POVESTEA DIN „ILIADA”, MAI VECHE CU 1000 DE ANI DECÂT SE CREDEA! (partea 2 din 3)

- Urmare -

În urmă cu circa trei milenii, poemele homerice făceau elogiul unei lumi speciale: vechea lume a GEȚILOR DE AUR PRIMORDIALI. După trecerea Marelui Potop Planetar și salvarea lumii în MAREA ARIE GETICĂ, popoarele s-au refăcut și au pornit să recolonizeze uscatul disponibil. Marea Lege a Uitării impusă pentru salvarea psihică a generațiilor viitoare și-a făcut datoria cu prisosință.

Aura de mister pe care o răspândeau poveștile milenare ale vecinilor geţi a făcut ca acestea să devină subiect principal pentru momentele recreative ale cetății antice grecești toropite de soarele mediteraneean, păstrându-și însă neatinsă puritatea timpurilor străvechi. Marea Arie Getică intră după un mileniu în aria cuceririlor romane, pentru ca imediat apoi să ajungă pentru un alt mileniu în acel areal tulbure al marilor migrațiuni devastatoare. Însă lumea veche nu fusese dintotdeauna așa cum o știm noi acum. Subiectul primei epopei a lui Homer, celebra „ILIADA”, ne este dezvăluit chiar de autor odată cu obișnuita invocare a Muzelor, chiar din primul său cânt și din primele sale versuri:

„Cântă zeiță, mania ce-aprinse pe-Ahil Peleianul, Patima cruda ce-aheilor mii de amaruri aduse…” (Cântul I / versurile 1 și 2 din ediția definitivă semnată de George Murnu).

Este vorba, așadar, de getul Ahile, personaj localizat spațial către gurile fluviului sfânt ISTRU (Dunăre – n. r. Carmen Pankau). Epopeea devine epopee prin extensia sa la cele 16.000 de versuri. Temporal însă, ea zugrăvește numai o mică parte a celor zece ani, atât cât se pare că au durat, în realitate, luptele aheilor de sub zidurile getice ale Troiei.

Dar cine au fost de fapt tracii? (grecii aveau năravul de a boteza totul după bunul lor plac și “necesităţi”, astfel ei i-au “botezat” pe toţi cei ce locuiau la nord de ei în “traci”, în realitate ei fiind GEŢI – n. r. Carmen Pankau). Pentru vechii greci, a fi trac avea o certă valoare de simbol; ceea ce era sinonim cu faptul de a dispune de acel neasemuit temperament impetuos al unui oștean desăvârșit, posesor al unui suflet care și-a păstrat nealterată puritatea timpurilor străvechi. Se ajunsese până acolo încât, elinii – ca semn al strălucirii – își CĂUTAU în vechime ascendențe genealogice trace (gete), uneori chiar cu specificarea unei anumite sorginți gete. Era o mândrie să te tragi chiar din strămoșii GEȚILOR DE AUR PRIMORDIALI, salvatorii omenirii. Un exemplu ar fi însuși zeul războiului ARES, cel nesătul de lupte, care, potrivit unor legende, era originar din Geţia. Mai mult, fiica sa, Penthesileea, trăia pe pământurile din stânga Dunării; iar atunci când tatăl său a păcătuit cu zeița Afrodita și a fost surprins de Hefaistos, zeul s-a refugiat în războinica Geţie. Ascendențe getice și-a găsit până și comandantul suprem al aheilor, Agamemnon, pentru ca să nu mai vorbim de Licurg, zis chiar Tracul (Getul – n. r. Carmen Pankau), ce nu făcea excepție față de ceilalți greci care asociau virtuțile eline cu cele ale geţilor din acel nord îndepărtat și misterios, considerat ca sorginte a tuturor obârșiilor (locul sfânt al Ariei, loc al salvării neamului omenesc).

AHILE, cel-iute-de-picior, personajul preferat al lui Homer, era de asemenea GET, atestat fiind faptul că avea sorgintea spre gurile de vărsare ale Istrului, acolo unde tatăl său, Peleu, era rege. Și, deloc întâmplător, poetul poeților îi descrie pe geţi abia în al zecelea cânt al cărții sale, tocmai în scopul vădit de a le asigura o APARIȚIE TOTAL STRĂLUCITOARE, ceea ce nu ar fi reușit prin înșiruirea comună de la începuturile povestirii sale. E vizibil că, la Homer, care se pare că ar fi trăit prin secolul al IX-lea î.Hr., civilizațiile minoică, cretană și getă, reprezentau în fapt vechile civilizații ale bătrânelor timpuri eroice; cu un plus evident pentru geţii, care-i erau contemporani.

Din cartea elenismului, Iliada, aflăm cum îi vedeau grecii pe acei geţi:

„Tracii, veniți de curând, se aflau la marginea oastei; Resos li-i Domnul, odrasla lui Eioneu, și-i acolo. Caii văzutu-i-am eu, n-au seamă de mari și de mândri, Albi ca zăpada sunt ei și la fugă sunt repezi ca vântul. Și ferecat îi e carul cu aur și argint, și mai are arme grozave de aur ce par la vedere – o minune. Dânsul cu ele a venit. Parcă nici nu se cade pe lume Oamenii arme de aceste să poarte, ci numai zeii…” (C. X / v. 420-427)

Dar, când oare să fi avut loc asemenea lupte desfășurate parcă în cadrul unei aceleiași familie de neamuri? Arheologii spun, începând cu Heinrich Schliemann, că Troia homerică ar fi făcut parte din perioada bronzului timpuriu (cca. 3500 – 2200 î.Hr.; perioadă în care nu exista picior de grec în această zonă, aceștia apărând pe scara istoriei în sec. XVII î.Hr), încadrându-se perfect într-o civilizație dezvoltată – concomitent și în mod paralel – pe toată platforma continentală zisă „grecească”, dar prelungită și pe întreaga puzderie de insule din Marea Egee. În acest conflict al anticilor – susțin ei –, nu ar fi fost nicidecum vorba de o înfruntare a unor civilizații diferit evoluate pe scara istoriei. Acest război troian s-a desfășurat spre amurgul protoistoriei cunoscute de noi. Grecii revendică total posesiv, dar INUTIL, războiul troian ca fiind un război grecesc.

De fapt, în perioada respectivă, EI, GRECII, NU EXISTAU CA POPOR bine determinat. Marele creuzet în care s-au format grecii, ca popor propriu-zis, i-a cuprins în rețeta culturală și pe acei dorieni care, venind tot din nordul Mării Getice (Marea Neagră), ca un al treilea val de migratori din aceeași zonă boreală, au început să năvălească în Peninsula Balcanică (Haemus; Munții Getici cei vechi) abia după distrugerea cetății Troia de către ahei (nume generic, care îi cuprinde și pe ionieni; ambilor mai spunându-li-se „argieni” sau „danai”).
Dorienii au apărut pe scena istoriei la cca. 100 de ani DUPĂ căderea Troiei, deci cam în secolul al XII-lea î. Hr. Ca o primă concluzie importantă: în vremurile desfășurării epopeei Iliada ÎNCĂ NU EXISTAU GRECI, iar istoria lor NICI MĂCAR NU ÎNCEPUSE.
Pentru că ne aflăm într-o înfloritoare civilizație a bronzului, fierul e pomenit în Iliada numai de câteva ori și doar în mod episodic:

„Prin cheutorile platoșei vârful de fier se prelinse.” (C. IV / v. 121, 131 si 475; C. VII / v. 137). Treapta de dezvoltare pe care se află eroii homerici CORESPUNDE, desigur, și cu aceea a strămoșilor noștri GETO-DACI.

Cu toții erau direct participanți la acest conflict. Amintim faptul că în această societate umană bunurile erau încă stăpânite ÎN COMUN, ca specificitate a orânduirii GENTILICE). Doar se întrevedea nașterea proprietății private, cu o împărțire pe clase, prin cedarea anumitor surplusuri către bărbații obștii care aduceau mari servicii întregii comunități. Acest fapt rezultă și din discursul marelui Ahile, care se opune ca bazileul atrid Agamemnon să mai fie răsplătit în plus față de cele care în mod normal fuseseră primite înainte de la comunitate: „… Atride, Cel mai slăvit între oameni și mai ahtiat după avere, Cum și de unde să-ți deie bărbații ahei o răsplată? Bunuri prea multe de-a obștii noi nu știm păstrate niciunde.” (C. I / v. 119-122).

Chiar dacă perioada în care a avut loc războiul Troian rămâne în continuare destul de controversată, s-a ajuns totuși la un oarecare consens asupra unui interval destul de precis în situarea conflictului, anume: răstimpul cuprins între secolele al XII-lea și al XIV-lea î. Hr. (?)

Cetățile de pe coasta Asiei Mici, în frunte cu mult citata Troia (considerată ca un prim obiectiv al războiului), au fost înființate în cea mai mare parte a lor de către geţii numiți și „dardani” (de la locul obârșiei lor, respective Strâmtoarea Dardanele), urmașii Geților de Aur primordiali. Civilizația aheiană ținea tot de un același tip, așa-zis tracic (getic - n. r. Carmen Pankau) (Atra=Negru, miazănoapte), al băștinașilor „mediteraneani”, de o bănuită origine pastorală PELASGĂ, despre care știm foarte puțin (istoria Geților de Aur primordiali, salvatori ai omenirii post-apocaliptice). Dar, cu siguranță, toate populațiile peninsulei fuseseră atrase spre sud de un climat generos, dar și de pășunile bogate, după așezarea planetei pe noile coordinate cosmice. Aheii porniseră din Marea Aria nord pontică spre sudul peninsulei balcanice după ce își înmulțiseră neamul și își făcuseră „un stagiu” în comun cu celelate popoare salvate.
Homer, în marea sa generozitate, ține să ne menționeze dintre luptători, pe geţii care participau la confruntare:

„Din partea aheilor, traci sunt mirmidonii.”, apoi, mai greu de identificat, alte seminții: „Din Eubeea suflând a mânie abanții, din Halchis și din Eretria, din Histiea cea darnică-n struguri, Și din Cherint de la țărm, din nalta cetate Dionul, și din orașul Carist și locuitori din Stire – fură conduși de-a lui Ares ortac Elefenor, feciorul lui Halcodonte, mai marele abanților tari de virtute. Iuți și cu pletele-n spate dau zor după dânsul abanții plini de războinic avânt și cu suliți de frasin întinse, Gata să dea în dușmani și platoșa sa le sfâșie” (C. II / v. 530-539; C. II / v. 770).
Din partea troienilor, traci sunt luptătorii lui Rhesos, dar și ai celorlați conducători: „Oaste mai mare, mai vajnică n-am pomenit eu ca asta…(…) Peste troieni era domn al lui Priam fecior, încoifatul Hector, oșteanul măreț. Sub el oștirea bărbații Cei mai viteji și mai mulți și gata la luptă din suliți. Iar pe dardani îi ducea căpitanul războinic Eneas, al lui Anhise fecior și al dalbei zeițe Afrodita.” (C. II / v. 791; C. II / v. 808-812).

Prin urmare, se pare că acest război troian ar fi fost, în realitate, o oarecare „AFACERE” între aceleași neamuri de geţi; totul „asezonat” cu un iz de piraterie mediteraneeană venit din ambele părți. Ce avem noi aici? Avem un get din Troia, pe numele său PARIS, care o fura pe ELENA, soția unui alt get (Menelau era doar frate cu getul Agamemnon) și astfel îi lasă pe spartani nu doar fără frumoasa lor regină, ci și fără o mare parte din multele lor averi. Agamemnon, foarte supărat de încălcarea sfintelor legi ale ospitalității familiei sale; dar mai cu deosebire prin faptul că toate fusesera puse la cale de fiul regelui Priam, acela care domina Helespontul și prin asta nordul Mării Egee, se așează în fruntea unei coaliții peninsulare de corăbieri și pornește la distrugerea incomodei cetăți Troia. Astfel, un act de piraterie ajunge la nivel de intervenție statală. Cel puțin așa rezultă din acuzele războinicului trac Ahile aduse lui Agamemnon:

„Nu de necaz pe troieni am venit eu cu armia-ncoace, Spre a mă bate pe-aici, doar nu mi-s troienii de vină; Nu mi-au răpit ei cirezi, nici bunuri cumva de-ale mele, Nu mi-au stricat ei, nici roadele-n țara bărbăților Ftia cea cu pământ roditor, că la mijloc sunt stavile multe, Munții cu umbre pe văi și marea cu clocot de valuri; Ci ne-am luat după tine, sfruntate, ca tu să te bucuri, Că răzbunăm pe troieni noi, pe fratele tău și pe tine, Cel făr-de-obraz….” (C. I / v. 150-158).

Grecii au refuzat să recunoască preluările făcute de la vechile populații mediteraneene, băștinașe, și trecerea acestora în panteonul elen, în ciuda faptului că arheologii – și în primul rând Arthur Evans – au arătat că acel coif al lui Hector, descris de Homer, apare întocmai pe o cupă de metal din insula Creta. Reamintesc că insula Creta, dealtfel ca și Sparta, erau considerate de sorginte tracă (getă- n.r. Carmen Pankau). Nu numai cupa, dar și scutul lui Aiax (Ajax, regele Salaminei), ori arcul lui Pandaros (Pandarus /Pandar), au putut fi identificate pe vasele descoperite la Hagia Triada (Creta; 1450 î.Hr.- Muzeul Arheologic Heraklion). Ei bine, aceeași greci, au recunoscut totuși dintotdeauna preluarea de la popoarele trace, vecinele lor de la nord, atât a poeziei, cât și a muzicii.

Este adevărat că grecii au căutat permanent să păstreze pentru viitorime bunurile morale și materiale la care a ajuns civilizația lor, dar acest lucru s-a făcut după ce au văzut că marile state europene cad în admirația culturii grecești, considerând-o însăși motorul civilizației europene. Așa și statul turc a înființat Poliția Turistică atunci când a văzut că siturile arheologice de pe teritoriile sale actuale atrag turiști străini și pot deveni surse de venit la bugetul de stat.

– Va urma! –

Sursa: George V. Grigore
Adaptare și foto: Carmen Pankau