SCAUNUL ȘI AȘEZAREA DE-A LUNGUL ISTORIEI LA POPORUL ROMÂN (partea a 2a din 2)

- Urmare -

Aceste scaune sau tronuri de piatră dăltuite în roca dură a munților, aceste laviţe cu spătar, fac parte din grupa elementelor comune mai tuturor locuirilor rupestre din România şi au fost dăltuite în vremuri neştiute şi nenumite. Dacă nu putem să spunem câţi ani are o asemenea lucrare, avea dovada că acum 7.000 – 8.000 de ani, în neoliticul de pe actualul teritoriu al ţării noastre, se folosea mobilier gospodăresc uzual, chiar ornamentat artistic minimal, iar acum 6.750 de ani existau tronuri simple şi antropomorfizate, mese-altar, banchete, scaune şi elemente ceramice decorative de o înaltă ţinută artistică, poate înainte de apariția acestora în Egipt sau Mesopotamia.

De ce, dintre toate elementele de mobilier, scaunul devine atât de important? Pentru că el a reprezentat „semnătura” tehnicianului neolitic, aşezat, care nu mai foloseşte piatra brută sau un simplu butuc pentru a sta jos, ci eliberat de alte sarcini poate sta spre a cugeta, a mânca, a se odihni, a povesti etc.

Statul însuşi, ca organizare, a apărut din această oprire sau „statuare” a grupului de vânători şi culegători, iar scaunul a reprezentat simbolul statorniciei. În forma sa impunătoare, ca Tron sau Jilţ, scaunul a devenit simbolul puterii absolute. Dacă acea cameră care adăpostea Tronul era numită „SALA TRONULUI”, şi capitala unei ţări este numită tot după locul unde se afla SCAUNUL PUTERII sale (Cetatea de Scaun) Religia își are „Strana” din biserică, dar și Sfântul Scaun sau Scaunul Apostolic (Pontifical)).

Dacă pe pământ avem tot felul de scaune, iată că şi în cer sunt Tronuri sau Scaune. Constelaţia Cassiopeia, ce care seamănă cu litera W sau M, aflată în emisfera nordică, cea care poartă în mitologia greacă numele unei orgolioase regine, care era mândră de frumuseţea ei neîntrecută, este cunoscută şi ca Tronul, Mănăstirea, sau Scaunul lui Dumnezeu. Cărţile sfinte amintesc de noţiunea de judecată a Marelui Scaun Alb de Domnie, iar aceasta se găseşte în Apocalipsa 20:11-15 şi reprezintă judecata finală a celor pierduţi care merg apoi în iazul de foc (locul pedepsei eterne, cunoscut şi sub numele de iad). Din acest Mare Scaun Alb de Domnie ies fulgere, glasuri şi tunete. PRIMUL SPECTATOR la Marele Spectacol al naturii care a avut un SCAUN în faţă rezervat, a fost omul din neoliticul românesc, pentru că şi-a fabricat singur acest scăunel.

„Scaun” poate fi numit şi suportul-piedestal pe care artistul neolitic sau eneolitic din spaţiul românesc al fiinţei şi nefiinţei aşeza un obiect ce era astfel „ridicat în rang”, adus mai aproape de privirea omului. Aceste suporturi abundă în CULTURA CUCUTENIANĂ şi nu numai, apropiind de sufletul omului realizările sale artistice valoroase.

A cunoaşte civilizaţiie neolitice din România este un element cheie, indispensabil pentru a înţelege unde se află „aşezarea”, „statusul”, „Scaunul” Vechii Europe aflate în prag de CIVILIZARE. Denumirile geografice din România ne spune clar că DE AICI au plecat toţi CREATORII civilizaţiei europene şi indoeuropene de mai târziu. Fără a copia şi a tezauriza influenţele altor civilizaţii, creatorii acestor culturi vor evolua conform propriului gust artistic, creând astfel „versiunea europeanã a neoliticului” care se va rãspândi DIN ZONA ROMÂNESCĂ pânã în Italia, Spania şi Germania de astãzi. Putem vorbi de România, dar ceea ce este mai important, putem vorbi de Europa datoritã artefactelor de aici, prin intermediul culturilor ce ajung pânã la Istambul pentru unele, pânã la Budapesta, Belgrad şi dincolo de Kiev sau Lvov pentru altele. Pe întreg continentul european cultura neolitica a avut pretutindeni un caracter revoluţionar, întrucît a marcat trecerea de la viaţa de jaf şi vânătoare la o existenţă sedentară şi „AŞEZATĂ”, de la ceea ce un observator cu prejudecăţi ar numi sălbăticie, la adevărata civilizaţie. Este momentul cînd omul „se aşează” şi începe să aprecieze şi să creeze frumosul. Sculptura şi ceramica creată pe teritoriul României au o neasemuită frumuseţe pe care nu o mai întîlnim decît la cele create în zona bazinului Mării Egée. Boian, Vinca, Cucuteni, Hamangia, Gumelniţa, Vãdastra, Bodrogkeresztur, Cernavodă sunt tot atâtea civilizaţii total necunoscute publicului din Europa occidentalã şi din celelalte continente.

Una din cele mai rafinate perechi ilustrative pentru sculptura neolitică din România este reprezentată de „GÂNDITORUL” şi soţia lui, descoperite la Cernavodă, lângă Dunăre, în Dobrogea (Dealul Sofia, 1956) şi care sunt expuse acum în Muzeu de Istorie al României din Bucureşti. Statuetele, lucrate din teracotă neagră, lucioasă, n-au nici treisprezece centimetri înălţime, dar sînt înzestrate cu o mare forţă de expresie. Aspectul colţuros aminteşte sculptura în lemn, dar cel mai potrivit termen de comparaţie ni-l oferă statuetele cicladice din alabastru, datînd din aceeaşi epocă – cum este harpistul găsit în insula Amerges şi care se află acum la Muzeul Naţional din Atena (vezi Paul MacKendrick – „The Greek Stones Speak: The Story of Archaeology in Greek Lands” (New York, 1983, ediţia II), fig. 1.19.). Poate că sculptorul sau modelatorul-ceramist de la Cernavodă şi patronii lui erau originari din zona Mării Egee, sau poate că, în al patrulea mileniu î.e.n., existau legături pe mare între bazinul Mării Egee şi al Mării Negre, iar PRODUCĂTORII NOŞTRII autohtoni EXPORTAU astfel de produse.

„Gânditorul” şi soţia sa aparţin culturii Hamangia. Aceasta este o cultură neolitică din mileniul IV – II î.Hr., care a fost denumită astfel după vechiul sat Hamangia din comuna Istria, Dobrogea, astăzi satul Baia din judeţul Tulcea. Această cultură s-a dezvoltat pe teritoriul de astăzi al României şi într-o fază târzie pe teritoriul Bulgariei (în zona Varna şi Burgas) şi sporadic la NE de Dunăre. Cultura Hamangia este pusă în legătură cu o populaţie venită din Anatolia, de către “istoricii” noștri, fiind cea mai veche cultură neolitică din Dobrogea. Ea a cunoscut o lungă perioadă de înflorire, care s-a prelungit până la naşterea variantei pontice a culturii Gumelniţa, influenţând-o şi pe aceasta. Fazele timpurii ale culturii Hamangia au fost sincronizate de arheologi cu evoluţia culturilor Criş şi Boian. Apărută pe teritoriul Dobrogei, această cultură de origine est-mediteraneană evoluează pe parcursul celei de a doua jumătăţi a mileniului al V-lea î.Hr. şi începutul mileniului următor. Redau mai jos fragmente din descrierea făcută de Dumitru Berciu, conducătorul săpăturilor arheologice de la Cernavodă în cursul cărora au fost descoperite celebrele statuetele: „Gânditorul reprezintă un personaj aşezat pe un scăunel cu patru picioare scurte, ornamentat cu crestături adânci pe laturile lungi. Scăunelul nu este mobil, ci a fost modelat împreună cu corpul omenesc. Înălţimea figurinei este de 11.5 cm, iar lăţimea în dreptul umerilor de 7.5 cm. Deşi sexul nu a fost redat în mod explicit, este destul de clar că personajul reprezintă un bărbat cu coatele pe genunchi şi capul sprijinit în podul palmelor.”

Redarea corpului uman şi a proporţiilor în poziţia şezândă pe un scaun scund, fără spătar, este remarcabil de realistă, dacă ne gândim că au fost realizate acum aproape 7.000-8.000 de ani. Femeia sa reprezintă un personaj şezând direct pe pământ, cu piciorul stâng intins, iar cel drept îndoit din genunchi şi cu palmele aşezate pe genunchiul piciorului drept. Deşi sânii nu sunt redaţi în mod explicit, sexul personajului se deduce din bombarea abdomenului şi lăţimea exagerată a şoldurilor şi bazinului, dealtfel o caracteristică comună la majoritatea statuetelor feminine din epoca neolitică. Trăsăturile feţei sunt asemănătoare cu cele ale figurinei masculine, remarcându-se ochii oblici, nasul puternic reliefat şi gura plasată în zona bărbiei. Deşi este puţin probabil ca cele două statuete să fi fost gândite ca un cuplu de către cel care le-a făurit, ele reprezintă descoperiri realmente remarcabile ale artei neolitice. Ceea ce individualizează în primul rând cele două statuete, este redarea realistă a capului şi a trăsăturilor feţei, lucru rar în epoca neo-eneolitica de la noi. Rară este şi modelarea statuetelor masculine în aceeaşi epocă. „Gânditorul ar reprezenta un zeu al vegetaţiei, iar femeia o zeiţă a recoltei.”

Ceea ce m-a intrigat de la început la această statuie este un element aparent minor, dar pentru mine destul de important: „Gânditorul” stă pe un scaun, pe un adevărat scăunel cu patru picioare. Veţi spune: „Ei şi ce?” Dar, dacă stăm puţin şi ne gândim că această statuie are 7.000 – 8.000 de ani, înseamnă că acest scăunel – model exista cu adevărat. Dar „scaun” înseamnă „aşezare”, „atitudine”, „stat”, „spectator”, „comandor”, „comandant”. Odată aşezat, raportul cu natura şi cu societatea se schimbă. Omul „a stat pe gânduri” (a şovăit, a ezitat, a stat la îndoială sau a stat în cumpănă, a stat absorbit de gânduri, a stat preocupat de ceva) şi, după atâta vânătoare şi pescuit, s-a „aşezat la casa lui” (s-a potolit, s-a liniştit, s-a stabilit într-o locaţie-localitate, s-a rânduit, s-a aranjat, s-a instalat).

Neoliticul, sau epoca nouă a pietrei (6.600 – 3.700), este o epocă în care se schimbă radical relaţia om-mediu. Schimbarea climei, mai precis încălzirea şi stabilizarea ei, în jur de 10.000, a modificat radical modul de viaţă al oamenilor. Numele epocii subliniază un fapt remarcabil, dar care nu este însă cel mai important: acela că în această epocă se foloseşte o nouă tehnică de prelucrare a pietrei, şlefuirea, dublată de perforare. Materia primă de bază pentru confecţionarea uneltelor rămâne, în continuare, piatra. Vechea tehnică a cioplirii continuă să fie utilizată. De o importanţă capitală este însă trecerea de la economia de tip prădalnic, ocupativ, la cea productivă, prin apariţia şi dezvoltarea unor ocupaţii cu totul noi: cultivarea primitivă a plantelor, domesticirea şi creşterea animalelor, meştesugurile casnice (împletitul, torsul, ţesutul, olăritul), meşteşugurile specializate: metalurgia aramei şi a aurului şi olăritul. Drept urmare, vechile ocupaţii (culesul, vânătoarea şi pescuitul) trec pe plan secundar, având însă, în continuare, o anumită pondere, procentual din ce în ce mai redusă, în asigurarea mijloacelor de subzistenţă. În general, economia neolitică s-a axat pe cultivarea plantelor, doar la sfârşitul eneoliticului şi, mai apoi, în epoca de tranziţie se înregistrează o tendinţă de mărire a ponderii creşterii animalelor în detrimentul cultivării, datorită pătrunderii în spaţiul est european a unor populaţii intrusive, crescătoare de vite în turme mari, populaţii venite din stepele nord-pontice.

Arheologii şi antropologii denumesc culturile după aşezările cu descoperiri bogate şi care s-au dovedit a fi tipice. În România cea mai impresionantă aşezare neolitică din toată Moldova (măsoară 80 x 100 m şi acoperă 3,6 acri) este CUCUTENI, la 58 km nord-vest de Iaşi, situată la 346 m altitudine pe un pinten stâncos de promontoriu, cu pante abrupte pe trei laturi. A fost descoperită întâmplător, în anul 1884, în timpul unor lucrări rutiere. Raportul prezentat în 1889 de pionierul arheologiei româneşti Alexandru Odobescu la un congres internaţional de antropologie şi arheologie preistorică de la Paris a produs senzaţie. Ca urmare, în 1909-1910, germanii Hubert Schmidt şi Gerhardt Bersu au întreprins săpături în situl descoperit, stabilindu-se printr-o examinare atentă a nivelurilor în care s-au descoperit obiectele, o serie de faze (Cucuteni, A, A-B, B, 2.700 – 2.000 î.e.n.) valabile şi astăzi. Dar faima aşezării de la Cucuteni o constituie ceramica sa pictată, minunată, copleşitoare, expusă în noul Muzeu din Piatra Neamţ. Spiralele, uneori întrerupte, alteori înlănţuite, în multe cazuri oblice sau verticale predomină pe aceste vase. Între spirale sunt pictate ovale, cercuri, zigzaguri, triunghiuri. Mai mult, sunt pictate chiar interioarele vaselor. Printr-o coincidenţă plăcută, efectul de ansamblu anticipează l’art nouveau de la începutul secolului al XX-lea.
Printre vasele policrome apar zeităţi feminine ce stau aşezate pe tronuri, precum grupul precucutenian „Sfânta Familie” (4.900-4.750 î.e.n.; şapte statuete antropomorfe feminine stilizate, redate în poziţie şezândă şi un tron; locaţia Poduri-Dealul Ghidaru), „Soborul Zeiţelor” (499-4750 î.e.n.; complex de cult precucuteni format din 36 piese, din care 21 de statuete antropomorfe feminine stilizate, redate în poziţie şezândă şi 13 tronuri; locaţia Poduri-Dealul Ghidaru), „Complex de cult” (499-4750 î.e.n.; complex de cult precucuteni format din 119 piese, din care 21 de statuete antropomorfe feminine stilizate, redate în poziţie şezândă şi 13 tronuri; locaţia Isaiia-Balta Popii), „Complex de cult”- Cucuteni (4.350-4.200 î.e.n.; 12 statuete antropomorfe, din care şase feminine şi şase masculine, modelate în poziţie şezândă; locaţia Durneşti-Între Pâraie), „Complex de cult” – Cucuteni (3.800-3.600 î.e.n.; cinci piese, din care patru statuete antropomorfe, trei feminine şi una masculină; cea mai mare statuetă feminină este modelată în poziţie şezândă, iar celelalte în picioare; locaţia Ghelăieşti-Nedeia). În afara acestora au fost descoperite şi machete din ceramică de mese şi scaune („Masă Altar-Cucuteni” (4.100-3.900 î.e.n.; locaţia Traian-Dealul Fântânilor), „Banchetă-Precucuteni” (4.750-4.600 î.e.n.; locaţia Târpeşti-Râpa lui Bodai), „Tron-Precucuteni” (4.750-4.600 î. e.n..; locaţia Târpeşti-Râpa lui Bodai), „Tron-Cucuteni” (4.200-4.100 î.e.n.; locaţia Drăguşeni-Ostrov), „Tron Antropomorfizat-Cucuteni” (3.700-3.500 î.e.n.; locaţia Lipcani).
Alături de „Gânditorul de la Hamangia” poate fi aşezat şi nu mai puţin celebrul „Gânditor de la Târpeşti” (Precucuteni II, 4.900-4.750 î.e.n.; piesă realistă, modelată în poziţie şezândă, corp zvelt, cu coatele sprijinite pe genunchi şi capul aşezat în palme; locaţia Târpeşti-Râpa lui Bodai).

Călătorind în spaţiu şi în timp, ajungem pe malul lacului Sinoe, „…la o departare de 500 de stadii de gura sacră a Istrului” (după cum precizează Strabon), unde se află Cetatea Histria – prima colonie greacă de pe ţărmul de vest al Mării Negre, dar şi cel mai vechi oraş de pe teritoriul României. Oraşul a fost întemeiat pe la mijlocul secolului al VII-lea î.e.n. (anul 657 î.e.n., după istoricul Eusebius) de colonişti veniţi din Milet. Acesta a avut o dezvoltare neîntreruptă timp de 1.300 de ani, începând din perioada greacă şi până în epoca romano-bizantină. În cursul secolului al VII-lea e.n., cetatea a fost distrusă de atacurile avaro-slave şi părăsită treptat de locuitorii săi. Săpăturile arheologice, începute din anul 1914, au scos la iveală, pe lângă resturile incintelor mai sus amintite, o serie de monumente remarcabile, datând din diferite perioade din existenţa cetăţii. Pentru epoca greacă se remarcă „Zona sacră”, cu Templul lui Zeus şi Templul Afroditei, precum şi resturile de locuire de pe platoul pe care se află aşezarea civilă. Din perioada romană imperială (sec. II – III e.n.) datează edificiile termale ale oraşului şi reţeaua stradală. Mărturiile arheologice atestă existenţa unui teatru în aer liber, la Histria. Teatrul antic era realizat din banchete de piatră aşezate în amfiteatru, aşa cum putem vedea în teatrele antice ce s-au păstrat în alte zone ale lumii mediteraneene. Un proiect modern, mai puţin obişnuit al administraţiei locale, se referă în prezent la valorificarea potenţialului turistic al zonei. În zona ruinelor cetăţii Histria „…se intenţionează construcţia unui teatru antic grecesc după planurile originale, cu o capacitate de 800 de locuri.” Din nou scaune…

Mergând mai departe pe firul istoriei, cercetăm „TEZAURULUI DE LA PIETROASA”, cunoscut şi sub numele de „Cloşca cu puii de aur”, descoperit în anul 1837 pe Dealul Istriţa din comuna Pietroasele-Buzău şi datat la începutul secolul al V-lea. Acesta ne oferă şansa de a descoperii o nouă Mare Zeiţă, cea de pe „Pateră” sau platoul mic aurit. Aşezată în centrul platoului de 26 de centimetri, pe un tron împodobit cu vrej de viţă de vie şi purtând în mână un pahar cilindric, zeiţa priveşte circular peste o friză cu 16 personaje mitologice şi un ciobănaş cu un grup de mioare, ca un spectator modern cu nelipsita-i băutură răcoritoare la îndemână. Zeiţa stă ca o veritabilă spectatoare, sau ca o Mare Judecătoare, caz în care Tronul său devine Scaun de Judecată. Scaunul de judecată poate fi zeiesc, dar poate fi şi uman, caz în care acesta este din piatră şi se află în vatra satului. Acestea s-au păstrat până-n zilele noastre în anumite zone din Munţii Apuseni.

Tradiţia judecării, de către bătrâni, a sătenilor ce au greşit grav faţă de comunitate sau faţă de semenii lor, este dovedită de existenţa acestui „SCAUN DE JUDECATĂ” ce se mai află şi în prezent în faţa unor biserici din Ţara Moţilor. Astfel de „Scaune de judecată” mai există azi în Almaşu Mic de Munte – comuna Balşa şi în faţa Bisericii „Adormirea Maicii Domnului”, din satul Brădet, comuna Almaşu Mare, numite şi „Scaun de piatraum”, după cum ne-a declarat un bătrân localnic. Acel membru al comunităţii ce se făcea vinovat de o purtare necuviincioasă era pus pe scaunul de judecată, cioplit în piatră, iar bătrânii se aşezau pe scaunele de lemn dimprejur, în spatele lor aflându-se, ca asistenţă, întreaga comunitate. Bătrânii îl trăgeau la răspundere pe cel vinovat, apoi se sfătuiau şi decideau ce pedeapsă i se cuvine, deşi (cu excepţia faptelor foarte grave), de cele mai multe ori morala în faţa comunităţii şi ruşinea îndurată de cel judecat, erau suficiente. De obicei cel judecat îşi cerea iertare, promitea să nu mai săvârşească astfel de fapte sau, după caz, se împăca şi şi bătea palma cu cel păgubit. Obiceiul s-a perpetuat până în zilele noastre nu numai pentru că era foarte simplu şi drept, ci şi pentru că astfel nu se mai cheltuiau bani pe drumuri, pe la judecăţile „domneşti”. Un obicei similar exista la vechii nordici (vikingii), care aveau o stâncă a sfatului, unde se adunau, periodic, bătrânii, pentru a judeca pricinile personale şi dintre triburi, ceea ce demonstrează apropierea „moşilor” noştri mai degrabă de nordici, decât de spaţiul oriental. Scaunul de judecată determina instanţa judecătorească, tribunalul, consiliul, sfatul.

SCAUN este şi podul, posada, purgaţia, scara, schimbătoarea, năsălia, scheletul din grinzi de lemn care susţine învelitoarea unui acoperiş (tronul casei). Scaunul poate fi scăunoaie, scamnie (Banat), scăuneci (Olt, Transilvania), scăunaş, scăunel, scăueş. Scaunul reprezintă faptul de a sta, şedere, rămânere, zăbovire, iar „a sta” a condus la apariţia STATULUI, ca amplasament, aşezare, condiţie, demnitate, făptură, ipostază, împrejurare, loc, postură, poziţie, rang, situaţie, stare, statură, talie, titlu. Aşa a apărut un teritoriu şi o populaţie asupra cărora îşi exercită autoritatea această organizaţie statală, care prin degrevarea de anumite sarcini a condus la apariţia specializărilor pe anumite meserii, la eliberarea tehnicianului, dar şi a artistului.

Avem ca o dovadă „Scaunele breslaşilor” din evul mediu, precum „Scaunul de mezdrit” („a mezdri”, cu sens de „a ciopli, a zgâria, a roade, a jupui” cu cuţitoaia) folosit de dulgheri pentru imobilizarea bucăţilor de lemn supuse prelucrării cu mezdrele de diferite forme, „Bedreagul”- scaunul de cioplit al rotarului şi „Scaunul măcelarului” sau Butucul pe care se taie carnea la măcelărie. Exista Scaunul bărbierului şi Scaunul felcerului. Acestea sunt tot atâtea elemente ajutătoate omulului în timpul desfăşurării meşteşugurilor sale.

Aşezarea şi aşteptarea, ca parte a vieţii spectaculare, aduce cu sine un sentiment al înţelegerii înalte a vieţii umane. Prin acest act al aşezării omul lăsa viaţa să se desfăşoare în jurul său fără să se implice în mod direct. El devine spectator la marele proces cosmic al vieţii şi al morţii. Doar privind în jur el poate să vadă firele nevăzute ale invizibilei ţesături ce conduce complexul proces al devenirii. Aşezându- se, el devine bază, devine Nod Gordian al gândirii. El stă straniu, ca într-o strană de biserică – templu ceresc, ca într-o horă neclintită ce se învârte odată cu planeta şi cu sistemul solar. Prin numirea unui conducător uns de către zei, pe planul secund al servirii sale veneau imediat, ca atraşi de o chemare, de un magnet inexistent, cei ce aveau să ajute la bunul mers la grupului, al societăţii. Aşa se centrau polii societăţii, precum roiurile de albine melifere ce îşi recunosc regina conducătoare şi care îşi ştiu rolul şi rostul în stup. Dacă „eliberarea tehnicianului” aducea cu sine apariţia inventicii şi a creării universului social uman mobil şi imobil, „eliberarea artistului” aşeza în forme şi imagini Eu-l uman transcendent, comunicarea cu alte lumi ascunse simţurilor noastre obişnuite, aşezarea spaţială a omului într-un univers imens şi complex, un spaţiu al Spiritelor Naturii şi al Zeilor.

LeRoi André-Gourhan (1911-1986), arheolog francez, paleontolog, paleoantropologist şi antropolog, cu cercetări ample în domeniul tehnologic, dar şi estetic şi o înclinaţie pentru reflecţia filosofică, în lucrarea sa „L’Homme et la matière” (1943), propune conceptul de „Tendinţe tehnice” şi explică care este dinamica universului tehnic ce operează independent de grupurile etnice. Continuă cu ipoteza sa în lucrarea „Milieu et tehnique” (1945), dezvoltând această teorie într-o teorie generală a relaţiei dintre tehnică (ca tendinţă universală) şi etnie (ca specificaţie, diferenţiere). Grupul uman – în conformitate cu teoria lui LeRoi-Gourhan – se comportă ca şi cum ar fi fost un organism viu ce îşi asimilează mediul său exterior, prin intermediul „unei perdele de obiecte”, pe care le solicită. Aceasta apare ca o membrană „interpusă” şi „artificială”, care solicită din partea omului un proces tehnologic. Ceea ce se numeşte „Mediu”, din punct de vedere al omului este divizibil în mediul exterior (geografie, climă, animale şi vegetaţie), precum şi mediul interior (trecutul comun al grupului, prin urmare, „cultura”, etc.). Această diviziune permite o clarificare a conceptului de „tendinţă tehnică”. „O tendinţă – potrivit LeRoi-Gourhan – este o mişcare din mediul interior, care câştigă o poziţie progresivă în mediul exterior”. Crucială pentru înţelegerea ipotezei lui LeRoi-Gourhan, a evoluţiei umane, este ideea că trecerea la verticalitate a adus eliberarea mâinilor pentru apucare, dar şi a feţei pentru gesturi şi vorbire. Astfel s-a dezvoltat cortexului, apărând tehnologia, dar şi limba, toate ca urmarea a adoptării poziţiei verticale. Ceea ce caracterizează umanitatea în comparaţie cu animalul este, aşadar, faptul că instrumentele şi tehnologia sunt pentru om un al treilea fel de memorie (în plus faţă de memoria genetică conţinute în ADN-ul şi memoria individuală a sistemului nervos), şi, astfel, o nouă formă de anticipare, sau de programare. Antropogeneza corespunde într-un fel tehnogenezei. Fără această a treia memorie a „Tendinţei Tehnice” omul nu ar fi evoluat în stadiul în care se află astăzi. Din păcate nu toate teoriile ştiinţifice ale acestui mare cercetător au fost acceptate de către cercetătorii din domeniu, dar sensul pe care îl poate lua cercetarea după apariţia acestor teorii apare provocator, urmând spirala evolutivă a speciei umane şi implicarea universului tehnologic în apariţia omului modern, civilizat şi civilizator.

Noi în prezent, tulburaţi de perturbaţiile electromagnetice ale modernităţii şi mondenităţii noastre, am uitat să stăm din când în când pe loc. Am uitat că Marele Cosmos are legile lui imuabile şi veşnice şi se învârte precum fusul – fusaiolă, punând permanent iţe în războiul de ţesut al viitorului. Ca o păpuşă prinsă în aţe, omul încă crede că face ce vrea, având ca aliat liberul arbitru, dar din când în când, semnele sincronicităţii îl ating ca un zefir de primăvară şi îi şoptesc imposibilitatea acestui lucru. Omul poate fi spectator, devenind astfel ca un tranzistor prin care cosmosul îi va vorbi. Dacă caută timp şi poposeşte, şade, aşteaptă, locuieşte, staţionează, rămâne, se opreşte, încremeneşte, durează, există, păstrează, perpetuează, persistă sau pur şi simplu continuă a fi locului, el realizează ce înseamnă cu adevărat a fi OM. „A sta”, „a lăsa să treacă timpul”, „a aştepta”, „a fi de faţă la ceva”, „a adăsta”, „a avea răbdare”, „zăbovi”, „a spera”, „a crede”, „a pândi cu răbdare”, „a sta în espectativă”, „a întâmpina stând pe loc”, „a aştepta ocazia”, „a fi gata”, „a fi martor, „a fi privitor”, sunt tot atâtea sensuri ale statuării noastre ca popor.
La români, „Ceasul umblă, loveşte şi vremea stă, vremuieşte!“, „Vremea vremuieşte şi omul îmbătrâneşte“ sau „Toate vremurile se înţeleg ca ziua de ieri“. Ca şi cum toate acţiunile şi străduinţele oamenilor, rânduielile şi împărăţiile lor, totul e zădărnicie.

În această concepţie, nici efortul de cunoştere ştiinţifică şi nici cel de desăvârşire morală pe calapoade internaţionale, nu pot sta pe primul plan la fel de mult ca la noi. În orice caz, eternitatea românească, despre care vorbesc este de acest tip. Nu o plenitudine istorică, nu realizări majore – pe care neamul nostru nici nu ar fi avut când să le înfăptuiască – dar garanţia duratei şi sentimentul că, în fond, există un plan faţă de care toată frământarea istorică este irosire şi pierdere.

Neamul românesc este şi el într-un fel solidar cu cel al planului divin neschimbător. I se întâmplă şi lui multe, se frământă ceva la marginea lui, în inima lui, pierde trupul lui chiar – dar el rămâne neschimbat. „Trece şi asta!“ este una din cele mai curente vorbe româneşti. Neamul nostru rămâne în tot și în toate, pentru că şi el participă, în felul lui, la ETERNITATEA fiinţei, stând pe locul său. Pe scaunul său istoric…

– Sfârșit –

Sursa: George V. Grigore
Adaptare şi foto: Carmen Pankau

Scaunul de la Șinca Veche