🏛️INSULA LUI APOLLO - LEUCE, INSULA ALBA, INSULA FERICITILOR HIPERBOREENI (2/2)

- Urmare -

De la acest templu pelegrinau în continuu spre ţările de la miazăzi apostolii şi profeţii lui Apollo. La el veneau din oraşele meridionale căpeteniile cultului apolinic şi alte cete de credincioşi inspiraţi de această religie, ceea ce se exprimă în mod simbolic prin legendele vechi de călătorie a lui Apollo la hiperborei. Această metropolă religioasă de la gurile Dunării a fost şi un mare centru de cultură teologică şi literatură. De aici au provenit profeţii şi poeţii Olen şi Abaris, care pe lângă propagarea religiei apolinice, au introdus în Grecia cele dintâi începuturi ale poeziei, sentinţele oracolelor şi forma hexametrică a versurilor.
Boeo, o poetă din provincia Phocis, spune într-un imn de-al ei că Oracolul din Delphi a fost întemeiat de nişte oameni veniţi din ţara hiperboreilor, iar cel mai învăţat om al hiperboreilor se spune că se numea Olen, profet al lui Apollo. El este şi se consideră ca fiind cel mai vechi poet hieratic, pe care-l cunoaşte literatura greacă. El fiind cel care a compus mai multe imnuri sacre, în care celebra pelegrinările hiperboreilor în insula Delos. Apollo din Delos, din Delphi, din Atena şi din ţinuturile Greciei, NU este un zeu grecesc, nici egiptean, ci o divinitate cu legende, cu dogme, cu ritualuri hiperboree.

Patria hiperboreilor era, după cum au relatat autorii epocii, în părţile de nord ale Dunărei de jos şi ale Mării Negre. După Pindar, (sec. VI î.e.n) cel mai erudit poet al antichităţii greceşti, hiperboreii erau locuitorii de pe ţărmurile Istrului sau ai Dunării de jos. Apollo, zeul cel mai mare şi mai popular al antichităţii, ai cărui preoţi, profeţi, descântători şi pelegrini cutreierau toate drumurile ce duceau de la hiperborei până la Delos, ale cărui imnuri răsunau în toate templele, la toate sacrificiile şi pe toate căile sfinte; acest zeu iubit şi puternic al lumii vechi, după ce construieşte cu Neptun şi cu muritorul Aeac zidurile cetăţii Troia se întoarce, după cum spune poetul Pindar, în patria sa de la Istru, adică la hiperborei.

Templul lui Apollo hiperboreul sau Mănăstirea Albă de la gurile Dunării a avut un destin mare în lume. Cu toate că în realitate soarele nu răsărea din această mică insulă a Mării Negre, după cum afirmă poeţii greci, AICI A FOST LOCAŞUL CEL SFÂNT AL PRIMILOR ZORI AI CIVILIZAŢIEI EUROPENE.

Un alt monument important din această insulă s-a considerat a fi mormântul lui Ahile.
Pliniu cel Bătrân, care a fost considerat a fi fost cel mai erudit bărbat al romanilor, spune foarte clar că: tumulul sau mormântul lui Ahile se află în insula ce este consacrată dânsului, numită insula Achillis sau Achillea departe 50 de mile romane de la Delta Dunării şi că tot acolo se află construit un templu consacrat acestui erou.

Geograful grec Dionisie Periegetul din Bitinia, care a trăit în perioada Împăratului Domiţian, scrie următoarele: Deasupra părţii din stânga Pontului Euxin în drept cu Borystene se află în mare o insulă foarte renumită consacrată eroilor şi care este numită Leuce, fiindcă fiarele sălbatice, ce se află acolo sunt albe. După cum se spune, acolo în insula Leuce se află sufletele lui Ahile şi ale altor eroi, care rătăcesc prin văile lipsite de oameni ale acelei insule.

Cultul lui Ahile din insula Leuce a avut o mare răspândire în toată antichitatea greco-romană nu numai în marile centre comerciale ale Mării Negre, dar şi în diferite porturi şi oraşe maritime ale Adriaticei, ale căror interese comerciale erau strâns legate de avuţiile Mării Negre. Ahile din insula Leuce a fost venerat până târziu în epoca romană, ca domnul şi stăpânitorul Mării Negre şi protectorul special al navigaţiei din această zonă. În insula Leuce veneau corăbierii Mării Negre, unii ca să depună obolul benevol ori silit, drept vamă, pe altarul celui care purta titlul de pontif sau suveran al Pontului Euxin, alţii ca să scape de furtunile cele groaznice şi de ceţurile cele întunecate din această zonă, iar alţii ca să adreseze rugăciuni zeului Ahile, pentru întoarcerea fericită din apele neospitaliere. Aceasta reprezintă prima epocă a comerţului viu de pe Marea Neagră, epocă în care insula Leuce apare cu drepturi suverane asupra Pontului, dominând navigaţia şi traficul produselor de pe această mare şi extinzându-şi influenţa asupra principalelor oraşe din arhipeleag. Se mai spune că în insula Leuce se găseau ape vindecătoare.

Din cele expuse, din relatările lui Arctinos, din datele precise transmise de Pliniu şi Mela, din cultul atât de sacru al lui Ahile din insula Leuce, rezultă într-un mod foarte convingător că CENUŞA acestui mare erou al perioadei troiane a fost adusă şi depusă pe insula Leuce. Aici a fost cunoscut până târziu tumulul sau mormântul său.
Într-un mod uimitor această mică insulă, care cândva a fost un focar de spiritualitate şi de cultură, astăzi nu mai este decât un loc în care bat vânturile şi în care omul vine rar, doar pentru ca să o păzească. Misterele trecutului învăluie această insulă care parcă doreşte să ne spună cât mai multe despre perioadele sale de înflorire şi despre oamenii excepţionali ce au trăit pe teritoriul ei cândva.

UN LOC ATÂT DE SACRU, atât de încărcat de istorie, dar atât de puţin cunoscut? Atât de puţin mediatizat?

Poate că arheologii ar mai putea recupera câte ceva din relicvele vechiului templu şi ar putea face să reînvie măcar o foarte mică parte din acel glorios trecut. Cum de s-a aşternut atâta uitare pe acest teritoriu? Cum de nu s-a mai păstrat aproape nimic din acea perioadă glorioasă şi înfloritoare.
Insula Albă ar vrea să ne spună multe lucruri, dar noi suntem cei care trebuie să fim capabili să o ascultăm şi să primim mesajul ei de dincolo de timp. Oare ne mai poate rezerva surprize?

UNDE SE AFLĂ MORTMÂNTUL LUI AHILE PELEIANUL

Pe Ahile, moartea nu-l ajunge în ILIADA. În cântul XXIV din ODISEEA se narează că osemintele lui Ahile ar fi fost aşezate într-o urnă de aur, la un loc cu osemintele lui Patroclu; urna ar fi fost îngropată pe ţărmul Helespontului, iar în acel loc s-ar fi ridicat un tumul care să poată fi văzut de departe pe mare. Tradiţia nu confirmă deloc istorisirea homerică.
Aflăm, însă, din alte informaţii antice, în ce condiţii moare Peleianul, şi unde este înmortmântat. Arctinos, de pildă, ne aduce la cunoştinţă că Ahile este ucis de Paris, cu ajutorul zeului Apolo. Aias poartă cadavrul la corăbii, în timp ce Odiseu ţine piept troienilor. Mama eroului, zeiţa Thetis, însoţită de Muze, răpeşte trupul fiului său de pe rug (sau doar cenuşa) şi-l transportă în Insula Leuce, aflătoare la gurile Dunării.

Nu sunt puţine informaţiile privitoare la acest topos în izvoarele greco-romane. (Pentru toate ştirile antice menţionate aici, a se vedea Izvoare privind istoria României, vol. I.) Avem ştiri provenind de la Herodot, Scylax din Carianda, Antigonos, Euripide, Pliniu cel Bătrân, Arian, Pausanias, Filostrat, Ptolemeu ş.a. În descrierea şi poziţionarea Insulei, ele sunt, în general, coerente. Astfel:

a1. Insula Leuce se găseşte la gurile Istrului, într-un golf, la coordonatele ptolemaice 57o şi 47o, la o distanţă de 50.000 de paşi de Peuce, 120.000 de paşi de Tyras, 140.000 de paşi de Boristene, având o circumferinţă de 10.000 de paşi;

b1. Pe Insulă se află un sanctuar al lui Ahile, statui, un idol de lemn cu lucrătură străveche, cupe, inele, pietre nestemate (ofrande în templu), inscripţii, în metri, în greacă şi latină, cu laude pentru Ahile, dar şi unele închinate lui Patroclu;

c1. Insula nu era locuită decât de slujitorii templului, ne spun ştirile; dar, cum în Leuce existau “ape salutare” şi un oracol, putem presupune că era des vizitată; în plus, fiind singura insulă cunoscută din Pont, trebuie să fi fost popas pentru corăbieri;

d1. Pe Insulă vieţuiesc capre şi mulţime de animale sălbatice; şi păsări nenumărate, ca pescăruşi, lişiţe, ciori marine; cât despre vegetaţie, Leuce era acoperită cu o pădure deasă, printre arborii cei mai întâlniţi fiind plopii albi şi ulmii.

Istoriografia modernă a identificat Insula Leuce cu Insula Şerpilor. Să comparăm izvoarele antice cu datele istoriografiei moderne, bazându-ne şi pe cercetările unor geografi ca Grigore Antipa, George Vâlsan, A.C. Banu, L. Rudescu ş.a., relative la Delta Dunării şi Insula Şerpilor.

a2. Insula Şerpilor se găseşte în largul Mării Negre, nu într-un golf; nu cade pe coordonatele indicate de Ptolomeu; distanţele faţă de reperele lui Pliniu sunt altele; suprafaţa Insulei este cu mult mai mică faţă de ce ştim din izvoarele antice;

b2. Koehler susţinea, la începutul secolului trecut, că a descoperit sanctuarul lui Ahile în Insula Şerpilor, iar D.M. Pippidi afirmă că tot aici s-au scos la lumină, în secolul trecut, câteva inscripţii. Nici urmă de sanctuar azi pe Insula Şerpilor, iar cele ce s-ar fi fost găsit aici (o statuie, inscripţii, ofrande) şi-au pierdut urma până azi; nici o piatră n-a fost să fie reţinută de vreun muzeu oarecare. 

În aceste condiţii, coroborând secvenţele a1/a2, c1/c2, d1/d2, cade o îndoială vecină cu neîncrederea asupra veridicităţii spuselor lui Koehler, care au cauzat o întreagă harababură în istoriografia modernă referitoare la subiect.

(Căpitan de vas, trimis al Ţarului Alexandru al II-lea, Koehler a fost primul care a susţinut identificarea Insulei Leuce în Insula Şerpilor, în articolul MÉMOIRE SUR LES ÎLES ET LA COURSE CONSACRÉES A ACHILLE, în “Mémoire de l’Accademie de St. Pétersbourg”, din anul 1825. Nimic din ce pretinde că ar fi găsit la faţa locului – şi ar fi transportat, nu se ştie unde, ba el însuşi, ba căpitanul unui vas italian – nu poate fi verificat. Şi totuşi, în dicţionarul de istorie veche a României (sub coordonarea lui D.M. Pippidi), ca de altfel în covârşitoarea parte a istoriografiei tangenţială problemei, i se dă credit fără discuţii.)

c2. Insula Şerpilor nu este locuibilă, abordarea ei de către corăbieri făcându-se foarte anevoie; nu există urme de “ape salutare” pe această Insulă, cum sunt azi în Deltă;

d2. Pe Insula Şerpilor nu sunt condiţii de vieţuire pentru animale, nu găsim nici căcăreze de capre; nici păsările nu-şi au cuib aici; nici urmă de vreo pădure.
Insula Şerpilor este, urmând descrierea geografilor şi naturaliştilor menţionaţi, o îngrămădire de stânci colţuroase, de culoarea brună ori roşiatică, lipsită de vegetaţie şi unde păsările nu se opresc decât obosite sau bolnave.

Din contră, Insula Leuce era un paradis de verdeaţă şi păsări, nestâncoasă. Insula se putea numi “albă” (leuke) după mulţimea copacilor cu scoarţă albă, ori după păsările albe care o populau. Insula se mai numea în vechime “a fericiţilor” (makaron). Insula Şerpilor este, însă, cel mai nefericit loc… nu numai pentru cei fericiţi! Leuce se mai numea “a Alergărilor lui Ahile”, pentru că era, ca să punem situaţia în termeni moderni, bază de antrenament al fiului lui Thetis. Insula Şerpilor, datorită reliefului pe care îl comportă şi a micimii sale, nu ar fi putut oferi condiţii… de alergare “Celui iute de picior”.

Se desprinde concluzia că identitatea “Leuce” – Insula Şerpilor este falsă. Coroborând informaţiile antice cu rezultatele studiilor geo-naturale din acest secol, doi cercetători Români au propus, cu argumente categorice, situarea Insulei Leuce în Delta Dunării de azi. Ei se numesc Virgil-Alexandru Dragalina şi Caşin Popescu. Mai precis, Insula Leuce ar coincide cu ceea ce se numeşte acum Grindul Letea, care, după Gr. Antipa, se găseşte într-un vechi golf al mării, după cum o probează nisipurile cu scoici de origine marină. Dintre Insulele Deltei, doar Letea poate să nu provină dintr-un cordon litoral, cum se întâmplă în cazul Insulei Dranovului şi Insulei Sf. Gheorghe.

Înainte de formarea Deltei, Letea a fost o insulă. Argumentele hotărâtoare expuse de V.-A. Dragalina şi Caşin Popescu ne determină să credem că era chiar insula Leuce. Deşi aceştia şi-au făcut cunoscute descoperirile în urmă cu multă vreme, Delta Dunării n-a fost “atacată” de nici un arheolog. 

Oare de ce?

- Sfârșit -

Sursa: Nicolae Pintilie
Adaptare şi foto: Carmen Pankau