Civilizaţia getică a fost creată de Neamul care s-a dezvoltat la Marea Getică (Marea Neagră), cunoscuți în istorie sub numele de GEŢI. Geții localizați spre izvoarele Dunării mai erau numiți și "daci" (deutsch în limba germană), în special după autorii latini.
Etnonimul geților a fost inclus cu siguranță în denumirea capitalei geților, SarmiGETuzo, principalul centru politic, militar, administrativ și religios al regatului getic în timpul lui Bureo Bisteo, semnificând Geții lui Sarmis (Hermes) care era un rege-zeificat al geților sau chiar Geția Sarmatică, adică a geților lui Sarmis, sarmo-geții (vorbitorii de limbă getică) prin transcriere în latină devenind sarmați sau în elina veche, sauromați.
Deși, SarmiGETuzo, conține în componența numelui etnonimul strămoșilor noștri, particula GET din titulatură este OMISĂ de lingviști, istorici sau arheologi când fac mențiuni la identitatea etnică a strămoșilor noștri.
Să încercăm să dăm o dezlegare veridică a acestui toponim getic, cu o importanță deosebită.
În cartea ”Noi nu suntem urmașii Romei” Napoleon Săvescu spune că Sarmisegetusa, în sanscrită înseamnă ”Eu mă grăbesc să curg”.
Acestui sens forțat, greșit dat capitalei geților nu e cazul să-i dăm prea multă atenție, pentru că NU are un înțeles pertinent.
Dar cunoaștem că s-au descoperit monede din timpul lui Bureo Bisteo, sau care circulau încă în timpul domniei lui pe care scria în limba getică, ”SARMIS VASIL”, care înseamnă ”cel mai mare rege”.
Vasil (Basil) știm că înseamnă rege, domn, domnitor, din mai multe surse. Împărații Bizantului se numeau, Vasil si Vasilisa (N. Sadoveanu, romanul ”Creanga de aur”), originea numelui Vasile = Domnul, Domnitorul.
Denumirea de basilica, tot din limba getică veche vine, care înseamnă casa domnului.
Sarmis, înseamnă cel mai mare. Dl. dr. Mihai Marina, în cartea „MARAMUREȘENII, PORTRETE SI MEDALIOANE, ED. „DRAGOS VODA”, CLUJ NAPOCA 1998) spune că prof. I.I. Russu, în studiile făcute asupra limbii getice (”Limba traco-dacilor”, 1967, pag. 89 -129) afirmă că denumirea orașului Sighetul Marmației, vine din lexicul geților, care avea toponime pentru localitățile întărite cu palisadă ca ”Zigethes”.
Sighetul până prin anul 1720 se scria în documente Zigeth, Zygeth, pe urmă profitând că în maghiară la insulă se spune sigeten, iar orașul, e înconjurat de Iza, Tisa, și pârâul Ronișoara, având o formă de insulă, i-au spus "Marmoroshsigeten", adică insula Maramureșului. Dar, maramureșenii și astăzi nu spun ”merem la Sighet”, ci ”merem la oraș”, cum în antichitate spuneau ”merem în cetate” (Zygetes), sau ”merem în capitală”, sau așa cum considerăm noi că este și mai corect ”merem la templu”, cum azi mai tot românul spune ”mergem la biserică”.
Săpăturile arheologice efectuate în deceniile trecute au scos la iveală vestigii din epoca bronzului, în mai multe localități din Maramureș, dar cea mai elocventă este așezarea de la Oncești (H. Daicoviciu și O. Bandula – ”Cercetarile de la Oncesti din Maramureș”,1965, Muzeul regional Maramures, Baia Mare), și în special așezarea fortificată de pe dealul Solovan, de deasupra Sighetului (K Horedt – Așezarea fortificată din perioada târzie a bronzului de la Sighetul Marmatiei, 1966, Muzeul regional Baia Mare), care dovedesc existența cetăților fortificate.
Noi credem că I.I Russu este în eroare și că denumirea Sighet nu are legătură cu insula Sighetului, în speță cu cuvântul ”maghiar” ”sigeten”, ci EXACT PE DOS, așa cum reiese din aceste descoperiri arheologice, geții lui Bureo Bista sau ai lui Sarmis nu au așteptat să vină asiaticii în Europa pentru a-și numi templul lor ZYGETES, sau capitala SarmiGETuzo, iar cum se știe deja la SarmiGETuzo nu exista nicio insulă (!)
ZYGETES, poate fi în schimb localizarea unui templu al zeului geților, adică Zy-Getes=Zeul-Geților, care în epoca bronzului a fost fortificat, însemnând că templul zeului fortificat a devenit în vorbirea geților Zygetes=Sigethen=Sighet. A se avea în vedere și etimologia Zalmoxis, cel mai probabil Zeul-Moș, propus de Densușianu.
Dacă ”Sarmis”, înseamnă cel mai mare, cea mai mare, iar ”zygetes”, însemna templu fortificat, cetate, așezare religioasă întărită cu palisadă, atunci ce ar însemna un cuvânt compus din Sarmis și Zygetes? SarmiGETuzo (Sarmizegetusa) evident că ar însemna cea mai mare cetate, cetatea de scaun, adică într-un cuvânt CAPITALĂ (religioasă). De remarcat, că pe tăblițe apare mai des în forma SarmiGetuzo și nu Sarmisegetuza, oarecum logic datorită pleonasmului ”cel mai mare+zeu”, Sarmisegetuza devenind prin simplificare ”cetatea regelui zeificat al geților” = ”zeul geților” printre cetăți sau ”Geții lui Sarmis”, adică locul geților unde se întâlneau cu zeul.
IORDANES (sec. Vl):
”GEŢII n-au fost deci lipsiţi de oameni care să-i înveţe filosofie. De aceea geţii au fost totdeauna superiori asupra tuturor barbarilor şi aproape egali cu grecii, după cum relatează Dio, care a compus analele lor în limba greacă. El spune că acei dintre ei care erau de neam s-au numit la început Tarabostes, iar apoi Pilleati: dintre dînşii se alegeau şi regii, şi preoţii.”
CLEMENS din Alexandria (sec. II-III):
”Geţii, un neam barbar care a gustat şi el din filosofie, aleg în fiecare an un sol semizeului Zamolxis. Zamolxis a fost unul dintre apropiaţii lui Pitagora. Aşadar este înjunghiat cel socotit cel mai vrednic dintre cei ce se îndeletnicesc cu filosofia. Cei care nu sunt aleşi se mâhnesc amarnic, spunând că au fost lipsiţi de un prilej fericit.”
Notă: Zamolxis nu are cum să fi fost “unul dintre apropiaţii lui Pitagora”, pentru simplu fapt ca EI NU AU FOST CONTEMPORANI- una dintre multele minciuni “grecești”(n.r. - Carmen Pankau)
Această explicație are și logică, fiindcă în vechime se obișnuia să se dea numele unei așezări sau unei ape, exact înțelesul pe care-l dă substantivul respectiv (de exemplu: Danubius, Don, deriva din danu=apă curgătoare, zeița ploilor tot Danu se chema, în letonă, Danaii erau geții dunăreni migrați spre sud, aluots înseamnă izvor, Oltul apare sub forma Aloutas la Ptolemeu etc).
O mare confuzie s-a făcut în trecut de către cronicari și menținută artificial, atribuind sarmaților o identitate separată de a geților, deoarece SARMAȚII nu sunt altceva în transcriere latină (care este o limbă românească - n.r. Carmen Pankau), decât SARMO-GEȚII, sau în elină sauromații, adică vorbitorii de limbă getică.
De menționat că LIMBA GETICĂ era vorbită de numeroase triburi de gintă geto-scytică, geto-scyții (scuții) fiind numiți astfel datorită cruzimii lor și care trăiau cu predilecție la șes, din Panonia și de la cazanele Dunării, până în stepele nord-pontice, numiți în special de lingviști ca ”euro-indieni” vorbitori de de ”indo-europeană”, un limbaj considerat de origine și definit ambiguu pentru a nu se crea valuri naționaliste sau rasiste, și din care s-au născut numeroase limbi euro-asiatice.
Scyții erau numiți astfel de la armele lor care făceau ravagii în luptă, nu întâmplător scythe în engleză și-a păstrat sensul de coasă. Scythe în engleză mai este folosit cu scythe handle – toporiște, jagged/dull scythe – cioarsă (unealtă cu tăișul uzat), to cut with a scythe – a cosi. Deși este considerat provenind din proto-germanicul *segithoz, ca variante mai sunt în germanul segede, olandezul sichte, sau vechiul german segensa, toate se pare că au rădăcina PIE *sek- care înseamnă ”a tăia”. Scyții mai erau numiți și Saka sau Skutai, din aceleași considerente. Sc- s-a strecurat și mai departe în limbaj și avem derivatele scissor (foarfecă) sau latinul scindere, în franceză scier (fierăstrău).
Desigur nu mai trebuie să insistăm cine erau acești scyți când mai tot românul știe că geții foloseau COASA LA RĂZBOI, iar armele geților numite SICA nu erau altceva decât niște coase. Aceste sica au fost perfecționate în luptele cu romanii și au devenit FALXURI, dar și acestea erau tot niște coase alungite pentru a putea lovi peste scutul dușmanului.
Denumiri ambigue precum cea de ”indo-europeni” ne relevă în fapt, etnia geto-scyților care au locuit aceste meleaguri din epoca bronzului, și din care se rup acum 5000 de ani acei purtători de R1b care vor fi mai târziu menționați ca celți în zona Alpilor și care sunt responsabili de apariția fierului în confecționarea armelor, și de dezvoltarea în centrul Europei a culturilor Urnfield-Hallstatt-La Tene, mai târziu germano-italo-celți.
La geneza și răspândirea acestor limbi ariane, au contribuit celții (numiți keltoi de eleni şi gali în latină), care au dus spre vest dialectul centum, iar massa-geții, perșii și indo-arienii au dus spre est dialectul satem. În bazinul Dunării au rămas carpato-geții și limba getică, din care se nasc alte numeroase limbi europene.
După limbă am putea împărți acest mare neam arian vorbitor de dialecte "indo-europene" astfel:
1. Occidentală, geto-celții centum (romanicii, germanicii)
2. Orientală, indo-arienii satem (iranienii)
3. Medianii satem-centum (românii, slavii, grecii), limbi în care se întrepătrund ambele limbaje. În cazul limbii române fiind numeroasele influențe prin imprumuturi târzii (franțuzismele) din franceza modernă, care adoptase deja prin standardizare artificială numeroase latinisme.
Începând cu mijlocul secolului al II-lea î.Hr., înflorirea economică şi culturală caracterizată în modul cel mai veridic de formula lui Trogus Pompeius, ”incrementa Dacorum per Rubobostem regem”, a fost ilustrată îndeosebi de apariţia şi dezvoltarea aşezărilor fortificate şi de construcţia cetăţilor întărite, apărate de ziduri de piatră (cetătile getice din Munţii Orăştiei).
Vasile Pârvan (Getica):
”Începând de la Herodot, care numeşte pe geţi ”cei mai viteji şi mai cinstiţi dintre traci”, literatura antică ne-a păstrat un şir întreg de mărturii foarte onorabile despre acest popor. Înainte de toate, credinţa lor în nemurirea sufletelor, care îi desparte de toţi ceilalţi traci şi de greci. Apoi, o orânduire şi o cuminţenie a vieţii lor sociale şi politice, care se manifestă într-un chip surprinzător în mai toate împrejurările grele ale istoriei lor. Astfel, împotriva tuturor aparenţelor, ei se arată ca un popor sedentar şi liniştit, care nu cere decât să fie lăsat în pace […]. Nu vom mai repeta aici însemnătatea în viaţa acestui popor a marei preoţii a Zeului Zamolxis, de un aşa accentuat caracter moral şi patriotic, nici rolul pe care se arată a-l fi avut ordinul călugăresc getic al ”Întemeietorilor”. Spiritul de disciplină manifestat de acest popor, fie sub Dromichaites, fie sub Oroles, fie sub Scorilo, fie mai ales sub Burebista, când i se cere să distrugă toate viţele, ceea ce era şi o mare pagubă materială, în sfârşit vitejia tenace şi solidar disciplinată din răsboaiele lui Decebal cu romanii, îi ridică mai presus de toţi ceilalţi barbari, fie ei traci din sud, germani din nord, ori celţi din vest. Cu dreptate istoricii antici şi moderni şi-au arătat mirarea şi admiraţia pentru apariţia acestui popor aşa de deosebit în mijlocul celorlalţi barbari. Romanii, biruitorii dacilor, au fost în această privinţă de un perfect cavalerism, recunoscând atât pe Coloana lui Traian, cât şi altfel, toate calităţile, nu numai de eroism sălbatec, dar şi de respectabilă civilizaţie ale geto-dacilor.”
Acest scurt rezumat din istoria geților carpatici, nu poate fi complet fără menționarea a două evenimente de importanţă majoră:
– întemeierea regatului carpato-getic sub domnia regelui Bureo Bisteo (Burebista) (82-44 î.Hr.) şi expansiunea teritorială a ethnosului geto-carpatic a avut un puternic impact asupra modului în care Geția Carpatică a apărut în conştiinţa istorică a lumii.
Deşi divizat de către succesorii săi, în patru, apoi în cinci părţi, regatul lui Bureo Bisteo a marcat sfârşitul puterii tribale, înăuntrul unui spaţiu geografic dat, un nou centru al puterii barbare, bazat pe o forţă economică semnificativă şi pe un potenţial demografic important (menționată de Strabon în Geographia, VII, 3, 13).
– al doilea eveniment îl constituie restaurarea regatului getic în cea de a doua jumătate a primului secol d.Hr., sub domnia regelui Decebal (87-106), mai restrâns, dar bine organizat, regatul a încetat să existe după cucerirea romană (106), când o parte din regat devine "Dacia romană" și este alipită ca provincie imperiului roman.
În intervalul dintre domnia lui Burebista şi cea a lui Decebal, în cetăţile din Munţii Orăştiei, a fost creat un sistem de apărare unic în arhitectura europeană. În jurul acestor aşezări fortificate s-au ridicat sanctuare, oarecum similare ca formă, care sunt expresia unei religii puternice şi prestigioase, bine înrădăcinate şi închegate.
Toate elementele vieţii cotidiene în micile aşezări diferind doar în privinţa câtorva detalii de alte aşezări barbare, par neînsemnate în faţa puternicului impact al arhitecturii militare şi religioase a geților, mai cu seamă în aşezările din Munţii Orăştiei.
Sanctuarele, martore ale ceremoniilor din trecut, precum şi sistemul de apărare, sugerează strânsa legătură dintre spiritul războinic şi cel religios, dintre religie şi stat (Strabon, Geographia, VII, 3, 5, Iordanes, Getica , 71-72).
HELLANICOS (sec. V î.Hr.) scria despre crezul geților:
”…(Zamolxis) înapoindu-se la el în țară a dat învăţături oamenilor cu privire la nemurirea sufletului. (…) Ei spun că cei morţi pleacă la Zamolxis şi că se vor întoarce. Dintotdeauna ei au crezut că aceste lucruri sunt adevărate. Aduc jertfe şi benchetuiesc ca şi cum mortul se va întoarce.”
În timpul domniilor lui Burebista şi Decebal, geții au început să construiască fortăreţe (citadele sau cetăţi fortificate). Chiar dacă se cunosc acropolele întărite ale multor aşezări, fortificate sau nu (dave), Munţii Orăştiei au meritul de a fi adevărate repere ale unui sistem defensiv unic în complexitatea sa: o vastă regiune (în jur de 500 km2) este ocupată de fortificaţii, mici forturi, turnuri de observaţie.
Preferinţa geților pentru ornamentaţia în piatră se observă în decoraţiunile cu motive militare, dar şi în lucrările de construcţie din interiorul aşezării, de exemplu: ziduri de susţinere a unor terase antropogenetice, sanctuare, drumuri, canale, toate acestea reprezentând probabil muntele sacru al geților Kogaionon. Mărimea şi proporţiile, aerul sacru impregnat de spiritualitatea mediată de credinţa în nemurire, conferă sitului Sarmigetusei valoarea sa excepţională.
SOLINUS (sec. III):
”Acum e locul să ne îndreptăm spre Tracia şi să întoarcem pânzele spre cele mai destoinice neamuri ale Europei. Cei care doresc să-i cerceteze cu grijă vor afla cu uşurinţă că barbarii traci au dispreţ pentru viaţa dintr-un fel de exerciţiu natural al înţelepciunii. Toţi sunt gata pentru moartea de bună voie, deoarece unii dintre ei socotesc că sufletele morţilor se întorc, iar alţii că ele nu mor, ci devin mai fericite.”
ARIAN (sec. II):
”În ținutul acestor celţi se află și izvoarele lui. Cei mai îndepărtaţi dintre aceştia sunt cvazii şi marcomanii. După aceea o ramură a sarmaţilor și iazigii, apoi geţii care cred în nemurire. Urmează majoritatea sarmaţilor şi sciţii până la vărsare (a Istrului).”
Fortificaţiile cu funcţie pur militară reflectă faza clasică si apogeul civilizaţiei getice.
Cetăți sau fortărețe getice sunt cele de la Costesti-Cetătuia, Costesti-Blidaru, Grădiștea Muncelului – Sarmigetuzo (Sarmizegetusa) Regia, așezarea Fețele Albe, cetatea Piatra Roșia-Cioclovina.
Împăratul IULIAN (sec. IV) despre curajul geților în luptele cu Traian, deși par exagerări, relevă cu prisosință dârzenia lor în luptă:
”Eu (Traian), Jupiter şi zeilor, după ce am luat conducerea imperiului amorţit şi descompus din cauza tiraniei care dăinuise mult la noi în ţară, şi din cauza silniciei geţilor, singur am cutezat să merg împotriva neamurilor care locuiesc dincolo de Istru şi am nimicit neamul geţilor, care au fost mai războinici decât oricare dintre oamenii ce au trăit cândva – şi aceasta nu numai datorită tăriei trupului lor, dar şi pentru că îi convinsese să fie astfel slăvitul lor Zamolxis. Crezând că nu mor, dar că îşi schimbă locuinţa, ei sunt mai porniţi pe lupte, decât ar fi înclinaţi să întreprindă o călătorie.”
De altfel, Iulian nu face decât să întărească ce spunea Strabon trei secole mai devreme despre geții lui Bureo Bisteo:
Etnonimul geților a fost inclus cu siguranță în denumirea capitalei geților, SarmiGETuzo, principalul centru politic, militar, administrativ și religios al regatului getic în timpul lui Bureo Bisteo, semnificând Geții lui Sarmis (Hermes) care era un rege-zeificat al geților sau chiar Geția Sarmatică, adică a geților lui Sarmis, sarmo-geții (vorbitorii de limbă getică) prin transcriere în latină devenind sarmați sau în elina veche, sauromați.
Deși, SarmiGETuzo, conține în componența numelui etnonimul strămoșilor noștri, particula GET din titulatură este OMISĂ de lingviști, istorici sau arheologi când fac mențiuni la identitatea etnică a strămoșilor noștri.
Să încercăm să dăm o dezlegare veridică a acestui toponim getic, cu o importanță deosebită.
În cartea ”Noi nu suntem urmașii Romei” Napoleon Săvescu spune că Sarmisegetusa, în sanscrită înseamnă ”Eu mă grăbesc să curg”.
Acestui sens forțat, greșit dat capitalei geților nu e cazul să-i dăm prea multă atenție, pentru că NU are un înțeles pertinent.
Dar cunoaștem că s-au descoperit monede din timpul lui Bureo Bisteo, sau care circulau încă în timpul domniei lui pe care scria în limba getică, ”SARMIS VASIL”, care înseamnă ”cel mai mare rege”.
Vasil (Basil) știm că înseamnă rege, domn, domnitor, din mai multe surse. Împărații Bizantului se numeau, Vasil si Vasilisa (N. Sadoveanu, romanul ”Creanga de aur”), originea numelui Vasile = Domnul, Domnitorul.
Denumirea de basilica, tot din limba getică veche vine, care înseamnă casa domnului.
Sarmis, înseamnă cel mai mare. Dl. dr. Mihai Marina, în cartea „MARAMUREȘENII, PORTRETE SI MEDALIOANE, ED. „DRAGOS VODA”, CLUJ NAPOCA 1998) spune că prof. I.I. Russu, în studiile făcute asupra limbii getice (”Limba traco-dacilor”, 1967, pag. 89 -129) afirmă că denumirea orașului Sighetul Marmației, vine din lexicul geților, care avea toponime pentru localitățile întărite cu palisadă ca ”Zigethes”.
Sighetul până prin anul 1720 se scria în documente Zigeth, Zygeth, pe urmă profitând că în maghiară la insulă se spune sigeten, iar orașul, e înconjurat de Iza, Tisa, și pârâul Ronișoara, având o formă de insulă, i-au spus "Marmoroshsigeten", adică insula Maramureșului. Dar, maramureșenii și astăzi nu spun ”merem la Sighet”, ci ”merem la oraș”, cum în antichitate spuneau ”merem în cetate” (Zygetes), sau ”merem în capitală”, sau așa cum considerăm noi că este și mai corect ”merem la templu”, cum azi mai tot românul spune ”mergem la biserică”.
Săpăturile arheologice efectuate în deceniile trecute au scos la iveală vestigii din epoca bronzului, în mai multe localități din Maramureș, dar cea mai elocventă este așezarea de la Oncești (H. Daicoviciu și O. Bandula – ”Cercetarile de la Oncesti din Maramureș”,1965, Muzeul regional Maramures, Baia Mare), și în special așezarea fortificată de pe dealul Solovan, de deasupra Sighetului (K Horedt – Așezarea fortificată din perioada târzie a bronzului de la Sighetul Marmatiei, 1966, Muzeul regional Baia Mare), care dovedesc existența cetăților fortificate.
Noi credem că I.I Russu este în eroare și că denumirea Sighet nu are legătură cu insula Sighetului, în speță cu cuvântul ”maghiar” ”sigeten”, ci EXACT PE DOS, așa cum reiese din aceste descoperiri arheologice, geții lui Bureo Bista sau ai lui Sarmis nu au așteptat să vină asiaticii în Europa pentru a-și numi templul lor ZYGETES, sau capitala SarmiGETuzo, iar cum se știe deja la SarmiGETuzo nu exista nicio insulă (!)
ZYGETES, poate fi în schimb localizarea unui templu al zeului geților, adică Zy-Getes=Zeul-Geților, care în epoca bronzului a fost fortificat, însemnând că templul zeului fortificat a devenit în vorbirea geților Zygetes=Sigethen=Sighet. A se avea în vedere și etimologia Zalmoxis, cel mai probabil Zeul-Moș, propus de Densușianu.
Dacă ”Sarmis”, înseamnă cel mai mare, cea mai mare, iar ”zygetes”, însemna templu fortificat, cetate, așezare religioasă întărită cu palisadă, atunci ce ar însemna un cuvânt compus din Sarmis și Zygetes? SarmiGETuzo (Sarmizegetusa) evident că ar însemna cea mai mare cetate, cetatea de scaun, adică într-un cuvânt CAPITALĂ (religioasă). De remarcat, că pe tăblițe apare mai des în forma SarmiGetuzo și nu Sarmisegetuza, oarecum logic datorită pleonasmului ”cel mai mare+zeu”, Sarmisegetuza devenind prin simplificare ”cetatea regelui zeificat al geților” = ”zeul geților” printre cetăți sau ”Geții lui Sarmis”, adică locul geților unde se întâlneau cu zeul.
IORDANES (sec. Vl):
”GEŢII n-au fost deci lipsiţi de oameni care să-i înveţe filosofie. De aceea geţii au fost totdeauna superiori asupra tuturor barbarilor şi aproape egali cu grecii, după cum relatează Dio, care a compus analele lor în limba greacă. El spune că acei dintre ei care erau de neam s-au numit la început Tarabostes, iar apoi Pilleati: dintre dînşii se alegeau şi regii, şi preoţii.”
CLEMENS din Alexandria (sec. II-III):
”Geţii, un neam barbar care a gustat şi el din filosofie, aleg în fiecare an un sol semizeului Zamolxis. Zamolxis a fost unul dintre apropiaţii lui Pitagora. Aşadar este înjunghiat cel socotit cel mai vrednic dintre cei ce se îndeletnicesc cu filosofia. Cei care nu sunt aleşi se mâhnesc amarnic, spunând că au fost lipsiţi de un prilej fericit.”
Notă: Zamolxis nu are cum să fi fost “unul dintre apropiaţii lui Pitagora”, pentru simplu fapt ca EI NU AU FOST CONTEMPORANI- una dintre multele minciuni “grecești”(n.r. - Carmen Pankau)
Această explicație are și logică, fiindcă în vechime se obișnuia să se dea numele unei așezări sau unei ape, exact înțelesul pe care-l dă substantivul respectiv (de exemplu: Danubius, Don, deriva din danu=apă curgătoare, zeița ploilor tot Danu se chema, în letonă, Danaii erau geții dunăreni migrați spre sud, aluots înseamnă izvor, Oltul apare sub forma Aloutas la Ptolemeu etc).
O mare confuzie s-a făcut în trecut de către cronicari și menținută artificial, atribuind sarmaților o identitate separată de a geților, deoarece SARMAȚII nu sunt altceva în transcriere latină (care este o limbă românească - n.r. Carmen Pankau), decât SARMO-GEȚII, sau în elină sauromații, adică vorbitorii de limbă getică.
De menționat că LIMBA GETICĂ era vorbită de numeroase triburi de gintă geto-scytică, geto-scyții (scuții) fiind numiți astfel datorită cruzimii lor și care trăiau cu predilecție la șes, din Panonia și de la cazanele Dunării, până în stepele nord-pontice, numiți în special de lingviști ca ”euro-indieni” vorbitori de de ”indo-europeană”, un limbaj considerat de origine și definit ambiguu pentru a nu se crea valuri naționaliste sau rasiste, și din care s-au născut numeroase limbi euro-asiatice.
Scyții erau numiți astfel de la armele lor care făceau ravagii în luptă, nu întâmplător scythe în engleză și-a păstrat sensul de coasă. Scythe în engleză mai este folosit cu scythe handle – toporiște, jagged/dull scythe – cioarsă (unealtă cu tăișul uzat), to cut with a scythe – a cosi. Deși este considerat provenind din proto-germanicul *segithoz, ca variante mai sunt în germanul segede, olandezul sichte, sau vechiul german segensa, toate se pare că au rădăcina PIE *sek- care înseamnă ”a tăia”. Scyții mai erau numiți și Saka sau Skutai, din aceleași considerente. Sc- s-a strecurat și mai departe în limbaj și avem derivatele scissor (foarfecă) sau latinul scindere, în franceză scier (fierăstrău).
Desigur nu mai trebuie să insistăm cine erau acești scyți când mai tot românul știe că geții foloseau COASA LA RĂZBOI, iar armele geților numite SICA nu erau altceva decât niște coase. Aceste sica au fost perfecționate în luptele cu romanii și au devenit FALXURI, dar și acestea erau tot niște coase alungite pentru a putea lovi peste scutul dușmanului.
Denumiri ambigue precum cea de ”indo-europeni” ne relevă în fapt, etnia geto-scyților care au locuit aceste meleaguri din epoca bronzului, și din care se rup acum 5000 de ani acei purtători de R1b care vor fi mai târziu menționați ca celți în zona Alpilor și care sunt responsabili de apariția fierului în confecționarea armelor, și de dezvoltarea în centrul Europei a culturilor Urnfield-Hallstatt-La Tene, mai târziu germano-italo-celți.
La geneza și răspândirea acestor limbi ariane, au contribuit celții (numiți keltoi de eleni şi gali în latină), care au dus spre vest dialectul centum, iar massa-geții, perșii și indo-arienii au dus spre est dialectul satem. În bazinul Dunării au rămas carpato-geții și limba getică, din care se nasc alte numeroase limbi europene.
După limbă am putea împărți acest mare neam arian vorbitor de dialecte "indo-europene" astfel:
1. Occidentală, geto-celții centum (romanicii, germanicii)
2. Orientală, indo-arienii satem (iranienii)
3. Medianii satem-centum (românii, slavii, grecii), limbi în care se întrepătrund ambele limbaje. În cazul limbii române fiind numeroasele influențe prin imprumuturi târzii (franțuzismele) din franceza modernă, care adoptase deja prin standardizare artificială numeroase latinisme.
Începând cu mijlocul secolului al II-lea î.Hr., înflorirea economică şi culturală caracterizată în modul cel mai veridic de formula lui Trogus Pompeius, ”incrementa Dacorum per Rubobostem regem”, a fost ilustrată îndeosebi de apariţia şi dezvoltarea aşezărilor fortificate şi de construcţia cetăţilor întărite, apărate de ziduri de piatră (cetătile getice din Munţii Orăştiei).
Vasile Pârvan (Getica):
”Începând de la Herodot, care numeşte pe geţi ”cei mai viteji şi mai cinstiţi dintre traci”, literatura antică ne-a păstrat un şir întreg de mărturii foarte onorabile despre acest popor. Înainte de toate, credinţa lor în nemurirea sufletelor, care îi desparte de toţi ceilalţi traci şi de greci. Apoi, o orânduire şi o cuminţenie a vieţii lor sociale şi politice, care se manifestă într-un chip surprinzător în mai toate împrejurările grele ale istoriei lor. Astfel, împotriva tuturor aparenţelor, ei se arată ca un popor sedentar şi liniştit, care nu cere decât să fie lăsat în pace […]. Nu vom mai repeta aici însemnătatea în viaţa acestui popor a marei preoţii a Zeului Zamolxis, de un aşa accentuat caracter moral şi patriotic, nici rolul pe care se arată a-l fi avut ordinul călugăresc getic al ”Întemeietorilor”. Spiritul de disciplină manifestat de acest popor, fie sub Dromichaites, fie sub Oroles, fie sub Scorilo, fie mai ales sub Burebista, când i se cere să distrugă toate viţele, ceea ce era şi o mare pagubă materială, în sfârşit vitejia tenace şi solidar disciplinată din răsboaiele lui Decebal cu romanii, îi ridică mai presus de toţi ceilalţi barbari, fie ei traci din sud, germani din nord, ori celţi din vest. Cu dreptate istoricii antici şi moderni şi-au arătat mirarea şi admiraţia pentru apariţia acestui popor aşa de deosebit în mijlocul celorlalţi barbari. Romanii, biruitorii dacilor, au fost în această privinţă de un perfect cavalerism, recunoscând atât pe Coloana lui Traian, cât şi altfel, toate calităţile, nu numai de eroism sălbatec, dar şi de respectabilă civilizaţie ale geto-dacilor.”
Acest scurt rezumat din istoria geților carpatici, nu poate fi complet fără menționarea a două evenimente de importanţă majoră:
– întemeierea regatului carpato-getic sub domnia regelui Bureo Bisteo (Burebista) (82-44 î.Hr.) şi expansiunea teritorială a ethnosului geto-carpatic a avut un puternic impact asupra modului în care Geția Carpatică a apărut în conştiinţa istorică a lumii.
Deşi divizat de către succesorii săi, în patru, apoi în cinci părţi, regatul lui Bureo Bisteo a marcat sfârşitul puterii tribale, înăuntrul unui spaţiu geografic dat, un nou centru al puterii barbare, bazat pe o forţă economică semnificativă şi pe un potenţial demografic important (menționată de Strabon în Geographia, VII, 3, 13).
– al doilea eveniment îl constituie restaurarea regatului getic în cea de a doua jumătate a primului secol d.Hr., sub domnia regelui Decebal (87-106), mai restrâns, dar bine organizat, regatul a încetat să existe după cucerirea romană (106), când o parte din regat devine "Dacia romană" și este alipită ca provincie imperiului roman.
În intervalul dintre domnia lui Burebista şi cea a lui Decebal, în cetăţile din Munţii Orăştiei, a fost creat un sistem de apărare unic în arhitectura europeană. În jurul acestor aşezări fortificate s-au ridicat sanctuare, oarecum similare ca formă, care sunt expresia unei religii puternice şi prestigioase, bine înrădăcinate şi închegate.
Toate elementele vieţii cotidiene în micile aşezări diferind doar în privinţa câtorva detalii de alte aşezări barbare, par neînsemnate în faţa puternicului impact al arhitecturii militare şi religioase a geților, mai cu seamă în aşezările din Munţii Orăştiei.
Sanctuarele, martore ale ceremoniilor din trecut, precum şi sistemul de apărare, sugerează strânsa legătură dintre spiritul războinic şi cel religios, dintre religie şi stat (Strabon, Geographia, VII, 3, 5, Iordanes, Getica , 71-72).
HELLANICOS (sec. V î.Hr.) scria despre crezul geților:
”…(Zamolxis) înapoindu-se la el în țară a dat învăţături oamenilor cu privire la nemurirea sufletului. (…) Ei spun că cei morţi pleacă la Zamolxis şi că se vor întoarce. Dintotdeauna ei au crezut că aceste lucruri sunt adevărate. Aduc jertfe şi benchetuiesc ca şi cum mortul se va întoarce.”
În timpul domniilor lui Burebista şi Decebal, geții au început să construiască fortăreţe (citadele sau cetăţi fortificate). Chiar dacă se cunosc acropolele întărite ale multor aşezări, fortificate sau nu (dave), Munţii Orăştiei au meritul de a fi adevărate repere ale unui sistem defensiv unic în complexitatea sa: o vastă regiune (în jur de 500 km2) este ocupată de fortificaţii, mici forturi, turnuri de observaţie.
Preferinţa geților pentru ornamentaţia în piatră se observă în decoraţiunile cu motive militare, dar şi în lucrările de construcţie din interiorul aşezării, de exemplu: ziduri de susţinere a unor terase antropogenetice, sanctuare, drumuri, canale, toate acestea reprezentând probabil muntele sacru al geților Kogaionon. Mărimea şi proporţiile, aerul sacru impregnat de spiritualitatea mediată de credinţa în nemurire, conferă sitului Sarmigetusei valoarea sa excepţională.
SOLINUS (sec. III):
”Acum e locul să ne îndreptăm spre Tracia şi să întoarcem pânzele spre cele mai destoinice neamuri ale Europei. Cei care doresc să-i cerceteze cu grijă vor afla cu uşurinţă că barbarii traci au dispreţ pentru viaţa dintr-un fel de exerciţiu natural al înţelepciunii. Toţi sunt gata pentru moartea de bună voie, deoarece unii dintre ei socotesc că sufletele morţilor se întorc, iar alţii că ele nu mor, ci devin mai fericite.”
ARIAN (sec. II):
”În ținutul acestor celţi se află și izvoarele lui. Cei mai îndepărtaţi dintre aceştia sunt cvazii şi marcomanii. După aceea o ramură a sarmaţilor și iazigii, apoi geţii care cred în nemurire. Urmează majoritatea sarmaţilor şi sciţii până la vărsare (a Istrului).”
Fortificaţiile cu funcţie pur militară reflectă faza clasică si apogeul civilizaţiei getice.
Cetăți sau fortărețe getice sunt cele de la Costesti-Cetătuia, Costesti-Blidaru, Grădiștea Muncelului – Sarmigetuzo (Sarmizegetusa) Regia, așezarea Fețele Albe, cetatea Piatra Roșia-Cioclovina.
Împăratul IULIAN (sec. IV) despre curajul geților în luptele cu Traian, deși par exagerări, relevă cu prisosință dârzenia lor în luptă:
”Eu (Traian), Jupiter şi zeilor, după ce am luat conducerea imperiului amorţit şi descompus din cauza tiraniei care dăinuise mult la noi în ţară, şi din cauza silniciei geţilor, singur am cutezat să merg împotriva neamurilor care locuiesc dincolo de Istru şi am nimicit neamul geţilor, care au fost mai războinici decât oricare dintre oamenii ce au trăit cândva – şi aceasta nu numai datorită tăriei trupului lor, dar şi pentru că îi convinsese să fie astfel slăvitul lor Zamolxis. Crezând că nu mor, dar că îşi schimbă locuinţa, ei sunt mai porniţi pe lupte, decât ar fi înclinaţi să întreprindă o călătorie.”
De altfel, Iulian nu face decât să întărească ce spunea Strabon trei secole mai devreme despre geții lui Bureo Bisteo:
STRABON (sec.I):
„Lăsând la o parte trecutul îndepărtat al geților, întâmplările din vremea noastră sunt următoarele: ajungând în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, getul Burebista [Βοιρεβιςας, Bœrebistes] l-a înălțat atât de mult prin exerciții, abținere de la vin și ascultare față de porunci, încât, în câțiva ani, a făurit un stat puternic și a supus geților cea mai mare parte din populațiile vecine. Ba încă a ajuns să fie temut și de romani. Căci trecând plin de îndrăzneală Dunărea și jefuind Tracia până la Macedonia și Iliria, a pustiit pe celții care erau amestecați cu tracii și cu ilirii și a nimicit pe de-a întregul pe boii aflați sub conducerea lui Critasiros și pe taurisci. Spre a ține în ascultare poporul, el și-a luat ajutor pe Deceneu, un magician (praestigiatoris) care rătăcise multă vreme prin Egipt, învățând acolo unele semne de prorocire, mulțumită cărora susținea că tălmăcește voința zeilor. Ba încă de un timp fusese socotit și zeu, așa cum am arătat când am vorbit despre Zalmoxis. Ca o dovadă pentru ascultarea ce i-o dădeau [geții], este și faptul că ei s-au lăsat înduplecați să taie vița de vie și să trăiască fără vin. Cât despre Burebista, acesta a pierit din pricina unei răscoale, mai înainte ca romanii să apuce a trimite o armată împotriva lui. Urmașii acestuia la domnie s-au dezbinat, fărămițând puterea în mai multe părți. De curând, când împăratul August a trimis o armată împotriva lor, puterea era împărțită în cinci state. Atunci, însă, stăpânirea se împărțise în patru. Astfel de împărțiri sunt vremelnice și se schimbă când într-un fel, când într-altul. A existat și o altă împărțire a teritoriului chiar din cele mai vechi timpuri: căci pe unii îi denumesc [autorii] daci, iar pe alții geți. Geții sunt cei care se întind spre Pont și spre Răsărit, iar dacii cei care locuiesc în partea opusă, spre Germania și spre izvoarele Istrului.” (vezi harta)”
„Lăsând la o parte trecutul îndepărtat al geților, întâmplările din vremea noastră sunt următoarele: ajungând în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, getul Burebista [Βοιρεβιςας, Bœrebistes] l-a înălțat atât de mult prin exerciții, abținere de la vin și ascultare față de porunci, încât, în câțiva ani, a făurit un stat puternic și a supus geților cea mai mare parte din populațiile vecine. Ba încă a ajuns să fie temut și de romani. Căci trecând plin de îndrăzneală Dunărea și jefuind Tracia până la Macedonia și Iliria, a pustiit pe celții care erau amestecați cu tracii și cu ilirii și a nimicit pe de-a întregul pe boii aflați sub conducerea lui Critasiros și pe taurisci. Spre a ține în ascultare poporul, el și-a luat ajutor pe Deceneu, un magician (praestigiatoris) care rătăcise multă vreme prin Egipt, învățând acolo unele semne de prorocire, mulțumită cărora susținea că tălmăcește voința zeilor. Ba încă de un timp fusese socotit și zeu, așa cum am arătat când am vorbit despre Zalmoxis. Ca o dovadă pentru ascultarea ce i-o dădeau [geții], este și faptul că ei s-au lăsat înduplecați să taie vița de vie și să trăiască fără vin. Cât despre Burebista, acesta a pierit din pricina unei răscoale, mai înainte ca romanii să apuce a trimite o armată împotriva lui. Urmașii acestuia la domnie s-au dezbinat, fărămițând puterea în mai multe părți. De curând, când împăratul August a trimis o armată împotriva lor, puterea era împărțită în cinci state. Atunci, însă, stăpânirea se împărțise în patru. Astfel de împărțiri sunt vremelnice și se schimbă când într-un fel, când într-altul. A existat și o altă împărțire a teritoriului chiar din cele mai vechi timpuri: căci pe unii îi denumesc [autorii] daci, iar pe alții geți. Geții sunt cei care se întind spre Pont și spre Răsărit, iar dacii cei care locuiesc în partea opusă, spre Germania și spre izvoarele Istrului.” (vezi harta)”
Din ceea ce pune Strabon rezultă ceea ce mulți resping din diverse motive neîntemeiate, că germanii (dacii lui Strabon) ERAU DE FAPT GEȚI, iar azi că ei își spun Deutsch în fapt îl confirmă integral pe Strabon, studiile genetice, de asemenea.
SUETONIU (sec.I-II) Vieţile Cezarilor, Divinul August, LXIII. 4:
”M. Antonius scrie că (August) a făgăduit-o pe Iulia mai întâi fiului său Antonius, apoi lui Cotiso, regele geţilor, şi că tot atunci a cerut în schimb, în căsătorie, chiar pentru el, pe fiica regelui.”
Ceea ce înseamnă că după 106 nu doar că GEȚII CARPATICI NU AU DISPĂRUT, așa cum încearcă a ne convinge cei fără origini certe, ci ei, Geţii, au preluat din mers imperiul și este absolut natural cum peste două secole pe tronul Romei imperiale se va urca un împărat de origine cert getică: Maximin Thrax, la 235.
Până în anul 610 îi vor urma alți treizeci și nouă de împărați de origine getică. Unul dintre ei a fost și getul Galerius. Și nu doar la Roma, ci pe întreg continentul, pentru că VIȚA GETO-PELASGICĂ ESTE ÎN TOATĂ EUROPA, din Lituania și Scandinavia, până în Britania și Iberia.
Sursa: Basarabia Literara, eupedia. com, tiparituriromanesti. wordpress.com, etymonline. com
Adaptare: Carmen Pankau
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu