Religia a constituit un element care a caracterizat sub mai multe aspecte originalitatea cultural-spirituala a geţilor. Figuri notorii ale filozofiei antice cum ar fi Herodot, Hecateu, Platon, Diodor din Sicilia, Strabon, Arrian, Lucian, Iulian, Iordanes, Oridene, Porphyrious, Enea din Gaza, Hesychios și alții, au dedicat capitole însemnate din operele lor acestui subiect.
Cele mai relevante și cele mai multe date despre religia geților însă le întâlnim în Istoria lui Herodot, care vorbește despre credința geților în nemurire „ei se cred nemuritori”, întemeiată pe cultul lui Zalmoxis:
„credința lor este ca ei nu mor și că cel care piere se duce la Zalmoxis, o ființa divină (daimon, pe care unii îl cred a fi același cu Gebeleizis”.
La același autor remarcăm că sunt semnificative cele trei ipostaze sub care ne este prezentată zeitatea supremă a geților: THEOS (zeu), DAIMON (între zeu și om) și ANTROPOS ca muritor de rând.
Din surse putem observa doctrina pe care a promovat-o Zalmoxis. El îi învață pe oameni că nici ei și nici urmașii lor nu vor muri, ci vor merge și vor trai veșnic. Conform acestei doctrine pe lumea cealaltă pleacă sufletul și nu trupul, adică este vorba de credința în imortalitatea sufletului. Moartea este doar un prilej de eliberare a sufletului.
Din surse putem observa doctrina pe care a promovat-o Zalmoxis. El îi învață pe oameni că nici ei și nici urmașii lor nu vor muri, ci vor merge și vor trai veșnic. Conform acestei doctrine pe lumea cealaltă pleacă sufletul și nu trupul, adică este vorba de credința în imortalitatea sufletului. Moartea este doar un prilej de eliberare a sufletului.
Luând ca baza cele expuse de Herodot, putem vorbi despre Zalmoxis mai degrabă ca despre reformator al religiei gete și ca întemeietorul unei doctrine noi, religioase sau întemeietorul unui cult misteric. În concluzie, putem rezuma că ZALMOXIS a fost un personaj real, care mai apoi a fost divinizat/zeificat.
O interpretare exigentă a surselor de care dispunem ne pune în drept să afirmăm că Zalmoxis a fost o divinitate chtonian-agrară, un zeu al fertilității și vegetației, căpătând treptat și atribute uraniano-solare. În legătură cu cultul marelui zeu al geților, sunt puse unele construcții de cult de la Sarmizegetusa, aici aflându-se după toate probabilitățile, acel Munte-Sfânt – KOGAIONON, care ar fi fost locul de retragere al lui Zalmoxis și despre care scrie Strabon.
Prezența contradictorie a lui Zalmoxis în surse a suscitat discuții în ceea ce privește definirea caracterului religiei geţilor.
Deși accente s-au pus și pe caracterul dualist, monoteist, henoteist, marea majoritate a cercetătorilor s-au axat în jurul teoriei politeiste, care actualmente este în preeminentă față de cele expuse mai sus. Aceasta concepție, susține existenta unui panteon religios getic, asemănător celui grecesc sau roman (“plagiat” tot de la geți –n. r. Carmen Pankau), în care Zalmoxis își ocupa locul său prioritar.
Recunoașterea contribuției aduse de Zalmoxis la tezaurul religios universal se concretizează în textul lui Diodor din Sicilia, care citează trei mari profeți ai omenirii: pe Zarathrusta al perșilor, pe Zamolxis al geților și pe Moise al evreilor. Aceasta a dus la faptul ca astăzi, în marele dicționare de mitologie să citim numele lui Zalmoxis, reflectând o notorietate a Antichității.
