ILIADA CA SURSĂ A PROTOISTORIEI POPORULUI ROMÂN (1/2)

“În urmă cu circa trei milenii, poemele homerice făceau, ultimele, elogiul vechii lumi gete. Lume a cărei măreţie începea să apună într-o aură de mister, păstrându-şi însă neatinsă puritatea timpurilor străvechi, în timp ce lumea greacă progresa mereu şi neîntrerupt, devenind, încet dar sigur, un prim etalon al antichităţii clasice”.
Silviu N. Dragomir

Geţii s-au estompat în continuare şi din ce în ce mai mult, deoarece persistau în stadiul unei civilizaţii arhaice, întrând după un mileniu în aria cuceririlor romane, pentru ca imediat apoi să ajungă pentru un alt mileniu în acel areal al marilor migraţiuni devastatoare. Însă – asta o vom vedea de îndată!, nu fusese dintotdeauna aşa.

1- SUBIECTUL EPOPEEI ILIADA
 
Subiectul primei epopei a lui Homer, Iliada, ne este dezvăluit de poet odată cu obişnuita invocare a Muzelor -, chiar din primul său cânt şi din primele sale versuri:

“Cântă zeiţă, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul,
Patima crudă ce-aheilor mii de amaruri aduse…”
(Cîntul I / versurile 1 şi 2 din ediţia definitivă a lui George Murnu)

Este vorba, aşadar, de GETUL AHILE, personaj localizat spaţial către Gurile Istrului.
Epopeea rămâne ca epopee doar prin extensia sa (16.000 de versuri); temporal însă, ea zugrăvind numai o mică parte a celor zece ani –, atât cât se pare că au durat, în realitate, luptele aheilor de sub zidurile gezeace ale Troiei.

2- CINE AU FOST, ÎN FAPT, GEŢII?

Pentru vechii greci, a fi get (n.r. traci, cum îi numeau ei) avea o certă valoare de simbol; ceea ce era sinonim cu faptul de a dispune de acel neasemuit temperament impetuos al unui: oştean desăvârşit, posesor al unui suflet care şi-a păstrat nealterată puritatea timpurilor străvechi. Se ajunsese până acolo încât, elinii – ca semn al strălucirii – îşi CĂUTAU în vechime ASCENDENŢE GENEALOGICE GETE, uneori chiar cu specificarea unei anumite sorginţi gete! Un exemplu ar fi însuşi Zeul războiului, Ares, cel nesătul de lupte, care, potrivit unor legende, era originar din GEŢIA. Mai mult, fiica sa, Penthesileea, trăia pe pământurile din stânga DUNĂRII; iar atunci când tatăl său a păcătuit cu zeiţa Afrodita şi a fost surprins de Hefaistos, zeul s-a refugiat în războinica Geţie.
Ascendenţe gete şi-a găsit până şi comandantul suprem al aheilor, Agamemnon, pentru ca să nu mai vorbim de Licurg, zis chiar Getul (Tracul), ce nu făcea excepţie faţă de ceilalţi greci care asociau virtuţile eline de cele ale geţilor din acel nord – îndepărtat şi misterios –, considerat ca sorginte a tuturor obârşiilor.
AHILE, cel-iute-de-picior, personajul preferat al lui Homer, era de asemenea GET, atestat fiind – aşa cum am mai spus – ca având sorgintea spre gurile de vărsare ale Istrului, acolo unde tatăl său, Peleu, era rege. Şi, deloc întâmplător, poetul poeţilor îi descrie pe geţi abia în al zecelea cânt al cărţii sale, tocmai în scopul vădit de a le asigura O APARIŢIE TOTAL STRĂLUCITOARE –, ceea ce nu ar fi reuşit prin înşiruirea comună de la începuturile povestirii sale. E vizibil că, la Homer, care se pare că ar fi trăit prin secolul al IX-lea î.H., civilizaţiile minoică, cretană şi getă, reprezentau în fapt vechile civilizaţii ale bătrânelor timpuri eroice; cu un plus evident pentru geţii care-i erau contemporani. Din cartea elenismului, Iliada, aflăm cum îi vedeau grecii pe acei geţi (traci):

“Tracii, veniţi de curând, se află la marginea oastei;
Resos li-i Domnul, odrasla lui Eioneu, şi-i acolo.
Caii văzutu-i-am eu, n-au seamă de mari şi de mândri,
Albi ca zăpada sunt ei şi la fugă sunt repezi ca vântul.
Şi ferecat îi e carul cu aur şi argint, şi mai are
Arme grozave de aur ce par la vedere-o minune.
Dânsul cu ele a venit. Parcă nici nu se cade pe lume
Oamenii arme de aceste să poarte, ci numai zeii…” (C. X / v. 420-427)

Dar, când oare să fi avut loc asemenea lupte desfăşurate parcă în cadrul unei aceleiaşi familie de neamuri? Arheologii spun, începând cu Heinrich Schliemann, că TROIA homerică ar fi făcut parte din perioada bronzului timpuriu, încadrându-se perfect într-o civilizaţie dezvoltată – concomitent şi în mod paralel – pe toată platforma continentală “grecească”, dar prelungită pe întreaga puzderie de insule şi insuliţe din Marea Egee. În acest conflict al anticilor – susţin ei –, nu ar fi fost nicidecum vorba de o înfruntare a unor civilizaţii diferit evoluate pe scara istoriei.

3- RĂZBOIUL TROIAN S-A DESFĂŞURAT SPRE AMURGUL PROTOISTORIEI

Grecii revendică total posesiv, şi deci inutil, războiul troian ca fiind un război grecesc, al lor propriu. Dar, de fapt, ÎN PERIOADA RESPECTIVĂ ei NU EXISTAU CA POPOR bine determinat. Marele creuzet în care s-au format grecii propriu-zis i-a cuprins în reţetă şi pe acei dorieni (v. dory=lance) care, venind tot din Nord, ca un al treilea val de migratori din aceeaşi zonă boreală, au început să năvălească în Peninsulă abia DUPĂ DISTRUGEREA TROIEI de către ahei –, nume generic, cuprinzându-i nu doar pe acei bine precizaţi ahei, ci şi pe ionieni; ambilor mai spunându-li-se, tot în ansamblu, argieni sau danai. S-a mai admis că, în principiu, dorienii au apărut pe scena istoriei la ~ 100 de ani DUPĂ căderea Troiei, deci cam în secolul al XII-lea î. H. Prin urmare, în vremurile desfăşurării epopeei Iliada, ÎNCĂ NU EXISTAU GRECI, iar istoria nici măcar nu începuse.
Ne aflăm, temporal, într-o perioadă de tranziţie în care încep totuşi să se iţească primii zori ai istoriei. Fierul e pomenit în Iliada numai de câteva ori şi doar episodic:

“Prin cheutorile platoşei vârful de fier se prelinse”
(C. IV / v. 121, 131 şi 475; C. VII / v. 137)

Treapta de dezvoltare a eroilor homerici corespundea, desigur, şi cu aceea a strămoşilor noştri geţi. Cu toţii erau direct participanţi la conflict.
Amintim că bunurile erau încă stăpânite în comun (v. orânduirea gentilică) -, dar se întrevede naşterea proprietăţii private (cu o împărţire pe clase) prin cedarea de surplusuri către bărbaţii obştii care aduceau deosebit de mari servicii comunităţii. Asta ar rezulta şi din discursul marelui Ahile, care se opune ca bazileul atrid Agamemnon să mai fie răsplătit în plus faţă de cele care în mod normal fuseseră primite înainte de la comunitate:

(C. I / v. 119-122) “… Atride,
Cel mai slăvit între oameni şi mai ahtiat după avere,
Cum şi de unde să-ţi deie bărbaţii ahei o răsplată?
Bunuri prea multe de-a obştii noi nu ştim păstrate niciunde”

Chiar dacă perioada războiului Troian rămâne în continuare destul de controversată, s-a ajuns totuşi la un oarecare consens asupra unui interval destul de precis în situarea conflictului, anume: răstimpul cuprins între secolele al XII-lea şi al XIV-lea î. H.

4- PROTAGONIŞTII RĂZBOIULUI TROIAN AU FOST, ÎN REALITATE… GEŢII!

Ştiut lucru e faptul că cetăţile de pe coasta Asiei Mici – în frunte cu Troia, considerată ca un prim obiectiv al războiului – au fost înfiinţate în cea mai mare parte a lor de GEŢII numiţi DARDANI. Din celălalt sens, am văzut, civilizaţia aheiană ţinea tot de un acelaşi tip, aşa-zis getic, al băştinaşilor “mediteraneani” de o bănuită origine pastorală pelasgă, despre care ştim foarte puţin. Dar, aproape cu siguranţă, toate populaţiile Peninsulei fuseseră atrase de un climat generos, ca şi de păşunile bogate. Şi chiar de nu erau chiar geţi-geţi, aheii desigur că îşi făcuseră UN STAGIU MIGRATOR în Geţia.
Homer ni-i înşiruie, printre luptători, pe geţii care participau la confruntare:

-Din partea aheilor, geţi sunt mirmidonii -, apoi, mai greu de identificat, alte seminţii:

“Din Eubeea suflând a mânie abanţii, din Halchis
Şi din Eretria, din Histiea cea darnică-n struguri,
Şi din Cherint de la ţărm, din nalta cetate Dionul,
Şi din oraşul Carist şi locuitori din Stire –
Fură conduşi de-a lui Ares ortac Elefenor, feciorul
Lui Halcodonte, mai marele abanţilor tari de virtute.
Iuţi şi cu pletele-n spate dau zor după dânsul abanţii
Plini de războinic avânt şi cu suliţi de frasin întinse,
Gata să dea în duşmani şi platoşa să le sfâşie”
(C. II / v. 530-539; C. II / v. 770)

-Din partea troienilor, geţii sunt luptătorii lui Rhesos – amintiţi deja –, dar şi ceilalţi:
“Oaste mai mare, mai vajnică n-am pomenit eu ca asta…”

Peste troieni era Domn al lui Priam fecior, încoifatul
Hector, oşteanul măreţ. Sub el oştiră bărbaţii
Cei mai viteji şi mai mulţi şi gata la luptă din suliţi.
Iar pe dardani îi ducea căpitanul războinic Eneas,
Al lui Anhise fecior şi al dalbei zeiţe Afrodita”
(C. II / v. 791; C. II / v. 808-812)

Prin urmare, se pare că acest război troian ar fi fost, în realitate, o oarece „AFACERE” între ACEIAŞI GEŢI; în plus cu un bănuit iz de piraterie venit din ambele părţi: un get din Troia, pe numele său PARIS, o fură pe ELENA, soţia unui alt GET (Menelau era doar frate cu GETUL Agamemnon) şi-i lasă pe spartani nu doar fără frumoasa lor regină, ci şi fără o mare parte din multele lor averi. Agamemnon, foarte supărat de încălcarea sfintelor legi ale ospitalităţii familiei sale; dar mai cu deosebire prin faptul că toate fuseseră puse la cale de fiul regelui Priam, acela care domina Helespontul şi prin asta nordul Mării Egee, se pune în fruntea unei coaliţii peninsulare de corăbieri şi porneşte distrugerea incomodei Troia. Un act de piraterie ce ajunsese, ca şi azi, la nivel statal…
Cel puţin, aşa rezultă din acuzele războinicului get Ahile aduse lui Agamemnon:

“Nu de necaz pe troieni am venit eu cu armia-ncoace,
Spre a mă bate pe-aici, doar nu mi-s troienii de vină;
Nu mi-au răpit ei cirezi, nici bunuri cumva de-ale mele
Nu mi-au stricat ei, nici roadele-n ţara bărbaţilor Ftia
Cea cu pământ roditor, că la mijloc sunt stavile multe,
Munţii cu umbre pe văi şi marea cu clocot de valuri;
Ci ne-am luat după tine, sfruntate, ca tu să te bucuri,
Că răzbunăm pe troieni noi, pe fratele tău şi pe tine,
Cel făr-de-obraz….” (C. I / v. 150-158)

5- ILIADA – O VERITABILĂ CAPSULĂ A TIMPULUI

Grecii au refuzat să recunoască “preluările” făcute de la vechile populaţii mediteraneane, băştinaşe, în ciuda faptului că arheologii – şi în primul rând Arthur Evans – au arătat că acel coif al lui Hector, descris de Homer, apare întocmai pe o cupă de metal din insula Creta.
Reamintim că INSULA CRETA, dealtfel ca şi SPARTA, erau considerate de sorginte GETĂ. Dar şi scutul lui Aias, ori arcul lui Pandaros, au putut fi identificate pe vasele descoperite la Hagia Triada. Ei bine, aceeaşi greci, au recunoscut dintotdeauna “PRELUAREA” de la popoarele gete, vecinele lor de la nord, atât a poeziei, cât şi a muzicii.
Asemenea atitudini, uneori inexplicabile, pot fi însă cu uşurinţă trecute cu vederea dacă luăm în considerare că, tot grecii, au căutat permanent să păstreze pentru viitorime bunurile morale şi materiale la care a ajuns civilizaţia lor –, întocmai ca într-o veritabilă capsulă a timpului. Ca, după circa trei milenii, culmea, românii să repete performanţa printr-o aceeaşi tendinţă (v. Să fie oare mănăstirea Voroneţ o „capsulă a timpului?”, capitol din Enigme în jurul nostru – anul 1998, Silviu N. Dragomir).

ILIADA e, dincolo de poezie, o frescă unitară, întocmai ca un tablou veridic al unei lungi epoci. Acest TABLOU-POEM ne apare ca o îmbinare măiestrit ticluită, un VERITABIL TESTAMENT, în care se poate întrezări permanenta grijă de a lăsa posterităţii învăţămintele şi experianţele de veacuri ale unei civilizaţii care a PRELUAT de la alţii, dar a şi adăugat de la sine un sumum de lucruri şi fapte ce merită consemnate peste veacuri.
În realitate, suntem în faţa unor teribile adevăruri. Protoistorice, aş zice. Şi, deloc întâmplător, poetul Chateaubriand, atunci când – constrâns de împrejurări – a anunţat că-şi vinde faimoasa lui bibliotecă, spunea că va păstra numai o singură carte: Iliada.

6- MODALITĂŢI COMUNE ALE GEŢILOR, DAR ŞI ALE ROMÂNILOR, DE A IEŞI DIN CRIZE

În primul rând, va trebui să observăm – peste mii de ani – un acelaşi mod de a se căuta depăşirea unor mari şi catastrofale conflagraţii militare.
Astfel, ajunsă aproape de pieire din cauza prea multor pierderi, armata coaliţiei ahee nu mai vede nici o posibilitate să iasă din criza militară în care se zbătea de nouă ani, în afară doar de a apela, în ultimă instanţă, la înţelepciunea unui înalt prelat:

“Morţii ardeau sumedenii pe ruguri. Şi-n vreme de nouă
Zile, prin lagăr, zburară săgeţile dumnezeirii.
Dar, într-a zecea, pofti Peleianul la sfat ostăşimea…
Cred, o Atride, că noi o să fim nevoiţi să ne-ntoarcem
Iar înapoi rătăcind, dac-o fi să scăpăm de la moarte,
Căci deopotrivă ne seceră oastea războiul şi ciuma.
Să întrebăm dar un preot ori un zodier sau pe unul
Care-i de vise tălmaci, că şi visele vin de la Zeus,
Ca să ne spună de unde-i înverşunarea zeului Apolo?
Ceartă-ne oare dorind juruite prinoase ori jertfe?
Au poate arsura de fripte mioare şi capre alese
El dobândind, ar voi de la noi să-şi abată urgia?>
Zise şi-ndată şezu. Dar iată, se scoală-ntre dânşii
Fiul lui Testor, întâiul şi fala prorocilor, Calha,
Care ştia câte-au fost mai demult, câte sunt, câte fi-vor
Şi cârmuise ale aheilor vase pe mare spre Troia…”
(C. I / v. 51-70)

Iată că, întâmplător sau nu, după trei mii de ani, ŞTEFAN CEL MARE, a cărui oaste era şi ea „secerată” de mulţimea turcilor, apelează la sfaturile înţeleptului călugăr Daniil Sihastrul, încercând astfel să obţină victoria militară prin umila supunere la vrerile divinităţii.
Sigur că oricine ar putea obiecta realitatea că astfel de practici au fost – atât spaţial, cât şi temporal – comune şi multor altor vechi şi mari conducători de oşti care ajunseseră la ananghie…

SĂ SĂPĂM MAI ADÂNC…

Ne tot plângem, pe umerii celor care au răgazul să ne asculte, că nu dispunem de suficiente date despre trecutul îndepărtat al poporului nostru. Dar, nici nu ne omorâm prea mult cu căutatul -, exceptând, poate, arheologia. Iliada poate fi doar un simplu exemplu de patrimoniu universal rămas ÎNCĂ NEEXPLORAT DE ROMÂNI. Fie şi măcar ca operă de artă, Iliada a fost sondată pentru prima dată abia prin anul 1938 (?!) de către Nicolae Cartojan (v. Legendele Troadei în literatura veche românească).
În mod cu totul curios, epopeea este considerată de istorici ca o simplă poezie pe care – nu-i aşa? – nu te poţi bizui ca pe fapte reale, certe; dar, culmea, într-un acelaşi timp se admite de către poeţi că ea este doar STRĂMOŞUL poeziei europene şi, că, în realitate ar fi doar vorba de o pură istorie… romanţată. Ca să vezi…

Or, nimeni nu vrea să vadă – în afara unor încercări anterioare şi timide ale lui Nicolae Densuşianu – dacă nu cumva această epopee este posibil, ca întocmai oricărei arhaice opere de artă (fie ea cetate, monument, stelă funerară ş.a.) să mai conţină, în plus, o seamă de date şi situaţii care, peste milenii, s-ar fi putut păstra nealterate de timp -, în cazul în speţă comportamente, proceduri sau obiceiuri bine conturate la popoarele cărora le este premergătoare: pelasgi, geţi, protoromâni, români.
Este o justificare a unei păreri personale că printre puţinele semnale de comportament uman venite din trecutul nostru – mă refer la protoistorie, ca la cea mai adâncă investigare posibilă – şi în completarea creaţiilor populare: basme, credinţe, eresuri, poezii, colinde, oraţii, blesteme, descântece ş.a., s-ar putea foarte bine să apelăm şi la cele 16.000 de versuri ale primei epopei homerice, din care semnalăm doar câteva.

a) ROLUL DIVINITĂŢII LA GEŢI ŞI LA ROMÂNI. În viziunea homerică, punând în discuţie doar Iliada, desfăşurarea întâmplărilor pământeşti trebuie urmărită nu doar în înlănţuirea lor pur omenească, ci şi sub aspectul rolului Divinităţii. Pentru vechii geţi nu era îndeajuns de clară motivaţia pentru care – viteaz fiind şi dreptate având –, puteai totuşi foarte uşor să pierzi o bătălie din cauza unei voinţe imuabile, de nepătrus, atribuită pe atunci lui Zeus. De asta, poate, mulţimea jertfelor făcute zeilor la tot pasul de-a lungul întregii epopei homerice. Dar, tot aşa, pentru românii deveniţi între timp creştini, trebuia neapărat şi adeseori adus jertfe lui DumneZeu. Şi, poate, tot de aici, prinosurile ca şi bisericile închinate de către voievozii noştri (v. Ştefan cel Mare ş.a.) lui Dumnezeu, după fiecare bătălie câştigată; chiar dacă ea, adesea, era obţinută numai prin merite militare şi prin însăşi dreptatea cauzei.
Este vorba de acea credinţă rămasă permanentă la poporul român, anume că succesul şi reuşita în oricare dintre acţiunile omeneşti depind, în ultimă instanţă, nu doar de valoarea individuală, ci şi de ajutorul acordat de DumneZeu. Întocmai ca odinioară la geţi, de Divinitate. Ca să nu mai vorbim de jertfele animaliere care se mai aduceau în plin secol al XIX-lea de către populaţia rurală – aşişderea ca odinioară la geţi – cu precizări asupra rasei (păsări, ovine ş.a.), caracteristicilor animalului sacrificat (alb, negru, tânăr etc.), modului de împărţire a jertfei (ce anume din jertfă ia preotul, ce ia gazda ş.a.). Sau, chiar de către noii Domnitori la solemnităţile de înscăunare. Este consemnat istoric faptul că Voievozii munteni, atunci când veneau cu întreg alaiul de încoronare la Biserica Bunavestirii de la Curtea Veche, erau întâmpinaţi de un cioban dinainte ales şi frumos îmbrăcat care jertfea un berbecuţ alb chiar pe treptele bisericii, pentru ca astfel noul voievod să păşească încă de la intrarea în lăcaş peste sângele ofrandei. Toate asemenea obiceiuri păgâne nu pot fi găsite în creştinism.

b) CONŞTIINŢA JERTFEI ŞI IMANENŢA MORŢII. Ahile Peleianul, întocmai celorlalţi eroi geţi, consimte foarte uşor la pierderea bunului suprem – care este Viaţa -, pentru îndeplinirea marilor ţeluri ideale cum ar fi Gloria şi Onoarea:

(C. XXI / v. 106-113) “… Dar acuma
Nu va scăpa cu viaţă nici unul din cei care zeul
O să mi-i puie în mână-naintea cetăţii, nici unul,
Oricare-o fi din ai voştri, necum feciorii lui Priam,
Mori şi tu, frate, şi taci. De ce te mai vaeţi zadarnic?
Doar a murit şi Patrocle, şi ce eşti tu faţă de dânsul?
Cată la mine şi vezi ce mândru sunt eu şi ce mare;
Tata mi-i Domn şi viteaz, iar mama zeiţă, şi totuşi,
Vai, şi pe mine m-adulmecă moartea şi soarta
Nebiruită pe veci. Dimineaţa, namiaza ori seara
Are să vie o vreme, când unul şi mie-o să-mi curme
Firul vieţii, cu lancea lovindu-m-aci ori cu arcul…”

Acel „mori şi tu prietene” vine de la o subliniere a unei simple stări conflictuale, de război. Nici nu se punea în discuţie problema unei „prietenii” între Ahile şi Hector. Era vorba liniştirii învinsului că în luptă, acesta e „Datul”, în care Datul = Soarta.
O glosare asupra datoriei şi a imanenţei morţii la geţi, în pandant cu aceea de la noi, ar fi inutilă. Vedeţi Solul Get, precum şi zicătoarea: Ce ţie ţi-e scris, în frunte ţi-e pus!
 
Sursa: Silviu N. Dragomir, Societatea Culturală GETICA, enciclopediagetodacilor. blogspot. com
Adaptare și foto: Carmen Pankau

- Va urma! -