🐺TRADITII SI OBICEIURI DE SFÂNTUL ANDREI SAU LUPUL ALB

Sărbătoare de Sfântul Andrei este ultima sărbătoare din toamnă și este prezentată ca un «CAP DE IARNĂ». Despre Sfântul Andrei spun legendele că ar fi fost trimis în «TĂRÂMURILE LUPILOR», în misiunea de creștinare (multimilenare), unde a fost însoțit și călăuzit în teritoriile getice de Marele Lup Alb.

Legenda Lupului alb, slujitor al lui ZAMOLXIS, este surprinzător de asemănătoare cu cea a Zeului Apollo la grecii antici (pentru că a fost furată din Mitologia Getică – n. r. Carmen Pankau). Zamolxis își avea templul pe insula Alba (Leuke), pe malul Mãrii Negre (actuala Insulă a Șerpilor). În fiecare toamnă, Zamolxis se retrăgea în misterioasa țară a Hiperboreenilor, pentru a petrece iarna. El era conducătorul acestora, denumit și Lycantropul, Lupul Alb, divinitate respectată cu sfințenie de către strămoșii noștri drept protector și salvator în clipe de cumpănă. El ar fi avut darul de a vindeca răni și, prin rugăciuni, „de a lega gura lupilor”, apărându-i pe oameni și vitele lor. Lupul a fost întotdeauna considerat simbol al geților, iar unele legende spun că Marele Lup Alb, considerat căpetenia lupilor, ar fi fost alături de geţi la căderea Sarmizegetusei.

Aceste calităţi mitice nu i-ar fi putut fi atribuite dacă identitatea simbolică între geţi și lupi s-ar fi pierdut cu totul din memoria colectivă. Vechile legende spun că un preot al lui Zamolxe a renunțat de bunăvoie și pentru totdeauna la înfăţișarea de om, în favoarea celei mai temute și mai respectate fiare a Geţiei, într-un lup, un Lup Alb, mare și puternic, dându-i menirea să adune toți lupii din codri pentru apărarea tărâmului. În scurt timp, fiarele Geţiei au ajuns să asculte de el și să îl considere conducătorul lor. Astfel, ori de câte ori geţii se aflau în primejdie, lupii le săreau în ajutor. Urletul Marelui Lup Alb era de ajuns și de oriunde ar fi fost, lupii se adunau în haită să îi apere pe cei care le deveniseră frați. Lupul Alb însă era și judecătorul lor, PEDEPSIND LAȘII ȘI TRĂDĂTORII.
Geţii aveau ca totem LUPUL, cel mai feroce animal din această zonă, singurul care nu poate fi îmblânzit sau dresat. Războinicii neînfricați se identificau cu acesta, numindu-se ei înșiși lupi sau cei care sunt asemenea lupilor. Cu toată vigilența geţilor, a lupilor și a Marelui Lup Alb, romanii, sădind în inima lașilor sămânța neîncrederii faţă de Marele Zeu, reușesc totuși să se infiltreze în rândurile lor. Astfel, unii geţi încep să se teamă că Zeul nu le va fi alături în marea bătălie, iar trădătorii cuprinși de frică, încep să omoare toți lupii ce le ieșeau în cale în speranța că unul din aceștia va fi Marele Lup Alb al cărui cap îl vor putea oferi romanilor în schimbul vieții lor. Lupii, câți au mai scăpat, se retrag în inima munților, spre a nu mai reveni niciodată în ajutorul fraților ce îi trădaseră. Zamolxe și Lupul Alb se retrag în Muntele Sacru, de unde vor privi cu durere în suflet cum geţii sunt înfrânți de romani din CAUZA TRĂDĂRII.
Lupul, datorit ferocității lui și a spaimei pe care o producea, a fost un animal foarte respectat în sud-estul Europei. Strămoșii noștri, geţii, au făcut din acest animal un adevărat cult magico-mitologic, din care s-au mai păstrat până la mijlocul secolului trecut unele reminiscențe etnografice și folclorice. Vestitul steag al geţilor, corpul de balaur cu cap de lup, nu e doar un simbol din regnul animal, ci însăși esența religiei noastre strămoșești. Apariția lui strălucitoare semăna panică și groază printre dușmani. Stegarul purta ridicat acest stindard care avea pe corp solzi mobili de metal. Purtat de stegar în goana calului, aerul care pătrundea prin gura larg deschisă a lupului scotea sunete șuierătoare, însoțite de zgomotul solzilor care se loveau între ei. Luptătorii purtau pe față măști de lup sau de urs, înspăimântându-i pe dușmani cu strigăte îngrozitoare.

NOAPTEA DE 29-30 NOIEMBRIE, este într-un fel ECHIVALENT AUTOHTON ARHAIC AL NOPTII DE HALLOWEEN, fiind concepută ca sabat al strigoilor și al lupilor. Acum, spiritele ies în lume, lupii vorbesc cu grai omenesc și spun lucruri îngrozitoare, iar cei care vor fi atacați în această noapte, se vor transforma în vârcolaci. Calendarul păgân ascuns strategic în spatele celui creștin (nou - n.r. Carmen Pankau), consemnează multe zile ale lupilor, una dintre ele fiind și SF. ANDREI. Este cert că vechile credințe și ritualuri ale populației precreștine zamolxiene au fost înglobate în "noua religie". Astfel, unul dintre cele mai mari ajunuri ale calendarului popular, ajunul Sf. Andrei, este momentul în care se dezlănţuie fortele malefice, dușmanii tradiționali ai ţăranului. Fie că sunt oameni (strigoii vii sau cei morți), fie că sunt animale (lupi), ei găsesc ecou în tulburările atmosferice ale anotimpului care și-a intrat deja în atribuții.

Frământările viscolului și șuierăturile crivățului, au fost asociate adesea cu sufletele neliniștite ale morților necurați, care acum capătă putere și acţionează nestingheriţi pe pământ. Ca și în ajunul lui Sf. Vasile sau al Sf. Gheorghe, este unul din momentele propice desfãșurării de practici magice cu caracter oracular. În noaptea Sf. Andrei, care este totodată și prima noapte a Anului Nou getic, se deschid cerurile, pentru că acum se întâlnesc cele văzute, cu cele nevăzute, lumina cu întunericul, se înnoiește timpul, moare haosul și se naște armonia din om și din univers, ce e înăuntru, e și în afară. Acum, puterea lupului e cea mai vie.

Această noapte se spune că ar fi cea în care duhurile malefice numite în tradiția populară strigoi, moroi sau pricolici – au o putere mai mare decât în restul anului și sosesc printre oameni să le facă rău. Acum, datorită transparenței granițelor dintre lumi, se dezleagă secrete, se descoperă autorii unor crime sau ale unor furturi.
Această sărbătoare de Sf. Andrei, îndrăgită de români, cu multe obiceiuri interesante, precum coacerea pentru belșug de plăcinte cu dovleac și turte de mălai, ungerea ușilor și ferestrelor cu usturoi și ascunderea coaselor, iar sătenii evitând să iasă pe ulițe, rămânând în case fiind protejaţi de usturoiul de la intrare și de lumina candelei aprinse, tăierea de ramuri din copaci și plantarea de grâu în vase cu apă, pentru a fi păstrate pentru Anul Nou. Ele indică, folcloric, atât obiectivul patronat de Sfântul Andrei al trecerii geţilor la noua religie, cât și caracterul adânc popular al acestei acțiuni.

În noaptea Sfântului Andrei, se petrec în lumea satului românesc legate de această zi magică, superstiții ce au legătură cu recolta, cu măritișul, iubitul sau ursita, dar și cu protecția împotriva spiritelor rele care bântuie printre cei vii. Spiritele rele nu vor avea acces în casă dacă gospodinele vor întoarce seara toate cănile și vasele cu gura în jos. Spiritele malefice ale celor decedați au, în această noapte, puteri sporite. Tot pentru alungarea spiritelor se agață usturoi la intrarea în staul iar animalelor li se pune în mâncare busuioc și în apă câteva picături de agheasmă. Se pune grâu la încolțit, pentru ca gospodarii să afle cum va fi recolta de anul viitor, dar și cât de prosperă va fi casa și familia lui. Spre exemplu, interdicția de a lucra în ziua Sfântului Andrei, ziua fiind sub interdicția lupilor. Majoritatea tradițiilor populare stabilesc o legătură între Sfântul Andrei și lupi.

În această noapte, în special la sate, se practică încă ritualuri ciudate, din credința, astfel se pot găsi mai ușor protecția de toate relele, bunăstarea și chiar dragostea. Interesant de aflat, este că această superstiție s-a păstrat până în zilele noastre, în jocurile rituale din perioada solstițiului de iarnă, executate de tinerii care poartă măștile-costume ce simbolizează LUPUL. Se crede că astfel de jocuri făcute la casa femeilor sterpe le fac fecunde și prolifice. Atunci când un flăcău mascat în lup se apropie de femeia vizată, ea smulge câteva fire de păr din blana de lup, pe care o poartă acesta pentru a le folosi în vrăji și descântece de dezlegat nașterea. Se spune că un păr din coada lupului poate aduce iubirea oricărei femei. Fetele mari, care se adună la casa uneia pentru facerea turtei de aflarea ursitului, aduc doar apă neîncepută. La turtă se pune în egală măsură apă, sare și făină, măsurate cu o coajă de nucă. Fiecare fată își coace turta pe vatră și apoi o mănâncă, așteptând peste noapte voinicul, ursita, care va veni în vis să-i dea apă pentru astâmpărarea setei.

Colacul este fãcut din pâine dospită, punând în mijlocul lui un căţel de usturoi. Dus acasă, colacul este așezat într-un loc călduros, unde este lăsat vreme de o săptămână. Dacă răsare usturoiul din mijlocul colacului, fata știe că va avea noroc de bărbat bun. Dacă usturoiul nu răsare, e semn că bărbatul așteptat va veni anul viitor. În unele părţi, fetele, ca să-și vadă ursitul, pun sub căpătâi înspre Sf. Andrei patruzeci și unu de fire de grâu, menindu-le în chipul următor:

„Voi, patruzeci și unu de fire de grâu, Eu voi adormi, și voi hodini. Dar eu mă rog lui Dumnezeu, Să-mi trimită îngerul meu, Să-mi arate pe ursitorul meu, Cel ce mi-i dat de Dumnezeu!

Peste noapte, fetele cred că-și vor vedea în vis alesul. Grâul mai este utilizat și pentru aflarea norocului. Toţi ai casei seamănă grâu în câte o strachinã cu pământ. Îi va merge bine, va fi sănătos cel al cărui grâu va răsări cel mai bine și va crește frumos. În alte părţi, grâul se pune în apã curată și, dacă răsare, se zice că acel ce l-a pus va avea noroc. Tot în acest scop se pun în apă și ramuri cu muguri, pentru a îmboboci. Aceste crenguțe înflorite sunt viitoarele sorcove de la Sf. Vasile.
Tot acum se adună la o casă mai multi flăcăi și fete pentru a păzi usturoiul. Pe o masă pun mai multe căpăţâne de usturoi, împrejmuite cu tămâie, smirnă și câteva lumânări de la Paști, aprinse. Pun apoi pe masă diferite feluri de mâncare, apoi se așează toți în jurul mesei, mănâncă, vorbesc și râd până în zori. Fetele își împart usturoiul, pe care îl duc a doua zi la biserică, pentru a fi sfințit. Usturoiul este păstrat mai apoi la icoană, fiind bun de făcut „de dragoste”. Usturoiul păzit primăvara se pune în pământ și-i bun de leac; cu el, se spune în popor, pot fi tratate și vitele bolnave.

Înspre Sf. Andrei nu se mătură casa, că altfel mănâncă lupii vitele. Gospodinele ce voiesc ca vrăjitoarele și strigoaicele să nu le ia mana de la vacile lor, înconjoară în noaptea spre Sf. Andrei vacile, mai ales pe cele mulgătoare, cu mac, după cum merge soarele și, înconjurându-le, presură sămânță tot de mac pe jos, împrejurul lor. Apotropaic, se ung porţile, ușile și ferestrele cu usturoi, iar la vitele de parte bărbătească, se lipește de cornul din dreapta o cruce de ceară. Facerea drobului de sare a vitelor, descântarea și îngroparea lui învelit într-o bucată de cârpă, sub pragul ușii staulului. Această sare, astfel preparată, se scoate la Sfântul Gheorghe de sub pragul staulului și în tărâţe sau în făină de porumb, se dă vitelor de mâncare, spre a fi ferite de farmece, vrăjitorii și alte rele. De asemenea, se dă la vite din această sare și la Joia-Mare, înainte de Paști.

De Sf. Andrei, femeile fac câte două lumânări și un colac și le duc la biserică. O lumânare o ia înapoi și, cu ea aprinsă, în seara de Sf. Andrei, ocolește curtea și oborul vitelor spre a fi ferite de grindină și boli. Cine nu face așa, se spune în lumea satului că nu va scăpa cu vitele fără a le mânca lupii sau a se îmbolnăvi. Acum se fac și previziuni pentru anul următor.
În popor se crede că iarna va fi grea sau ușoară, după cum e vremea în această noapte. Dacă luna va fi plină și cerul întunecat, dacă va ninge sau va ploua, peste iarnă, vor fi zăpezi mari și grele. Dacă în această noapte este senin și cald, va fi o iarnă blândă, iar dacă este ger, va fi o iarnă grea. 

Pentru a contracara credința în puterea magico-mistică a lupului, creștinismul getic l-a învestit pe Sfântul Petru cu atributele de PĂSTOR AL LUPILOR (care sunt considerați și câinii săi), împreună cu Apostolul Andrei, care a propovăduit creștinismul în încântătoarele „teritoriile lupilor” și a fost tot timpul vegheat de Marele Lup Alb.

BIBLIOGRAFIE:
– Adrian Fochi – „Datini si eresuri populare de la sfârsitul secolului al XIX-lea”, Editura Minerva, Bucuresti, 1976.
– Antoaneta Olteanu – „Calendarele poporului român”, Ed. Paideia.
– Cornel Dan Niculae – „Leacuri si remedii magice din Carpati. Magia si fiintele fantastice din arhaicul românesc”, Ed. ”Electra„, 2011.
– Dimitrie Cantemir – „Descrierea Moldovei”, Editura „Litera”, Chisinãu, 1998.
– Elena Niculita Voronca – „Datinile si credintele poporului român”, Editura Polirom, Iasi, 1998.
– Ion Ghinoiu – „Obiceiuri populare de peste an”, Editura Fundatiei Culturale Române, 1997.
– Ion Ghinoiu – „Sãrbãtori si obiceiuri românesti”, Editura Elion.
– Ion Ghinoiu – „Zile si mituri. Calendarul tãranului român 2000”, Ed. Fundatiei PRO, Buc., 1999.
– Ion Talos – „Gândirea magico-religioasã la români”, Dictionar, Ed. Enciclopedicã, Buc., 2001.
– Irina Nicolau – „Ghidul Sãrbãtorilor Românesti”, Ed. Humanitas, 1998.
– Mircea Eliade – „De la Zalmoxe la Ghinghis-Han”, Humanitas, 1995.
– Narcisa Stiucã – „Sãrbãtoarea noastrã cea de toate zilele”, vol. II, Ed.a „Cartea de Buzunar”, 2006.
– Romulus Vulcãnescu – „Mitologie Românã”, Editura Academiei R.S.R. Bucuresti, 1985.
– Simion FIorea Marian – „Sãrbãtorile la români”, Editura aGrai si Suflet – Culturã Nationalã”, 2001.
– Tudor Pamfile – „Mitologia românã”, Editura ALL, Bucuresti, 1997.
– „Vietile Sfintilor”, Editura Episcopiei Romanului si Husilor, 1998.

Sursa: Dan Horgan
Adaptare și foto: Carmen Pankau

LA MULŢI ANI tuturor ce poartă numele Andrei ai tuturor derivatele sale!