BENDIS – Zeița din mitologia getică, adorată de strămoșii noștri ca zeiță a Lunii, a pădurilor, a farmecelor, a nopții și poate ca zeiță magiciană. Unele reprezentări plastice ca bustul de bronz de la Piatra Rosie o arată cu sâni proeminenți, ca și presupunerea că era o divinitate adorată mai ales de femei, ar fi un indiciu ca era socotită poate în primul rând zeița dragostei și a maternității.
CAVALERUL TRAC – Tânăr zeu al geților, reprezentat călare, adesea în scene de vânătoare. Atributele și originea zeului sunt deocamdată obscure. Numit „Theos Heros” – stăpân căpetenie, mai apoi semizeu de origine muritoare iar în varianta romană „Deus sanctus Heron”, unele imagini ale călărețului get sunt însoțite de inscripții unde numelui „Heron”, „Heros” îi urmează adesea diverse epitete: „Invictus” – Nebiruitul, „Aeternus” – Veșnicul, „Katahtonios” – Stăpânul morților, „Ktistes” – întemeietorul de neamuri, mai des „Vetespios”. Iconografia românească l-a păstrat în chipul Sf. Gheorghe.
DERZELAS – Zeu aparținând mitologiei getice, având un cult de origine autohtonă. E considerat fie zeu al sănătății, al energiei vitale (I.I.Russu) fie o divinitate subpământeană (I.H.Crisan). Un templu al lui Derzelas s-a zidit la Histria în sec al III-lea î.e.n.
GEBELEIZIS – Zeu getic al cerului înnourat și pluvial, diriguitor al furtunii și al fulgerelor, în onoarea sau împotriva căruia geții trăgeau cu arcurile (după unii spre a purifica fața zeului ceresc risipindu-i norii, după alții spre a-i reproșa norii excesivi, aducători de grindină și de trăsnete primejdioase pentru păduri, gospodării, grâne și pentru vita de vie). Această practică e înregistrată și în alte zone geografice, tirul aglomerat de săgeți și strigătele masive puteau creea curenți de aeri ce risipeau norii. Gebeleizis e amintit numai de Herodot care îl citează imediat după Zamolxis ceea ce a dus la false presupuneri că cei doi s-ar confunda. În iconografia românească s-a păstrat ca Sf. Ilie.
VESTA - O altă zeitate importantă a geților a fost zeița vetrei și a focului, ocrotitoarea casei, cu numele de Vesta (Hestia). Geții țineau focul sacru aprins în vetre, protejat de niște pereți, urmând ca în viitor casele să fie zidite în formă de dreptunghi, în care se închinau și o cinsteau pe această zeiţă. Căci fiecare cămin se considera altarul ei.
SABAZIUS – zeul vitei-de-vie, al petrecerilor și al dragostei eterne. Era unul dintre cei mai populari zei la geți, în special sărbătorit la lumina făcliilor noaptea într-o petrecere de zile mari, cu un consum necontrolat de vin, toamna, când era srânsă roadă de struguri din vii.
Sărbătoarea se ţinea în fiece an, cu mare bucurie, la care participa toată lumea, cinstindu-1 cu dragoste pe zeu. Grecii, “preluându-1”, l-au numit Dionysos, iar romanii l-au “preluat” și l-au denumit Bacchus.
ARES – Cunoscut ca un neam de luptători, de viteji, geţii nutreau un respect deosebit marelui zeu al războiului Ares. Sărbătorile închinate lui purtau pecetea învingătorilor, care îi ucideau pe prizonieri, dând o lecţie duşmanilor, care au vrut să le cucerească libertatea. La romani el va intra în istorie sub numele de Marte (personaj “preluat” de asemenea de la geţi).
HERMES – zeul păstorilor, călătoriei pe pământ, negustorilor, elocinţei, literaturii, atletismului şi hoţilor. Era mesagerul zeilor. În afară de asta, el s-a considerat un patron al poeziei şi ştiinţelor. În calitate de Hermes Trismegistul va personifica gândirea. El călăuzea morţii în lumea de dincolo. Regii geţilor îl cinsteau cu evlavie pe Hermes ai cărui coborâtori se credeau. Purta în mâini un baston magic, caduceul şi o bonetă care îl făcea invizibil. Iubea nespus de mult să-i însoţească pe oameni.
APOLLON – Unul dintre cei mai mari zei ai antichităţii este Apollon. Get prin naştere, el şi-a văzut lumina zilei pe pămănturile hiperboreene. Lumea antică i-a purtat o mare cinste. Căci el întruchipa înţelepciunea însăşi, dăruind oamenilor lumina fizică şi spirituală. Popoarele antice i-au închinat nenumărate legende, a fost cântat în imnuri, poeţii i-au dedicat cele mai frumoase poezii şi poeme. Era considerat împărat ce domnea peste lumea muritoare.
DOMNUL NOPŢII – Un alt cult de mare importanţă şi de valoare, având o influenţă largă în spaţiul vast getic a fost cultul Domnului Nopţii, ce simboliza viaţa frumoasă, plină de bucurii şi de iubire faţă de aproapele. Această mişcare a Domnului Nopţii se opunea cultului lui Dionysos. Misterele Domnului Nopţii erau cunoscute doar de preoţi şi acoperite de taină, ce se celebrau pe timp de noapte în cercul celor iniţiaţi. Grecii vor însuşi acest cult, iar pe întemeietor îl vor numi ORPHEUS. Aşadar, grecii l-au “preluat” de la geţi pe însuşi Orfeu, marele poet și muzician al antichităţii, inspirat în creaţiile sale de Apollon şi de muze, un mare civilizator care i-a învăţat pe oameni tainele artei şi ale sufletului.
KOGAIONON – Mitologicul munte getic în care a fost sediul lui Zamolxis sau locuința marelui preot get. Semnalat de greci, muntele nu a fost identificat. Presupunerile au adus în discuție celebre vârfuri muntoase ca Gugu, Ceahlăul, Dealul Grădistii, Omul, fiecare cu argumente pro și contra. Anumite asemănări semantice din unele izvoare grecești impun prima ipoteză, semnificația numelui îl impune pe Omul, de asemenea Sfinxul din Bucegi pare să aibă o semnificație deosebită.
Strabon scrie despre pestera de retragere a lui Zamolxis: „Tot asa si acest munte a fost recunoscut drept sacru și astfel îl numesc și getii; numele lui, Kogaionon, era la fel cu al râului ce curgea alături.”(Geografia,VII,3,5). Acest citat lansează o interesantă ipoteză: numele mai important ar fi al râului după care a fost numit și muntele deci muntele este lângă un râu însemnat, (Neparis, astăzi Ialomiţa – n. r. Carmen Pankau) (poate nu doar din punct de vedere al debitului).
De asemenea, se știe că lui Zamolxe geţii i-au construit o locuință mare în peșteră, deci trebuie să se mai găsească ruinele acestei locuințe în peștera. Autorii menționează că geții își numeau preoții „CĂLĂTORI PRIN NORI” ceea ce propune pentru localizarea acestui munte un vârf foarte înalt. Peștera mitică a lui Zamolxe ar fi putut să aibă galerii întortocheate, ceea ce ar explica dispariția lui.
O interpretare exigentă a surselor de care dispunem ne pune în drept să afirmăm că Zalmoxis a fost o divinitate chtonian-agrară, un zeu al fertilității și vegetației, căpătând treptat și atribute uraniano-solare. În legătură cu cultul marelui zeu al geților, sunt puse unele construcții de cult de la Sarmizegetusa, aici aflându-se după toate probabilitățile, acel Munte-Sfânt – KOGAIONON, care ar fi fost locul de retragere al lui Zalmoxis și despre care scrie Strabon.
Prezența contradictorie a lui Zalmoxis în surse a suscitat discuții în ceea ce privește definirea caracterului religiei geţilor.
Deși accente s-au pus și pe caracterul dualist, monoteist, henoteist, marea majoritate a cercetătorilor s-au axat în jurul teoriei politeiste, care actualmente este în preeminentă față de cele expuse mai sus. Aceasta concepție, susține existenta unui panteon religios getic, asemănător celui grecesc sau roman (“plagiat” tot de la geți –n. r. Carmen Pankau), în care Zalmoxis își ocupa locul său prioritar.
Recunoașterea contribuției aduse de Zalmoxis la tezaurul religios universal se concretizează în textul lui Diodor din Sicilia, care citează trei mari profeți ai omenirii: pe Zarathrusta al perșilor, pe Zamolxis al geților și pe Moise al evreilor. Aceasta a dus la faptul ca astăzi, în marele dicționare de mitologie să citim numele lui Zalmoxis, reflectând o notorietate a Antichității.
BENDIS – Zeița din mitologia getică, adorată de strămoșii noștri ca zeiță a Lunii, a pădurilor, a farmecelor, a nopții și poate ca zeiță magiciană. Unele reprezentări plastice ca bustul de bronz de la Piatra Rosie o arată cu sâni proeminenți, ca și presupunerea că era o divinitate adorată mai ales de femei, ar fi un indiciu ca era socotită poate în primul rând zeița dragostei și a maternității.
CAVALERUL TRAC – Tânăr zeu al geților, reprezentat călare, adesea în scene de vânătoare. Atributele și originea zeului sunt deocamdată obscure. Numit „Theos Heros” – stăpân căpetenie, mai apoi semizeu de origine muritoare iar în varianta romană „Deus sanctus Heron”, unele imagini ale călărețului get sunt însoțite de inscripții unde numelui „Heron”, „Heros” îi urmează adesea diverse epitete: „Invictus” – Nebiruitul, „Aeternus” – Veșnicul, „Katahtonios” – Stăpânul morților, „Ktistes” – întemeietorul de neamuri, mai des „Vetespios”. Iconografia românească l-a păstrat în chipul Sf. Gheorghe.
DERZELAS – Zeu aparținând mitologiei getice, având un cult de origine autohtonă. E considerat fie zeu al sănătății, al energiei vitale (I.I.Russu) fie o divinitate subpământeană (I.H.Crisan). Un templu al lui Derzelas s-a zidit la Histria în sec al III-lea î.e.n.
GEBELEIZIS – Zeu getic al cerului înnourat și pluvial, diriguitor al furtunii și al fulgerelor, în onoarea sau împotriva căruia geții trăgeau cu arcurile (după unii spre a purifica fața zeului ceresc risipindu-i norii, după alții spre a-i reproșa norii excesivi, aducători de grindină și de trăsnete primejdioase pentru păduri, gospodării, grâne și pentru vita de vie). Această practică e înregistrată și în alte zone geografice, tirul aglomerat de săgeți și strigătele masive puteau creea curenți de aeri ce risipeau norii. Gebeleizis e amintit numai de Herodot care îl citează imediat după Zamolxis ceea ce a dus la false presupuneri că cei doi s-ar confunda. În iconografia românească s-a păstrat ca Sf. Ilie.
VESTA - O altă zeitate importantă a geților a fost zeița vetrei și a focului, ocrotitoarea casei, cu numele de Vesta (Hestia). Geții țineau focul sacru aprins în vetre, protejat de niște pereți, urmând ca în viitor casele să fie zidite în formă de dreptunghi, în care se închinau și o cinsteau pe această zeiţă. Căci fiecare cămin se considera altarul ei.
SABAZIUS – zeul vitei-de-vie, al petrecerilor și al dragostei eterne. Era unul dintre cei mai populari zei la geți, în special sărbătorit la lumina făcliilor noaptea într-o petrecere de zile mari, cu un consum necontrolat de vin, toamna, când era srânsă roadă de struguri din vii.
Sărbătoarea se ţinea în fiece an, cu mare bucurie, la care participa toată lumea, cinstindu-1 cu dragoste pe zeu. Grecii, “preluându-1”, l-au numit Dionysos, iar romanii l-au “preluat” și l-au denumit Bacchus.
ARES – Cunoscut ca un neam de luptători, de viteji, geţii nutreau un respect deosebit marelui zeu al războiului Ares. Sărbătorile închinate lui purtau pecetea învingătorilor, care îi ucideau pe prizonieri, dând o lecţie duşmanilor, care au vrut să le cucerească libertatea. La romani el va intra în istorie sub numele de Marte (personaj “preluat” de asemenea de la geţi).
HERMES – zeul păstorilor, călătoriei pe pământ, negustorilor, elocinţei, literaturii, atletismului şi hoţilor. Era mesagerul zeilor. În afară de asta, el s-a considerat un patron al poeziei şi ştiinţelor. În calitate de Hermes Trismegistul va personifica gândirea. El călăuzea morţii în lumea de dincolo. Regii geţilor îl cinsteau cu evlavie pe Hermes ai cărui coborâtori se credeau. Purta în mâini un baston magic, caduceul şi o bonetă care îl făcea invizibil. Iubea nespus de mult să-i însoţească pe oameni.
APOLLON – Unul dintre cei mai mari zei ai antichităţii este Apollon. Get prin naştere, el şi-a văzut lumina zilei pe pămănturile hiperboreene. Lumea antică i-a purtat o mare cinste. Căci el întruchipa înţelepciunea însăşi, dăruind oamenilor lumina fizică şi spirituală. Popoarele antice i-au închinat nenumărate legende, a fost cântat în imnuri, poeţii i-au dedicat cele mai frumoase poezii şi poeme. Era considerat împărat ce domnea peste lumea muritoare.
DOMNUL NOPŢII – Un alt cult de mare importanţă şi de valoare, având o influenţă largă în spaţiul vast getic a fost cultul Domnului Nopţii, ce simboliza viaţa frumoasă, plină de bucurii şi de iubire faţă de aproapele. Această mişcare a Domnului Nopţii se opunea cultului lui Dionysos. Misterele Domnului Nopţii erau cunoscute doar de preoţi şi acoperite de taină, ce se celebrau pe timp de noapte în cercul celor iniţiaţi. Grecii vor însuşi acest cult, iar pe întemeietor îl vor numi ORPHEUS. Aşadar, grecii l-au “preluat” de la geţi pe însuşi Orfeu, marele poet și muzician al antichităţii, inspirat în creaţiile sale de Apollon şi de muze, un mare civilizator care i-a învăţat pe oameni tainele artei şi ale sufletului.
KOGAIONON – Mitologicul munte getic în care a fost sediul lui Zamolxis sau locuința marelui preot get. Semnalat de greci, muntele nu a fost identificat. Presupunerile au adus în discuție celebre vârfuri muntoase ca Gugu, Ceahlăul, Dealul Grădistii, Omul, fiecare cu argumente pro și contra. Anumite asemănări semantice din unele izvoare grecești impun prima ipoteză, semnificația numelui îl impune pe Omul, de asemenea Sfinxul din Bucegi pare să aibă o semnificație deosebită.
Strabon scrie despre pestera de retragere a lui Zamolxis: „Tot asa si acest munte a fost recunoscut drept sacru și astfel îl numesc și getii; numele lui, Kogaionon, era la fel cu al râului ce curgea alături.”(Geografia,VII,3,5). Acest citat lansează o interesantă ipoteză: numele mai important ar fi al râului după care a fost numit și muntele deci muntele este lângă un râu însemnat, (Neparis, astăzi Ialomiţa – n. r. Carmen Pankau) (poate nu doar din punct de vedere al debitului).
De asemenea, se știe că lui Zamolxe geţii i-au construit o locuință mare în peșteră, deci trebuie să se mai găsească ruinele acestei locuințe în peștera. Autorii menționează că geții își numeau preoții „CĂLĂTORI PRIN NORI” ceea ce propune pentru localizarea acestui munte un vârf foarte înalt. Peștera mitică a lui Zamolxe ar fi putut să aibă galerii întortocheate, ceea ce ar explica dispariția lui.
PREOTII GEŢI– În literatura de specialitate, se întâlnesc trei categorii de preoți:
1. KAPNOBATAII – „umblătorii prin nori”. Explicația denumirii s-a pierdut în negura timpului. Probabilitatea o are călătoria în munții cu vârfurile înconjurate de nori, deci, în chilii asemănătoare călugărilor de azi. Se înțelege că trăiau în simplitate, regim alimentar și în meditație în fata zeului lor (și de ce nu poate și al nostru, pentru că există izvoare care ne spun că geții credeau într-un zeu suprem căruia nu îi spunea numele, nu de frică, rușine sau alte motive, ci pentru simplul fapt că nu îi puteau exprima complexitatea).
2. KTISTAII – „întemeietorii de neamuri”. Voi face un nou apel la atât de controversata „interpretio graeca” pentru a sublinia posibilitatea că grecii să se fi înșelat: după părerea mea, adevăratul înțeles al numelui acestor preoți era „întreținătorii de neamuri”, „vindecătorii de neamuri”, deci renumiții medici geți. Ca o dovadă în plus, aceeași observație se potrivește și polistirenilor: „întreținătorii de orașe” sau cavalerilor geți: „întreținătorii de neamuri”, „apărătorii de neamuri”.
Acești preoți erau renumiți prin tehnica lor de a începe cu sufletul și a continua cu tratarea trupului. De aceea aveau probabil nevoie de religie sub o formă pe care nu o mai cunoaștem azi (sau poate da: bioenergoterapia). v. Derzelas.
3. POLISTAII – „întemeietorii de orașe”. La aceasta castă preoțească, denumirea ei îi propune membrii ca învățători care trăiau în orașe, unde erau sanctuarele (vezi calendarele, și care nu erau potrivite ascetismului). Avem celebre exemple pentru a susține aceasta teorie: Zamolxe, Deceneu. Acești preoți-învățători excelau în științe (fizică, astronomie), morală, psihologie, filosofie, ultima, implicând și religia.
4. PREOTII LUPTĂTORI – Strabon ne mai spune că tinerilor preoți geți li se predica curajul. Aceștia fiind lipsiți de teamă. Pentru ce altceva decât pentru prezenta pe câmpul de luptă? Rolul lor de a îmbărbăta ostenii, sau ca medici-militari, nu prea stă în picioare în fața mea, acesta fiind unul mult mai complex. Așadar o nouă castă care nu a fost înțeleasă de autorii antici, deci nu a fost menționată decât de Iordanes, care ne spune că „armata lui Filip al Macedoniei fu împrăștiată de preoții geți”, așa că eu pot doar să propun această variantă. Și aici avem un exemplu celebru: preotul (vicerege! și care nu era ktistai, ci mai degrabă polistai) Vezina a luat parte la lupta de la Tapae. Este posibil ca preoții, bărbați fiind, să fi fost organizați, în momente grele sau în mod uzual, în contingente speciale de războinici sau medici, auxiliari etc.
3. POLISTAII – „întemeietorii de orașe”. La aceasta castă preoțească, denumirea ei îi propune membrii ca învățători care trăiau în orașe, unde erau sanctuarele (vezi calendarele, și care nu erau potrivite ascetismului). Avem celebre exemple pentru a susține aceasta teorie: Zamolxe, Deceneu. Acești preoți-învățători excelau în științe (fizică, astronomie), morală, psihologie, filosofie, ultima, implicând și religia.
4. PREOTII LUPTĂTORI – Strabon ne mai spune că tinerilor preoți geți li se predica curajul. Aceștia fiind lipsiți de teamă. Pentru ce altceva decât pentru prezenta pe câmpul de luptă? Rolul lor de a îmbărbăta ostenii, sau ca medici-militari, nu prea stă în picioare în fața mea, acesta fiind unul mult mai complex. Așadar o nouă castă care nu a fost înțeleasă de autorii antici, deci nu a fost menționată decât de Iordanes, care ne spune că „armata lui Filip al Macedoniei fu împrăștiată de preoții geți”, așa că eu pot doar să propun această variantă. Și aici avem un exemplu celebru: preotul (vicerege! și care nu era ktistai, ci mai degrabă polistai) Vezina a luat parte la lupta de la Tapae. Este posibil ca preoții, bărbați fiind, să fi fost organizați, în momente grele sau în mod uzual, în contingente speciale de războinici sau medici, auxiliari etc.
RITUALUL DE ZEIFICARE
Am observat un fel de cale pe care marii preoți trebuiau s-o urmeze. Să cunoască mari religii și concepte filozofice, chiar dacă nu aderau la ele. Aici aș menționa că nu cred că e vorba de o instruire a preoților geți în țări străine, deoarece ei dețineau cunoștințe pe care EGIPTENII ȘI GRECII NU LE AVEAU. Apoi, marii preoți întorși pe pământurile natale se asociau cu regele. Din nou consider că preoții nu-și convingeau regii să li se asocieze, ci doar urmau un obicei existent deja (avem ca exemple pe Zamolxis, Deceneu, Vezina). Undeva în acest răstimp marii preoți trecând de un anumit prag, o anumită probă complexă sunt zeificați.
Unele descoperiri presupun existența la geți a cultelor familiale: cultul focului și cultul strămoșilor, precum și a unor culte publice, consacrate zeilor, eroilor, sărbătorite de comunități în sanctuare. La fel se atesta existenta unui cult al locurilor înalte a „muntelui sfânt”. Sursele scrise indica prezența la geți a cultului izvoarelor, râurilor, fluviilor.
Obiceiurile și practicile funerare reprezintă, în general, o proiecție a credințelor și mentalității oamenilor despre „lumea de dincolo”. Pentru geți era caracteristic ritul funerar, care îmbina incinerația cu înhumarea, adică era caracteristic biritualismul.
Proporția riturilor este reprezentată diferit, însă predomina incinerația. Necropolele getice sunt de două tipuri: plane și tumulare. Necropolele plane nu au nici un semn la suprafața solului, spre deosebire de cele tumulare, care pot fi observate cu ochiul liber datorită movilelor de pământ ce s-au păstrat până astăzi cu o înălțime de la 0,5 m până la 4-5 m.
Viata religioasa a geților a cunoscut diverse forme de organizare. O dovadă în acest sens sunt construcțiile descoperite la Sarmizegetusa și alte așezări, care au o menire religioasă.
Cercetările arheologice din ultimele decenii au evidențiat un număr 30 de sanctuare în cadrul a 20 de așezări din arealul de locuire geto-dacic.
Cronologic, sanctuarele geto-dace, în majoritatea lor sunt încadrate între sfârșitul secolului al II-lea î. Hr. și epoca romană, însă unii specialiști consideră că, cele mai vechi sanctuare sunt cele de la Butuceni și Dolineanu, datate în sec. IV-III i.Hr.
Cercetările arheologice din ultimele decenii au îmbogățit considerabil cunoștințele despre dezvoltarea comunităților geto-dace. În domeniul funerar, schimbările deosebite se petrec la intersecția secolelor III-II a.Hr. Astfel, aristocrația getică în sec. II i. Hr. – I p.Hr. renunța la ritul inhumației, menționat de Herodot și ilustrat de descoperiri arheologice din sec. V-III i.Hr.
Studierea fenomenelor legate de ritul și ritualul funerar ne ajută, alături de alte mărturii, să înțelegem ce forțe i-au influențat în activitatea lor, ce credințe și prejudecăți i-au dominat, în ce spațiu spiritual și afectiv și-au dus existentă, spre ce virtuți au aspirat, deci, în esență, atitudinea geților fața de univers, a căror parte componentă erau.
Sursa: dracones
Adaptare și foto: Carmen Pankau
Adaptare și foto: Carmen Pankau
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu