PENTRU ROMÂNII (VLAHII) DIN BULGARIA, CHIAR NIMIC-NIMIC?

Trecem veseli granița spre Bulgaria și Grecia, spre a ne petrece vacanțele și a ne „scutura” buzunarele. Ne simțim pe aceste tărâmuri – oare de ce – ca și acasă. Ceva ne atrage magnetic acolo și ne dă o stare de bine. Dacă vom căuta mai în adânc vom afla că în aceste țări avem comunități importante de ROMÂNI (vlahi) care se încearcă a fi asimilate și nu recunoscute de către statele gazdă. Urmași ai GEȚILOR DE AUR PRIMORDIALI, aceștia au rămas pe munții peninsulei balcanice, cu turmele lor și cu tradițiile lor. 
În Bulgaria, comunitatea românească este întâlnită în partea de nord-vest, în regiunile Vidin, Vrața și Plevna. Românii din Bulgaria nu sunt recunoscuți ca minoritate națională, ci doar ca grup etnic, NEAVÂND astfel DREPTUL la educație ÎN LIMBA LOR în școli de stat.

Ana Comnena a scris în cartea sa „Alexiada” că „…dacii trăiau pe pantele de nord ale munților Haemus, iar macedonenii pe pantele de sud”. Vlahii sau românii din Bulgaria au cunoscut cea mai mare afirmare în timpul statului Vlaho-Bulgar condus de vlahii din familia Asan, care locuiau în zona munților Haemus (Munții cei vechi). Astăzi vlahii sau românii trăiesc în grupuri mai mari în valea Timocului, valea Dunării și în partea nordică a munților Balcani. Aromânii din Bulgaria trăiesc în partea sudică, în zone montane. Pe valea Dunării s-au remarcat atât trecerea unor grupuri mici de bulgari spre nordul Dunării, cât și trecerea unor grupuri de români spre sudul Dunării ca urmare a unor evenimente economice sau militare locale. Astăzi, în Bulgaria, Ivo Gheorghiev este cunoscut ca un adevărat luptător. Un adevărat român din Bulgaria, care știe că neamul lui a fost acolo dintotdeauna, chiar de pe timpul împăraților Ioniță și Petru Asan, ba chiar cu mult mai-nainte, urmași direcți ai dacilor și geților sud-dunăreni.

Neam de neamul lor au vorbit românește, s-au îmbrăcat românește, și-au ținut neclintită tradiția românească. Dar în Bulgaria „europeană” de astăzi, ca și în Grecia, românii nu sunt recunoscuți nici măcar ca minoritate. Lăsați în cea mai crâncenă sărăcie, cu numele de familie slavizate, li se spune „VLAHI”, cu înțeles de „țigani” (străini, fără de țară). Dar Europa nu are astăzi nici o țară Vlahia, deși are cetățeni vlahi. Unde este statul lor? N-au școli românești, n-au biserici cu slujbe în limba română, n-au nici o speranță de viitor, deși în multe zone ei reprezintă majoritatea populației. Comunitatea Europeană se face că nu vede și nu aude când i se semnalează această situație, iar autoritățile românești sunt „încremenite în proiect” cam de mult… Singura bogăție a românilor din Bulgaria este IDENTITATEA. Faptul că sunt români, că vorbesc românește, că trebuie să își apere tradițiile și limba; acesta este crezul de o viață al lui Ivo Gheorghiev, luptătorul neînfricat, cu ochii albaștri ca cerul și cu o inimă din care răzbate un suflet ce luminează ca soarele. S-a născut la 7 martie 1968, în satul Râbova, la 30 de kilometri de Vidin. A absolvit Facultatea de Arte Plastice, apoi a urmat Facultatea de medicină la Craiova. Luptă pentru cauza românilor de la sudul Dunării încă de la căderea regimului comunist, și este președintele „Uniunii Etnicilor Români din Bulgaria”. 

Pentru cine nu știe, frații noștri de peste Dunăre ne privesc cu aceeași nădejde ca și frații de peste Prut. Ivo Gheorghiev își povestește viața:

„Am simțit această chemare încă din timpul comunismului, dar ca în orice dictatură, era aproape imposibil să faci ceva atunci. Imediat după schimbarea regimului, am activat în „Asociația Vlahilor din Bulgaria”, singura noastră asociație la vremea aceea. Era o organizație puternică, reprezentativă, la întâlnirile noastre veneau sute de oameni. Dar, la un moment dat, am simțit că trebuie să fac ceva mai mult. A fost momentul decisiv pentru a înființa „Uniunea Etnicilor Români din Bulgaria”.

Într-o zi, trecând pe lângă un ogor, am văzut cum un bătrân ara trăgând la jug alături de un măgar, în vreme ce o biată femeie ținea de coarnele plugului. M-a impresionat foarte mult cerbicia acestor oameni. Acel bătrân prefera să tragă la jug, dar nu se lepăda de limba sa, de identitatea sa. Spun asta, pentru că una din pârghiile de asimilare a unui popor este sărăcia. Lasă-l flămând, și fie se va stinge de foame, fie va pleca în zone mai bogate, unde va fi minoritar și va fi înghițit de majoritate. Așa s-a întâmplat și cu românii de aici. Sunt zone exclusiv bulgărești, care au fost ajutate de stat să se dezvolte și să prospere, iar regiunile unde românii sunt majoritari au fost lăsate de izbeliște. Și atunci, mulți români au plecat la o viață mai bună, dar în zone cu sută la sută bulgari, unde nu și-au mai vorbit limba și unde au fost asimilați ușor.

M-a impresionat situația acelui bătrân, cu atât mai mult cu cât astăzi există aici români care se căznesc să convingă lumea că vlahii și românii sunt popoare diferite și că în Bulgaria nu există români”. Este posibil ca ei să fie plătiți să facă astfel de lucruri, precum anumiți vlahi-aromâni din Grecia?

„Unii sunt cumpărați, alții chiar cred că vlahii sunt altceva decât românii. Eu nu sunt de acord cu folosirea termenului de vlah, decât împreună cu cel de român: vlah=român. Numele de vlahi ne-a fost dat de alții, dar noi suntem români. Pentru că nu putem să scoatem din capul tuturor numele de vlah, îl vom folosi în paralel cu cel de român. Limba unui popor este definitorie pentru identitatea sa, or, nu există limba vlahă, ci limba română”.

În zona Vidinului câți români mai sunt?

„Acum zece ani am făcut o estimare pe baza numărului populației din satele integral românești și, cu o marjă de eroare de un procent sau două, am ajuns la rezultatul de 148.000 de români. Azi, însă, nu mai putem vorbi de cifrele astea, pentru că o parte din satele noastre sunt depopulate. Oamenii au plecat la muncă în străinătate. Oricum, românii reprezintă, numai în zona Vidinului, 60% din populație. S-a făcut un recensământ oficial acum vreo 20 de ani. Însă cei care umblau prin casele oamenilor cu recensământul aveau ordin să-i treacă pe toți bulgari, turci și țigani. Dacă s-ar fi făcut un recensământ corect, s-ar fi văzut că BULGARII SUNT MINORITARI ÎN PROPRIA LOR ȚARĂ. Pe noi, românii, nu voiau să ne treacă nici măcar vlahi. Eu și soția mea am cerut să fim înscrisi ca români, dar persoana care ne-a completat formularele nu a vrut și ne-a trecut vlahi, deși soția mea e cetățean român, venită aici din Maramureș. Cu astfel de ABUZURI, nu e de mirare că la rezultatele recensământului au apărut nu știu cât la sută bulgari, restul turci și țigani, un mic procentaj fiind la capitolul „ȘI ALȚII”, fără a preciza originea etnică. Deci, nici măcar ca vlahi nu ne regăsim în statisticile oficiale.”

Ce crezi, se dorește asimilarea în timp a românilor?

„Este o presiune permanentă pentru asimilare. Nu suntem recunoscuți, nu avem învățământ de stat în limba română, satele și orașele locuite de noi sunt premeditat subdezvoltate economic, nu primim ca asociație etnică nici un sprijin de la stat, iar la începutul anilor ’90, metodele de intimidare erau și mai dure. Mie mi s-a înscenat un proces pentru deținere ilegală de arme. Într-o dimineață, prin 1996, au intrat politiștii peste mine, fără mandat, fără nimic. Eram deja student în România și au vrut să mă împiedice să ajung la Facultate, că se gândeau că de acolo voi veni cu mai multe idei românești. Și au vrut să mă sperie, ca să renunț la cauza mea. Mi-au făcut percheziție și mi-au confiscat două săbii vechi și foarte valoroase, dintre care una era estimată la 25.000 de mărci germane, și o pușcă din aceea cu cremene, care nu era în stare de funcționare. Le aveam de la străbunii mei și le țineam de frumusețe, pe un perete. Ei mi le-au luat pe acestea, dar în procesul verbal au scris că au găsit alte arme, de foc, moderne și în stare de funcționare. Mi-au mai luat din casă TOATE CĂRȚILE ÎN ALFABET LATIN, că învățam pentru facultate și aveam tot felul de tratate, dar și alte volume și albume de artă, în total vreo 30 de volume, care pentru mine erau foarte valoroase. Mi-au zis că e literatură de propagandă românească și că se confiscă în folosul statului. Nu mi-au dat nici o hârtie la mână. Am stat arestat șapte zile, timp în care m-au bătut și m-au ținut într-un mediu crunt, în frig și cu apă pe jos. Pe urmă m-au eliberat, mi-au făcut un proces, dar am fost achitat, pentru că nu erau dovezi că armele sunt ale mele. Nu mi-au mai dat însă înapoi armele decorative și nici cărțile. Și toate acestea pentru că am fost văzuți mereu ca un pericol, chiar dacă statul român i-a ajutat totdeauna pe cărturarii și revoluționarii bulgari, chiar dacă s-au practicat și se practică căsătoriile mixte pe ambele maluri ale Dunării, în ciuda schimburilor economice diverse și intense, între români și bulgari, încă din vechime.

După războaiele balcanice s-a înrăutățit mult situația românilor de aici și de atunci s-a intensificat lupta lor contra noastră. N-am mai avut voie să vorbim ROMÂNEȘTE ÎN LOCURILE PUBLICE, nu au mai fost permise slujbele în biserici în limba română, CĂRȚILE ROMÂNEȘTI din biserici și biblioteci AU FOST ARSE, monumentele care aduceau aminte de eroismul nostru din războiul de independență au fost dărâmate și așa mai departe. În anii ’30, a apărut o lege „pentru apărarea țării”, de fapt una de asimilare, care prevedea că numele fiecărui cetățean primește sufixul „ov” sau și „ev/ eva”. De exemplu, Gheorghe devenea Gheorghiev/ Gheorghieva, Ion devenea Ivanov/ Ivanova… Au mers până acolo, încât au BULGARIZAT și numele unor personalități istorice, cum sunt cele ale regilor români din perioada Imperiului Româno-Bulgar (Vlah), Asăneștii: lui Ioniță Caloian i se spune Ivan, lui Ioan Stracimir – Ivan Stratimir. Pe urmă, în comunism a fost dată o listă cu nume bulgărești din care aveai voie să-ți alegi nume pentru copil. După 1990, am fi putut să ne schimbăm numele cu cele românești originale, dar la noi este credința că un om poartă numele de la botez până la moarte, că dacă și-l schimbă, va fi rău de el. Oricum, pentru o schimbare de nume este o birocrație care te poartă pe drumuri ani de zile. Însă, putem să le punem copiilor noștri nume românești. Ai mei au nume românești: Filip și Ioana.”

Cu toate acestea ați reușit să vă păstrați limba și tradițiile.

„Da. Pe aceste pământuri am fost mereu în număr mare, există și astăzi sate sută la sută românești și chiar când nu am avut școli în limba română, aici s-a vorbit românește. Mai sunt și alte motive. Unul este acela că pe timpul turcilor, aceștia nu au încercat să ne deznaționalizeze. În comunism, eram îndoctrinați că suntem bulgari, dar bunicii și părinții noștri ne spuneau că suntem RUMÂNI – că așa se pronunță la noi. Nu făceau asta toți românii, că unora le era frică, altora rușine – pentru că propaganda a pus semnul egal între vlah și țigan. Într-un sat, l-am întrebat odată pe un copil ce este, și a răspuns că e bulgar. Și-i zic: „Păi cum ești tu bulgar, dacă părinții tăi sunt români?”. „Da, ei sunt români, dar eu sunt bulgar”. Iată de ce e important să avem învățământ în limba noastră, să-i conștientizăm pe copii că suntem români și că asta nu e nici o rușine.”

Dacă nu există școală în limba română, cum ați învățat românește?

„Când eram copil, tata m-a învățat să citesc de pe revista „Apicultura Română”, una dintre puținele publicații românești la care ne puteam abona, pentru că era de specialitate. Dar să scriu și să vorbesc cum trebuie, am învățat în România, la facultate.” Dar biserica ce rol a avut, cum a ajutat pe români? „Categoric, nu. Cărțile bisericești în limba română au fost distruse, credibilitatea Bisericii a fost stricată, iar credința s-a pierdut. Au fost trei măsuri care au dus la asta. Întâi, a fost interzisă limba română în biserică, și atunci, românii, care nu mai înțelegeau ce spune preotul, că majoritatea nu știau o boabă bulgărește, nu s-au mai dus la biserică. Au preferat să-și facă un colț de rugăciune, cu icoane, acasă. Doi: preoții români au fost înlocuiți cu preoți bulgari, din care cei mai mulți abia știau să citească și se ocupau cu acte de banditism. Trei: în comunism, Biserica a fost prigonită mai rău aici decât în România, nu aveam voie să mergem la slujbe, oamenii se botezau și se cununau pe furiș, dacă totuși aveau curaj, dar majoritatea renunțau la serviciile divine. Nici acum nu se țin slujbe în românește, decât în doua biserici din zona Vidinului: în satele din Râbova și din Florentin.”

Ce ar trebui făcut pe viitor? 

„Trebuie ca forurile internaționale să ceară Bulgariei stoparea procesului de asimilare, să organizeze învățământ de stat în limba română, să ne sprijine manifestările culturale prin care încercăm să ne păstrăm tradițiile și obiceiurilor noastre. Ar mai fi nevoie și de o infuzie masivă de capital românesc, care să ridice economic zona și să oprească migrația.” În România și la Bruxelles este cunoscută situația românilor din Bulgaria? „Da, am făcut demersuri și se știe bine ce se întâmplă. La București există o preocupare pentru noi, dar încă foarte vagă. Suntem uneori ajutați cu bani pentru organizarea unor manifestări culturale. De exemplu, am fost sponsorizați de către Institutul Cultural Roman, pentru un festival de folclor la Albotina, unde au participat 17 grupuri folclorice din Bulgaria, Serbia si România. De la BRUXELLES, nu am primit NICI UN RĂSPUNS la scrisorile noastre. Este nedrept ca MINORITATEA BULGĂREASCĂ din România are toate drepturile, iar noi, românii din Bulgaria, nimic.” 

În urma recensământului din februarie 2011, numărul cetăţenilor bulgari care s-au declarat „etnici români” este de doar 866, cel al cetăţenilor bulgari care s-au declarat „etnici vlahi” este de doar 3.598, iar al cetăţenilor români aflaţi în Bulgaria este de aproximativ 330. Acum aici funcționează următoarele organizaţii şi asociaţii culturale româneşti: Uniunea Etnicilor Români din Bulgaria „AVE” (UERB, înfiinţată în 2003), Asociaţia Vlahilor din Bulgaria (AVB – 1992), Comunitatea Românilor din Bulgaria (CRB, creată în 2002, reînregistrată în 2015), Asociaţia Vlahilor Rudari din Bulgaria (2002), Societatea Aromânilor „Unirea” („Şuţata Armânjlor” – fondată în 1894, reluându-şi activitatea în 1992, ca filială a „Asociaţiei Vlahilor din Bulgaria”, de care s-a desprins în 1995) și Asociaţia Aromânilor din Dupniţa, Centrul Cultural Român din Vidin. 

Nu există învăţământ de stat primar şi secundar în limba română ca limbă maternă. Organizaţiile româneşti din Bulgaria organizează sporadic cursuri de limba română de la ciclul preşcolar, până la cel liceal. UERB organizează, cu finanțarea guvernului român, cursuri pilot de limba română, câte două ore pe săptămână în timpul liber, de regulă sâmbăta sau duminica. La Școala „P.R. Slaveikov” din Vidin, începând cu anul școlar 2015/2016, o clasă de 14 elevi studiază limba română o oră pe săptămână, ca limbă străină și ca materie opţională. Liceul „Mihai Eminescu” din Sofia funcţionează ca unitate şcolară pentru studierea intensivă a limbii române.

Liceul şi-a reluat activitatea în anul 1999 (după o întrerupere de 51 de ani) în baza unei înţelegeri bilaterale româno-bulgare, simultan cu redeschiderea la Bucureşti a Liceului bulgar „Hristo Botev”. În privinţa învăţământului superior, în Bulgaria funcţionează la Universitatea „Kliment Ohridski” din Sofia un lectorat de limba română în cadrul Catedrei de Limbi Romanice. La Universitatea „Kiril şi Metodie” din Veliko Târnovo există un lectorat de limba română, creat pe bază de reciprocitate (la Universitatea din Craiova există un lectorat de limbă bulgară). Biserica Românească Ortodoxă „Sfânta Treime” din Sofia este proprietate a statului român şi este subordonată Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române. Ca și apariții mass-media în dialectul aromân şi în limba română avem Revista ,,Salut Românesc”, care este o revistă trilingvă, editată periodic de Uniunea Etnicilor Români din Bulgaria. Revista „Timpul”, bilingvă, a fost editată lunar de Asociaţia Vlahilor din Bulgaria şi Comunitatea Românilor din Bulgaria. În prezent aceasta se editează sporadic. Buletinul „Armânul” este editat de 6 ori pe an de Centrul pentru limbă şi cultură aromână, într-un tiraj de 1000 de exemplare, cu finanţare proprie. Buletinul este distribuit filialelor Societăţii Aromânilor din Sofia, precum şi organizaţiilor aromâne din statele balcanice, Europa Occidentală, America şi Australia.

Acum când vom trece granița către GRECIA și BULGARIA, vom privi cu alți ochi aceste țări. Poate acum, când internetul „aleargă” peste granițe și obstacole, vom reuși să creăm alte punți și legături cu FRAȚII NOȘTRI, să trecem peste piedica alfabetelor bulgărești și grecești și să le „citim” bucuriile și doleanțele în limba română. Odată cu ei, cu frații vlahi din peninsula balcanică, va veni către cultura română, noi valori și noi valențe încă neghicite acum… Chiar din timpul GEȚILOR DE AUR PRIMORDIALI…

Sursa: George V. Grigore

Adaptare și foto: Carmen Pankau