Nenumăratele cercetări făcute, au adus contribuţii deosebite la dimensionarea civilizaţiei şi a culturii geţilor, la fixarea locului pe care îl ocupă geţii în ansamblul Europei antice şi a aportului acestora la îmbogăţirea tezaurului cultural universal. Săpăturile arheologice efectuate în ultimii treizeci de ani, pe tot cuprinsul României, printre care la loc de frunte se numără cele din complexul situat în munţii Sebeşului, cele de la Piatra Craivii Tilişca, Băniţa, Căpîlna, Cugir, Pecica, Racoş şi încă multe altele din spaţiul intracarpatic, la care se adaugă cele de la Poiana, Răcătău, Brad, Piatra Neamţ, Bărboşi, Cîrlomăneşti etc., din Moldova sau cele de la Crăsani, Bucureşti, Popeşti, Coţofeneşti, Bîzdîna, Sprîncenata, etc., din spaţiul extracarpatic au adus noi şi importante date cu privire la metalurgia geţilor carpatini. Pe lângă săpături s-au efectuat numeroase studii cu privire la prelucrarea fierului. Toate acestea ne îngăduie astăzi definirea civilizaţiei fierului la geţi, cât şi rolul metalurgiei la desăvîrşirea civilizaţiei getice.
Armele se pot înscrie printre elementele care pot ilusta gradul de civilizaţie al unei populaţii. Cercetările au dovedit că cele mai vechi piese de fier descoperite la noi datează din Hallstatt A, (sec. 12 î.e.n.) existând indicii că reducerea şi prelucrarea se făceau pe loc, fapt dovedit cu certitudine pentru faza următoare (Hallstatt B). O apariţie atît de timpurie a metalurgiei fierului arata stadiul la care ajunsese metalurgia fierului în perioada de maximă înflorire a statului get.
Iscusiţii meşteri geţi care prelucrau de multă vreme şi cu deosebită pricepere bronzul au învăţat şi prelucrarea fierului, ce implica o tehnologie mai complicată. În atelierele făurarilor, care aveau un inventar bogat de nicovale, baroase, ciocane, cleşti de forme şi dimensiuni diferite, dălţi, dornuri, pile, meştşugarii geţi realizau o mare diversitate de unelte si arme. Piesele de fier erau lucrate prin martelare, se încălzea şi apoi se întindea şi se uniformiza forma obiectului ce se dorea obţinut. Cu dălţile se tăia piesa apoi se suda prin batere la cald sau se găurea. Calitatea pieselor este dovedită de lipsa urmelor de zgura din piesele finite sau din lipsa pieselor stângaci executate. Diferite procedee de călire asigurau duritatea şi rezistenţa obiectelor de fier prelucrate. Măiestria meşteşugarilor autohtoni în ce priveşte călirea este demonstrată de faptul că toate piesele găsite sunt călite, ba mai mult, călirea nu este uniformă ci se executa diferenţiat, numai asupra părţilor active din piesă.
În sec. 3-2 î.e.n. se constată o considerabilă înmulţire a cuptoarelor de redus minereu răspîndite fiind pe întreaga arie de locuire a geţilor. Din fier se lucrau uneltele de bază în agricultură, nenumărate unelte meşteşugăreşti şi un impresionant arsenal militar. Atelierele de fierărie descoperite atât în interiorul cît şi în exteriorul arcului carpatic, erau capabile să satisfacă necesităţile în obiecte de fier ale comunităţilor de pe cuprinsul întregii Geţiei.
Se presupune că secera ca atare este o invenţie nord-tracică (Grecii aveau năravul de a “boteza” totul după bunul lor plac. Așa i-au botezat pe cei ce locuiau la nord de ei ca “traci”, care erau de fapt GEŢI - n.r. Carmen Pankau) [1] avînd centrul în interiorul arcului carpatic, din care seceră ulterior s-a dezvoltat arma naţională a geţilor -FALXUL- sabia încovoiată.
FALXUL este un soi de seceră mai mult sau mai puţin adusă de vârf, ceva mai mică decît sabiile lungi şi curbe sarmatice. Este arma tipică de luptă a geţilor, drept pentru care apare figurată pe numeroase monumente şi pe monede imperiale din secolele II-III en. Ilustrarea ei abundă şi pe scenele de pe Columna lui Traian [2] de la Roma sau pe monumentul de la Adamclisi [3]. Puţinătatea exemplarelor găsite în site-urile arheologice arată importanţa pe care o aveau ca pradă de război, dar cu tot acest impediment s-au găsit exemplare, întregi sau numai fragmente, în aproape toate cetăţile importante cercetate. Acest lucru ne dă o dimensiune a numarului de exemplare existent in epoca de maximă înflorire a statului get.
Multitudinea de reprezentări a acestei arme specifice denotă popularitatea ei în arsenalul lumii antice şi impactul pe care această armă l-a avut în bătăliile pe care geţii le-au purtat, fie în Geto-România, fie acolo unde i-a însoţit pe purtătorii ei. Un astfel de exemplu îl reprezintă o inscripţie de pe o clădire din castrul Cohortei I Aelia Dacorum. Această inscripţie cu relief reprezentînd sabia getică conţine şi numele tribunului Claudius Menander care a ţinut sa-şi sublinieze descendenţa getică prin raportarea la sabia încovoiată [4].
Mai mult încă una din legiunile participante la războaiele dacice (getice) şi rămasă în zona Sarmizegetusei pentru supravegherea zonei şi-a incrustat numele unităţii pe un bloc de marmură prin cioplirea literelor sub forma de sabii si pumnale curbe [5]
Este foarte probabil ca, la origine, Falxul să fi fost o simplă unealtă, folosită la recoltarea păioaselor, şi să fi evoluat, datorită dublului rol al ţăranului get, nevoit adesea să lase muncile câmpului şi să apuce armele. Acesta este şi motivul pentru care falxul este o armă folosită îndeosebi de către pedestrime. Apariţia sabiei curbe în forma ei consacrată coincide cu trecerea de la epoca bronzului la cea a fierului, metal mult mai potrivit pentru o astfel de armă-unealtă [6].
Această armă este răspândită în toate ţinuturile geţilor fiind EXPORTATĂ şi în lumea celto-germană şi sarmatică. Avea lama lungă şi îngustă, ascuţită pe partea concavă şi prevăzută cu un mâner de lemn sau de os, foarte potrivită pentru tăiere şi spintecare şi mai puţin pentru împungere. Unele exemplare descoperite prezintă şanţuri de scurgere a sîngelui [7] şi incrustaţii pe lamă. Varianta mai scurtă se numea Sica (în limba getă) iar cea lungă (cu o lungime medie intre 0,60—0,70 cm) se numea FALX (în limba latină, care este o limbă românească – n.r. Carmen Pankau) [8]. Falxul era curbat înspre treimea anterioară curburã care o facea deosebit de eficace împotriva ligamentelor picioarelor inamicilor si mai ales in cazul loviturilor la cap.
Falxul în sine este o armă înspăimîntătoare: lama curbată asemenea unui cosor aşezată la capătul unui mîner de lemn se dovedea a fi o armă mortală în mâinile unui luptător bun şi toate populaţiile care înconjurau ţara geţilor au învăţat să se teamă de ea .[9]
Acţiunea de tăiere se făcea printr-o mişcare de lovire şi tragere. Tăierea era amplificată de folosirea ambelor mâini. Cînd era folosit cum trebuie, putea tăia cu uşurinţă un membru sau se putea decapita un adversar. Deasemenea datorită ciocului care rezulta din curbură şi a manerului lung putea pătrunde prin coifuri şi armuri, provocând răni grave sau producând comoţii cerebrale, în cazul loviturilor la cap.
Luptătorii foloseau de obicei falxul pentru a croi o cale prin unităţile inamice compacte, dar puteau lupta la fel de bine împotriva cavaleriei uşoare, datorită lungimii falxului. Cei înarmaţi cu falxuri, luptau în unităţi mici, având ca dispozitiv de luptă modelele scitice de triunghi cu vârful înainte. Deoarece aveau nevoie de spaţiu pentru a-şi folosi armele cât mai avantajos, nu foloseau decât rar scuturi, căci acestea i-ar fi incomodat. De obicei ei luptau cu pieptul gol şi numai cu o scufie pentru protecţie.
Falxul era o armă grea, mânuită cu ambele braţe. În unele reprezentări pare sa fie o lamă asemănătoare unei coase ataşată la capătul unui mâner rezistent de lemn sau alt material, iar în altele pare mai degrabă asemănătoare unei săbii, luând o formă uşor curbată. Faptul că putea cauza răni grave sau amputări, a generat atâta teamă în rândul soldaţilor romani, încît un grup special de legionari purtau armuri la braţe şi picioare şi erau oponenţi ai luptătorilor cu falxul. În urma tot mai deselor întâlniri ale romanilor cu mânuitorii de Falx, a făcut ca armurierii romani să adauge două benzi transversale de metal pe coifurile soldaţilor pentru a putea rezista loviturilor năucitoare.
Printre primele reprezentări grafice, care ilustrează sabia încovoiată, poate fi socotit şi blocul de piatră de var descoperit la Grădiştea Muncelului şi păstrat la Muzeul din Deva. Relieful a fost găsit în afara perimetrului cetăţii şi este de dimensiuni modeste (h=0.83m; lat.= 0.57 m şi grosimea de 0.33 m) şi executat grosolan, conservat într-o stare precară, reprezintă două personaje din care unul în picioare cu o lance în mînă şi altul aşezat pe pămînt, avînd capul acoperit cu o bonetă. Lângă acest personaj- fără îndoială un tarabostes get- se vede o sabie curbă, de fapt cu lama dreaptă şi numai către capăt curbată brusc. Naţionalitatea acestui individ este precizată de sabia curbă, figurată în spatele lui. Genul acesta de sabie apare des pe monedele imperiale romane bătute dupa terminarea războaielor de cucerire a Geţiei Carpatine, cât şi pe monumentul roman din Britania (B. Mitrea, Sabie “dacică” pe un monument roman din Britania, în Revista ist. Română, IX, 1939, pag. 264-270)
O altă reprezentare a falxului getic este pe placa de marmură găsită tot la Grădiştea Muncelului printre ruinele unei clădiri şi aflată acum tot in custodia Muzeului din Deva. Această placă de dimensiuni ceva mai mari (1,115m x 0,57m) şi în câmpul superior, încadrate de o tabula ansata se află mai multe semne adâncite şi executate sub formă de litere întruchipând într-un fel artistic numele Legiunii a IV Flavia Felix. Cercetătorii au stabilit ca această legiune a fost cantonată la Sarmizegetusa probabil prin câteva detaşamente de supraveghere după primul război getic şi sigur prin mai multe efective după cel de al doilea (Dio Cassius, XVIII, 9, 7). Este relevant faptul că o legiune a ales să îşi graveze numele sub formă de săbii curbate pentru a înţelege faima acestui tip de armă. (M. Macrea, Sargeţia, II. 1941, pag. 133-136)
Faptul că aceste arme au reprezentat principalele trofee luate de către învingători, a făcut ca numarul de exemplare găsite să fie extrem de mic.
Pumnalele curbe, Sica, au fost găsite în mai multe morminte getice din Transilvania cum sunt cele de la Blandiana (H. Ciugudean, în ActaMN, XVII, 1980, pag. 425-426, fig. 2/1-2),
-Tărtăria (H.Ciugudean; D.Ciugudean, Ephemeris Napocensis, III, 1993, p. 77-79.),
-Călan (Sargetia XXX, Mormântul tumular dacic de la Călan (jud. Hunedoara), A. Rustoiu; V.Sîrbu, I.V. Ferencz)
-Osen (B.Nikolov, Trakiijski nahodki ot Severozapadna Bălgaria, în Arheologija-Sofia, XXXII, 1990, 4, fig. 9, 10)
-Tărnava (B.Nikolov, Trakiijski pametnici văv Vracansko, în Izvestija—Sofia, XXXII, 1965, (în NV Bulgariei)
-Călăraşi ( C.S Nicolăescu—Plopşor, Antiquites celtiques, în Oltenie, în Dacia, XI—XII, 1945—1947, pl. I/6)
-Cetate (în Oltenia) (idem)
-Cugir (I. H. Crişan, Civilizaţia geto-dacilor, II, Bucureşti, 1993, fig. 11)
-Popeşti (jud Giurgiu) (Al. Vulpe, La necropole tumulaire gete de Popeşti, în Thraco-Dacica, I, 1976, pag. 201, fig. 14/2-3)
-Solotvino (Ucraina Transcarpatică) - cea mai nordică - (A. Rustoiu, E. A. Balaguri, C, Cosma, Solotvino-„Cetate” (Ucraina Transcarpatică). Aşezările din epoca bronzului, a doua vîrstă a fierului şi din evul mediu timpuriu, Cluj-Napoca, 2002,fig. 4 dreapta)
-Histria (D.M Pippidi et al., Raporta asupra activităţii şantierului Histria în campania 1956, în Materiale, V, 1959, pag. 309, fig.11)
Cercetările arheologice efectuate în diverse puncte ale fostei colonii romane “Dacia” au dovedit dezvoltarea deosebită a metalurgiei cu cel puţin DOUĂ-TREI SECOLE ÎNAINTEA CUCERIRII ROMANE, transformând civilizaţia getică într-o civilizaţie binară, o civilizaţie a lemnului dublată de o civilizaţie a fierului de tip La Tene, comparabilă cu cea a celţilor şi cu mult mai superioară decît cea romană
Bibliografie
[1] –Clemens Flavius Alexandrinul 1, 16, p. 132 (Stahlin, II, p. 49). „Tracii au inventat aşa-numita «harpe». Este un cuţit mare, încovoiat”
[2] –Radu Vulpe; Columna lui Traian, monument al etnogenezei românilor; Editura Sport—Turism; Bucureşti, 1988
[3] –V. Barbu; Adamclisi, Edit. Meridiane, Bucureşti, 1965
[4] –I.I. Russu; Daco-geţi în imperiul roman, Edit. Academiei, Bucureşti, 1980
[5] –I. Glodariu, E. Iaroslavski, Civilizaţia fierului la daci, Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1979
[6] –Gheorghe Tudor; Armata geto-dacă, Edit. Militară, Bucureşti, 1986
[7] –Nicolae Lupu; Tilişca, aşezările arheologice de pe Căţănaş, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989
[8] –I.Glodariu, E. Iaroslavski, opera citată
[9] –N. Densuşianu, Istoria militară a poporului român, Edit. Vestala, Bucureşti, 2002
Sursa: Cătălin Borangic, enciclopedia-dacica.ro
Adaptare și foto: Carmen Pankau
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu