☀️ROMÂNIA, GET-BEGET, prima Vatră a Civilizaţiei umane. QUO VADIS?

Într-un răstimp scurt, sunt mereu întrebată: CUM ne putem ajuta ţara?

CE putem face ca să se producă o schimbare?, desigur în bine, o schimbare atât de dorită și de mult așteptată de noi.

CUM ne putem implica, fiecare dintre noi, pentru această schimbare?

CUM ne putem din nou “conecta” la ceilalţi români, parcă “pierduţi”, fiecare trăind doar pentru el?

CUM să trăim din nou această stare de unitate, acest cuvânt magic, parcă uitat: ”ÎMPREUNĂ”?

Suntem consângeni, fraţi, avem aceeași Mamă, același sânge fierbinte care ne zvâcnește prin vene, aceeași configuraţie genetică multimilenară, ADN-ul nostru ne confirmă.

Și atunci, de ce ne-am “pierdut” unul de celălalt? De ce?

Suntem prima Vatră a Civilizaţiei umane! Ne tragem din cel mai vechi și nobil, cel mai viteaz și înţelept Neam pe pe Pământ, aici este ţara Zeilor, aici s-au născut Zeii!
Suntem ţara înţelepţilor și vitejilor de altădată! Asta nu o spun eu, o spun alţii, toată antichitatea ne-a lăsat nenumărate mărturii! Și astăzi se închină mulţi cu dragoste și respect la auzul “Geţilor”, Străbunii noștri.

Astăzi cerșim de la străini, ceea ce în fond ne aparţine tot nouă, când NOI stăm pe un tezaur propriu inestimabil? CUM este posibil?

Ridicaţi-vă privirile din propria farfurie și uitaţi-vă și înţelegeţi CE se întâmplă în jurul vostru, și DE CE!

Să devenim din nou empatici, nu numai cu noi, ci și cu tot și toate. Să tratăm natura și vietăţile cu mult respect și recunoștiinţă, să le multumim că există prin felul cum le ocrotim, cum le iubim. Fiecare fiinţă este necesară, fiecare are menirea sa pe Pământ.

Să ne re-conectăm la ceilalţi consângeni, oameni, să ne iubim și să ne respectăm din nou.
Să ne re-aducem aminte și să ne re-conectăm cu Ţara noastră, cu Glia strămoșească, cu Străbunii noștri magnifici, cu istoria noastră extraordinară și bine ascunsă…

O scânteie aici, o scânteie dincolo, și uite așa, scânteie cu scânteie adunăm și facem Lumină în acest întuneric plănuit de… cine știm noi.

Da, iubirea este singura care vindecă totul și ea nu se poate nici cumpăra și nici obţine pe “reţetă”. Descoperă din nou iubirea din tine și ofer-o din nou celorlalţi.

Nu ura, nu trădarea, nu minciuna, nu crima, nu banii, nu averea, nu cariera este calea. Iubirea este calea, este Lumina!

Nu suntem concurenţi, suntem același Neam, același sânge!

Străbunii noștri, Pelasgo-Geţii, au fost singurul Neam de pe Pământ care au interzis SCLAVIA!
Ne-am născut să fim liberi, să învingem, și nu să ne plângem de milă!

Și acum? Ce s-a întâmplat?

Am devenit sclavii banilor, sclavii moravurilor “impuse”, sclavii convingerilor “altora”, suntem manevraţi fără rușine din toate părţile. Trăim într-o lume “colorată de alţii”, atât de frumos colorată, încât mulţi nici nu vor să se mai trezească la realitate și să vadă, să analizeze ce se întâmplă de fapt. Trăim într-o lume “artificială” ca să nu vedem realitatea!

Tot ce trebuie să facem este SĂ NE TREZIM!

Dechideţi-vă inimile, lăsaţi să intre din nou Soarele, Lumina și sa ne încălzescă din nou sufletele. Iubirea este Calea!

Să ne ridicăm din nou, să renaștem ca pasărea Fenix!

Cum spuneau Străbunii noștri Geţi: 

☀️NIASCHARIAN! – Să renaștem!

Autor: Carmen Pankau

PS: Sunt sânge din sângele vostru, sunteţi sânge din sângele meu, sunteţi Neamul meu și vă iubesc!

POVESTEA IIEI – DE LA ÎNCEPUTURI ȘI PÂNĂ ÎN PREZENT

IIA- UN PRODUS TIPIC, PUR ROMÂNESC.

IIA A CUCERIT LUMEA. Numeroase personalități ale României, dar și din întreaga lume, au ales să integreze iia în garderoba de zi cu zi. IIA - mândria noastră naţională.

Ne mândrim cu IIA românescă și o purtăm cu drag, însă cât de multe lucruri știm, cu adevărat, despre istoria ei? IIA, numită și CĂMAȘĂ CU ALTIȚĂ, este cea mai cunoscută și, cu siguranță, cea mai reprezentativă piesă a costumului tradițional românesc.

Extrem de importantă în viața satului, iia a suferit de-a lungul timpului modificări, fiind influențată și de portul de la oraș.
Nu se cunoaște cu precizie momentul apariției acestui articol de îmbrăcăminte, însă cercetările atestă faptul că iia ar putea data ÎNCĂ DIN PERIOADA CULTURII CUCUTENI.

Este un obiect vestimentar realizat integral manual, pe pânză de bumbac, in sau borangic, cu broderii ample și bogate, în culori vii, având adesea aplicații de mătase, paiete sau mărgele. “Iie” este un termen care se adresează exclusiv cămășii purtate de către femei.
Nu doar că aceste broderii cusute manual sunt UNICAT, dar ele erau realizate în mare taină, pentru ca POVESTEA SPUSĂ CU AJUTORUL ACULUI DE CUSUT să nu fie sursă de inspirație pentru nicio altă fată din sat. Zestre de preț, oferită în dar din generație în generație, ia era adesea lucrată într-o perioadă lungă de timp, fiind modificată pentru a corespunde vârstei sau statului social al femeii care o purta.
Croiala acestei cămăși tradiționale românești sugerează forma unei cruci – o bucată de material de forma dreptunghiulară, cu mâneci largi și o deschizătură rotundă în partea de sus, numită și “gura iei”. Aceasta din urmă este întărită cu o cusătură specifică, realizată cu fire de bumbac sau mătase, în culori asortate cu broderiile de pe restul cămășii. Mânecile iiei sunt încrețite la umeri și uneori și la încheieturile mâinilor, formând volănașe delicate.

Nu este o întâmplare faptul că iia imită forma crucii, deoarece viața satului românesc este strâns legată de credința în Dumnezeu. Mai mult decât atât, unul dintre motivele des întâlnite pe cămășile tradiționale românești este chiar simbolul crucii, crucea fiind simbolul credinței getice multimilenare, cu multe milenii înaintea creștinismului (copiat după religia zamolxiană), care a apărut abia în secolul IV e.n.).

PERSONALITĂȚI CARE AU PROMOVAT IIA ROMÂNEASCĂ

Numeroase personalități ale României, dar și de pretutindeni, au ales să integreze iia românească în garderoba de zi cu zi.

Nu numai persoanele de rang înalt și-au îndreptat atenția asupra acestei cămăși tradiționale, ci și mari artiști au pictat pe pânzele lor femei îmbrăcate în portul românesc, cum ar fi pictorii Henri Matisse (tabloul “La Blouse Roumaine”, realizat în anul 1940) sau Constantin Daniel Rosenthal (tabloul “România revoluționară”, realizat la Paris, în anul 1850 – modelul care i-a servit pictorului drept muză este Maria Rosetti, soția lui C.A. Rosetti), Nicolae Tonitza, Camil Ressu, Ion Theodorescu-Sion, Francisc Șirato sau Dumitru Ghiaţă, sunt câteva dintre numele marilor artiști români pe care portul popular i-a inspirat în realizarea operelor artistice.
De asemenea, cântăreața Maria Tănase s-a numărat printre personalitățile care au purtat iia românească, făcând-o cunoscută în întreaga lume.

IIA, PREZENTĂ PE PODIUMURILE DE PREZENTARE

Drumul iiei nu s-a oprit aici. Cămașa românească a fost o sursă de inspirație pentru creatorii de modă. Punctul de pornire l-a reprezentat colecția designerului Yves Saint Laurent, din toamna-iarna anului 1981. Fascinat și inspirat de tabloul “La Blouse Roumaine” al pictorului francez Henri Matisse, designerul a lansat colecția cu același nume. În sezonul primăvară/vară 1997-1998, designerul a inclus din nou în colecția sa elemente din costumul tradițional românesc.
Ulterior, numeroși alți designeri au ales să reinterpreteze în notă modernă portul popular românesc, închinând colecții întregi frumoasei ii: Jean-Paul Gaultier (2006), Oscar de la Renta (2008), Philippe Guilet (noiembrie 2011 – colecție tribut adus României), Carolina Herrera (2013), Kenzo, Anna Sui sau Agatha Ruiz de la Prada.
Tom Ford a adus în prim plan pe podiumurile de prezentare ia din zona Sibiului, mai exact din regiunea Făgăraș. Cântăreața britanică Adele a pozat pentru numărul din martie 2012 al revistei Vogue, ediția americană, îmbrăcată în una dintre realizările designerului, inspirată din broderiile negre specifice zonei geografice românești.

ȘI VEDETELE IUBESC IA ROMÂNEASCĂ!

Iar de aici nu a mai fost decât un pas, iia românească a devenit populară printre vedetele de la Hollywood și nu numai acolo. Fotomodele și actrițe precum Kate Moss, Nicole Kidman, Halle Berry, Emma Stone, Jennifer Garner, Anne Hathaway, Katie Holmes, Emma Watson, Sharon Stone, Raquel Welch și multe altele au inclus ia în garderoba lor.
Și vedetele din țara noastră au ales, în ultimii ani, să poarte acest element vestimentar. Andreea Marin, Andra, Ozana Barabancea, Loredana, Gina Pistol sau Ilinca Vandici sunt doar câteva dintre numele celor care au readus în atenție “bătrâna” iie.

ZIUA UNIVERSALĂ A IIEI

Mai mult decât atât, iia noastră are și o zi dedicată – data de 24 iunie este acum marcată drept Ziua Universală a Iiei. Această zi este serbată în peste 50 de țări și mai mult de 100 de orașe. Nu este o întâmplare faptul că data acestui eveniment coincide cu o sărbătoare importantă a românilor, respectiv Sânzienele, deoarece iia are brodate simboluri magice, destinate să o apere de rele și de ghinioane pe cea care o poartă.

Sursa: Flori de IE
Adaptare și foto: Carmen Pankau

☀️GETII DE AUR. PRIMA ÎNTRUPARE A LUI ZAMOLXE (1/2)

Cu aproximativ două milioane de ani în urmă pe întreaga suprafaţă a Terrei, se constata o riguroasă răcire a climei, al cărei punct culminant a fost înregistrat prin înmagazinarea unor cantităţi uriașe de gheaţă ce acopereau o vastă parte a continentelor şi lanţurilor muntoase (vezi geografia Cuaternarului).
Acest fenomen nu este unic în istoria geologică a Pământului, însă el deţine o importanţă aparte în stabilirea şi finisarea structurii fizico-geografice a Terrei, cât și edificarea perioadei premergătoare ce are la baza procesul civilizaţiei omului modern. Cuaternarul se divide în doua perioade deosebit de importante, Pleistocen – unde au avut loc cel puţin 6 glaciaţiuni importante, care au alternat cu perioade interglaciare: GÜNZ, MINDEL, RISS, WÜRM, BIBER, DONAU şi HOLOCEN – care cuprinde intervalul de timp foarte scurt (circa 10. 000 ani), ce s-a derulat de la retragerea ultimului gheţar – până astazi, caracterizată prin apariția zonelor actuale de climat, de floră și de faună și prin tranziţia omului de la industria pietrei cioplite la industria pietrei șlefuite și apoi la unelte mai evoluate.

Tot atât, în intervalul Cuaternarului a avut loc orogeneza alpină, cand s-a produs cutarea geosinclinalelor din partea sudică a Europei, dublată de încalecarea sedimentelor și formarea pânzelor de sariaj. Geosinclinalul alpino-carpatic s-a format în urma unei evidente coleziuni de proportii, care a implicat două forme uriașe de sedimente rigide: structurile hercinice (situate la nord) și, desigur, unităţile africane (situate la sud). Aceste procese complexe existente au generat ”nașterea” lanţului muntos alpino-carpato-himalayan, care se extinde de la Oceanul Atlantic până la Oceanul Pacific, tot atunci formandu-se, desigur, și structurile piramidale din Carpaţi, însă și controversatele tuneluri care ”emit” necontenit o diversificată paletă de supoziţii.

”În prezent, cele mai vechi unelte sunt datate în jur de 2,6 milioane ani. În aceste condiţii, dacă s-ar dori definirea Cuaternarului în funcţie de apariţia liniei umane, ar trebui să fie cunoscută cu precizie epoca formării acestei linii. Pe de altă parte, această linie apare aproape exclusiv în Africa, unde ea se va menţine cel puţin 1 milion ani înainte de a migra în Asia şi în Europa, motiv pentru care elementele de corelaţie cu alte continente ar lipsi” declara J. Chaline la un congres de specialitate in anul 1985.

În același chip, potrivit operei incontestabile “Civilizaţiile Europei vechi”- 1978, de Guido A. Mansuelli, putem menţiona:

”Pe timpul ultimei glaciaţiuni, Wűrm, nu se cunosc decât două centre de locuire umană, unul în vest, în aria Pirineilor (plus Grimaldi) şi altul în est, în aria CARPAŢILOR ROMÂNESTI. Splendidele civilizaţii vestice din Pirinei, ca şi cea din Grimaldi (vestul Italiei), au dispărut, fără urmă, acum aproximativ 11.000 de ani. Această zonă a fost repopulată dinspre gurile Dunării (acolo unde clima a fost mult mai blandă) abia 4-5 mii de ani mai târziu, astfel că, apare logic, ca şi limba din Carpaţii românești să fi urmat aceeaşi cale. Nu a existat nimeni altcineva, în spaţiul Dunării de Jos, decât triburile getilor de aur, NEAMUL ROMÂNESC, până acum 3.900 de ani, când se presupune că ar fi “venit” grecii, astfel că e firesc ca “ROMÂNA PRIMARĂ” să fie PRIMA LIMBĂ a Europei”

William Schiller, arheolog american, explica negru pe alb in Readers Digest:

”Civilizaţia s-a născut acolo unde trăiește astăzi poporul ruman, răspândindu-se apoi spre răsărit și spre apus!”
Desigur, sunt nenumarate studii, argumente, culegeri și descoperiri care propulsează ţara noastra în topul CELOR MAI DE SEAMA civilizatii de pe Terra …

D.J. Hays şi A.W. Berggren consideră că fenomenele de apariţie sau de dispariţie a anumitor specii, care servesc drept bază pentru determinarea limitei Neogen-Cuaternar, se leagă de episodul paleomagnetic Olduvai ce s-a desfăşurat în intervalul 1,9 - 1,67 milioane de ani din timpul epocii Matuyama. Deşi această părere pare să fie acceptată de majoritatea cuaternariştilor, există însă şi păreri care împing începutul Cuaternarului până către sfârşitul episodului Kaen (2,43 milioane ani) din epoca paleomagnetică Gauss.

Desigur, au fost evidentiate si mici glaciaţiuni, percepute de oamenii obişnuiţi, chiar dacă nu au fost de mare amploare. Pretutindeni am fost întăriţi în incredintarile noastre, în mod direct, cam până în jurul anului 500 d.Ch., de către Moşii (Zeii) popoarelor, conducătorii spirituali înălţaţi ai societăţilor umane, ce au fost în mijlocul lumii, consolidand credinţele oamenilor în intuiţiile lor, învăţându-i şi canalizandu-i în utilizarea experienţei lor în condiţiile pământene.

După această data, dânșii (Mosii) s-au retras treptat in tihna veșnică, lăsând popoarele să-şi cunoască singuri încrederea sau lipsa de încredere în forţele proprii, după caz, având grijă în general să estompeze efectele vibraţiilor activităţilor lor curente. Cu toţii avem învăţăturile din trecut ale Zeilor (Moşilor) şi experienţa proprie, cu care trăim destinele noastre. Şi vom trăi în acest mod, fără conducerea lor directă, până când ne vor reveni puterile de altădată şi vom conştientiza până unde am ajuns prin forţele noastre proprii în evoluţiile noastre cu grad înalt de dificultate. În acest fel vom şti şi cum ne-am croit vieţile, însă şi cum am fi putut face totul mai calm, mai înţelegător, mai iubitor, iar totul va fi bază de învăţătură în continuare pentru viitoarea noastră înălţare spirituala…

Daca privim harta Europei vom vedea că „ROMÂNIILE” sau „VLAHIILE” se întind PESTE TOT pe acest bătrân continent. Cu surprindere vom afla că locuitorii acestor regiuni sunt în principal ciobani, mari crescători de animale, care iubesc înălțimile munților, de care se simt legați. De ce sunt atât de depărtate și de fragmentate aceste „Românii” sau „Vlahii”? Pentru că locuitorii lor (vlahi, cuțovlahi, istroromâni, fârșeroți, aromâni, meglenoromâni, etc.) sunt URMAȘI DIRECȚI ai strămoșilor geţilor, adică ai GEȚILOR DE AUR PRIMORDIALI.

Cel mai mare şi important fenomen din istoria umanităţii a fost acţiunea fără precedent a Geţilor de Aur, ce prin elita lor – CAVALERII DANUBIENI – au acţionat exemplar la ceas de grea încercare pentru specia umană şi au adunat în Aria Getică – Vatra Vechii Europe – din jurul Mării Negre toate seminţiile pământului, după un cataclism planetar fără precedent, ce a distrus 98% din umanitate. Le-au oferit tuturor casă şi masă, cultură şi ştiinţă, organizare şi coordonare, spre refacerea Pomului Vieţii fiecărui neam în parte. Au fost toţi ca fraţii pentru un timp, iar când Aria Getică nu i-a mai putut hrăni pe toţi, a început MAREA ROIRE A NEAMURILOR (a rasei albe, zisă şi caucaziene) şi aşezarea lor pe planetă, aşa cum îi ştim localizaţi astăzi. Datorită Marii Legi a Uitării, dovezile au stat ascunse. Acum analizele ştiinţifice bazate pe ADN-ul uman au început să aducă la lumină Adevărul.

Formați ca mare popor și mare cultură atunci, ei au rămas fideli acelorași principii de viață și în prezent, acceptând toate urgisirile sorții. Atunci când Marele Potop a spălat întreaga planetă, ucigând 98 la sută din populație, în Vatra Vechii Europe au fost strânse toate semințiile salvate. Turmele uriașe de animale ale Geților de Aur au hrănit marea enclavă a supraviețuirii umane din Aria. După ce și-au înmulțit neamul, fiecare dintre seminții a pornit spre vechile vetre și au repopulat planeta pustiită.

Urmașii Geților de Aur, fideli unor principii, după ce au ridicat valuri de pământ-balize spre a semnala viitorimii până unde se vor mai ridica apele planetare și în viitor, și-au luat un nume care să spună ceva despre faptul că sunt autorii celui mai mare eveniment din istorie, respectiv salvarea omenirii din Marele Potop, Marele Val Ucigaș, și și-au spus VLAHI (Wallah; „Cei trecuți prin valul ucigaș al potopului”, „Cei ce au trecut prin peretele de apă”). De aceea urmașii Geților de Aur, se „țineau de munți”, iar urmașii lor, vlahii pot fi găsiți doar pe înălțimile munților din Europa, având în grijă mari turme de animale, turme care au salvat omenirea de la dezastru de multe ori. Populații migratoare și călătoare, cele care foloseau mai des văile apelor și terenurile șese, au așezat aici orașe, s-au organizat și și-au cerut independența față de celelalte state, izolând astfel pe acești matusalemici urmași ai Geților de Aur, ce nu coborau des din munții lor dragi.

Denumiri toponimice date acum mii de ani au rămas și în prezent, ca o amprentă vizibilă a existenței acestor „ROMÂNII”, pe care nu mai doriți să le recunoașteți astăzi. Astfel, „Romanja Planina” și „Stari Vlah” sunt două podișuri în răsăritul Bosniei și apusul Serbiei, „Vlahina” este un masiv muntos între Serbia și Bulgaria, „Vlahoclisura” și „Vlachata”, dar și alte toponime asemănătoare sunt în Grecia de nord, „Vlasic” este un masiv muntos între Bosnia și Serbia. Dacă „Vlahia Mare” (Megali Valacheia) se afla în Tesalia (Grecia), „Vlahia Mică” în Acarnania, „Vlahia Albă” în Moesia (de-a lungul Dunării de Jos), „Vlahia Neagră” sau „Morlahia” în Dalmația și sudul Bosniei, „Vlahia de la Srem” pe râul Sava, „Vlahia de la Onut” pe Nistru, „Vlahia moravă” în munții Beskizi din N-E Cehiei, toate aceste „țări” române nu vorbesc decât despre MAREA GEȚIE de peste întreaga Europă, despre Aria de la ultima Zidire a Lumii postapocaliptice, cea în care trăim și astăzi. Întreaga Europă – atât cât se putea locui – a fost odată Geția de Aur! VLAHIILE GETICE (românești) aflate și astăzi în întreaga Europă sunt dovada!

În Europa mai dăinuiesc zeci de „Romanii populare” (de fapt „Vlahii getice”), de la Marea Nordului (insula olandeză Walcheren), la Marea Neagră, trecând prin Belgia (Valonia, din Ardennes), Franța (Welschii din munții Vosges) și munții Alpi (unde dăinuiește „Limba romanșă” și avem multe toponime cu „Walchen”). Ele nu au apărut în Evul Mediu, așa cum ne transmit prin operele lor istoricii noștri, și nu s-au ascuns în adâncul munților sau pădurilor. Ele vin din istoria milenară a geților și au o misiune căreia le-au rămas fidele și în ziua de astăzi. În caz de cataclism planetar, doar ei, cei agățați de munți și de cer, cu turmele lor de animale și produsele acestora, vor putea din nou să salveze neamul omenesc…

- Va urma –

Surse: Stiinta si studiul glaciatiunilor (2), Lucrari stiintifice – D.J. Hays şi A.W. Berggren, Lucrari stiintifice Geografia Cuaternarului, remerra. blogspot.ro, Departamentul Alpha Carpatica.
Adaptare si foto: Carmen Pankau

☀️🌱 DEZECHILIBRU… (?)

Ne orientăm spre exterior, când firesc ar fi invers! Am pierdut contactul cu… noi înșine (?)

Ne-am distanţat unul de altul, ne-am distanţat de NOI, urmăm cuminţi numai ce ni se „spune“, ce ni se propovăduiește zilnic de către mass-media, cea plătită, minciunile îmbrăcate frumos, pe care mulţi inconștienţi le mai și postează pe fb, fără nicio responsabilitate… Ne minţim frumos…

Să ne re-întoarcem la rădăcinile noastre multimilenare, la vechiile noastre valori, la credinţa noastră ancestrală, să ne re-dobândim spiritualitatea, atât de admirată și copiată de întreaga Omenire, să descoperim adevărurile bine ascunse.

ACOLO, numai acolo găsim toate răspunsurile! Și vom avea multe surprize…

Se dorește tăierea rădăcinilor nostre ancestrale, ștergerea existenţei noastre multimilenare din Istorie și de pe faţa Pământului. Se vede cu ochiul liber!

Marea “problemă” în zilele noastre nu este ca nu mai știm să citim, ci faptul că NU mai știm să înţelegem ceea ce citim, nu mai gândim, nu mai trăim, nu mai simţim, nu mai vedem, ne lăsăm conduși, teleghidaţi de ceea ce ne dictează “societatea”! Adevărat?

Ne-au “deconectat” de ceilalţi fraţi, suntem cumva “pierduţi” în spaţiu și plutim nevăzători și indiferenţi pe undele egoismului, fiecare pentru el.

Ne-au învrăjbit unul împotriva celuilalt, și nici nu știm de ce…

Acest cuvânt minunat “ÎMPREUNĂ”, nu se mai folosește și nu se mai “simte”, ca altădată. De ce nu?

Un lucru este cert: fără RĂDĂCINI, nu putem exista! De aceea este atât de important pentru “EI”, și se chinuie de foarte mult timp, să ne taie rădăcinile noastre adânci și vechi. Pentru asta s-au investit sume enorme de bani și multă, foarte multă “osteneală”. S-au inventat chiar „popoare“ și „regi“!

Dar, fără ajutorul „iobagilor“ autohtoni trădători de ţară și neam, nu ar fi posibilă nimicirea noastră ca Neam!

Cum procedăm cu acești trădători, cum tăiem „răul“ din rădăcini, depine de noi, NUMAI DE NOI!

Să revenim la vechiile noastre rădăcini și credinţe, ele ne învaţă numai bine, ele ne echilibreză și ne înrădăcinează. Restul este numai minciună și manipulare.

Să ne întoarcem pe drumul drept al Străbunilor noștri, niciodată nu este prea târziu!

Noi, Românii, urmașii direcţi ai Neamului PELAGO-GET, suntem un popor primordial, cel mai nobil și viteaz Neam de pe Pământ, Centrul Lumii, NOI suntem esenţa Omenirii. SĂ NU UITĂM!

☀️NIASCHARIAN! – Să renaștem!

Autor: Carmen Pankau

HERCULE, PELASGUL

UN SIMULACRU PREISTORIC AL LUI HERCULE ÎN ALBIA RÂULUI CERNA

Faima despre călătoriile și faptele lui Hercule în părțile de nord ale Istrului mai trăiesc și astăzi în legendele poporului român.
Poetul Pindar, în odele sale, face amintire despre călătoriile lui Hercule la hiperborei, despre persecutarea cerboaicei cu coarnele de aur până în țara numită Istria de lângă Pontul Euxin (Marea Neagră – n. r. Carmen Pankau).
Gramaticul Apollodor amintește, de asemenea, despre venirea lui Hercule la muntele ATLAS din țara hiperboreilor, unde el îl eliberează pe Prometeu din catenele sale.
Hercule ia parte la expedițiunea argonauților pentru a duce în țările meridionale un vechi paladiu al păstorilor pelasgi, lâna de aur din pădurea cea sfântă a lui Marte.
Herodot ne comunica tradițiunea după care Hercule apare ca protopărintele agathyrsilor, scythilor și gelonilor, și amintește de urma sa cea gigantică, lungă de doi coți, imprimată într-o stâncă de pe țărmurile râului Tyras (Nistru).

In colindele poporale române, acest ilustru erou al timpurilor preistorice, este celebrat ca junele care se lupta cu leul (nemeic); în baladele române se cânta învingerea și tăierea BALAURULUI celui gigantic al lumii, luptele sale cu Marte (Marcoci = Mavors), relațiunile sale de amor cu Echidna (șerpoaica), călătoria sa în părțile meridionale ale Dunării de jos în căutarea hergheliei de cai a regelui Diomede din Thracia (Dobrisanul), persecutarea cea strașnică a cerboaicei cu coarnele de aur (a ciutei gălbioare) prin munții Jiului și ai Oltului.
Peste tot, în cântecele poporale române, el este eroul călător, după cum tot astfel îl înfățișează și tradițiunile grecești (copiate de la Geți- n. r. Carmen Pankau).
Numele sub care Hercule, acest nemuritor erou al lumii pelasge figurează în cântecele și legendele poporului român este IOVAN IORGOVAN, braț de buzdugan, mândru falnic căpitan, IOVAN CEL TARE și MARE; el este eroul care a cutreierat lumea în lung și-n lat, și care a învins toate halele sau monștrii din lume.

Memoria faptelor lui Hercule este localizată în OLTENIA și în părțile vecine ale BANATULUI, unde el ne apare în epoca romana ca zeul tutelar al regiunilor Cernei, adorat ca HERCULES INVICTUS, Hercules sanctus, Hercules salutiferus, și unde s-au descoperit un număr însemnat de statui ale sale.
Aici, în mijlocul Cernei, ne spun tradițiunile poporale române, a existat odată un chip colosal al lui Hercule, un vechi monument, pe care cântecele noastre eroice îl aduc în legătură cu legenda unei frumoase fecioare, ce locuia într-o peșteră din munții Cernei.
Vom reproduce mai întâi tradițiunea antică despre relațiunile de amor ale lui Hercule cu NIMFA ECHIDNA, ce locuia în o regiune muntoasa numita PĂDUROASA de lânga SCYTHIA.

Grecii, care locuiesc lângă Pontul Euxin, scrie Herodot, povestesc următoarele despre originea scythilor: Hercule, întorcându-se cu cirezile ce le luase de la Geryon, a venit și în țara aceasta, pe care acum o locuiesc scythii și care atunci era pustie. Însă, ajungându-l o vreme grea și un ger, el se acoperi cu pelerina leului și adormi.
În acest timp, iepele de la carul sau, pe care le slobozise ca să pască, dispărură ca și când ar fi fost un destin divin. Hercule deșteptându-se începu sa-și caute iepele și cutreierând toate ținuturile din jur, sosi în urmă într-o regiune al cărei nume era Păduroasa.
Aici, locuia într-o peșteră nimfa ECHIDNA (Vipera, șerpoaica), care avea o natură mixta. De la brâu în sus era femeie, iar de la brâu în jos șerpoaică, și ea domnea peste Scythia întreagă. Hercule, văzând-o, a rămas uimit, apoi a întrebat-o dacă nu cumva i-a văzut iepele sale rătăcite. Ea îi răspunse că iepele sunt la dânsa și i le va restitui, dacă mai întâi va rămâne la ea.

Hercule petrecu apoi mai mult timp la Echidna și avu cu dânsa trei fii, pe Agathyros, pe Gelonos și pe Scythes. În urmă, Echidna restituindu-i iepele, Hercule plecă mai departe. Cei trei fii ai lui Hercule și ai Echidnei au fost, după cum ne-o comunică Herodot, INTEMEIETORII DINASTIILOR REGALE, a AGATHYRSILOR (din Transilvania de astăzi), a GELONILOR (din partile Podoliei) și a SCYTHILOR din nordul Mării Negre.
Herodot crede ca regiunea numita Hylea sau PĂDUROASA, patria nimfei ECHIDNA, se află în apropiere de râul Borysthene (Nipru) in Scythia.
Însa după tradițiunile anterioare epocei lui Herodot, reședința Echidnei, a acestei femei legendare, nu se afla în ținuturile Scythiei din nordul Marii Negre, ci în ținutul ARIMILOR de la nordul Istrului (Dunărea n. r. Carmen Pankau).

Echidna cea divina și cu inima neînfrântă, scrie Hesiod, era de jumătate nimfă cu ochi negri și gene frumoase, iar de jumătate un șarpe gigantic. Zeii îi destinaseră ca locuință o peșteră celebră sub o stâncă dintr-o vale înconjurată de munți, departe de zeii nemuritori și de oamenii muritori. Aici, ÎN ȚINUTUL ARIMILOR se retrăsese sub pământ mizera Echidna, nimfa nemuritoare, și nesupusă bătrâneței în toată viața sa.
Vechea legendă despre întâlnirea lui Hercule cu Echidna s-a mai păstrat, în parte, până astăzi, în cântecele eroice ale poporului român.
Conținutul acestei tradițiuni este următorul: Iorgovan, un viteaz mare din părțile de răsărit, vine sa vâneze cerbi și căprioare în munții CĂRUNȚI (ai Cernei), ori, după alte variante, în munții Vergii, ori Covergii, Sovergii, sau să caute o fată frumoasă din MUNȚII-DE-AUR.

Sosind la Cerna, Iorgovan pleacă călare într-o joi de dimineața pe malul apei în sus, înarmat cu arc și săgeți și având cu sine șoimi de la BOGAZ (de la gurile Dunării) și ogari din Provaz, iar înainte să meargă luând seama, cățeaua sa cea isteață numita Vija.
În aceste timpuri, însa, Cerna era un râu mare, sălbatic și cu apă neagră. Talazurile sale erau înalte ca mânăstirile și ea curgea cu un urlet înfiorător. Cerna răpusese pe toți voinicii, câți s-au dus la râu în sus. Iorgovan, negăsind nici un vas pe unde sa poată trece pe celalalt mai al apei, se adresează Cernei cu rugămintea sa-i moaie talazele, să-și înceteze urletul, să-i arate vadul, să nu-l răpună, și într-adevăr să-i spună pe unde poate trece, fiindcă dânsul a purces și a venit, după cum a fost ursit, ca să găsească aici și să ieie cu sine o fată sălbatică, mândră și voinică.
La rugămintea lui, Cerna îi răspunde: să meargă pe râu în sus până se va osteni, până la trei păltinei – la dealul rotat, la malul săpat – acolo trecând pe celalalt țărmure, dânsul va nimeri la o stână de piatră cu mușchiul de o șchioapă, unde este dusă și unde e ascunsă fata sălbatică, mândră și voinică.

Iorgovan pornește după cum îi învață Cerna și, urcând pe vale în sus, ajunge la trei păltinei, apoi trecând vadul, sosește în cele din urmă la stâna de piatră, cu mușchiul de o șchioapă, în sus ridicată. Aici, sub această stâncă, la umbra adâncă, plângea ascunsă frumoasa fecioară, cu fața ca luna, cu păr auriu, pe umeri leit, cu un grai frumos și glas mângâios. Iorgovan, îndată ce o vede, îi spune că dragostea ei l-a pedepsit amar pe acest pământ, că el a cutreierat lumea în lung și în lat și n-a aflat pe alta, care să semene cu dânsa, și pe care s-o ieie de soție. Ea însă ii răspunde că Iorgovan să-și aducă bine aminte că odată au slujit amândoi în casă la o mândră crăiasă, ca el a sărutat-o și a însărcinat-o; însă, de la fala lui, de raul mamei și de rușinea tatei, ea s-a pedepsit, s-a pustelnicit, s-a pribegit și aici a venit pe o vale adâncă sub lespezi de piatră, de vânt nebătută, de nimeni văzută și unde s-a sălbăticit. Și fiindcă tânăra fecioara nu voia să iasă din peșteră, Iorgovan, pierzându-și mințile, asmuța asupra acestei nefericite fete, șoimii, ogarii și îndeamnă pe Vija să sape sub piatră, ca s-o scoată la lumina zilei.
La voința stăpânului, șoimii și câinii se reped numaidecât în peșteră, încep să zgârie fața cea albă, nebătuta de vânt și nevăzută de om, a fecioarei pribegite. În zadar ea plânge și roagă pe Iorgovan sa-și cheme șoimii și ogarii care o pișca, o zgârie și copilașul îi plânge. Însă Iorgovan înfuriindu-se mai mult voiește acum să o răpună cu totul. Atunci fata pribegită și pustelnicită în suferințele și disperarea ei îl blestemă pe Iorgovan.
Aceasta este tradițiunea română despre mizera și nefericita ECHIDNA, cum o numește Hesiod, și care în alte fragmente ale poeziei noastre populare ne mai apare și sub numele de ȘERPOAICA, același cuvânt cu grecescu Echidna.

Din punct de vedere istoric, această figura împietrită a lui Hercule nu putea sa fie decât o statuie primitivă, săpata în stânca vie, ce în epoca preistorică a fost dedicată acestui mare erou, și al cărui cult era o data atât de puternic în părțile Cernei, și unde astăzi mai există atâtea legende despre dânsul.
În ținuturile pelasge, Hercule, ca erou național, avea simulacre încă din timpurile cele mai îndepărtate.

După cum ne spune Pliniu, cea mai veche statuie din Italia a fost a lui HERCULE din Forum Boarium, consacrată de Evandru. Iar Pausania scrie că în satul numit Hyett din Beotia, locuit de pelasgi, exista o statuie primitivă a lui Hercule și care de fapt nu era altceva decât un bolovan inform, după obiceiurile bătrânești.
Legenda română despre statuia cea colosală a lui Hercule din Valea Cernei este totodată și legenda apoteozei acestui erou.
Despre ultimele evenimente din viata lui Hercule, nici Homer, nici Hesiod nu amintesc nimic. Însă, după povestirile post-homerice culese de Apollodor, adevărata cauză a morții lui Hercule a fost trecerea peste un râu periculos de munte. În fond, este aceeași tradiție, pe care ne-o înfățișează și legendele române.

Hercule, scrie Apollodor, sosi cu frumoasa DEIANIRA, fiica lui Oeneu, la râul Even, o apă sălbatică. Hercule trecu de-a dreptul prin râu fără frică, iar pe Deianira o încredința centaurului Nessus, care, pentru sentimentele sale de dreptate, obținuse de la zei privilegiul să treacă pe călători peste această apă fugătoare, firește pe lângă o remunerațiune oarecare. Când timpul acestei treceri, Nessus, admirând frumusețile Deianirei, încercă să o silească, însă când ajunse pe celalalt mal, Hercule trase cu arcul asupra-i și-i străpunse pieptul cu săgeata. În ultimele sale momente, Nessus, ca să se răzbune pe Hercule, o învață pe Deianira să pregătească cu sângele înveninat din rana sa o alifie de dragoste pentru Hercule. După un timp oarecare, Hercule având să facă un sacrificiu lui Joe, pe promontoriul Cenaeon din Eubea, Deianira, ca să-i câștige și mai mult iubirea, îi trimise pentru această ceremonie o cămașă solemnă, unsa cu alifia ce o învățase Nessus. Se întâmplă, însă, ca în timpul sacrificiului, Hercule apropiindu-se de foc, cămașa se încălzi și veninul de hidră, cu care a fost infectat sângele lui Nessus, pătrunse în corpul eroului, Hercule. Văzând acum că nu mai poate scăpa cu viață, își construi singur, în mijlocul durerilor sale, un rug pe muntele Oeta, se așeză pe acest pat de lemn și începu să roage pe trecători să se îndure de dânsul și să-i pună foc. Însă nimeni nu cuteza. Un singur păstor cu numele Poias, care-și cauta turmele sale rătăcite, cuprins de mila pentru suferințele eroului, îi făcu acest ultim serviciu, iar Hercule drept multumire îi dărui arcul său.

Mai aflăm de la Herodot încă o altă tradițiune, după care râul Dyras, din Thessalia, la vestea că Hercule arde viu, ieși din albia sa și alergă repede către locul de suferință al eroului, ca să-i salveze viața cu apele sale, să-i stingă rogul.
Amândouă aceste legende antice descriu, așadar, sfârșitul vieții lui Hercule în legătură cu un râu oarecare repede curgător.
Examinând fondul acestor narațiuni cu privire la ultimele momente ale eroului, tradițiunea româna ne apare ca fântâna originală a mitului grecesc, anume ca râul Cerna este acela care a cauzat moartea marelui erou pelasg.

Nimfa Deianira, cu care dorește Hercule să treaca peste râul sălbatic, nu este altcineva decit DIERNA, numele cel vechi al CERNEI; iar numirea de Even pe care autorii greci o dau râului, peste care trece eroul, este numele popular al lui Hercule din nordul Istrului, Ivan sau Iovan.
Viața sa ca păstor, agricultor și luptător cu arcul sau săgeata, cu buzduganul, măciuca, sabia sau paloșul, cu sulița, cu șoimii și câinii; călătoriile sale prin lume, mai mult pe uscat decât pe mare; un erou care cutreiera munții după lei, porci sălbatici, cerbi, fete, balauri; epitetele sale de râmlean, român, mocan și craiovean, ce i se dau în legendele române; tradițiunile care îl pun ca proto-părintele agregatorilor, gelonilor, scythilor și latinilor; forțele sale corporale, tipul său fizic, cultul său particular în ținutul Cernei, toate acestea ne prezintă pe un erou pelasg din nordul Istrului de jos.

Herodot, în călătoriile sale prin Egipt și Fenicia, încercase în deosebi să se informeze despre originea tradițiilor și a cultului lui Hercule. Însă, după cum ne spune el, nu a putut să afle nici de la egipteni, nici de la fenicieni, care a fost adevărata patrie a lui Hercule, decât numai atât că, cultul acestui erou era foarte vechi.
Poetul Homer în Odisea sa consacra memoriei lui Hercule câteva cuvinte, care sunt de o valoare neprețuită pentru însemnătatea ce o avuse într-o vechime foarte îndepărtată monumentul cel legendar din valea Cernei.
Astfel, el amintește de un curios simulacru a lui Hercule, de o figură reală, însă fără viață a eroului, pe care o numește idolul puterii lui Hercule.

Această forma fără de suflet a lui Hercule, și care nu era o statuie cioplită de mână omenească, se află, după Homer, în părțile extreme ale râului Oceanos potamos (Istrul), acolo unde la Plato ne apare patria hiperboreilor și unde, după care ne spune Hesiod, Joe aruncase într-o peșteră adâncă pe balaurul cel gigantic al lumii vechi.
Este, așadar, fără îndoială, ca idolul puterii lui Hercule, de care ne vorbește Homer, această statuie primitivă de lângă Oceanos potamos era unul și același simulacru tradițional cu figura cea împietrită a eroului de pe valea Cernei, de care amintesc cântecele noastre eroice.

SFINXUL DE LA TOPLEȚ, de pe valea Cernei, de lângă BAILE HERCULANE, este cunoscut în tradiția locală și drept HERCULE.

Sursa: Basarabia literara, Nicolae Densusianu – „DACIA PREISTORICĂ“
Adaptare și foto: Carmen Pankau

SFINXUL DE LA TOPLEȚ

PEŞTERA MEZIAD – CA O CATEDRALĂ CU BOLȚI SUBPĂMÂNTENE

Române, cunoaște-ţi, iubește-ţi și respect-ţi Ţara și Neamul! (Carmen Pankau)

În periplul bănățean din acestă vară, după ce am vizitat Peștera Urșilor, Peștera cu cristale de la Mina Farcu, a urmat apoi, inevitabil, Peștera Meziad. Dacă la primul cavernament aveam să întâlnesc fosilele de Ursus Spelaeus și concrețiuni foare frumoase, la cea de a doua peșteră strălucirea ireală a cristalelor avea să îmi provoace strigăte de uimire. Ce altceva putea să mă mai uimească? Și totuși, dacă alte țări au catedrale ridicându-se sub cer, aici, la Meziad, aveam să întâlnesc o adevărată catedrală subpământeană. Meziad este cu adevărat o peșteră mare, fiind una dintre primele peșteri amenajate și mult timp una dintre cele mai lungi peșteri din România (4.750 m lungime a galeriilor explorate, cu mai multe nivele). Ea este situată în județul Bihor, pe Valea Meziadului, în regiunea sud estică a Munților Pădurea Craiului și zona de vest a Munților Apuseni. Se află la o distanţă de 2,5 km de localitatea cu acelaşi nume, ce aparţine de comuna Remetea. Ea s-a format în urma evoluţiei subterane a două pâraie.

Peştera are numeroase ramificaţii, fiind etajată pe trei niveluri, dintre care cel inferior se afla sub apă. Geograful austriac Schmidl este cel care face primele descrieri ale Peşterii Meziad în anul 1863. Tot el realizează şi o primă schiţă, pentru circa 1.150 de metri de galerii. Declarată monument al naturii, și fiind o rezervație speologică, peștera a fost cercetată intens. În anul 1921 a fost vizitată de o echipă de geologi și speologi având în frunte pe renumitul speolog român Emil Racoviță. Peștera Meziad a fost amenajată în anul 1972 și deschisă publicului larg. Acum aceasta este inclusă în situl de importanță comunitară Defileul Crișului Repede – Pădurea Craiului. Peștera are o gură de intrare spectaculoasă, cu o înălțime de 16 metri și o lățime de zece metri. Peștera are vizitabile două dintre nivelurile de carstificare: Nivelul inferior, care însumează 1.542 m și se caracterizează prin spații neobișnuit de ample, măsurând frecvent între 20-30 m lățime și 15-20 m înălțime. După circa 400 m, galeriile se îngustează brusc, nivelul inferior prelungindu-se prin două galerii greu accesibile, care, din această cauză, nu sunt incluse în sectorul turistic al peșterii. Nivelul superior, în lungime totală de 3.208 m., prezintă trei zone principale de racord cu galeria inferioară: Galeria descendentă, Galeria de joncțiune și Gâtul Dracului. Suprapunerea celor două niveluri în regiunea Podului Natural creează un spectacol deosebit de impresionant, înălțimea totală a cavernamentului ajungând aici la 35 m. Peștera oferă condiții prielnice pentru hibernarea liliecilor, în special cei din specia Miniopterus Schreibersii, care formează o colonie destul de mare în Sala Liliecilor din acestă peșteră. Călcând atent pe traseul amenajat, la lumina lămpilor, putem admira profilurile unor spații immense ce se desenează în semiobscuritate: Sala Mare, Sala Liliecilor, Sala Piramidei sunt doar câteva exemple în acest sens.

Secţiunea subterană în care cele două etaje vizitabile îşi etalează întreaga frumuseţe, este cea a Podului Natural, punct de referinţă pentru circuitul turistic amenajat în Peştera Meziad, unde înălțimea cavernamentuli atinge 37 de metri. Curgerile stalagmitice, coloanele, stalactitele de mari dimensiuni fac parte din peisajul obişnuit al peşterii. Pe lângă depozitul de oase fosile ce au aparţinut ursului de peşteră (Ursus spelaeus, care a apărut acum 300.000 de ani şi a dispărut cu 12.000 de ani în urmă, la sfârşitul ultimei glaciaţiuni), descoperite în Sala Oaselor, în Peştera Meziad au fost identificate şi urme ale existenţei omului preistoric (Homo sapiens), din neolitic și paleolitic (fragmente de ceramică ce aparţin de cultura Coţofeni, din cea a doua jumătate a mileniului III î.Hr., fiind cea mai importantă cultură a perioadei de tranziţie la epoca bronzului). Acum Peștera Meziad este inclusă în situl de importanță comunitară Defileul Crișului Repede – Pădurea Craiului, fiind declarată monument al naturii. Din anul 2012 această peșteră face obiectul unui proiect complex de amenajare și punere în valoare, numit „Peștera Meziad, o peșteră pentru natură și oameni”, proiect finanțat în cadrul programului Green Entrepreneurship de către Romanian American Foundation și Fundația pentru Parteneriat. Proiectul nu este doar o inițiativă pur economică, el având și o componentă de responsabilitate socială și de mediu importantă. Recentele amenajări realizate de CAPDD Bihor, au pus şi mai mult în valoare frumuseţile Peşterii Meziad. În prezent se pot parcurge 1.100 de metri lungime, iar turiştii pot descoperi această lume subterană în toată frumseţea ei şi în condiţii de deplină siguranţă. Peştera poate fi vizitată doar în prezenţa ghizilor, în schimbul unui tarif de vizitare modic.

Se poate ajunge la peșteră folosind drumul național E-79 (76) dintre Oradea și Vârfuri, cu ramificația spre Beiuș prin centrul orașului, de unde peștera se află la o distanță de 22 km, din Beiuș urmând șoseaua Roșia (Borod) – Aleșd. Din Beiuș până la satul Remetea sunt circa șase kilometri, iar din Remetea drumul duce la Meziad. Peștera se află la circa trei kilometri de satul Meziad. Calea spre peșteră este un drum forestier, iar portalul imens, odată apărut „la orizont” atrage ca un magnet turistul doritor de aventură. Grupul minim pentru intrarea în peşteră este de cinci persoane. Tura ghidată în peşteră durează aproximativ 45 minute. Temperatura medie în interiorul peşterii, indiferent de anotimp, este de 9-12°C. Dacă nu vă luați o haină mai groasă, doar întunericul vă va îmbrățișa în imensele spații subterane, catifelat și enigmatic.

Sursa: George V. Grigore
Adaptare și foto: Carmen Pankau

☀️🌸ZÂNA ZÂNELOR SAU INIŢIEREA ZAMOLXIANĂ

Frumoase basme ne-au legănat copilăria! Unora ni le citeau părinţii înainte de culcare altora ni le spuneau bunicii la gura sobei, privind visători la spuza din cămin. Azi nu prea se mai pune preţ pe aşa ceva! Azi sunt la putere jocurile pe calculator, desenele animate, de cele mai multe ori cu mesaj negativist şi pline de violenţă, deşi specialiştii sunt de părere că basmele induc copiilor o dezvoltare mai rapidă şi mai sănătoasă!
Ce-ar fi să ne aducem aminte de unul dintre frumoasele basme ale copilăriei noastre? Ce ziceţi de Zâna Zânelor?

Să ascultăm povestea…

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti! A fost odată un împărat mare si puternic care avea trei feciori. Făcându-se mari feciorii, împăratul se gândi cum să facă să-i însoare şi să fie fericiţi. Într-o noapte, împăratul avu un vis, şi de cum se sculă, îşi chemă fii la el şi se urcă cu dânşii în foişorul din grădină… Ajunşi acolo le porunci să-şi ia fiecare arcul şi câte o săgeată, să tragă şi unde se va opri săgeata acolo sa-şi afle fiecare norocul.
Copiii se supuseră fără cârtire întrucât erau încredinţaţi pe deplin că tatăl lor ştie ce spune. Trase fiul cel mare iar săgeata sa se înfipse în casa unui împărat vecin. Trase fiul mijlociu iar săgeata sa se opri în casa unui mare boier de-a tată-său. Trase şi mezinul şi… săgeata sa se urcă în înaltul cerului şi când coborî se înfipse într-un copac dintr-o pădure mare şi deasă.
Fiul cel mare se duse şi luă de nevastă pe fiica împăratului vecin întorcându-se cu dânsa la tatăl său. Se duse şi cel mijlociu întorcându-se la tatăl său cu o soţioară mandră şi frumoasă. Se duse şi cel mic…

Cutreieră lumea până ajunse la pădurea unde se afla copacul în care se împlântase săgeata lui. Căută el ce căută şi află şi copacul cu pricina. Acest copac era înalt, gros şi bătrân de când urzise Dumnezeu lumea. Se încovrigă feciorul după trunchiul copacului şi urcă până la prima creangă şi apoi din ramură în ramură, când atârnat cu mâinile, când cu picioarele încovrigate, până când ajunse în vârf. Ajuns acolo luă săgeata şi se dete jos judecând plin de amărăciune că e fără de noroc, că ce o fi putând el găsi în copacul acela.
Nu-i fusese destul că făcuse atâta cale în deşert, că nu aflase acolo pe aleasa sa, când să plece de lângă copac se agăţă de spinarea lui o bufniţă. Cu toate că feciorul s-a silit să îndepărteze bufniţa, aceasta se încăpăţâna să rămânăagăţată de spatele său. Se suci el se învârti da nu era nici un chip să scape de pacoste. Văzând că nu-i chip să scape se gândi să se întoarcă acasă cu păcătoasa de bufniţă în spate. Pe drum însă, vazu el că după dânsul se ţineau încă 6 bufniţe. Merse, el săracul, cu bufniţa în spate şi cu alaiul după dânsul şi se întâmplă să ajungă acasă seara.

Cum intră în odăile sale prinţul, bufniţele se aşezaseră care pe unde, iar ce-a de-a şaptea, aceea de i se anină de spate, se aşeză cu dânsul în pat. Ostenit, fiul împăratului a adormit. A doua zi dimineaţă când se trezi găsi lângă dânsul cea mai frumoasă zână şi lângă ea, şase slujnice la fel de frumoase. Mai văzu, într-un colţ al camerei, şapte piei de bufniţă aruncate una peste alta. Fiul împăratului se logodi cu zâna şi au participat la cununiile fraţilor săi. După un timp, fiul împăratului aruncă pieile de bufniţă pe foc şi atunci zâna şi slujnicele se transformaseră în porumbei. Zâna i-a zis:

– Ai fost nerecunoscător! Cu bine te-am găsit, cu bine să rămâi. Până nu vei izbuti să faci ce n-a făcut om pe lume, să nu dai cu mâna de mine!
Şi porumbeii s-au ridicat în văzduh şi au dispărut. În zadar încercară să-l oprească părinţii, fraţii şi prietenii. El se duse în lume să-şi caute logodnica.

Trecu el dealuri, văi, colnice, străbătu păduri întunecate şi de picior neumblate, dete prin smârcuri şi lacovişti şi tot nu găsi porumbeii. Voinicul nostru se frământa, cerceta, căuta, întreba numai răspuns bun nu afla. Descurajat, voinicul se gândea câteodată să-şi facă sama singur, să se arunce în vreo râpă sau să-şi sfărâme capul de colţii de stâncă. Da’ parcă îi spunea inima că odată şi o odată or lua sfârşit şi necazurile sale, şi deodată îşi venea în fire şi se punea din nou pe drum mai cu hărnicie şi mai tare în credinţă că cine caută cu amănuntul şi cu stăruinţă o să găsească şi o să izbândească până la urmă.

Măcinat de aceste gânduri, voinicul se aşternu la odihnă, dar nu se aşternu el bine, cât auzi mare zarvă. Trei draci îşi disputau moştenirea părintească: o pereche de opinci cu care treceai marea ca pe uscat, o căciulă ce te făcea nevăzut şi un bici care împietrea. Dracii îl rugară pe fiul de împărat să le facă dreptate. El se învoi si spune:

– Vedeţi voi cei trei munţi care se află în faţa voastră? Să vă duceţi fiecare în câte unul, şi cine va veni mai curând, după ce vă voi face eu semn, ale lui să fie toate astea.
Când dracii ajunseră în munţi, voinicul nostru, care în timpul ăsta încălţase opincile şi îşi pusese căciula, plesni de trei ori din bici către cei trei draci şi-i împietri.

Abia devenit stăpân al celor trei lucruri luate de la draci, el zări un stol de porumbei albi. Îi urmăreşte din ochi şi vede că s-au oprit pe un vârf de munte care întrecea norii… într-acolo îşi îndreptă şi dânsul paşii. Începu să urce muntele anevoie trecând prin toate greutăţile lumii. Deodată ajunse la intrarea unei peşteri… Intrând rămase ca lovit de trăznet când văzu nişte palate ca de domn şi aşa de măiestrit lucrate că nu se mai vazu aşa ceva pe pământ. Acolo locuia logodnica lui, Zâna Zânelor… Cum o vazu plimbându-se prin grădină cu roabele după dânsa, cum o şi cunoscu.. După zână se ţinea şi un copilaş drăguţ căci pasămite rămase grea înainte de a-şi lua zborul de la fiul împăratului. Şi acesta era fiul lor.
Feciorul împăratului se aşeză la masă purtând căciula ce-l făcea nevăzut iar zâna se mira cât de iute trec bucatele. Voinicul era flămând că nu mâncase de multă vreme. De trei ori a poruncit zâna să se aducă bucate şi de fiecare datăvoinicul îşi ridica câte puţin căciula pentru a-l vedea fiu-său. Pruncul zise:

– Uite tata, mamă!
– Tată-tău , dragul meu, va da peste noi numai când va săvârşi o faptă zdravănă.
A treia oară scoase de tot căciula. Se îmbrăţişară cu toţii, fericiţi că sunt din nou împreună. Rămaseră un timp acolo, până într-o zi când voinicul o rugă să plece împreună. Atunci, se întoarseră cu toţii la împărat, tatăl voinicului, şi îşi sărbătoriră nunta cu mare alai. Şi trăiră şi împărăţiră în fericire, de le rămase numele în pomenire în vecii vecilor!

CE SE ASCUNDE ÎN SPATELE BASMULUI

Zâna Zânelor, este un basm popular cules de Petre Ispirescu, ce poate fi aflat în aproape toate culegerile de poveşti populare româneşti. Dar să fie acest basm doar o poveste frumoasă pentru copii? Tot mai mulţi autori din domeniul simbolisticii şi ezoterismului sunt de acord că basmele poartă în conţinutul lor relicve ale tradiţiilor ezoterice antice. Rene Guenon atrage atenţia că atunci când o formă tradiţională se află pe punctul de a se stinge, ultimii săi reprezentanţi, în mod deliberat, încredinţează memoriei colective a poporului, ceea ce, în caz contrar, s-ar pierde iremediabil. Cu atât mai mult cu cât neînţelegerea naturală a profanului este o garanţie suficientă că ceea ce avea un caracter esoteric, îşi va păstra şi pe mai departe acest caracter, menţinându-se doar ca o mărturie a trecutului îndepărtat, pentru cei care în alte timpuri, vor fi capabili să înţeleagă. Pe de altă parte există şi posibilitatea ca basmul să existe concomitent cu doctrina iniţiatică pe care o prezintă în mod mascat, aceasta fiind rezervată unui grup restrâns de iniţiaţi care primesc lumina direct. Dacă doctrina era rezervată iniţiaţilor, basmul era faţa pe care aceasta o arăta mulţimii după cuvântul care spune: „Vouă vă este dat să ascultaţi adevărul de-a dreptul, ceilalţi îl ştiu prin parabole”.

Prin urmare, basmul conţine în sine elementele unei doctrine secrete prezentată în mod voalat mulţimii. Şi fiecare va pricepe cele ascunse după gradul său de înţelegere.

„SECRETELE” BASMULUI. SEMNIFICAŢIA SIMBOLURILOR

O seama de formulări din cuprinsul acestui basm dau de gândit. Ele sunt formulări simbolice ce ne deschid o fereastră spre înţelegerea iniţierii zamolxiene.
Basmul nostru începe, ca aproape toate creaţiile aşa zis populare, cu o proiecţie în atemporal: „A FOST ODATĂ CA NICIODATĂ”; dar acest caracter atemporal nu schimbă cu nimic realitatea naraţiunii: „că de n-ar fi, nu s-ar povesti”. Aceasta cu atât mai mult cu cât iniţierea se petrece în atemporal, urmărind ca finalitate ultimă scoaterea omului de sub tirania timpului prin cunoaşterea adevărurilor transcedentale, a cunoaşterii celeilalte feţe a lucrurilor.

Împăratul cel mare şi puternic despre care relatează basmul este Posibilitatea, Indistincţia, adică Principiul/Zamolxe nemanifestat încă, dar care se va manifesta odată cu apariţia bufniţei ce se agaţă de spatele eroului. Această bufniţă nu este altceva decât aspectul feminin, creator şi dinamic al Principiului nemanifestat, ea luând mai apoi forma Zânei Zânelor. Este înţelepciunea divină a cărei simbol este bufniţa, pasărea emblematică a Minervei, şi pe care textele hermetice o numesc Fecioara Lumii, iar cele gnostice Sophia. Dintr-un alt punct de vedere ea este motorul care va pune în mişcare şi va dinamiza puterile interioare ale voinicului pentru ca acesta să poată ajunge la iniţierea deplină; acea trezire spirituală şi regenerare psihică care-i va permite în final să revină la Tatăl său. Este vorba aici de trezvia isihaştilor şi iluminarea doctrinelor extrem orientale şi, în acelaşi timp, de mântuirea creştină.

Povestea ne relatează că împăratul îşi ia cei trei fii şi-i pune să tragă câte o săgeată pentru a-şi găsi norocul. Fiii sunt posibilităţile aflate în stare latentă în sânul Principiului. Putem observa că săgeţile trase de feciorul cel mare şi cel mijlociu se opresc în planul orizontal pe cand cea a mezinului merge în sus şi apoi se împlântă într-un copac gros şi bătrân de când a făcut Dumnezeu lumea. Primii doi fii ai împăratului, cel mare şi cel mijlociu, simbolizează de fapt două caste sau grupuri sociale anume: casta regală (a se înţelege regalitatea terestră cu tot ce ţine de ea) şi casta războinicilor, supusă celei dintâi şi exprimată în povestea noastră prin fata marelui boier supus al împăratului. În ceea ce-l priveşte pe fiul mai mic acesta reprezintă puterea sau casta sacerdotală care tinde spre lumea spirituală, spre realizarea deplină a iniţierii, fapt arătat de traiectoria săgeţii fiului celui mic. Conlucrarea celor trei caste facesă fie „precum în Cer aşa şi pe pământ”. Traiectul săgeţilor ne spune chiar despre această conlucrare. Regalitatea conduce, războinicii asigură trăinicia regalităţii iar regalitatea conduce după legea sacră dată de puterea sacerdotală. Iată verticalitatea unindu-se cu planul orizontal. Locul unde se realizează această unire este Columna Cerului, Osia Lumii, Axa Lumii pe care anticii o numeau Axis Boreus sau Polul Getic! Acesta este simbolizată în povestea noastră prin copacul cel gros şi bătrân de când a făcut Dumnezeu lumea.

Până aici basmul pare a avea doar un caracter „de întemeiere”. Spuneam aceasta pentru că avem cel puţin două corespondenţe în folclorul românesc. Este vorba de Mănăstirea Argeşului care a fost construită în unele variante în urma unei trageri cu arcul , ea fiind ridicată în locul unde a căzut săgeata; cea de-a doua este legată de construcţia Mănăstirii Putna: Ştefan cel mare şi doi supuşi trag cu arcul şi în locul unde cele trei săgeţi au căzut s-a ridicat mănăstirea. Putem observa, de asemenea, că fiul cel mare si mijlociul dispar la un moment dat din poveste. Aceasta pentru că ei nu mai au nimic de-a face cu iniţierea individuală fapt demonstrat de traiectoria orizontală a săgeţilortrase de ei. Odată ieşiţi din trama poveştii cei doi fii ai împăratului, povestea îşi capătă caracterul iniţiatic părăsind caracterul mitului de întemeiere.
Spuneam aceasta pentru că într-un anume plan iniţiatic cele trei săgeţi şi traiectoriile corespund celor trei „artere spirituale” sau curenţi spirituali: ida, pingala şi sushumna iar turnul din poveste nu este altceva decât coloana vertebrală , linia verticală care leagă între ele centrele energetice (chacrele).

De aici încolo simbolistica poveşti este una ce ţine strict de iniţierea individuală. Am apelat la termenii indieni pentru că aceştia îşi au originea în credinţele zamolxiene, Rama fiind considerat preot scit (origine getică – n. r. Carmen Pankau), iar Vedele (Revelaţia hindusă) au un nume care este echivalent cu verbul românesc „a vedea” aici făcându-se referire la vederea spirituală care se mai numeşte şi Revelaţie!
Vedem că eroul găseşte săgeata împlântată în Osia Lumii, care privită individual este chiar coloana vertebrală. Săgeata este cea care dezghioacă energiile subtile ale organismului care vor urca treptat (fiul împăratului urcă pe copac) înfăptuind, într-un final, Marea Operă Alchimică, realizarea Aurului spiritual înfăţişat, în plan simbolic, de Caduceul lui Hermes.

Observăm, mai apoi, o regresie, chiar un eşec al fiului de împărat întrucât Zâna îl părăseşte. Aceasta se poate datora grabei de a ajunge la final, la iluminare, la mântuire. Toate scrierile iniţiatice, toate revelaţiile autentice ne spun cât de important este să ne ocupăm de detaliile căii, fără a fixa scopul ultim al acesteia pentru ca „ să nu ne poticnim şi să nu mai ajungem la final” după vorba unei învăţături asiatice budiste. Prin urmare voinicul nostru în graba de a ajunge cât mai repede la scopul final s-a abătut de la cale şi astfel a fost nevoit să reia drumul de la început, pentru a dobândi tot ceea ce câştigase prin metoda scurtă de iniţiere. Spun scurtă pentru că există încă o cale, mai facilă şi mai uşor de urmat, pe care filozofii alchimişti au numit-o „calea umedă”. Fiul împăratului s-a aventurat pe cea mai grea dintre ele, pe calea numită în alchimie „calea uscată” ce duce direct la starea transcendentă , fără alte intermedieri. Am putea spune un fel de şoc spiritual.
După această regresie urmează căutarea fiului de împărat. O căutare care se aseamănă foarte mult cu căutarea Potirului Sacru, a Sfântului Graal şi concordă cu relatările anticilor despre iniţiere.

Această din urmă cale aleasă de fiul de împărat este presărată cu tot felul de primejdii exprimate prin dracii cu care se întâlneşte şi de la care, odată înfrânţi, el primeşte nişte „ustensile” care, de fapt nu sunt altceva decât acele capacităţi „supraumane” dobândite în urma iniţierii depline.

Acelaşi motiv îl întrevedem în epopeea Cântecul Nibelungilor atunci când vine vorba de iniţierea lui Sigfrid ce în final ajunge la Comoara Nibelungilor care nu este altceva decât Înţelepciunea întruchipată în basmul nostru de Zâna Zânelor.

Descrierea „căutării” Zânei de către fiul de împărat concordă cu cea din orice iniţiere autentică. Basmul ne spune în simboluri:

”Trecu dealuri, văi colnice, străbătu păduri întunecoase şi de picior neumblate, dete prin smârcuri şi lacovişte. Se frământa cu firea voinicul, cerceta, întreba”.

Toate acestea concordă cu relatările anticilor despre iniţiere. Un tânăr iniţiat în misterele lui Osiris ne relatează prin intermediul lui Paul Brunton:

„am pătruns până în preajma frontierelor morţii, punând piciorul pe pragul Proserpinei; am fost transportat prin toate elementele. Apoi am revenit pe pământ. Am văzut soarele strălucitor, magnific, în mijlocul nopţii, m-am apropiat de zeii de sus şi de cei de jos; i-am adorat faţă în faţă.”

Soarele despre care se vorbeşte în acest citateste tocmai ceea ce ne spune basmul prin cuvintele: „dară parca-i spunea inima că odată şi odată, o să se sfârşească toate necazurile sale, şi deodată îşi venea în sine, şi se punea din nou pe drum, mai cu hărnicie şi mai tare în credinţă că cine caută cu amănuntul şi cu stăruinţă trebuie să gasescă”.

Legat de starea de zbucium a voinicului, aceasta este conformă cu o relatare a lui Strabon despre iniţiere: „Spiritul este îndurerat şi agitat în moarte, tot aşa cum este şi în iniţierea în marile mistere. Prima etapă constă doar în erori şi incertitudini, eforturi, mers rătăcitor şi tenebre. Apoi ajuns la liziera morţii şi iniţierii, totul se transformă în orori cutremurătoare, spaime. Dar odată terminată această scenă, iată că se răspândeşte o lumină divină şi miraculoasă… perfect iniţiat, eşti liber încoronat, triumfător, parcurgi domeniile preafericiţilor”.

Tocmai ce se întâmplă cu fiul de împărat, la început confuz, apoi descurajat, îndurerat de pierderea Zânei, trece prin orori închipuite de cei trei draci, ajunge, la final, să găsească peştera luminoasă a Zânei! Ororile aflate în discuţie sunt echivalente şi cu cele douăsprezece vămi ale Cerului prin care trec sufletele pentru a fi purificate total, putând astfel ajunge în domeniile drepţilor.
Odată înfrânte ororile, încercările (dracii în basmul nostru) traseul iniţiatic este vegheat de însăşi Duhul Sfânt, sau aspectul activ si feminin al Principiului, porumbelul fiind unul dintre simbolurile acestuia. Aceştia îl duc la Muntele înalt unde se află o peşteră în care locuieşte zâna cu slujnicele sale. În plan material acesta este însuşi marele sanctuar iniţiatic din Bucegi. În plan macroteritorial, Geţia Carpatină este considerată de antici Centrul Spiritual Suprem al Lumii, în Geţia Carpatină însă, acest centru se simplifică devenind Muntele Sacru, Bucegiul, Triplul sanctuar iniţiatic, iar, în cadrul sanctuarului, punctul central, adică Osia lumii este Vârful Ascuns sau Columna Cerului. În planul microcosmic, sau al realizării iniţierii depline, peştera este un echivalent al inimii, pe care o schiţează sub forma unui triunghi cu vârful în jos, simbol ce apare şi în cazul Graalului, pe care-l reprezenta de asemenea schematic. Iniţierea este echivalată de multe ori cu urcuşul unui munte, iar când feciorul împăratului termină urcuşul, adică treptele iniţierii, ajunge la peştera care se află în munte. Ori inima în toate tradiţiile sacre autentice este centrul fiinţei umane! După cum inima se află în centrul fiinţei umane, la fel şi peştera este situată în interiorul muntelui. Departe de a fi un loc întunecat, atunci când o găseşte voinicul, peştera este un loc luminos cu palate aşa de măiestrit lucrate cum nu s-au mai văzut în lumea oamenilor, după cum ne spune însuşi basmul pe care-l discutăm. Acele palate despre care auzim în basm sunt echivalente virtuţilor dobândite în urma iniţierii. Iată aici pecetea lui David, unirea contrariilor, a muntelui cu peştera, a triunghiului cu vârful în sus şi a triunghiul cu vârful în jos, a înţelepciunii umane şi a înţelepciunii divine.

Sub un alt aspect este vorba despre reunirea Principului trinitar, Tatăl (împăratul), Mama (Sophia, Fecioara Lumii, Duhul Sfânt, Înţelepciunea divină ce aduce lucrurile la manifestare) şi fiul (iniţiatul perfect care înţelege tainele naturii şi ale Principului Tată Mamă). Iată cum într-un simbol, în Pecetea lui David este reunită cea mai profundă învăţătură iniţiatcă: „Precum în cer aşa şi pe pământ”! Şi iată cum basmul nostru exprimă perfect acest lucru prin revenirea Zânei şi a fiului la Tatăl, a înţelepciunii divine şi a iniţiatului care o deţine în mod obligatoriu şi pe care o aduce, într-un final, la origine, la principiul din care a emanat.
Acum feciorul de împărat este pe deplin iniţiat.

Bănuiaţi că se ascund atâtea mistere în spatele unei poveşti pentru copii sau mai degrabă ar fi mai nimerit să vă întreb: mai credeţi ca este o poveste exclusiv pentru copii?

Bibliografie orientativă:

1.Rene Guenon, Simboluri ale ştiinţei sacre, ed Humanitas, 1977
2.Oriensis, ed Aion,2006
3.Paul Brunton, Egiptul Secret, ed Venus, 1992
4.Dan Oltean, Religia dacilor, Ed Saeculum I.O, 2002
5. Cristina Pănculescu, Kogaion, muntele sacru al dacilor, ed. Ştefan, 2008

Sursa: zamolxe
Adaptare și foto: Carmen Pankau