ȘI-AȘA-MI VINE CÂTEODATĂ…
să îngenunchez în faţa Sfinxului, să-mi proptesc fruntea de el, să le cer iertare și sfat Străbunilor pentru ce am făcut, mai bine zis, pentru ce NU am făcut…
Da, este adevărat, ne-am lăsat Ţara și Neamul fără apărare, am acceptat prea multe, ne-am mulţumit cu prea puţin, când în fond TOTUL este al nostru, am trecut cu vederea prea multe, am iertat prea multe, am uitat prea multe, mult prea multe…
Vreau să simt din nou respiraţia adâncă a Gliei noastre sfinte…
Să aud ecoul vocilor Străbunilor… poate ne dojenesc…
Vreau să simt vibrația și Lumina lor…
Să simt adierea vântului…
Să văd trecerea grăbită a norilor…
Să simt mângâierea Soarelui nostru ancestral…
Să aud din nou freamătul codrilor…
Să aud murmurul izvoarelor cristaline…
Să aud păsările ciripind voios…
Să aud din nou râsete de copii…
În moment toate acestea stau inerte… și așteaptă… Totul pare înghețat, înmărmurit.
Și noi… așteptăm… Ce anume? Nu știu. Până când?
Așa-mi vine câteodată…
Autor: Carmen Pankau
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu