii getice străvechi ce răzbate din această baladă este semnificaţia numelui voievodului, care este Negru - An.Gru. Voievodul este Graiul Cerului, fiindcă An este zeul cerului în limbaj patriarhal, iar gru face trimitere la Graiul ceresc, de pe grui, o denumire a înălţimilor pe care se amplasau lăcaşurile de cult din vechime, unde îşi ţineau oraţiile – rugăciunile, Marile Preotese. An e prescurtarea numelui Zânei Cerului care era Ana în matriarhat. Nu întâmplător Manole se însoţeşte cu Ana. Ana cea sacră e mesagerul concret al graiului divin. Întemeietorul Ţarii Româneşti era un iniţiat care ştia că în vechime au trăit atlanţii, oamenii sacri, ce-şi duceau traiul numai pe înălţimile rămase în urma năpraznicului potop. Nu este o întâmplare că urmaşii numesc Geţia Grădină a Maicii Domnului, care nu-i altceva decât gura de rai pusă de creator în Eden, cum argumentează M. Scorobete în cartea Dacia Edenică.

Multă vreme Ţara Românească a fost numită UngroVlahia, iar Mitropolia Ţării Româneşti este numită şi în zilele noastre Mitropolia Ungrovlahiei. Denumirea veche de Kara.Iflac prin care turcii desemnau Ţara Românească nu se referea la o ţară neagră ci tot la glasul cerului printr-o Gură - Ka a Soarelui – Ra. Karienii erau comunităţi umane antice puternice, erau carienii atlanţi, cum demonstrează cercetătoarea Mihaela Orescu, în Soarele Carpaţilor. Carienii au ajuns până pe coastele Americii încă din Antichitate. Negru, adăugat lui Vodă, ne indică numele cultic greu de nepătruns de către cei neiniţiaţi.

Baladele româneşti, ca şi Monastirea Argeşului, păstrează coduri ale învăţăturilor cultice străvechi ale neamurilor getice, iar legenda Meşterului Manole restituie statutul femeii sacre, temelie a existenţei.

Bibliografie:

• V. Alecsandri, Cântece bătrâneşti;
• A. Bucurescu, Dacia Magică, Editura Arhetip, Bucureşti, 1999;
• L. Cueşdean, Sistemul sumerian al limbii române, Bucureşti,
• Olimpia Cotan-Prună, Străvechimea multimilenară a matriarhatului geto-dac. Civilizaţia marilor preotese, Dacia Magazin nr. 44, Bucureşti, iulie 2007, pg. 51 – 52;
• Eadem, Sânzienele – cete feminine de iniţiere, Dacia Magazin nr. 44, Bucureşti, iulie 2007, pg.52 – 54;
• Eadem, Kogaion – De la Gaea la Zamolxe, Dacia Magazin nr. 22, Bucureşti, mai-iunie 2005, pg.34 – 35;
• Legende populare româneşti, Editura Albatros, Bucureşti, 1983;
• V. Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Editura Rosmarin, Bucureşti, 1996;
• Mihaela Orescu, Soarele Carpaţilor, Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2010.
• I. Taloş, Meşterul Manole, Editura Grai şi suflet, Bucureşti, 1997.

Sursa: Olimpia Prună – Cotan, dr. Simona Prună – Grigore
Adaptare și foto: Carmen Pankau

Fotocredit: Shishkin Andrey