UN SIMULACRU PREISTORIC AL LUI HERCULE ÎN ALBIA RÂULUI CERNA
Poetul Pindar, în odele sale, face amintire despre călătoriile lui Hercule la hiperborei, despre persecutarea cerboaicei cu coarnele de aur până în țara numită Istria de lângă Pontul Euxin (Marea Neagră – n. r. Carmen Pankau).
Gramaticul Apollodor amintește, de asemenea, despre venirea lui Hercule la muntele ATLAS din țara hiperboreilor, unde el îl eliberează pe Prometeu din catenele sale.
Hercule ia parte la expedițiunea argonauților pentru a duce în țările meridionale un vechi paladiu al păstorilor pelasgi, lâna de aur din pădurea cea sfântă a lui Marte.
Herodot ne comunica tradițiunea după care Hercule apare ca protopărintele agathyrsilor, scythilor și gelonilor, și amintește de urma sa cea gigantică, lungă de doi coți, imprimată într-o stâncă de pe țărmurile râului Tyras (Nistru).
In colindele poporale române, acest ilustru erou al timpurilor preistorice, este celebrat ca junele care se lupta cu leul (nemeic); în baladele române se cânta învingerea și tăierea BALAURULUI celui gigantic al lumii, luptele sale cu Marte (Marcoci = Mavors), relațiunile sale de amor cu Echidna (șerpoaica), călătoria sa în părțile meridionale ale Dunării de jos în căutarea hergheliei de cai a regelui Diomede din Thracia (Dobrisanul), persecutarea cea strașnică a cerboaicei cu coarnele de aur (a ciutei gălbioare) prin munții Jiului și ai Oltului.
Peste tot, în cântecele poporale române, el este eroul călător, după cum tot astfel îl înfățișează și tradițiunile grecești (copiate de la Geți- n. r. Carmen Pankau).
Numele sub care Hercule, acest nemuritor erou al lumii pelasge figurează în cântecele și legendele poporului român este IOVAN IORGOVAN, braț de buzdugan, mândru falnic căpitan, IOVAN CEL TARE și MARE; el este eroul care a cutreierat lumea în lung și-n lat, și care a învins toate halele sau monștrii din lume.
Memoria faptelor lui Hercule este localizată în OLTENIA și în părțile vecine ale BANATULUI, unde el ne apare în epoca romana ca zeul tutelar al regiunilor Cernei, adorat ca HERCULES INVICTUS, Hercules sanctus, Hercules salutiferus, și unde s-au descoperit un număr însemnat de statui ale sale.
Aici, în mijlocul Cernei, ne spun tradițiunile poporale române, a existat odată un chip colosal al lui Hercule, un vechi monument, pe care cântecele noastre eroice îl aduc în legătură cu legenda unei frumoase fecioare, ce locuia într-o peșteră din munții Cernei.
Vom reproduce mai întâi tradițiunea antică despre relațiunile de amor ale lui Hercule cu NIMFA ECHIDNA, ce locuia în o regiune muntoasa numita PĂDUROASA de lânga SCYTHIA.
Grecii, care locuiesc lângă Pontul Euxin, scrie Herodot, povestesc următoarele despre originea scythilor: Hercule, întorcându-se cu cirezile ce le luase de la Geryon, a venit și în țara aceasta, pe care acum o locuiesc scythii și care atunci era pustie. Însă, ajungându-l o vreme grea și un ger, el se acoperi cu pelerina leului și adormi.
În acest timp, iepele de la carul sau, pe care le slobozise ca să pască, dispărură ca și când ar fi fost un destin divin. Hercule deșteptându-se începu sa-și caute iepele și cutreierând toate ținuturile din jur, sosi în urmă într-o regiune al cărei nume era Păduroasa.
Aici, locuia într-o peșteră nimfa ECHIDNA (Vipera, șerpoaica), care avea o natură mixta. De la brâu în sus era femeie, iar de la brâu în jos șerpoaică, și ea domnea peste Scythia întreagă. Hercule, văzând-o, a rămas uimit, apoi a întrebat-o dacă nu cumva i-a văzut iepele sale rătăcite. Ea îi răspunse că iepele sunt la dânsa și i le va restitui, dacă mai întâi va rămâne la ea.
Hercule petrecu apoi mai mult timp la Echidna și avu cu dânsa trei fii, pe Agathyros, pe Gelonos și pe Scythes. În urmă, Echidna restituindu-i iepele, Hercule plecă mai departe. Cei trei fii ai lui Hercule și ai Echidnei au fost, după cum ne-o comunică Herodot, INTEMEIETORII DINASTIILOR REGALE, a AGATHYRSILOR (din Transilvania de astăzi), a GELONILOR (din partile Podoliei) și a SCYTHILOR din nordul Mării Negre.
Herodot crede ca regiunea numita Hylea sau PĂDUROASA, patria nimfei ECHIDNA, se află în apropiere de râul Borysthene (Nipru) in Scythia.
Însa după tradițiunile anterioare epocei lui Herodot, reședința Echidnei, a acestei femei legendare, nu se afla în ținuturile Scythiei din nordul Marii Negre, ci în ținutul ARIMILOR de la nordul Istrului (Dunărea n. r. Carmen Pankau).
Echidna cea divina și cu inima neînfrântă, scrie Hesiod, era de jumătate nimfă cu ochi negri și gene frumoase, iar de jumătate un șarpe gigantic. Zeii îi destinaseră ca locuință o peșteră celebră sub o stâncă dintr-o vale înconjurată de munți, departe de zeii nemuritori și de oamenii muritori. Aici, ÎN ȚINUTUL ARIMILOR se retrăsese sub pământ mizera Echidna, nimfa nemuritoare, și nesupusă bătrâneței în toată viața sa.
Vechea legendă despre întâlnirea lui Hercule cu Echidna s-a mai păstrat, în parte, până astăzi, în cântecele eroice ale poporului român.
Conținutul acestei tradițiuni este următorul: Iorgovan, un viteaz mare din părțile de răsărit, vine sa vâneze cerbi și căprioare în munții CĂRUNȚI (ai Cernei), ori, după alte variante, în munții Vergii, ori Covergii, Sovergii, sau să caute o fată frumoasă din MUNȚII-DE-AUR.
Sosind la Cerna, Iorgovan pleacă călare într-o joi de dimineața pe malul apei în sus, înarmat cu arc și săgeți și având cu sine șoimi de la BOGAZ (de la gurile Dunării) și ogari din Provaz, iar înainte să meargă luând seama, cățeaua sa cea isteață numita Vija.
În aceste timpuri, însa, Cerna era un râu mare, sălbatic și cu apă neagră. Talazurile sale erau înalte ca mânăstirile și ea curgea cu un urlet înfiorător. Cerna răpusese pe toți voinicii, câți s-au dus la râu în sus. Iorgovan, negăsind nici un vas pe unde sa poată trece pe celalalt mai al apei, se adresează Cernei cu rugămintea sa-i moaie talazele, să-și înceteze urletul, să-i arate vadul, să nu-l răpună, și într-adevăr să-i spună pe unde poate trece, fiindcă dânsul a purces și a venit, după cum a fost ursit, ca să găsească aici și să ieie cu sine o fată sălbatică, mândră și voinică.
La rugămintea lui, Cerna îi răspunde: să meargă pe râu în sus până se va osteni, până la trei păltinei – la dealul rotat, la malul săpat – acolo trecând pe celalalt țărmure, dânsul va nimeri la o stână de piatră cu mușchiul de o șchioapă, unde este dusă și unde e ascunsă fata sălbatică, mândră și voinică.
Iorgovan pornește după cum îi învață Cerna și, urcând pe vale în sus, ajunge la trei păltinei, apoi trecând vadul, sosește în cele din urmă la stâna de piatră, cu mușchiul de o șchioapă, în sus ridicată. Aici, sub această stâncă, la umbra adâncă, plângea ascunsă frumoasa fecioară, cu fața ca luna, cu păr auriu, pe umeri leit, cu un grai frumos și glas mângâios. Iorgovan, îndată ce o vede, îi spune că dragostea ei l-a pedepsit amar pe acest pământ, că el a cutreierat lumea în lung și în lat și n-a aflat pe alta, care să semene cu dânsa, și pe care s-o ieie de soție. Ea însă ii răspunde că Iorgovan să-și aducă bine aminte că odată au slujit amândoi în casă la o mândră crăiasă, ca el a sărutat-o și a însărcinat-o; însă, de la fala lui, de raul mamei și de rușinea tatei, ea s-a pedepsit, s-a pustelnicit, s-a pribegit și aici a venit pe o vale adâncă sub lespezi de piatră, de vânt nebătută, de nimeni văzută și unde s-a sălbăticit. Și fiindcă tânăra fecioara nu voia să iasă din peșteră, Iorgovan, pierzându-și mințile, asmuța asupra acestei nefericite fete, șoimii, ogarii și îndeamnă pe Vija să sape sub piatră, ca s-o scoată la lumina zilei.
La voința stăpânului, șoimii și câinii se reped numaidecât în peșteră, încep să zgârie fața cea albă, nebătuta de vânt și nevăzută de om, a fecioarei pribegite. În zadar ea plânge și roagă pe Iorgovan sa-și cheme șoimii și ogarii care o pișca, o zgârie și copilașul îi plânge. Însă Iorgovan înfuriindu-se mai mult voiește acum să o răpună cu totul. Atunci fata pribegită și pustelnicită în suferințele și disperarea ei îl blestemă pe Iorgovan.
Aceasta este tradițiunea română despre mizera și nefericita ECHIDNA, cum o numește Hesiod, și care în alte fragmente ale poeziei noastre populare ne mai apare și sub numele de ȘERPOAICA, același cuvânt cu grecescu Echidna.
Din punct de vedere istoric, această figura împietrită a lui Hercule nu putea sa fie decât o statuie primitivă, săpata în stânca vie, ce în epoca preistorică a fost dedicată acestui mare erou, și al cărui cult era o data atât de puternic în părțile Cernei, și unde astăzi mai există atâtea legende despre dânsul.
În ținuturile pelasge, Hercule, ca erou național, avea simulacre încă din timpurile cele mai îndepărtate.
După cum ne spune Pliniu, cea mai veche statuie din Italia a fost a lui HERCULE din Forum Boarium, consacrată de Evandru. Iar Pausania scrie că în satul numit Hyett din Beotia, locuit de pelasgi, exista o statuie primitivă a lui Hercule și care de fapt nu era altceva decât un bolovan inform, după obiceiurile bătrânești.
Legenda română despre statuia cea colosală a lui Hercule din Valea Cernei este totodată și legenda apoteozei acestui erou.
Despre ultimele evenimente din viata lui Hercule, nici Homer, nici Hesiod nu amintesc nimic. Însă, după povestirile post-homerice culese de Apollodor, adevărata cauză a morții lui Hercule a fost trecerea peste un râu periculos de munte. În fond, este aceeași tradiție, pe care ne-o înfățișează și legendele române.
Hercule, scrie Apollodor, sosi cu frumoasa DEIANIRA, fiica lui Oeneu, la râul Even, o apă sălbatică. Hercule trecu de-a dreptul prin râu fără frică, iar pe Deianira o încredința centaurului Nessus, care, pentru sentimentele sale de dreptate, obținuse de la zei privilegiul să treacă pe călători peste această apă fugătoare, firește pe lângă o remunerațiune oarecare. Când timpul acestei treceri, Nessus, admirând frumusețile Deianirei, încercă să o silească, însă când ajunse pe celalalt mal, Hercule trase cu arcul asupra-i și-i străpunse pieptul cu săgeata. În ultimele sale momente, Nessus, ca să se răzbune pe Hercule, o învață pe Deianira să pregătească cu sângele înveninat din rana sa o alifie de dragoste pentru Hercule. După un timp oarecare, Hercule având să facă un sacrificiu lui Joe, pe promontoriul Cenaeon din Eubea, Deianira, ca să-i câștige și mai mult iubirea, îi trimise pentru această ceremonie o cămașă solemnă, unsa cu alifia ce o învățase Nessus. Se întâmplă, însă, ca în timpul sacrificiului, Hercule apropiindu-se de foc, cămașa se încălzi și veninul de hidră, cu care a fost infectat sângele lui Nessus, pătrunse în corpul eroului, Hercule. Văzând acum că nu mai poate scăpa cu viață, își construi singur, în mijlocul durerilor sale, un rug pe muntele Oeta, se așeză pe acest pat de lemn și începu să roage pe trecători să se îndure de dânsul și să-i pună foc. Însă nimeni nu cuteza. Un singur păstor cu numele Poias, care-și cauta turmele sale rătăcite, cuprins de mila pentru suferințele eroului, îi făcu acest ultim serviciu, iar Hercule drept multumire îi dărui arcul său.
Mai aflăm de la Herodot încă o altă tradițiune, după care râul Dyras, din Thessalia, la vestea că Hercule arde viu, ieși din albia sa și alergă repede către locul de suferință al eroului, ca să-i salveze viața cu apele sale, să-i stingă rogul.
Amândouă aceste legende antice descriu, așadar, sfârșitul vieții lui Hercule în legătură cu un râu oarecare repede curgător.
Examinând fondul acestor narațiuni cu privire la ultimele momente ale eroului, tradițiunea româna ne apare ca fântâna originală a mitului grecesc, anume ca râul Cerna este acela care a cauzat moartea marelui erou pelasg.
Nimfa Deianira, cu care dorește Hercule să treaca peste râul sălbatic, nu este altcineva decit DIERNA, numele cel vechi al CERNEI; iar numirea de Even pe care autorii greci o dau râului, peste care trece eroul, este numele popular al lui Hercule din nordul Istrului, Ivan sau Iovan.
Viața sa ca păstor, agricultor și luptător cu arcul sau săgeata, cu buzduganul, măciuca, sabia sau paloșul, cu sulița, cu șoimii și câinii; călătoriile sale prin lume, mai mult pe uscat decât pe mare; un erou care cutreiera munții după lei, porci sălbatici, cerbi, fete, balauri; epitetele sale de râmlean, român, mocan și craiovean, ce i se dau în legendele române; tradițiunile care îl pun ca proto-părintele agregatorilor, gelonilor, scythilor și latinilor; forțele sale corporale, tipul său fizic, cultul său particular în ținutul Cernei, toate acestea ne prezintă pe un erou pelasg din nordul Istrului de jos.
Herodot, în călătoriile sale prin Egipt și Fenicia, încercase în deosebi să se informeze despre originea tradițiilor și a cultului lui Hercule. Însă, după cum ne spune el, nu a putut să afle nici de la egipteni, nici de la fenicieni, care a fost adevărata patrie a lui Hercule, decât numai atât că, cultul acestui erou era foarte vechi.
Poetul Homer în Odisea sa consacra memoriei lui Hercule câteva cuvinte, care sunt de o valoare neprețuită pentru însemnătatea ce o avuse într-o vechime foarte îndepărtată monumentul cel legendar din valea Cernei.
Astfel, el amintește de un curios simulacru a lui Hercule, de o figură reală, însă fără viață a eroului, pe care o numește idolul puterii lui Hercule.
Această forma fără de suflet a lui Hercule, și care nu era o statuie cioplită de mână omenească, se află, după Homer, în părțile extreme ale râului Oceanos potamos (Istrul), acolo unde la Plato ne apare patria hiperboreilor și unde, după care ne spune Hesiod, Joe aruncase într-o peșteră adâncă pe balaurul cel gigantic al lumii vechi.
Este, așadar, fără îndoială, ca idolul puterii lui Hercule, de care ne vorbește Homer, această statuie primitivă de lângă Oceanos potamos era unul și același simulacru tradițional cu figura cea împietrită a eroului de pe valea Cernei, de care amintesc cântecele noastre eroice.
SFINXUL DE LA TOPLEȚ, de pe valea Cernei, de lângă BAILE HERCULANE, este cunoscut în tradiția locală și drept HERCULE.
Sursa: Basarabia literara, Nicolae Densusianu – „DACIA PREISTORICĂ“
Adaptare și foto: Carmen Pankau
Vechea legendă despre întâlnirea lui Hercule cu Echidna s-a mai păstrat, în parte, până astăzi, în cântecele eroice ale poporului român.
Conținutul acestei tradițiuni este următorul: Iorgovan, un viteaz mare din părțile de răsărit, vine sa vâneze cerbi și căprioare în munții CĂRUNȚI (ai Cernei), ori, după alte variante, în munții Vergii, ori Covergii, Sovergii, sau să caute o fată frumoasă din MUNȚII-DE-AUR.
Sosind la Cerna, Iorgovan pleacă călare într-o joi de dimineața pe malul apei în sus, înarmat cu arc și săgeți și având cu sine șoimi de la BOGAZ (de la gurile Dunării) și ogari din Provaz, iar înainte să meargă luând seama, cățeaua sa cea isteață numita Vija.
În aceste timpuri, însa, Cerna era un râu mare, sălbatic și cu apă neagră. Talazurile sale erau înalte ca mânăstirile și ea curgea cu un urlet înfiorător. Cerna răpusese pe toți voinicii, câți s-au dus la râu în sus. Iorgovan, negăsind nici un vas pe unde sa poată trece pe celalalt mai al apei, se adresează Cernei cu rugămintea sa-i moaie talazele, să-și înceteze urletul, să-i arate vadul, să nu-l răpună, și într-adevăr să-i spună pe unde poate trece, fiindcă dânsul a purces și a venit, după cum a fost ursit, ca să găsească aici și să ieie cu sine o fată sălbatică, mândră și voinică.
La rugămintea lui, Cerna îi răspunde: să meargă pe râu în sus până se va osteni, până la trei păltinei – la dealul rotat, la malul săpat – acolo trecând pe celalalt țărmure, dânsul va nimeri la o stână de piatră cu mușchiul de o șchioapă, unde este dusă și unde e ascunsă fata sălbatică, mândră și voinică.
Iorgovan pornește după cum îi învață Cerna și, urcând pe vale în sus, ajunge la trei păltinei, apoi trecând vadul, sosește în cele din urmă la stâna de piatră, cu mușchiul de o șchioapă, în sus ridicată. Aici, sub această stâncă, la umbra adâncă, plângea ascunsă frumoasa fecioară, cu fața ca luna, cu păr auriu, pe umeri leit, cu un grai frumos și glas mângâios. Iorgovan, îndată ce o vede, îi spune că dragostea ei l-a pedepsit amar pe acest pământ, că el a cutreierat lumea în lung și în lat și n-a aflat pe alta, care să semene cu dânsa, și pe care s-o ieie de soție. Ea însă ii răspunde că Iorgovan să-și aducă bine aminte că odată au slujit amândoi în casă la o mândră crăiasă, ca el a sărutat-o și a însărcinat-o; însă, de la fala lui, de raul mamei și de rușinea tatei, ea s-a pedepsit, s-a pustelnicit, s-a pribegit și aici a venit pe o vale adâncă sub lespezi de piatră, de vânt nebătută, de nimeni văzută și unde s-a sălbăticit. Și fiindcă tânăra fecioara nu voia să iasă din peșteră, Iorgovan, pierzându-și mințile, asmuța asupra acestei nefericite fete, șoimii, ogarii și îndeamnă pe Vija să sape sub piatră, ca s-o scoată la lumina zilei.
La voința stăpânului, șoimii și câinii se reped numaidecât în peșteră, încep să zgârie fața cea albă, nebătuta de vânt și nevăzută de om, a fecioarei pribegite. În zadar ea plânge și roagă pe Iorgovan sa-și cheme șoimii și ogarii care o pișca, o zgârie și copilașul îi plânge. Însă Iorgovan înfuriindu-se mai mult voiește acum să o răpună cu totul. Atunci fata pribegită și pustelnicită în suferințele și disperarea ei îl blestemă pe Iorgovan.
Aceasta este tradițiunea română despre mizera și nefericita ECHIDNA, cum o numește Hesiod, și care în alte fragmente ale poeziei noastre populare ne mai apare și sub numele de ȘERPOAICA, același cuvânt cu grecescu Echidna.
Din punct de vedere istoric, această figura împietrită a lui Hercule nu putea sa fie decât o statuie primitivă, săpata în stânca vie, ce în epoca preistorică a fost dedicată acestui mare erou, și al cărui cult era o data atât de puternic în părțile Cernei, și unde astăzi mai există atâtea legende despre dânsul.
În ținuturile pelasge, Hercule, ca erou național, avea simulacre încă din timpurile cele mai îndepărtate.
După cum ne spune Pliniu, cea mai veche statuie din Italia a fost a lui HERCULE din Forum Boarium, consacrată de Evandru. Iar Pausania scrie că în satul numit Hyett din Beotia, locuit de pelasgi, exista o statuie primitivă a lui Hercule și care de fapt nu era altceva decât un bolovan inform, după obiceiurile bătrânești.
Legenda română despre statuia cea colosală a lui Hercule din Valea Cernei este totodată și legenda apoteozei acestui erou.
Despre ultimele evenimente din viata lui Hercule, nici Homer, nici Hesiod nu amintesc nimic. Însă, după povestirile post-homerice culese de Apollodor, adevărata cauză a morții lui Hercule a fost trecerea peste un râu periculos de munte. În fond, este aceeași tradiție, pe care ne-o înfățișează și legendele române.
Hercule, scrie Apollodor, sosi cu frumoasa DEIANIRA, fiica lui Oeneu, la râul Even, o apă sălbatică. Hercule trecu de-a dreptul prin râu fără frică, iar pe Deianira o încredința centaurului Nessus, care, pentru sentimentele sale de dreptate, obținuse de la zei privilegiul să treacă pe călători peste această apă fugătoare, firește pe lângă o remunerațiune oarecare. Când timpul acestei treceri, Nessus, admirând frumusețile Deianirei, încercă să o silească, însă când ajunse pe celalalt mal, Hercule trase cu arcul asupra-i și-i străpunse pieptul cu săgeata. În ultimele sale momente, Nessus, ca să se răzbune pe Hercule, o învață pe Deianira să pregătească cu sângele înveninat din rana sa o alifie de dragoste pentru Hercule. După un timp oarecare, Hercule având să facă un sacrificiu lui Joe, pe promontoriul Cenaeon din Eubea, Deianira, ca să-i câștige și mai mult iubirea, îi trimise pentru această ceremonie o cămașă solemnă, unsa cu alifia ce o învățase Nessus. Se întâmplă, însă, ca în timpul sacrificiului, Hercule apropiindu-se de foc, cămașa se încălzi și veninul de hidră, cu care a fost infectat sângele lui Nessus, pătrunse în corpul eroului, Hercule. Văzând acum că nu mai poate scăpa cu viață, își construi singur, în mijlocul durerilor sale, un rug pe muntele Oeta, se așeză pe acest pat de lemn și începu să roage pe trecători să se îndure de dânsul și să-i pună foc. Însă nimeni nu cuteza. Un singur păstor cu numele Poias, care-și cauta turmele sale rătăcite, cuprins de mila pentru suferințele eroului, îi făcu acest ultim serviciu, iar Hercule drept multumire îi dărui arcul său.
Mai aflăm de la Herodot încă o altă tradițiune, după care râul Dyras, din Thessalia, la vestea că Hercule arde viu, ieși din albia sa și alergă repede către locul de suferință al eroului, ca să-i salveze viața cu apele sale, să-i stingă rogul.
Amândouă aceste legende antice descriu, așadar, sfârșitul vieții lui Hercule în legătură cu un râu oarecare repede curgător.
Examinând fondul acestor narațiuni cu privire la ultimele momente ale eroului, tradițiunea româna ne apare ca fântâna originală a mitului grecesc, anume ca râul Cerna este acela care a cauzat moartea marelui erou pelasg.
Nimfa Deianira, cu care dorește Hercule să treaca peste râul sălbatic, nu este altcineva decit DIERNA, numele cel vechi al CERNEI; iar numirea de Even pe care autorii greci o dau râului, peste care trece eroul, este numele popular al lui Hercule din nordul Istrului, Ivan sau Iovan.
Viața sa ca păstor, agricultor și luptător cu arcul sau săgeata, cu buzduganul, măciuca, sabia sau paloșul, cu sulița, cu șoimii și câinii; călătoriile sale prin lume, mai mult pe uscat decât pe mare; un erou care cutreiera munții după lei, porci sălbatici, cerbi, fete, balauri; epitetele sale de râmlean, român, mocan și craiovean, ce i se dau în legendele române; tradițiunile care îl pun ca proto-părintele agregatorilor, gelonilor, scythilor și latinilor; forțele sale corporale, tipul său fizic, cultul său particular în ținutul Cernei, toate acestea ne prezintă pe un erou pelasg din nordul Istrului de jos.
Herodot, în călătoriile sale prin Egipt și Fenicia, încercase în deosebi să se informeze despre originea tradițiilor și a cultului lui Hercule. Însă, după cum ne spune el, nu a putut să afle nici de la egipteni, nici de la fenicieni, care a fost adevărata patrie a lui Hercule, decât numai atât că, cultul acestui erou era foarte vechi.
Poetul Homer în Odisea sa consacra memoriei lui Hercule câteva cuvinte, care sunt de o valoare neprețuită pentru însemnătatea ce o avuse într-o vechime foarte îndepărtată monumentul cel legendar din valea Cernei.
Astfel, el amintește de un curios simulacru a lui Hercule, de o figură reală, însă fără viață a eroului, pe care o numește idolul puterii lui Hercule.
Această forma fără de suflet a lui Hercule, și care nu era o statuie cioplită de mână omenească, se află, după Homer, în părțile extreme ale râului Oceanos potamos (Istrul), acolo unde la Plato ne apare patria hiperboreilor și unde, după care ne spune Hesiod, Joe aruncase într-o peșteră adâncă pe balaurul cel gigantic al lumii vechi.
Este, așadar, fără îndoială, ca idolul puterii lui Hercule, de care ne vorbește Homer, această statuie primitivă de lângă Oceanos potamos era unul și același simulacru tradițional cu figura cea împietrită a eroului de pe valea Cernei, de care amintesc cântecele noastre eroice.
SFINXUL DE LA TOPLEȚ, de pe valea Cernei, de lângă BAILE HERCULANE, este cunoscut în tradiția locală și drept HERCULE.
Sursa: Basarabia literara, Nicolae Densusianu – „DACIA PREISTORICĂ“
Adaptare și foto: Carmen Pankau
SFINXUL DE LA TOPLEȚ
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu