Ce ar putea spune astăzi o insulă mică din apropierea gurilor Dunării, o insulă din Marea Neagră pe care acum se află doar o mică unitate de grăniceri. Un tărâm sterp pe care vânturile mării vin şi şoptesc o poveste tainică. Dacă pietrele ar putea vorbi, iar timpul ar putea fi dat înapoi, oare ce s-ar putea găsi aici?
Neaşteptat, această mică insulă a fost cândva în antichitate o civilizaţie numită hiperboreeană, despre care se spune că „era cel mai religios, cel mai avut şi cel mai progresat popor al lumii vechi“.
Hecateu din Abderida scrie că: din insula cea sfântă a lui Apollo se vedeau oarecari înălţimi terestre de la Selina – dar el nu avea în vedere un aspect al cerului sau depărtarea lunii de acest colţ de pământ, ci numai acea parte a continentală din Delta Dunării, care şi în Evul Mediu era cunoscută navigatorilor din Marea Neagra sub numele de SELINA.
Din aceste scrieri se poate deduce că insula Leuce sau Albă, de la gurile Dunării, a avut două epoci de înflorire maximă. Cea dintâi a fost cea dinainte de căderea Troiei, când această insulă a fost leagănul religiei primitive a lui Apollo, iar din această epocă derivă numele său de Leuce sau Albă.
A doua perioadă a început după războiul troian, când insula Leuce a fost consacrată umbrei eroului Ahile, dar păstrând vechea organizare a cultului lui Apollo, adică oracolul, asupra căruia aveau drept exclusiv preoţii, dar şi dreptul la ofrande pioase, la rugăciuni, voturi şi sacrificii, menţinându-şi statutul de insulă sfântă şi spirituală.
Cercetările arheologice făcute în insula Albă, Leuce, confirmă aceste date istorice şi geografice.
In mijlocul platoului acestei insule s-au găsit în anul 1823 ruinele unui templu de o întindere extraordinar de mare. În unele locuri zidurile acestei clădiri mai aveau încă o înălţime de 1m 67 cm. Construirea acestui templu, spune Koehler, se reduce la epoca arhitecturii primitive sau ciclopice. Zidurile erau formate din blocuri foarte mari de piatră albă şi piatră de calcar, prea puţin prelucrate şi aşezate unele peste altele, fără nici un ciment. Acest templu din insula Leuce, ne apar în fragmentele descoperite la 1823 ca o operă de artă monumentală. Se mai spune că era bogat împodobit cu marmură albă, după numeroasele fragmente de sculptură descoperite aici. Astăzi, din toate ruinele ce mai existau acolo la 1823 nu mai există aproape nimic. Despre proporţiile grandioase ale acestui templu se spune că erau de 29 m 76 cm, fiecare latură a sa, iar aceasta ne indică faptul că acest templu a fost construit pentru adorarea unui mare zeu. Se spune că acolo era templul unui mare zeu sau a unei mari puteri divine, iar forma arhitectonică a acestei construcţii corespunde pe deplin templelor antice ale zeului Apollo.
In afară de zidurile templului s-au mai descoperit în partea de răsărit şi în partea de apus şi resturile altor trei construcţii foarte vaste, din acelaşi material şi de aceeaşi origine cu vechiul templu. Se presupune că destinaţia acestora a fost de a servi ca sanctuare, locuinţe, dar şi adăposturi pentru pelerini. Lângă zidurile templului, se mai vedeau în anul 1823, săpată în stâncă, o fântână adâncă de 15 picioare cu deschiderea circulară, iar altele două în partea de apus cu deschiderea dreptunghiulară, fântâni care în conformitate cu tradiţiile arhaice serveau pentru trebuinţele templului, dar şi pentru spălarea pe cap şi pe mâini a credincioşilor. Homer în Hymn in Apollo aminteşte de un izvor frumos de lângă un templu al lui Apollo de la Crissa, iar Pausaniia ne spune că lângă ruinele templului lui Apollo de la Hzsiae în Beotia se vedea încă în timpul său puţul cel sacru, despre care spuneau locuitorii din Beotia că în vechime cine bea de acolo căpăta darul profeţiei.
Scrierile străvechi menţionează despre acest templu primitiv al lui Apollo de pe insula Leuce că era – Biserica cea mare cu 9 altare sau Mănăstirea Sfântă, descriind-o astfel: pereţii acestei mănăstiri sunt făcuţi din lemn de tămâie, uşile de alămâie, iar pragurile sunt de alămâie ori de marmură. Ea are 9 statui şi 9 altare, e cu 9 uşi, cu 9 uşiţe, cu 9 ferestre, cu 9 ferestruţe, cu 9 praguri, cu 9 prăgurele, cu 9 scaune, cu 9 scăunele, şi în ea ard 9 lumânări.
Conform unui alt text: mănăstirea are 9 stâlpi de ceară, 9 de tămâie şi 9 făclii. Ea este foarte veche pe dinafară este acoperită cu muşchi, iar pe dinăuntru aurită. Ferestrele sunt în partea de răsărit către Sfântul Soare. Uşile spre mare, usciorii sunt de făclie, iar în partea de deasupra este cu zăbrele sus la stele. Altariul este de mărgărint. Jeţurile sunt de aur, iar scaunul cel mare are 9 picături de soare.
Mănăstirea şi scaunele sunt scrise şi înăuntru este plină de prăpori. Întreaga mănăstire e ca un mândru soare. Lângă mănăstire se află un lac de mir şi un pârâu de vin, în care se scaldă şi se iordăneşte Bunul Dumnezeu şi bătrânul Crăciun, iar după ce se scaldă şi după miruire ei se îmbracă în alte veşminte. Calea de la malul ostrovului şi până la mănăstire se numeşte Cărăruica raiului.
Ruga sfântă este multă şi lungă tare, seara, noaptea şi în zori de ziuă. Şi ea se de săptămâni de către 9 popi bătrâni, de 9 patriarhi şi de 9 logofeţi (cântăreţi). Când era slujba cea mare de la această mănăstire albă, atunci vin aici toţi sfinţii, sosesc corăbii încărcate de îngeri şi vine în corabie însuşi Dumnezeu. Scaunele, pe care şed în mănăstire Bunul Dumnezeu şi ceilalţi sfinţi, se numesc veri de aur.
Acest lăcaş apare maiestuos nu numai prin splendoarea lui incomparabilă, dar şi prin dimensiunile colosale ale construcţiei sale. Mănăstirea Albă este atât de vastă încât cuprinde o lume întreagă şi este cu turnul până la nori. Ea mai poartă numele de Mănăstirea Domnilor, ceea ce este în deplină concordanţă cu ceea ce a afirmat Hecateu că preoţii de la TEMPLUL HIPERBOREENILOR sunt fiii şi descendenţii regelui Boreas. Biserica avea 9 altare pentru 9 divinităţi puternice cereşti, iar ruga sfântă se făcea de către 9 preoţi şi 9 patriarhi (preoţi superiori) ai fiecărei divinităţi. Această credinţă religioasă în 9 zei principali era dogma unei tradiţii precreştine. Cele 9 altare şi cele 9 statui erau consacrate lui Bunul Dumnezeu fiu, care este una şi aceeaşi cu Bonus deus puer sau Bonus deus puer phosphorus (aducătorul luminii), epitete date zeului APOLLO, al cărui cult se afla răspândit în ţările Geţiei Carpatine şi în epoca romană mai ale la Apulum, marele oraş, care poartă numele lui Apollo.
În tradiţiile arhaice, dar şi în tradiţiile latine Apollo era identificat cu Soarele, această divinitate mai era invocată şi sub numele de Ilion, adică Soare în limba greacă.
Legendele atribuie Mănăstirii Albe o origine divină, fiind construită chiar de zeul Soare sau Apollo, dar această legendă mai era foarte cunoscută şi răspândită în ţinuturile greceşti. Locuitorii de la Delphi, după cum spune istoricul Pausania, povesteau că Apollo a trimis la hiperborei o biserică, pe care o făcuse albinele din ceară şi din planta numită mac. Acest templu al hiperboreilor era atât de vechi încât începuturile sale ajunseseră să fie mitice în perioada greacă, iar, pe de altă parte, strălucirea şi sfinţenia sa rămăseseră legendară, chiar şi la locuitorii de la Delphi. Legendele au stabilit cu certitudine că renumitul templu al zeului Apollo sau al Soarelui de la hiperborei, care a strălucit cu atâta glorie în lumea preistorică, se afla în INSULA ALBĂ din Marea Neagră care se afla chiar lângă gurile Dunării.
Hiperboreii constituiau, în acea epocă, cel mai religios, cel mai avut şi cel mai avansat popor al lumii din perioada antichităţii. Acest ilustru templu al lui Apollo de la gurile Dunărei de jos a avut un rol imens în istoria civilizaţiei Europei orientale. El a fost templul mamă al celebrelor locuri de adoraţie a lui Apollo din Delos şi din Delphi. Influenţa sa culturală s-a extins peste toată Grecia continentală şi insulară, peste părţile de apus ale Asiei Mici, în Africa, peste Egipt, iar la nord şi la apus peste Sciţia, Geţia Carpatină şi ţinuturile Germaniei numite în antichitate Celtica.
- Va urma! -
Neaşteptat, această mică insulă a fost cândva în antichitate o civilizaţie numită hiperboreeană, despre care se spune că „era cel mai religios, cel mai avut şi cel mai progresat popor al lumii vechi“.
„Pe o insulă a Mării Negre, situată în nemijlocita apropiere de gurile Dunării, insulă căreia în literatura grecească i s-a dat numele de LEUCE, adică Albă, a existat într-o epocă depărtată ante-troiană, cel mai important monument religios al lumii vechi, templul lui Apollo Hiperboreul sau al Soarelui.“ (Nicolae Densuşianu – Dacia Preistorică)Renumitul gramatic şi poet Lycophron din Eubea, care a trăit în sec. III î.e.n, ne spune că insula Leuce se află situată în faţă de gurile râului numit Keltros, dar sub această denumire el se referă la Istru (Dunărea n. r. Carmen Pankau), care, după cum scrie Herodot, venea din ţinuturile celţilor. Hecateu ne spune că insula cea sfântă a lui Apollo se află în regiunea septerională (sau în nordul zonei greceşti) şi în faţă de ţinutul celţilor, această insulă purta numele de Helixoea, cuvânt de origine pelasgă, sau Felicia - Insula Fericiţilor. Din insula cea sfântă a lui Apollo, scrie Hecateu Abderida, se vedeau unele înălţimi de pământ de la Selina şi care nu era mult depărtată. Selina din ţara hiperboreilor era o realitate geografică. Insula Leuce sau Insula Albă, care după războiul troian a fost consacrată mormântului lui AHILE, se află situată în faţa celor două guri de sus ale Dunării, Chilia şi Sulina. Acest braţ al Dunării, Sulina, în secolul al X-lea e.n. a fost cel mai navigabil, apare în scrierile lui Constantin Porfyrogenitul numele de Selina.
Hecateu din Abderida scrie că: din insula cea sfântă a lui Apollo se vedeau oarecari înălţimi terestre de la Selina – dar el nu avea în vedere un aspect al cerului sau depărtarea lunii de acest colţ de pământ, ci numai acea parte a continentală din Delta Dunării, care şi în Evul Mediu era cunoscută navigatorilor din Marea Neagra sub numele de SELINA.
Din aceste scrieri se poate deduce că insula Leuce sau Albă, de la gurile Dunării, a avut două epoci de înflorire maximă. Cea dintâi a fost cea dinainte de căderea Troiei, când această insulă a fost leagănul religiei primitive a lui Apollo, iar din această epocă derivă numele său de Leuce sau Albă.
A doua perioadă a început după războiul troian, când insula Leuce a fost consacrată umbrei eroului Ahile, dar păstrând vechea organizare a cultului lui Apollo, adică oracolul, asupra căruia aveau drept exclusiv preoţii, dar şi dreptul la ofrande pioase, la rugăciuni, voturi şi sacrificii, menţinându-şi statutul de insulă sfântă şi spirituală.
Cercetările arheologice făcute în insula Albă, Leuce, confirmă aceste date istorice şi geografice.
In mijlocul platoului acestei insule s-au găsit în anul 1823 ruinele unui templu de o întindere extraordinar de mare. În unele locuri zidurile acestei clădiri mai aveau încă o înălţime de 1m 67 cm. Construirea acestui templu, spune Koehler, se reduce la epoca arhitecturii primitive sau ciclopice. Zidurile erau formate din blocuri foarte mari de piatră albă şi piatră de calcar, prea puţin prelucrate şi aşezate unele peste altele, fără nici un ciment. Acest templu din insula Leuce, ne apar în fragmentele descoperite la 1823 ca o operă de artă monumentală. Se mai spune că era bogat împodobit cu marmură albă, după numeroasele fragmente de sculptură descoperite aici. Astăzi, din toate ruinele ce mai existau acolo la 1823 nu mai există aproape nimic. Despre proporţiile grandioase ale acestui templu se spune că erau de 29 m 76 cm, fiecare latură a sa, iar aceasta ne indică faptul că acest templu a fost construit pentru adorarea unui mare zeu. Se spune că acolo era templul unui mare zeu sau a unei mari puteri divine, iar forma arhitectonică a acestei construcţii corespunde pe deplin templelor antice ale zeului Apollo.
In afară de zidurile templului s-au mai descoperit în partea de răsărit şi în partea de apus şi resturile altor trei construcţii foarte vaste, din acelaşi material şi de aceeaşi origine cu vechiul templu. Se presupune că destinaţia acestora a fost de a servi ca sanctuare, locuinţe, dar şi adăposturi pentru pelerini. Lângă zidurile templului, se mai vedeau în anul 1823, săpată în stâncă, o fântână adâncă de 15 picioare cu deschiderea circulară, iar altele două în partea de apus cu deschiderea dreptunghiulară, fântâni care în conformitate cu tradiţiile arhaice serveau pentru trebuinţele templului, dar şi pentru spălarea pe cap şi pe mâini a credincioşilor. Homer în Hymn in Apollo aminteşte de un izvor frumos de lângă un templu al lui Apollo de la Crissa, iar Pausaniia ne spune că lângă ruinele templului lui Apollo de la Hzsiae în Beotia se vedea încă în timpul său puţul cel sacru, despre care spuneau locuitorii din Beotia că în vechime cine bea de acolo căpăta darul profeţiei.
Scrierile străvechi menţionează despre acest templu primitiv al lui Apollo de pe insula Leuce că era – Biserica cea mare cu 9 altare sau Mănăstirea Sfântă, descriind-o astfel: pereţii acestei mănăstiri sunt făcuţi din lemn de tămâie, uşile de alămâie, iar pragurile sunt de alămâie ori de marmură. Ea are 9 statui şi 9 altare, e cu 9 uşi, cu 9 uşiţe, cu 9 ferestre, cu 9 ferestruţe, cu 9 praguri, cu 9 prăgurele, cu 9 scaune, cu 9 scăunele, şi în ea ard 9 lumânări.
Conform unui alt text: mănăstirea are 9 stâlpi de ceară, 9 de tămâie şi 9 făclii. Ea este foarte veche pe dinafară este acoperită cu muşchi, iar pe dinăuntru aurită. Ferestrele sunt în partea de răsărit către Sfântul Soare. Uşile spre mare, usciorii sunt de făclie, iar în partea de deasupra este cu zăbrele sus la stele. Altariul este de mărgărint. Jeţurile sunt de aur, iar scaunul cel mare are 9 picături de soare.
Mănăstirea şi scaunele sunt scrise şi înăuntru este plină de prăpori. Întreaga mănăstire e ca un mândru soare. Lângă mănăstire se află un lac de mir şi un pârâu de vin, în care se scaldă şi se iordăneşte Bunul Dumnezeu şi bătrânul Crăciun, iar după ce se scaldă şi după miruire ei se îmbracă în alte veşminte. Calea de la malul ostrovului şi până la mănăstire se numeşte Cărăruica raiului.
Ruga sfântă este multă şi lungă tare, seara, noaptea şi în zori de ziuă. Şi ea se de săptămâni de către 9 popi bătrâni, de 9 patriarhi şi de 9 logofeţi (cântăreţi). Când era slujba cea mare de la această mănăstire albă, atunci vin aici toţi sfinţii, sosesc corăbii încărcate de îngeri şi vine în corabie însuşi Dumnezeu. Scaunele, pe care şed în mănăstire Bunul Dumnezeu şi ceilalţi sfinţi, se numesc veri de aur.
Acest lăcaş apare maiestuos nu numai prin splendoarea lui incomparabilă, dar şi prin dimensiunile colosale ale construcţiei sale. Mănăstirea Albă este atât de vastă încât cuprinde o lume întreagă şi este cu turnul până la nori. Ea mai poartă numele de Mănăstirea Domnilor, ceea ce este în deplină concordanţă cu ceea ce a afirmat Hecateu că preoţii de la TEMPLUL HIPERBOREENILOR sunt fiii şi descendenţii regelui Boreas. Biserica avea 9 altare pentru 9 divinităţi puternice cereşti, iar ruga sfântă se făcea de către 9 preoţi şi 9 patriarhi (preoţi superiori) ai fiecărei divinităţi. Această credinţă religioasă în 9 zei principali era dogma unei tradiţii precreştine. Cele 9 altare şi cele 9 statui erau consacrate lui Bunul Dumnezeu fiu, care este una şi aceeaşi cu Bonus deus puer sau Bonus deus puer phosphorus (aducătorul luminii), epitete date zeului APOLLO, al cărui cult se afla răspândit în ţările Geţiei Carpatine şi în epoca romană mai ale la Apulum, marele oraş, care poartă numele lui Apollo.
În tradiţiile arhaice, dar şi în tradiţiile latine Apollo era identificat cu Soarele, această divinitate mai era invocată şi sub numele de Ilion, adică Soare în limba greacă.
Legendele atribuie Mănăstirii Albe o origine divină, fiind construită chiar de zeul Soare sau Apollo, dar această legendă mai era foarte cunoscută şi răspândită în ţinuturile greceşti. Locuitorii de la Delphi, după cum spune istoricul Pausania, povesteau că Apollo a trimis la hiperborei o biserică, pe care o făcuse albinele din ceară şi din planta numită mac. Acest templu al hiperboreilor era atât de vechi încât începuturile sale ajunseseră să fie mitice în perioada greacă, iar, pe de altă parte, strălucirea şi sfinţenia sa rămăseseră legendară, chiar şi la locuitorii de la Delphi. Legendele au stabilit cu certitudine că renumitul templu al zeului Apollo sau al Soarelui de la hiperborei, care a strălucit cu atâta glorie în lumea preistorică, se afla în INSULA ALBĂ din Marea Neagră care se afla chiar lângă gurile Dunării.
Hiperboreii constituiau, în acea epocă, cel mai religios, cel mai avut şi cel mai avansat popor al lumii din perioada antichităţii. Acest ilustru templu al lui Apollo de la gurile Dunărei de jos a avut un rol imens în istoria civilizaţiei Europei orientale. El a fost templul mamă al celebrelor locuri de adoraţie a lui Apollo din Delos şi din Delphi. Influenţa sa culturală s-a extins peste toată Grecia continentală şi insulară, peste părţile de apus ale Asiei Mici, în Africa, peste Egipt, iar la nord şi la apus peste Sciţia, Geţia Carpatină şi ţinuturile Germaniei numite în antichitate Celtica.
- Va urma! -
Sursa: Nicolae Pintilie
Adaptare și foto: Carmen Pankau
Adaptare și foto: Carmen Pankau
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu