În Antichitate și Evul mediu, când cunoștiințele de zoologie erau departe de a fi atât de exacte ca în prezent, existau nenumărate legende despre animale fabuloase. Ne uimește să aflam, azi, cât de convinși erau strămoșii noștri de existența unor astfel de creaturi. Sirenele, călugării de mare, unicornul, dragonii, basiliscul și alte asemenea ființe înflăcărau imaginația oamenilor din acele vremuri, iar asa-numitele bestiarii medievale – cărți cuprinzând descrieri și reprezentări ale animalelor – sunt pline de imagini, desenate cu multa fantezie, ale acestor viețuitoare extraordinare. Pentru multe dintre ele au fost propuse, mai apoi, explicații științifice. Astfel, vestitul monstru marin Kraken, din legendele nordice, este considerat a fi un calmar uriaș din genul Architeutis (la Smithsonian Museum, din Washington, SUA, se afla un exemplar de cca. 10 metri lungime). Dar sirenele ce puteau fi?
"Întâi și-ntâi sosi-vei la sirene/ Acelea care-ademenesc pe oameni…"
(Homer, Odiseea; trad. G. Murnu)
Poetul antic Homer, în poemul Odiseea care istorisește călătoria lui Ulise, după războiul troian, înapoi spre insula-i natală, Ithaca, pomeneste de aceste femei ale mării, care trăiau pe o insula și ademeneau, cu glasurile lor, călătorii care-și găseau apoi moartea pe insula fermecată. Ulise și ceilalți navigatori de pe corabie au scăpat cu viata urmând sfatul vrăjitoarei Circe: Ulise a fost legat zdravăn de catarg, pentru a nu putea parași corabia, iar tovarășii săi și-au astupat urechile cu ceară, ca sa nu audă cântecul vrăjit. Nu știm exact cum arătau aceste sirene în viziunea lui Homer; se pare, că pentru grecii antici, sirenele erau niște femei cu coadă de pasăre!
În schimb, doua mii de ani mai târziu, în Evul Mediu, toată lumea știa că sirenele sunt niște femei cu coada de pește și glas ademenitor, pe cât de frumoase, pe atât de primejdioase. (Dar nu era ceva nou: credințe despre făpturi jumătate om-jumătate pește existau și cu cinci milenii i.e.n.. Babilonienii credeau într-un ZEU cu coadă de pește, numit Oannes, iar mitologia greacă e plina de zeități marine cu cozi de peste.)
(Să nu uităm că grecii ne-au copiat mitologia noastră, a pelasgo-geților, schimbând doar numele personajelor - n.r. Carmen Pankau).
Chiar și în secolul al XIX-lea, oamenii încă mai credeau în existența sirenelor. La bâlciuri, prin circuri, erau expuse asa-numite sirene – niște falsuri dibaci alcătuite, din parți provenind de la animale diferite, de pilda capete și trunchiuri de maimuță la care erau atașate cozi de pește. Alteori, pești precum pisicile ori vulpile de mare erau prelucrați astfel încât să arate ca niște mumii ale unor făpturi ciudate, ce corespundeau reprezentărilor din “imaginarul colectiv” cu privire la sirene.
Totuși, pornind de la ideea ca, într-o legenda, ceva-ceva tot trebuie sa fie adevarat, multi s-au străduit să descopere sâmburele de adevăr din legenda sirenelor.
Cel mai logic a fost să se presupună că acei călători care povesteau despre sirene, văzuseră cine știe ce animal ciudat, necunoscut europenilor, având o oarecare aparență de făptură feminina, iar imaginația povestitorilor, dorința lor de a-și ului ascultătorii și inevitabila distorsionare a informației trecute din gură în gură făcuseră restul. Dar ce animal putea fi acela? Pai, cel mai probabil... chiar o sirena. Numai că zoologii de azi înțeleg prin sirene altceva decât călătorii din Evul Mediu.
E vorba despre sirenieni, un grup de mamifere acvatice care cuprinde azi numai patru specii, împărțite în două familii: Trichechidae sau Manatidae (cu trei specii - posibil patru, dar încă nu e stabilit cu precizie - numite lamantini, care trăiesc în ape dulci) și Dugongidae, care mai cuprinde, în ziua de azi, doar o singură specie: dugongul sau vaca de mare (Dugong dugon), o specie marină. O altă specie înrudită cu dugongul, numită vaca de mare a lui Steller, a dispărut în urma cu cca. 200 de ani, exterminata de om.
Sirenienii provin din mamifere terestre care, în urma cu milioane de ani, au pătruns în mediul acvatic, dobândind treptat adaptări specifice. Își duc viața în apele puțin adânci din apropierea coastelor oceanice și în estuarele unor fluvii, în râuri și lacuri mari. Se hrănesc exclusiv cu plante, având în ecosistemele acvatice un rol echivalent cu cel al erbivorelor mari în ecosistemele terestre.
SIRENELE MARII
Dugongul, extrem de interesant pentru zoologi de vreme ce e singurul mamifer erbivor marin, nu are, din nefericire, o relație prea pașnică cu oamenii; timp de secole, aceștia l-au vânat intens pentru carne și grăsime. Iată un scenariu propus de zoologi pentru a explica originea mitului sirenelor: aceste animale (dugongii) obișnuiesc să se hrănească sub apă, ronțăind plante acvatice. Când sunt deranjate de apropierea unor intruși, se ridică la suprafață, scoțând din apă capul și partea superioară a trunchiului, cu tulpinile plantelor acvatice atârnându-le pe cap ca niște plete. Probabil, așa se explică faptul că în multe versiuni a ale legendelor despre “oameni ai marii”, se spune că aceștia au părul verde. Femelele au mamelele situate în regiunea toracică, asa că, aproape de pieptul mamelor, pot fi zăriți uneori niște pui – cea mai elocventă imagine care evocă feminitatea. Adaugați la asta faptul că, pe vremea aceea, călătoriile pe mare puteau dura săptămâni sau luni în sir...
După un atât de lung răstimp de singurătate, nu-i de mirare ca bieții marinari vedeau – sau își imaginau – aceste făpturi greoaie ca pe niște femei ale apelor. (Parca și auzi comentariile pe care le făceau, în vreme ce se uitau, de pe puntea vasului ori de pe mal, la ciudatele sirene grăsane care se bălăceau la mică depărtare de ei!) Iar cum, la întoarcerea pe uscat, aceste povesti – istorisite, pesemne, în special la cârciuma - treceau din gura-n gura, fiecare le inflorea la rândul lui, insistând asupra laturii spectaculoase, adăugând amanunte senzaționale menite sa-i lase pe ascultători cu gura căscată… și uite asa, de la niște mamifere acvatice greoaie și cu ierburi ude pe cap, se ajungea la niște frumoase și ispititoare femei ale apelor. Era ca și cum ar fi jucat “telefonul fără fir” timp de mai mulți ani și mai multe generații.
Ce se întâmplă azi cu aceste sirene marine? Ca multe dintre animalele care s-au ciocnit cu oamenii și civilizația lor, nu o duc foarte bine. Odinioară, dugongii populau aproape toate apele de coastă din Oceanul Indian, din Marea Rosie până în estul Africii. Azi, populațiile s-au redus mult: habitatele preferate ale dugongilor (ape puțin adânci, bogate în plante marine) au fost afectate de poluare; animalele au fost mult vânate pentru carne și grăsime (și, după anumite opinii, încă mai sunt, în India și Sri Lanka), fiind o pradă ușoară pentru vânători din pricina vitezei mici și a rezistenței scăzute la efort. În plus, nasc doar cațe un pui, odată la câțiva ani, având așadar un ritm de înmulțire lent. Mai pot fi văzute grupuri de dugongi în apele Australiei (unde sunt protejați), în Marea Rosie, în strâmtoarea ce desparte India de Sri Lanka… dar sunt puțini și, în continuare, amenințați.
LECȚIILE TRECUTULUI
Cea mai apropiata ruda a dugongului a căzut deja victima omului. Vaca de mare a lui Steller (Hydrodamalis gigas), o specie de mari dimensiuni (ajungea la 8 metri lungime și aproape 6 tone greutate, de trei ori mai mari decât un dugong), era un animal care, ca și dugongul, era adaptat vieții în apele puțin adânci din preajma coastelor. Fosilele găsite arata ca, în urma cu 100.000 de ani, specia era răspândită în nordul Pacificului, din Japonia până în California.
Când a fost descoperită de europeni, în 1741, aria ei de răspândire se restrânsese deja la doua insule subarctice (insulele Bering si Copper, care alcătuiesc arhipelagul numit Insulele Comandorului) din Marea Bering. Specia a fost descrisă de Steller, medicul și naturalistul unei expediții trimise de țarul Petru cel Mare și condusă de Vitus Bering. O furtuna puternică a despărțit cele doua corăbii cu care porniseră exploratorii; una dintre nave a naufragiat și echipajul a fost nevoit să petreacă iarna pe o insulă, până atunci necunoscută, care avea să se numească de atunci Insula Bering. Mulți dintre exploratori, inclusiv Vitus Bering, s-au îmbolnăvit de scorbut și au murit. Cei ramași în viată și-au datorat supraviețuirea unui mamifer acvatic – și el necunoscut până atunci – numit apoi vaca de mare a lui Steller. Pentru naufragiați, uriașele vaci de mare, atât de blânde, încât se hrăneau fără teamă în apele de la mal, în apropierea oamenilor, au fost o sursă de hrană ușor accesibila.
După ce Steller a publicat descrierea speciei, vânătoarea de animale cu blănuri prețioase – era o îndeletnicire înfloritoare în regiunea aceea și în vremea respectivă – au socotit-o și ei la fel de utilă ca și naufragiații, întrucât le asigura supraviețuirea pe coastele nordice în timpul iernii. Carnea și grăsimea serveau drept hrană, iar din pielea groasă și rezistentă, vânătorii confecționau, la fața locului, bărci, întinzând pieile pe un schelet de lemn. Sanatorii intrau pur și simplu în apa mică din apropierea malului, se apropiau de pașnicii uriași care “pășteau” liniștiți și îi străpungeau cu harpoanele, de care trăgeau apoi până când animalele, epuizate de pierderea de sânge, puteau fi ucise cu lovituri de cuțit. Existența acestei specii a contribuit la cucerirea Marii Bering de către europeni, dar acest ajutor pe care, fără voia ei, l-a dat omului, i-a fost fatal. N-a fost nevoie decât de un sfert de veac pentru ca marea sirena sa dispară. Ultimul exemplar a fost ucis în 1768.
SIRENELE DE APA DULCE: LAMANTINII
Cunoaștem până acum trei specii: lamantinul american (Trichecus manatus), cel amazonian (Trichecus inunguis) și cel african (Trichecus senegalensis). (Recent, Marc von Roosmalen, un cunoscut biolog și explorator al Amazoniei, a publicat o comunicare privind descoperirea, în America de Sud, a unei noi specii de lamantin, de mici dimensiuni, care trăiește în raul Arauazinho. Deocamdată, însă, nu toți zoologii sunt convinși ca e vorba despre o nouă specie.)
Lamantinii sunt adaptați vieții în apele dulci ale fluviilor sau în cele salmastre ale estuarelor, rareori pătrunzând și în oceane. Pașnicele sirene rotofeie pasc pe fundul acestor ape, hrănindu-se mai ales cu plante acvatice (nu alge, ci plante superioare). Numeroase adaptări fiziologice le permit să profite de acestă sursă de hrană. Plantele superioare din apele dulci conțin mult siliciu care, în mod normal, ar produce uzura foarte rapidă a dinților. Lamantinii, care se hrănesc cu aceste delicatese abrazive, au o adaptare unica printre mamifere: dintâi din fata, tociți, cad periodic și sunt înlocuiți de alți dinți, care se formează în părțile posterioare ale maxilarelor și migrează lent (cam 1 mm pe luna) spre partea din fata a gurii.
Plantele acvatice conțin cantități mici de substanțe nutritive, astfel ca lamantinii (care ajung la 4 metri lungime și 100 kg greutate) au nevoie de volume mari din acesta hrană. În mod corespunzător, intestinele au o lungime impresionanta (peste 45 metri!), adaptare caracteristică, de altfel pentru ierbivore. Bacteriile prezente în intestin produc cantități mari de gaz, care ar dezechilibra corpul în apă, dacă n-ar exista adaptări compensatorii. Astfel, oasele lamantinilor sunt masive, cu densitate mare, foarte grele; plămânii se întind în tot lungul cavitații corpului, încărcătura gazoasă fiind astfel mai uniform repartizată, iar corpul este ușor turtit. Toate aceste caracteristici ajută lamantinii sa-și păstreze echilibrul în apa. O altă adaptare la conținutul scăzut de substanțe nutritive este metabolismul lor lent; de aceea, lamantinii se mișca încet și nu pot supraviețui decât în ape cu temperaturi relativ ridicate.
Blândele sirene de apă dulce sunt, din păcate, și ele amenințate cu dispariția. Carnea lor gustoasa, comportamentul lor blând, mișcările lente și rata de înmulțire foarte scăzuta (o femela, deși poate trai câteva zeci de ani, naște în cursul vieții doar câțiva pui) reprezintă o combinație primejdioasa de factori, care a dus la împuținarea acestor mamifere. Chiar dacă azi nu mai sunt vânate atât de intens ca în trecut, au apărut alte amenințări. Ape poluate, bărci cu motor, care rănesc sau chiar omoară multi dintre ei… Aceste necazuri le au mai ales lamantinii din Florida, care au ghinionul sa traiască într-o zonă cu populație umană densă și cu o intensă activitate turistică. În schimb, lamantinii din bazinul Amazonului pătimesc mai cu seama din cauza vânării de către localnici. Carnea de lamantin prăjita în propria ei grăsime este un fel de mâncare extrem de prețuită în regiunile tropicale sudamericane. Nu numai localnicii au exploatat astfel lamantinii, ci și coloniștii europeni care, până pe la jumătatea secolului XX vânau anual zeci de mii de astfel de animale și comercializau carnea și pieile.
Chiar și azi, deși comerțul cu carne de lamantin a fost interzis, iar mare parte din populația riverană din bazinul Amazonului migrează la orașe, renunțând sa mai vâneze lamantini, numărul acestor animale e destul de mic. Mai sunt și plasele de pescuit, în care se încurcă multi lamantini; nemaiputând sa iasă la suprafața pentru a respira, suferă o moarte groaznică, prin înec. Autoritățile din regiune și organizațiile neguvernamentale duc întruna munca de lămurire în rândul pescarilor autohtoni, încercând sa-i convingă să supravegheze atent plasele și să elibereze imediat lamatinii prinși accidental în ele. În regiunea braziliana a Amazoniei, au fost înființate, începând din 1977, câteva rezervații în care, printre alte specii, sunt protejați lamantinii amazonieni.
CE LEGĂTURA ARE LAMANTINUL CU HIDROCENTRALA?
Că lamantinii au un loc și un rost în complicatul echilibru al ecosistemelor naturale, e ușor de înțeles; e însa remarcabil faptul ca aceste sirene dolofane au un rol util chiar și în lumea supertehnologizată creată de oameni. Recent, lamantinii au început sa fie apreciați pentru importanța lor în întreținerea canalelor de irigație, a lacurilor de acumulare, a barajelor artificiale, pe care le curață de plantele acvatice în exces. Fără astfel de intervenții igienice, înmulțirea excesivă a plantelor determină intensificarea evaporării apei; tulpinile lungi și abundente stânjenesc navigația, pot bloca părțile în mișcare al utilajelor hidroenergetice, iar prin descompunerea materiei vegetale sunt eliberate substanțe care intoxica viețuitoarele acvatice și corodează părțile metalice ale acelorași utilaje.
Pe deasupra, plantele supra-abundente împiedică pătrunderea unei cantități suficiente de lumină, iar în lipsa acestuia, scade cantitatea de plancton – ansamblul de organisme mărunte care constituie baza piramidei trofice – astfel încât populațiile de pești, lipsite de hrana suficientă, au de suferit. Introducerea lamantinilor în astfel de ape (asa cum se procedează în Florida) corectează aceste dezechilibrez. Exista așadar, un motiv în plus pentru a proteja aceste sirene de apa dulce; altfel, în curând, ar putea deveni și ele o legenda.
Cu mișcările lor leneșe și înfățișarea lor atât de blânda, pașnică, dar încă prea puțin cunoscute, căci nu sunt ușor de studiat, sirenele adevărate - atâtea câte mai trăiesc azi – sunt prezente stranii într-o lume în care totul tinde să devină tot mai rapid și mai violent. Chiar dacă știința moderna le-a dat un nume și le-a încadrat într-o clasificare zoologică, sirenele noastre contemporane – lamantini și dugongi – sunt încă niște animale misterioase, tot atât de bizare și fascinante ca și legendarele făpturi cu cozi de peste, create de imaginația oamenilor și cărora sirenienii le-au servit drept model.
Sursa: Mihaela Stanescu
Adaptare și foto: Carmen Pankau
Chiar și în secolul al XIX-lea, oamenii încă mai credeau în existența sirenelor. La bâlciuri, prin circuri, erau expuse asa-numite sirene – niște falsuri dibaci alcătuite, din parți provenind de la animale diferite, de pilda capete și trunchiuri de maimuță la care erau atașate cozi de pește. Alteori, pești precum pisicile ori vulpile de mare erau prelucrați astfel încât să arate ca niște mumii ale unor făpturi ciudate, ce corespundeau reprezentărilor din “imaginarul colectiv” cu privire la sirene.
Totuși, pornind de la ideea ca, într-o legenda, ceva-ceva tot trebuie sa fie adevarat, multi s-au străduit să descopere sâmburele de adevăr din legenda sirenelor.
Cel mai logic a fost să se presupună că acei călători care povesteau despre sirene, văzuseră cine știe ce animal ciudat, necunoscut europenilor, având o oarecare aparență de făptură feminina, iar imaginația povestitorilor, dorința lor de a-și ului ascultătorii și inevitabila distorsionare a informației trecute din gură în gură făcuseră restul. Dar ce animal putea fi acela? Pai, cel mai probabil... chiar o sirena. Numai că zoologii de azi înțeleg prin sirene altceva decât călătorii din Evul Mediu.
E vorba despre sirenieni, un grup de mamifere acvatice care cuprinde azi numai patru specii, împărțite în două familii: Trichechidae sau Manatidae (cu trei specii - posibil patru, dar încă nu e stabilit cu precizie - numite lamantini, care trăiesc în ape dulci) și Dugongidae, care mai cuprinde, în ziua de azi, doar o singură specie: dugongul sau vaca de mare (Dugong dugon), o specie marină. O altă specie înrudită cu dugongul, numită vaca de mare a lui Steller, a dispărut în urma cu cca. 200 de ani, exterminata de om.
Sirenienii provin din mamifere terestre care, în urma cu milioane de ani, au pătruns în mediul acvatic, dobândind treptat adaptări specifice. Își duc viața în apele puțin adânci din apropierea coastelor oceanice și în estuarele unor fluvii, în râuri și lacuri mari. Se hrănesc exclusiv cu plante, având în ecosistemele acvatice un rol echivalent cu cel al erbivorelor mari în ecosistemele terestre.
SIRENELE MARII
Dugongul, extrem de interesant pentru zoologi de vreme ce e singurul mamifer erbivor marin, nu are, din nefericire, o relație prea pașnică cu oamenii; timp de secole, aceștia l-au vânat intens pentru carne și grăsime. Iată un scenariu propus de zoologi pentru a explica originea mitului sirenelor: aceste animale (dugongii) obișnuiesc să se hrănească sub apă, ronțăind plante acvatice. Când sunt deranjate de apropierea unor intruși, se ridică la suprafață, scoțând din apă capul și partea superioară a trunchiului, cu tulpinile plantelor acvatice atârnându-le pe cap ca niște plete. Probabil, așa se explică faptul că în multe versiuni a ale legendelor despre “oameni ai marii”, se spune că aceștia au părul verde. Femelele au mamelele situate în regiunea toracică, asa că, aproape de pieptul mamelor, pot fi zăriți uneori niște pui – cea mai elocventă imagine care evocă feminitatea. Adaugați la asta faptul că, pe vremea aceea, călătoriile pe mare puteau dura săptămâni sau luni în sir...
După un atât de lung răstimp de singurătate, nu-i de mirare ca bieții marinari vedeau – sau își imaginau – aceste făpturi greoaie ca pe niște femei ale apelor. (Parca și auzi comentariile pe care le făceau, în vreme ce se uitau, de pe puntea vasului ori de pe mal, la ciudatele sirene grăsane care se bălăceau la mică depărtare de ei!) Iar cum, la întoarcerea pe uscat, aceste povesti – istorisite, pesemne, în special la cârciuma - treceau din gura-n gura, fiecare le inflorea la rândul lui, insistând asupra laturii spectaculoase, adăugând amanunte senzaționale menite sa-i lase pe ascultători cu gura căscată… și uite asa, de la niște mamifere acvatice greoaie și cu ierburi ude pe cap, se ajungea la niște frumoase și ispititoare femei ale apelor. Era ca și cum ar fi jucat “telefonul fără fir” timp de mai mulți ani și mai multe generații.
Ce se întâmplă azi cu aceste sirene marine? Ca multe dintre animalele care s-au ciocnit cu oamenii și civilizația lor, nu o duc foarte bine. Odinioară, dugongii populau aproape toate apele de coastă din Oceanul Indian, din Marea Rosie până în estul Africii. Azi, populațiile s-au redus mult: habitatele preferate ale dugongilor (ape puțin adânci, bogate în plante marine) au fost afectate de poluare; animalele au fost mult vânate pentru carne și grăsime (și, după anumite opinii, încă mai sunt, în India și Sri Lanka), fiind o pradă ușoară pentru vânători din pricina vitezei mici și a rezistenței scăzute la efort. În plus, nasc doar cațe un pui, odată la câțiva ani, având așadar un ritm de înmulțire lent. Mai pot fi văzute grupuri de dugongi în apele Australiei (unde sunt protejați), în Marea Rosie, în strâmtoarea ce desparte India de Sri Lanka… dar sunt puțini și, în continuare, amenințați.
LECȚIILE TRECUTULUI
Cea mai apropiata ruda a dugongului a căzut deja victima omului. Vaca de mare a lui Steller (Hydrodamalis gigas), o specie de mari dimensiuni (ajungea la 8 metri lungime și aproape 6 tone greutate, de trei ori mai mari decât un dugong), era un animal care, ca și dugongul, era adaptat vieții în apele puțin adânci din preajma coastelor. Fosilele găsite arata ca, în urma cu 100.000 de ani, specia era răspândită în nordul Pacificului, din Japonia până în California.
Când a fost descoperită de europeni, în 1741, aria ei de răspândire se restrânsese deja la doua insule subarctice (insulele Bering si Copper, care alcătuiesc arhipelagul numit Insulele Comandorului) din Marea Bering. Specia a fost descrisă de Steller, medicul și naturalistul unei expediții trimise de țarul Petru cel Mare și condusă de Vitus Bering. O furtuna puternică a despărțit cele doua corăbii cu care porniseră exploratorii; una dintre nave a naufragiat și echipajul a fost nevoit să petreacă iarna pe o insulă, până atunci necunoscută, care avea să se numească de atunci Insula Bering. Mulți dintre exploratori, inclusiv Vitus Bering, s-au îmbolnăvit de scorbut și au murit. Cei ramași în viată și-au datorat supraviețuirea unui mamifer acvatic – și el necunoscut până atunci – numit apoi vaca de mare a lui Steller. Pentru naufragiați, uriașele vaci de mare, atât de blânde, încât se hrăneau fără teamă în apele de la mal, în apropierea oamenilor, au fost o sursă de hrană ușor accesibila.
După ce Steller a publicat descrierea speciei, vânătoarea de animale cu blănuri prețioase – era o îndeletnicire înfloritoare în regiunea aceea și în vremea respectivă – au socotit-o și ei la fel de utilă ca și naufragiații, întrucât le asigura supraviețuirea pe coastele nordice în timpul iernii. Carnea și grăsimea serveau drept hrană, iar din pielea groasă și rezistentă, vânătorii confecționau, la fața locului, bărci, întinzând pieile pe un schelet de lemn. Sanatorii intrau pur și simplu în apa mică din apropierea malului, se apropiau de pașnicii uriași care “pășteau” liniștiți și îi străpungeau cu harpoanele, de care trăgeau apoi până când animalele, epuizate de pierderea de sânge, puteau fi ucise cu lovituri de cuțit. Existența acestei specii a contribuit la cucerirea Marii Bering de către europeni, dar acest ajutor pe care, fără voia ei, l-a dat omului, i-a fost fatal. N-a fost nevoie decât de un sfert de veac pentru ca marea sirena sa dispară. Ultimul exemplar a fost ucis în 1768.
SIRENELE DE APA DULCE: LAMANTINII
Cunoaștem până acum trei specii: lamantinul american (Trichecus manatus), cel amazonian (Trichecus inunguis) și cel african (Trichecus senegalensis). (Recent, Marc von Roosmalen, un cunoscut biolog și explorator al Amazoniei, a publicat o comunicare privind descoperirea, în America de Sud, a unei noi specii de lamantin, de mici dimensiuni, care trăiește în raul Arauazinho. Deocamdată, însă, nu toți zoologii sunt convinși ca e vorba despre o nouă specie.)
Lamantinii sunt adaptați vieții în apele dulci ale fluviilor sau în cele salmastre ale estuarelor, rareori pătrunzând și în oceane. Pașnicele sirene rotofeie pasc pe fundul acestor ape, hrănindu-se mai ales cu plante acvatice (nu alge, ci plante superioare). Numeroase adaptări fiziologice le permit să profite de acestă sursă de hrană. Plantele superioare din apele dulci conțin mult siliciu care, în mod normal, ar produce uzura foarte rapidă a dinților. Lamantinii, care se hrănesc cu aceste delicatese abrazive, au o adaptare unica printre mamifere: dintâi din fata, tociți, cad periodic și sunt înlocuiți de alți dinți, care se formează în părțile posterioare ale maxilarelor și migrează lent (cam 1 mm pe luna) spre partea din fata a gurii.
Plantele acvatice conțin cantități mici de substanțe nutritive, astfel ca lamantinii (care ajung la 4 metri lungime și 100 kg greutate) au nevoie de volume mari din acesta hrană. În mod corespunzător, intestinele au o lungime impresionanta (peste 45 metri!), adaptare caracteristică, de altfel pentru ierbivore. Bacteriile prezente în intestin produc cantități mari de gaz, care ar dezechilibra corpul în apă, dacă n-ar exista adaptări compensatorii. Astfel, oasele lamantinilor sunt masive, cu densitate mare, foarte grele; plămânii se întind în tot lungul cavitații corpului, încărcătura gazoasă fiind astfel mai uniform repartizată, iar corpul este ușor turtit. Toate aceste caracteristici ajută lamantinii sa-și păstreze echilibrul în apa. O altă adaptare la conținutul scăzut de substanțe nutritive este metabolismul lor lent; de aceea, lamantinii se mișca încet și nu pot supraviețui decât în ape cu temperaturi relativ ridicate.
Blândele sirene de apă dulce sunt, din păcate, și ele amenințate cu dispariția. Carnea lor gustoasa, comportamentul lor blând, mișcările lente și rata de înmulțire foarte scăzuta (o femela, deși poate trai câteva zeci de ani, naște în cursul vieții doar câțiva pui) reprezintă o combinație primejdioasa de factori, care a dus la împuținarea acestor mamifere. Chiar dacă azi nu mai sunt vânate atât de intens ca în trecut, au apărut alte amenințări. Ape poluate, bărci cu motor, care rănesc sau chiar omoară multi dintre ei… Aceste necazuri le au mai ales lamantinii din Florida, care au ghinionul sa traiască într-o zonă cu populație umană densă și cu o intensă activitate turistică. În schimb, lamantinii din bazinul Amazonului pătimesc mai cu seama din cauza vânării de către localnici. Carnea de lamantin prăjita în propria ei grăsime este un fel de mâncare extrem de prețuită în regiunile tropicale sudamericane. Nu numai localnicii au exploatat astfel lamantinii, ci și coloniștii europeni care, până pe la jumătatea secolului XX vânau anual zeci de mii de astfel de animale și comercializau carnea și pieile.
Chiar și azi, deși comerțul cu carne de lamantin a fost interzis, iar mare parte din populația riverană din bazinul Amazonului migrează la orașe, renunțând sa mai vâneze lamantini, numărul acestor animale e destul de mic. Mai sunt și plasele de pescuit, în care se încurcă multi lamantini; nemaiputând sa iasă la suprafața pentru a respira, suferă o moarte groaznică, prin înec. Autoritățile din regiune și organizațiile neguvernamentale duc întruna munca de lămurire în rândul pescarilor autohtoni, încercând sa-i convingă să supravegheze atent plasele și să elibereze imediat lamatinii prinși accidental în ele. În regiunea braziliana a Amazoniei, au fost înființate, începând din 1977, câteva rezervații în care, printre alte specii, sunt protejați lamantinii amazonieni.
CE LEGĂTURA ARE LAMANTINUL CU HIDROCENTRALA?
Că lamantinii au un loc și un rost în complicatul echilibru al ecosistemelor naturale, e ușor de înțeles; e însa remarcabil faptul ca aceste sirene dolofane au un rol util chiar și în lumea supertehnologizată creată de oameni. Recent, lamantinii au început sa fie apreciați pentru importanța lor în întreținerea canalelor de irigație, a lacurilor de acumulare, a barajelor artificiale, pe care le curață de plantele acvatice în exces. Fără astfel de intervenții igienice, înmulțirea excesivă a plantelor determină intensificarea evaporării apei; tulpinile lungi și abundente stânjenesc navigația, pot bloca părțile în mișcare al utilajelor hidroenergetice, iar prin descompunerea materiei vegetale sunt eliberate substanțe care intoxica viețuitoarele acvatice și corodează părțile metalice ale acelorași utilaje.
Pe deasupra, plantele supra-abundente împiedică pătrunderea unei cantități suficiente de lumină, iar în lipsa acestuia, scade cantitatea de plancton – ansamblul de organisme mărunte care constituie baza piramidei trofice – astfel încât populațiile de pești, lipsite de hrana suficientă, au de suferit. Introducerea lamantinilor în astfel de ape (asa cum se procedează în Florida) corectează aceste dezechilibrez. Exista așadar, un motiv în plus pentru a proteja aceste sirene de apa dulce; altfel, în curând, ar putea deveni și ele o legenda.
Cu mișcările lor leneșe și înfățișarea lor atât de blânda, pașnică, dar încă prea puțin cunoscute, căci nu sunt ușor de studiat, sirenele adevărate - atâtea câte mai trăiesc azi – sunt prezente stranii într-o lume în care totul tinde să devină tot mai rapid și mai violent. Chiar dacă știința moderna le-a dat un nume și le-a încadrat într-o clasificare zoologică, sirenele noastre contemporane – lamantini și dugongi – sunt încă niște animale misterioase, tot atât de bizare și fascinante ca și legendarele făpturi cu cozi de peste, create de imaginația oamenilor și cărora sirenienii le-au servit drept model.
Sursa: Mihaela Stanescu
Adaptare și foto: Carmen Pankau
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu