Cel ce avea chipul unui „înger frumos, pe fruntea căruia era scris semnul Dumnezeirii”, cel ce-a visat „visul vieţii cel chimeric”, când viaţa îi părea „un basm pustiu şi urât”, cel care a revărsat „gândirea-i fără margini peste marginile lumii”, semănând lumină din „tainica-i simţire”, cel care prin menirea de geniu n-a fost fericit şi n-a putut „face fericit pe cineva”, acesta este marele Eminescu al cărui nume „a scăpat de noaptea uitării”, el fiind un simbol al eternităţii.
Suflet al poporului român, Eminescu a ridicat spiritualitatea românească pe culmile perfecţiunii, opera sa fiind esenţa acestei spiritualităţi. Poetul şi-a propus în tinereţe să ridice un „palat poeziei şi altul dramei” ce avea ca scena istoria poporului nostru. Eminescu a ridicat un templu in literatura română, opera sa fiind „Ave Maria” în literatura universală. Cel în care Domnul a pus „nemargini de gândire” geniu românesc, Eminescu a pătruns pe cale universală în sufletele iubitorilor de poezie, graţie profunzimii şi armoniei versurilor sale.
Eminescu scrie în „Povestea magului călător în stele” „Astă nemărginire de gând ce-i pusă ‘n tine / O lume e în lume şi în vecie ţine.”(Povestea magului călător în stele) este în concordanţă cu noile teorii ale comunicării din univers pe căi subtile.
Opera sa poartă pecetea eternităţii, prin strălucirea imaginilor artistice şi profunzimea cugetării.
Mesajul său liric se materializează în esenţe umane de încântare şi înfiorare în faţa frumuseţii, sensibilităţii şi armoniei poeziei sale, căci adâncurile sufleteşti ale poetului uimesc mereu, prin acel inefabil şi mister ce-nvăluie fiinţa ce-a creat o opera nemuritoare.
Eminescu a armonizat ritmurile naturii cu ritmurile inimii sale care a încetat să bată prea devreme. Cuvântul în poezia sa are o magie unică, irepetabilă. Starea de vibraţie ce ne-o dă trăirea estetică, citindu-i versurile, face să ne transpunem în universul mirific al poeziei sale.
Poetul a trăit într-un timp şi un spaţiu doar al său, cel poetic, cunoscând starea de poezie, stare ce ni se transmite şi nouă, prin trăirea estetică. Eminescu va rămâne in conştiinţa poporului nostru ca un suflu viu, căci spiritul eminescian este veşnic, veghind asupra noastră din spaţii astrale.
Adesea, ne întrebăm de ce ne este aşa de dor de Eminescu. Simţim, noi, adevăraţii Români, un „dor dureros de dulce” de Eminescu? Dorul de acest genial poet este ca dorul de un frate mai mare, plecat prea devreme dintre pământeni, este un dor de un prieten drag ce ne ştie suferinţele şi toate durerile, visele şi speranţele.
Multora le este foarte dor de chipul lui visător de student, transfigurat de puritatea gândirii şi simţirii sale, de chipul unui tânăr înflăcărat de mari idei şi sentimente. Am vrea să ştim, să simţim tot farmecul ce-l răspândea fiinţa lui reală, tonalitatea şi inflexiunile vocii sale, mersul lui avântat sau doar de om ce meditează, pierdut în sine, vibraţia sufletului său plin de iubire, gesturile sale şi mai ales toate acele porniri pline de entuziasm, acele acţiuni puse-n slujba poporului care a dat acest geniu inegalabil.
Ne este dor de cel ce a scris poezia cutremurătoare „Ce suflet trist”, definindu-se pe sine, dar şi pe noi, căci ne regăsim în acele versuri, poetul purtând povara unui destin nefericit, al său şi al neamului său, pentru care a luptat cu condeiul, el fiind promotorul unor idei progresiste. Ne este dor de cel care ar fi putut face mai mult pentru ţara sa, dacă nu pleca prea devreme la îngeri.
În imaginaţia noastră îl vedem pe Mihai cu zâmbetul lui dulce, pe buzele-i atât de frumoase, cu privirea tandră, arzătoare sau îndurerată, cu lumina chipului său, unică, fascinantă. Cum să nu ne fie dor de cineva pentru care avem o iubire aparte, mai ales că el dorea înfăptuirea „Daciei Mari”? Dacă nu vine la chemarea dorului nostru, înseamnă că undeva, acolo sus, este iubit.
Noi rămânem să dorim ca şi el României „la trecutul mare, mare viitor” să vedem cum „izvorăsc din veacuri stele una câte una” şi să admirăm luna ieşind „din codrii” sau „a lacului văpaie” să simţim „flori de tei înmiresmate” să ascultăm şi pentru el „aspru cânt al mării” şi chiar să ne dorim ceea ce spune poetul: „Mai am un singur dor/ În liniştea serii/ Să mă lăsaţi să mor/ La marginea mării/ Să-mi fie somnul lin/ Şi codrul aproape/ Pe-ntinsele ape/ Să am un cer senin”(M.Eminescu „Mai am un singur dor”)
Poate că, pe nevăzute căi, putem comunica chiar cu marele poet şi-l putem implora, prin rugăminţi fierbinţi, să revină printre noi, să aducă în inimile noastre speranţa unei lumi mai bune, armonia şi pacea şi toată frumuseţea sufletului său încărcat de iubire.
Eminescu era conştient de valoarea universală a operei sale, aşa cum se reflectă în poezia „Numai poetul”:
Iată versurile:
„Numai poetul/ Ca păsări ce zboară/ Deasupra valurilor/Trece peste nemărginirea timpului/ În ramurile gândului,/ În sfintele lunci/ Unde păsări ca el/ Se-ntrec în cântări”
Eminescu rămâne alături de marii poeţi ai lumii, prin opera ale cărei rezonanţe străbat meridianele, fiind îndrăgită şi apreciată de atâţia iubitori de frumos. Avându-l pe Eminescu în suflet, nu mai suntem nicicând singuri, căci purtăm cu noi o bogăţie rară, cea mai de preţ comoară a limbii române, opera unui astru nemuritor, ce va străluci pe firmament cu o blândă lumină, iradiind prin veacuri frumuseţe şi armonie.
(Prefaţă cu adăugiri la cartea „Mihai Eminescu „Poésies” traduites du roumain par Ecaterina Chifu, ediţie online, postată de ePublishers pe amazon. com şi de editura Editgtaph, Buzău, 2012, România)
Sursa: Prof. Ecaterina Chifu
Adaptare și foto: Carmen Pankau
Suflet al poporului român, Eminescu a ridicat spiritualitatea românească pe culmile perfecţiunii, opera sa fiind esenţa acestei spiritualităţi. Poetul şi-a propus în tinereţe să ridice un „palat poeziei şi altul dramei” ce avea ca scena istoria poporului nostru. Eminescu a ridicat un templu in literatura română, opera sa fiind „Ave Maria” în literatura universală. Cel în care Domnul a pus „nemargini de gândire” geniu românesc, Eminescu a pătruns pe cale universală în sufletele iubitorilor de poezie, graţie profunzimii şi armoniei versurilor sale.
Eminescu scrie în „Povestea magului călător în stele” „Astă nemărginire de gând ce-i pusă ‘n tine / O lume e în lume şi în vecie ţine.”(Povestea magului călător în stele) este în concordanţă cu noile teorii ale comunicării din univers pe căi subtile.
Opera sa poartă pecetea eternităţii, prin strălucirea imaginilor artistice şi profunzimea cugetării.
Mesajul său liric se materializează în esenţe umane de încântare şi înfiorare în faţa frumuseţii, sensibilităţii şi armoniei poeziei sale, căci adâncurile sufleteşti ale poetului uimesc mereu, prin acel inefabil şi mister ce-nvăluie fiinţa ce-a creat o opera nemuritoare.
Eminescu a armonizat ritmurile naturii cu ritmurile inimii sale care a încetat să bată prea devreme. Cuvântul în poezia sa are o magie unică, irepetabilă. Starea de vibraţie ce ne-o dă trăirea estetică, citindu-i versurile, face să ne transpunem în universul mirific al poeziei sale.
Poetul a trăit într-un timp şi un spaţiu doar al său, cel poetic, cunoscând starea de poezie, stare ce ni se transmite şi nouă, prin trăirea estetică. Eminescu va rămâne in conştiinţa poporului nostru ca un suflu viu, căci spiritul eminescian este veşnic, veghind asupra noastră din spaţii astrale.
Adesea, ne întrebăm de ce ne este aşa de dor de Eminescu. Simţim, noi, adevăraţii Români, un „dor dureros de dulce” de Eminescu? Dorul de acest genial poet este ca dorul de un frate mai mare, plecat prea devreme dintre pământeni, este un dor de un prieten drag ce ne ştie suferinţele şi toate durerile, visele şi speranţele.
Multora le este foarte dor de chipul lui visător de student, transfigurat de puritatea gândirii şi simţirii sale, de chipul unui tânăr înflăcărat de mari idei şi sentimente. Am vrea să ştim, să simţim tot farmecul ce-l răspândea fiinţa lui reală, tonalitatea şi inflexiunile vocii sale, mersul lui avântat sau doar de om ce meditează, pierdut în sine, vibraţia sufletului său plin de iubire, gesturile sale şi mai ales toate acele porniri pline de entuziasm, acele acţiuni puse-n slujba poporului care a dat acest geniu inegalabil.
Ne este dor de cel ce a scris poezia cutremurătoare „Ce suflet trist”, definindu-se pe sine, dar şi pe noi, căci ne regăsim în acele versuri, poetul purtând povara unui destin nefericit, al său şi al neamului său, pentru care a luptat cu condeiul, el fiind promotorul unor idei progresiste. Ne este dor de cel care ar fi putut face mai mult pentru ţara sa, dacă nu pleca prea devreme la îngeri.
În imaginaţia noastră îl vedem pe Mihai cu zâmbetul lui dulce, pe buzele-i atât de frumoase, cu privirea tandră, arzătoare sau îndurerată, cu lumina chipului său, unică, fascinantă. Cum să nu ne fie dor de cineva pentru care avem o iubire aparte, mai ales că el dorea înfăptuirea „Daciei Mari”? Dacă nu vine la chemarea dorului nostru, înseamnă că undeva, acolo sus, este iubit.
Noi rămânem să dorim ca şi el României „la trecutul mare, mare viitor” să vedem cum „izvorăsc din veacuri stele una câte una” şi să admirăm luna ieşind „din codrii” sau „a lacului văpaie” să simţim „flori de tei înmiresmate” să ascultăm şi pentru el „aspru cânt al mării” şi chiar să ne dorim ceea ce spune poetul: „Mai am un singur dor/ În liniştea serii/ Să mă lăsaţi să mor/ La marginea mării/ Să-mi fie somnul lin/ Şi codrul aproape/ Pe-ntinsele ape/ Să am un cer senin”(M.Eminescu „Mai am un singur dor”)
Poate că, pe nevăzute căi, putem comunica chiar cu marele poet şi-l putem implora, prin rugăminţi fierbinţi, să revină printre noi, să aducă în inimile noastre speranţa unei lumi mai bune, armonia şi pacea şi toată frumuseţea sufletului său încărcat de iubire.
Eminescu era conştient de valoarea universală a operei sale, aşa cum se reflectă în poezia „Numai poetul”:
Iată versurile:
„Numai poetul/ Ca păsări ce zboară/ Deasupra valurilor/Trece peste nemărginirea timpului/ În ramurile gândului,/ În sfintele lunci/ Unde păsări ca el/ Se-ntrec în cântări”
Eminescu rămâne alături de marii poeţi ai lumii, prin opera ale cărei rezonanţe străbat meridianele, fiind îndrăgită şi apreciată de atâţia iubitori de frumos. Avându-l pe Eminescu în suflet, nu mai suntem nicicând singuri, căci purtăm cu noi o bogăţie rară, cea mai de preţ comoară a limbii române, opera unui astru nemuritor, ce va străluci pe firmament cu o blândă lumină, iradiind prin veacuri frumuseţe şi armonie.
(Prefaţă cu adăugiri la cartea „Mihai Eminescu „Poésies” traduites du roumain par Ecaterina Chifu, ediţie online, postată de ePublishers pe amazon. com şi de editura Editgtaph, Buzău, 2012, România)
Sursa: Prof. Ecaterina Chifu
Adaptare și foto: Carmen Pankau
Ca mii de oameni,
RăspundețiȘtergereNeam de neam,
Ca Soarele si Luna,
Se nasc si mor
In Sfintul Brahm,
In care toate-s Una.